Friday, 11 December 2020 20:05

Iadul şi expresia fricii induse de Bisericile instituţionale

Written by
Rate this item
(0 votes)

New Page 1

Dumnezeu a spus oamenilor că le pune în faţă viaţa şi moartea şi că îi sfătuieşte să aleagă viaţa.  Cu toate acestea Bisericile corporatiste le pun oamenilor în faţă o altă alternativă adică viaţa şi ... viaţa, numai că diferă locul unde ele vor fi petrecute, în mod veşnic, adică raiul sau iadul. Acesta din urmă a fost atât de caricatural prezentat de instituţiile bisericeşti încât nu mai sperie pe nimeni. Fiecare a înţeles că iadul este o ameninţare adresată oamenilor pentru a îi face să creadă în Dumnezeu, de frică. De altfel este puţin probabil că fericirea celor mântuiţi va fi umbrită de gemetele celor din iad. Cum ar putea fi cineva fericit în rai, dacă ar ştii că în iad un părinte, sau un frate sau un copil se perpelesc pentru eternitate? Se va bucura de suferinţele părinţilor, copiilor sau fraţilor săi, sau îi vor produce acestea satisfacţie? Chiar dacă unii oameni au greşit mult şi nu au nici un regret pentru atitudinile lor şi merită, pe drept, să fie pedepsiţi, chiar cu moartea veşnică, totuşi, ce păcat făcut în lumea aceasta poate justifica o formă de tortură veşnică, în care cel vinovat să nu poată spera că într-un final chinul său se va termina?

Iadul există, dar trebuie înţeles corect. Iadul este un foc “veşnic” dar trebuie analizat atent felul în care Biblia foloseşte expresia „foc veşnic.” Voi face lucrul acesta în continuare, nu înainte însă de a specifica un anume aspect. Iadul înseamnă distrugere şi moarte nu chin şi suferinţă veşnică. Dispariţie, eutanasiere prin foc, sunt elemente pe care le regăsim în mod ne îndoielnic în Biblie, dar un loc în care fiinţele vii vor fi conştiente, în mod veşnic, de suferinţele lor şi nu vor înceta niciodată să fie chinuite este o construcţie artificială care a fost realizată de instiutuţia bisericească cu scopul precis de a îi determina pe oameni să i se supună, de frică. Pentru a fi chinuit în iad este nevoie mai întâi să fi înviat din morţi şi apoi să ţi se confere un trup, material sau spiritual, care să te facă apt de a rezista la ne sfârşit unor astfel de chinuri. Pentru ce toate acestea? Pentru că ai văzut ne numărate abuzuri, obscurantismul, ipocrizia şi falsul practicat de preoţi sau alţi oficiali ai Bisericilor instituţionale, pentru că ai fost scârbit de ele şi ai luat decizia de a nu mai crede în Dumnezeu? Decizia este una greşită deoarece Dumnezeu nu trebuie primit sau respins în funcţie de imaginiea pe care o crează despre El funcţionarii religioşi. Dumnezeu trăieşte în noi şi dacă nu este în interiorul nostru nici noi nu suntem în El. Cu toate acestea, acceptarea sau respingerea lui Dumnezeu, pentru sine, este o opţiune liberă şi nimeni nu este pedepsit doar pentru ea, în caz contrar, acestă alegere nu ar mai fi liberă ci impusă. Biblia ne informează că alegerea ne aparţine, dar că cei Aleşi au ales deja, încă înainte de întemeierea lumii. Cei care vor arde, o dată cu pămăntul, după profeţiile desfăşurate de Biblie, vor dispare, pur şi simplu, pedeapsa lor fiind consecinţa faptelor lor, fapte care la rândul lor vor fi urmarea firească a ne credinţei lor. Cine nu crede a şi fost judecat deoarece numai prin credinţă putem scăpa de destinul inevitabil al unei lumi care tinde să se auto distrugă. Credinţa duce la mântuire dar ne credinţa nu duce automat la pedeapsă ci îi determină pe cei ne credincioşi să trăiască în felul lumi, adică să nu fie practicanţi ai legii lui Cristos. Câţi Creştini nu trăiesc în felul lumii? Câţi reprezentanţi ai altor religii nu trăiesc cu ne socotirea legii fundamentale a lui Dumnezeu, adică dragostea de natură divină? Există o deosebire între cei care nu l-au cunoscut niciodată pe Cristos şi nici nu au avut ocazia să o facă, între cei care au avut ocazia să îl cunoască pe Cristos, dar nu au fost interesaţi să îl cunoască şi între cei care l-au cunoscut pe Cristos, dar până la urmă l-au respins. Cu toate acestea, toate aceste categorii, ne spune Biblia vor avea exact aceeaşi soartă, despărţirea definitivă de Dumnezeu, vor fi judecaţi şi aruncaţi în focul, care arde „veşnic,” nu pentru a fi chinuiţi veşnic, ci pentru a dispare veşnic, adică pentru totdeauna. Biblia nu ne vorbeşte despre trei locuri diferite pentru aceste trei categorii, dar ar fi cum nu se poate mai ne drept şi nu mă feresc să afirm, cu toată tăria acest lucru, ca o persoană care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, fiind scârbit de abuzurile funcţionarilor bisericeşti, să împărtăşească aceaşi soartă cu un om care l-a cunoscut pe Dumnezeu, dar l-a respins la un moment dat din motive personale să fie ambii supuşi unor chinuri şi torturi veşnice, în egală măsură. De fapt, cei care l-au respins pe Dumnezeu au avut şi ei motivele lor personale care lor li s-au părut întemeiate şi de aceea Dumnezeu le poate înţelege, totuşi nimic nu îl poate obliga pe Dumnezeu să împărtăşească veşnicia cu persoane care nu îl doresc şi nu îl acceptă.

„Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvărşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 13; 40-41) Vorbea aici Isus de chinuri veşnice? În nici un caz nu se vorbeşte de veşnicia suferinţelor şi a chinurilor, dar Bisericile instituţionale, fără să le pese de imaginea deformată, sumbră? şi periculoasă pe care au creat-o despre Dumnezeu au promovat şi continuă să susţină frica ca instrument de manipulare. În orice caz, trebuie spus, nu va fi prea confortabil pentru cineva să ardă în foc, ca un rezultat al vieţii pe pământ, dar Dumnezeu nu se va bucura şi nici nu există indicii că va tortura pe cineva la ne sfârşit. Totuşi, Biblia ne spune clar că există această pedeapsă a distrugerii prin foc şi asupra acestui lucru nu doresc să arunc, în mod neintenţionat, nici o umbră de îndoială. Nu există îndoială nici asupra faptului că Dumnezeu nu îi urăşte pe cei care greşesc şi regretă alegerile lor. Având în vedere toate acestea, cei al căror nume este scris în cartea vieţii de la întemeierea lumii l-au ales deja pe Dumnezeu, încă de atuci şi ei vor fi aceia care nu vor împărtăşii soarta generală a umanităţii.     

Iadul este atunci cînd suntem despărţiţi de Dumnezeu dar veşnicia iadului trebuie înţeleasă în sensul că nu mai există cale de întoarcere de pe acel drum, că moartea este veşnică la fel cum şi viaţa celor mântuiţi este ne sfârşită şi nu prin aceea că cineva va fi “fript la foc încet,” de către Dumnezeu pentru unele greşeli făcute pe pămănt. Dacă nu de Dumnezeu de cine atunci vor fi torturaţi aceia care nu au crezut în Dumnezeu? Vor fi chinuiţi de Satana? Dar de ce şi-ar chinui Satana proprii săi aliaţi sau adepţi, pe aceia care i-au urmat principiile, pe acest pământ? Ce interes ar avea Satana să îşi distrugă propria sa armată, sau să o submineze în vre-un fel, torturând-o în iad? Dacă Dumnezeu se va despărţii definitiv de cei care nu l-au urmat, ce autoritate v-a mai avea asupra lor, în aşa fel încât să îl oblige pe Satana să îi chinuie pe aceia care nu au crezut în El. Cu toate acestea, învăţăturile despre iad, forţate asupra conştiinţelor individuale în principal în evul mediu, sunt atât de bine înrădăcinate în minţile multora încât unele persoane care au citit un prim tiraj al acestei cărţi au făcut un atac de panică la gândul că s-ar putea să nu existe iadul, aşa cum şi-l imaginează ei. Ei şi-l imaginează aşa cum acesta a fost prezentat de instituţiile bisericeşti, adică un loc veşnic de tortură şi chinuri, adică o Inchiziţie veşnică. Biserica Romano-Catolică, în perioada medievală, a adus iadul pe pământ, adică a înfiinţat Inchiziţia care era un adevărat iad. A se ajunge ca cineva să creadă că Dumnezeu se va comporta cu cei care nu l-au înţeles şi nu l-au urmat, în acelaşi fel, cum se purta Inchiziţia cu aşa zişii păcătoşi, dintre care unii erau nişte oamenii de ştiinţă geniali, înseamnă o degradare fără precedent a imaginii lui Dumnezeu, atitudine la care personal nu doresc deloc să fiu parte. Pentru alţii, şocul citirii acestor rânduri s-a manifesta în aceea că, au căutat imediat să mă catalogheze că sunt un Romano-Catolic care crede în purgatoriu cu toate că din cartea aceasta, nu le-am dat nici un fel de motiv să creadă aşa ceva. Vreau totuşi să precizez, cu toată claritatea, că nu sunt Romano-Catolic şi de fapt, nu sunt membru al nici unei Biserici instituţionale, ci mă consider membru al Bisericii Spirituale Unice, un Creştin care îşi păstrează independenţa de gândire, faţă de toate instituţiile bisericeşti şi faţă de doctrinele şi dogmele lor.

Încercarea de a căuta rădăcini, în doctrinele confesiunilor creştine, pentru viziunea pe care o expun în această carte este o naivitate deoarece toate elementele acestei concepţii se găsesc în Biblie. Aceste elemente se regăsesc, în mod disparat, în multe din doctrinele Bisericilor instituţionale, în mod inevitabil, dar viziunea în sine, din păcate nu se regăseşte în nici una dintre ele. Dacă vrea cineva să ştie de unde să mă ia ar face foarte bine să citească Biblia cu atenţie şi va găsii răspunsul. În proplema iadului, aceaşi “meteahnă” a Bisericilor instituţionale, în interpretarea Bibliei apare din nou. Este vorba despre confuzia care se face între sensul alegoric al unor texte şi sensul literar. Creştinismul totalizează numai circa 28%  din populaţia lumii. Cea mai mare parte din celelalte 72%, din cauza locului unde trăiesc, nu au avut niciodată ocazia de a accepta cu adevărat pe Isus. De ce îl prezentăm tot timpul pe Dumnezeu în posturi ne drepte cu toate că, pe de altă parte, afimăm că El este un Dumnezeu drept?

Să luăm ca exemplu pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Pasajul biblic din Luca 16, 19-31 a dat nastere la numeroase discutii. In general, exista doua conceptii legate de interpretarea acestui pasaj: 1) Unii cred ca Iisus <<da cortina la o parte>> oferindu-ne un crampei despre viata de dupa moarte si despre soarta oamenilor buni şi răi dincolo de mormânt. 2) Altii, dimpotriva, sunt convinsi ca Domnul s-a folosit de o alegorie pentru a ne oferi câteva invăţături deosebit de importante. O greşeală facută frecvent in legatură cu interpretarea acestui pasaj este scoaterea lui din context şi folosirea sa pe post de ‚sperietoare,’ ameninţăndu-i pe oamenii care nu se convertesc cu chinurile unui iad vesnic. Fară să poată fi negată posibilitatea ca unii oameni sa se fi convertit datorită acestui pasaj biblic, se pune întrebarea totuşi ce valoare are o astfel de convertire din moment ce motivul care a produs-o nu este dragostea faţa de Dumnezeu, ci frica de pedeapsă. E important să ştim dacă avem de-a face cu o relatare adevarată sau cu o parabola ? Desigur !... Parabolele sunt date pentru o anumită învatatură, nu pentru a lua fiecare detaliu in parte  şi a incerca să scoatem din el un adevar doctrinal. S-ar ajunge astfel la aberaţii care ar contrazice adevarurile clare ale Bibliei. Privind cu atenţie la lucrarea pământească a Mantuitorului, observăm că Domnul S-a folosit adesea de parabole in predicarea Evangheliei. Iisus a cunoscut valoarea pildelor in procesul de învăţare, ştiind că acestea stimulează gândirea profundă, rămănând multa vreme in memoria ascultatorilor. Mântuitorul se folosea de parabole si pentru un alt motiv: pentru a-şi proteja lucrarea. Vorbirea directă i-ar fi iritat atat de mult pe vrajmaşii Săi incăt l-ar fi adus repede la tăcere prin violenţă, înainte ca El să-şi fi incheiat lucrarea. In privinţa aceasta, Iisus a fost “întelept ca şerpii si fară rautate ca porumbeii”, dupa cum El Insusi îi invatase pe ucenicii Săi cum sa se poarte in lume ( Matei 10, 16 ).”[1] Am citat dintru-un articol în care se analizează dacă parabola privitoare la săracul Lazăr şi la iad trebuiesc înţelese în mod simbolic sau literal. Voi mai folosii, în continuare câteva citate din acelaşi articol.

„Dacă nu am avea de-a face cu o alegorie, înseamnă ca raiul si iadul sunt atât de aproape unul de celalalt încât locuitorii lor ar putea conversa intre ei. Totusi, Avraam îi spune bogatului ca între rai si iad este o “prapastie mare ( vers. 26 ). Dacă aşa stau lucrurile, cum poate sufletul bogatului, aflat in iad, să poarte o conversatie cu Avraam , aflat in rai ?”[2]

„Daca relatarea Mantuitorului ar oglindi realitatea ( subl. noastră, fizică), înseamna ca sufletele celor decedaţi continuă sa traiască, să simtă, să comunice, să aibă dorinţe, să sufere, să se bucure…Dacă un suflet nu are “nici carne, nici oase”, conform spuselor Mantuitorului, cum se explica faptul ca “sufletul” bogatului are ochi si limbă, iar cel al saracului are degete pe care poate să le înmoaie în apă? Pasajul biblic in discuţie ne-ar putea indica faptul ca cei doi si-au luat cu ei trupurile, fie in rai ( saracul), fie in iad ( bogatul ). Dar aceasta ar presupune ca mormintele , atât ale celor buni, căt şi ale celor răi, ar trebui sa fie goale. Or, realitatea este cu totul alta: mormintele sunt pline cu ramăşitele pamânteşti ale oamenilor decedaţi ( cu doar cateva exceptii mentionate in Biblie: mormântul lui Moise, ale celor înviaţi cu ocazia învierii lui Iisus şi, mai ales, mormântul Mântuitorului)... Asemenea oricarei parabole, “Pilda bogatului si săracului Lazar” lucrează cu simboluri. Asadar, rostind această parabolă, Iisus îi intâlnea pe oameni pe propriul lor teren. El le vorbea “pe limba lor”, încercand sa-i conştientizeze de un adevar fundamental: destinul vesnic al omului se hotarăşte în această viată. După moarte, nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui. În pilda bogatului si săracului Lazar Iisus nu discută nici despre starea omului în moarte, nici despre timpul cănd sunt date răsplătirile. Aceste lucruri le-a expus clar în alte ocazii, cănd a afirmat ca răsplata nu se dă imediat dupa moarte, ci la revenirea Sa ( vezi Matei 16, 27; 25, 31-41; Apocalipsa 22, 12 etc. ). Scopul pentru care a rostit această pildă este altul: să ne învete că destinul viitor al omului depinde de modul în care el foloseste ocaziile acestei vieţi. Unii atrag atentia asupra faptului ca Iisus nu a specificat faptul că pasajul din Luca 16, 19-31 este o parabolă, aşa cum o făcea de obicei. Trebuie însă observat ca El nu specifica intotdeauna ca era vorba de o pilda. Nici la inceputul pildei fiului risipitor (Luca 15, 11-32 ), nici la inceputul pildei ispravnicului necredincios ( Luca 16, 1-13 ), Iisus nu specifica faptul ca ceea ce rostea era o pilda. Unele din pildele VT au fost rostite fară a se specifica faptul ca erau pilde si, cu toate acestea, nimeni nu crede ca ele ar trebui sa fie interpretate literal, altfel decăt o pilda (vezi Judecatori 9, 8-15; 2 Regi 14, 9 ). Ni se spune ca bogatul “a strigat” catre Avraam. Din nou se pune intrebarea: Cât de apropiat este raiul de iad încat cei ce se afla acolo se pot auzi unii pe altii ? Cât de fericiţi şi senini ar putea fi locuitorii raiului dacă zilnic, oră de oră şi clipă de clipă, ar trebui sa audă gemetele, strigatele si blestemele ieşite de pe “buzele” celor chinuiţi veşnic ? Este cât se poate de evident ca vorbirea Mantuitorului în pasajul din Luca 16, 19-31 este figurată….<<Parinte Avraame>>: Bogatul i se adreseaza lui Avraam ca şi cum el ar fi Dumnezeul care prezidează peste “hades”. Avem aici o alta dovadă că vorbirea este figurată, caci Scriptura ne arata clar că singurul care ţine “cheile mortii şi ale locuinţei morţilor este Iisus ( Apocalipsa 1, 18 )”[3]

Este limpede că în situaţia de faţă avem de-a face cu o parabolă, dar sunt destui naivi care cred în literalitatea acesteia, însă nu este o naivitate ne vinovată, dacă atitudinea aceasta vine de la Bisericile instituţionale, deoarece este vorba despre o politică premeditată de a ţine oamenii într-o situaţie de frică şi obsucurantism. Isus a folosit multe parobole şi eu am întâlnit, în experienţa mea, o persoană care îmi spunea că el nu mai doreşte să fie Creştin întrucât Creştinismul te învaţă să îţi tai mâna dacă păcătuieşti. (Matei 18; 8-9) Cum ar putea Isus, care l-a vindecat pe omul cu mâna uscată şi care nu a judecat-o pe femeia prinsă în preacurvie să ceară de la cineva să îşi taie, la propriu, mâna, atunci când greşeşte? Aş mai avea o întrebare: de ce ‚fariseii’ care propovăduiesc interpretarea literală a pildei bogatului ne milostiv şi a săracului Lazăr nu îşi taie mâna, atunci când greşesc? Creştinismul a devenit de multe ori, din ne fericire, un teritoriu preferat al ignoranţei şi al ipocriziei.   

Cum ar putea Dumnezeu, care este dragoste, să pedepsească cu o pedeapsă care nu se termină niciodată un muritor care a trăit pe pământul acesta să zicem 70 sau 80 sau chiar peste 100 de ani şi care a făcut multe din greşelile sale din ignoranţă sau influenţat de mediul în care a trăit? Ce se întâmplă cu bolnavii psihici, atunci când, unii dintre ei, care devin criminali în serie, ucid oameni nevinovaţi? Vor fi pedepsiţi pentru boala lor prin supunerea la chinuri care nu se vor termina niciodată? Ce se întâmplă cu copiii care nu au fost botezaţi în apă şi nu au ajuns să fie născuţi din nou? Ce se întâmplă cu membrii altor religii; de exemplu, ce se întîmplă cu un călugăr Budist care nu a făcut în viaţa lui nici un rău, ci a căutat să facă numai bine, dar nu s-a preocupat prea mult de Persoana lui Isus Cristos? Ce se întâmplă cu un Jainist care nu a omorât nici măcar o muscă în viaţa sa şi care a săvărşit numai fapte bune? Vor fi pedepsiţi toţi prin chinuri veşnice, pentru că nu au fost Creştini? Răspunsul “Dumnezeu ştie,” nu este satisfăcător atâta vreme cât considerăm şi ne prezentăm că suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Din cauza la tot mai multe întrebări, rămase fără răspuns, mulţi oameni se dezic de angajamentul faţă Creştinism şi chiar trec la alte religii şi acesta este un fenomen foarte răspândit, în momentul de faţă. Pe de altă parte, mulţi din marii lideri creştini se prezintă ca adevărate lumini pentru orbi, dar nu au răspunsuri la nimic şi se agaţă cu disperare de litera Bibliei fără însă să îi trăiască spiritul. Cuvântul Bibliei se poate înţelege numai atunci când spiritul Creştinismului este în noi, adică atunci când locuieşte în noi Dumnezeu. Personal, consider că doctrina purgatoriului este o construcţie, care încearcă, fără succes,  să dea răspuns la unele probleme, dar nu există elemente în Biblie care să constituie un temei solid pentru aceasta. Mântuirea celor salvaţi s-a înfăptuit pe crucea Golgotei, nu mai este nevoie de nici un alt adaus. În Biblie nu apare nicăieri nici o discuţie despre un alt treilea loc, ceva între rai şi iad şi nu are nici un rost să inventăm aşa ceva căci aceasta ar însemna o încercare de a evita învăţătura Bibliei, despre măntuirea prin credinţă şi această, din urmă, învăţătură este în deplin acord cu ceea ce a propovăduit Isus. “Credinţa ta te-a mântuit” este principiul fundamental al Creştinismului. (Luca 8; 40-56)

Plata păcatului este moartea şi nu chinul veşnic. (Romani 6: 23) Dumnezeu nu este un torţionar. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsii atât de aspru pe oameni unde mai rămâne libertatea de conştiinţă şi liberul arbitru al acestora? Unde este libertatea de a îl alege pe Dumnezeu, dacă atunci când hotărăşti să alegi un drum independent, eşti pedepsit cu o pedeapsă disproporţionat de mare? Libertatea aceasta nu este libertate dacă alegerea se face sub ameninţare şi presiune. Totuşi eu cred în libertate, pentru că acesta este spiritul Creştinismului.

Iadul este moartea a doua unde toate lucrurile se vor consuma prin foc şi chiar trupurile cereşti, adică îngerii întunericului, se vor topii de căldura focului. (2 Petru 3: 12) Dacă se vor topii, înseamnă că nu se vor chinui, în mod etern, fiindcă pentru a putea să fie chinuiţi nu ar trebui să se topească. Multe din învăţăturile Bibliei sunt exprimate în parabole şi a le lua literar este mai mult decât o greşeală, este o pervertire a spiritului Creştinismului. Litera a omorât, omoară şi va omorî spiritul Creştinismului, dar Duhul dă viaţă. Dragostea lui Dumnezeu ne este turnată în inimi prin Duhul Său. Cine doreşte să creadă în Dumnezeu de frica iadului este dreptul lui dar să nu uităm că Ioan Botezătorul i-a mustrat pe toţi aceia care veneau la el să se boteze de frică.

 Numai că Dumnezeu nu impune nimănui valorile Sale, El doar le propune. Cine primeşte această ofertă este ajutat să înveţe principiile dragostei spirituale şi să o practice, cine nu, va muri, nu ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci doar pentru că oamenii sunt muritori. Nu cred că specia umană va dispare, atunci când va dispare, din cauza că Dumnezeu vrea să o pedepsească, pentru că mulţi, dintre membri ei, nu au crezut în El. Dacă va dispare acest lucru se poate întâmpla din cauza lipsei de înţelepciune şi a egoismului celor care îi hotăresc destinul. Exploatarea ne raţională a resurselor, poluarea excesivă, problema demografică sau altele sunt problemele cu care se confruntă specia umană şi de care Dumnezeu vrea să îi ferească pe cei care l-au ales pe El. Egoismul şi indiferenţa poate duce specia umană la dispariţie. Oamenii vor suporta consecinţele alegerilor  lor, sau ale acelora care îi conduc. Cum ar fi să pretinzi de la cineva să te iubească şi dacă nu poate, pentru că nu te înţelege, să te răzbuni perpelindu-l în chinuri interminabile? Aceasta, după mine, nu seamănă cu atitudinea unui Dumnezeu care este dragoste dar, în mod paradoxal, este viziunea multor Creştini, care se consideră foarte evlavioşi şi cărora le-a fost indusă, această perspectivă, de către Bisericile instituţionale.

De fapt în înţelegerea celor care cred în eternitatea unor chinuri care vor avea loc într-o zonă numită iad toată lumea va dobîndii viaţă veşnică, în final, diferenţa va consta numai din locul unde îşi vor petrece această viaţă, adică “bucurându-se,” în rai de suferinţele celor mulţi, care nu au ajuns în locul acela, sau fiind deranjaţi de răutatea lui Satana, în iad, unde stăpânul iadului îi va tortura la nesfârşit, pentru-că toţi cei în cauză au fost de partea lui şi nu de partea lui Dumnezeu. A susţine că şi cei buni şi cei răi vor dobândi viaţa veşnică, desigur petrecută într-un loc sau în celălalt, este o absurditate dacă admitem că plata păcatului este moartea. Care moarte? Unii consideră că cei pedepsiţi vor trăi veşnic, pentru că vor fi chinuiţi veşnic în iad, dar atunci unde este moartea? Poate că nu ar fi o viaţă confortabilă, dar oricum este viaţă nu este moarte. Înseamnă deci că plata păcatului nu este moartea, ci viaţa veşnică în iad. Doctrina despre iad contrazice Biblia şi orice interpretare literală a unor texte care prezintă alegorii sau parobole este un real pericol pentru Creştinism. Am insistat destul de mult asupra subiectului iadului tocmai pentru a sublinia că Bisericile instituţionale se joacă de multe ori cu minţile oamenilor, încearcă să înlocuiască speranţa mântuirii cu frica de suferinţă şi dragostea de natură divină cu laşitatea. Ei spun că suntem liberi să îl alegem pe Dumnezeu, sau nu, dar dacă nu îl alegem pe El vom fi pedepsiţi în cel mai groaznic mod. În final, în urma judecăţii toţi cei care l-au respins pe Dumnezeu, vor fi la rândul lor respinşi de El, dar trupurile lor se vor topi şi vor arde, de căldura focului, împreună cu trupurile cereşti. (2Petru 3; 12k)

Iadul a fost de asemenea văzut ca un loc de pedeapsă veşnică pentru cei care au făcut fapte abominabile pe acest pământ şi au scăpat de orice pedeapsă pentru ele, câtă veme au fost în viaţă. Ei vor fi pedepsiţi de justiţia divină, chiar dacă pe pământ au reuşit să evite consecinţele faptelor lor. Sunt de acord că aceste persoane vor fi pedepsite, dacă nu au fost iertate de Dumnezeu, dar pedeapsa lor este moartea veşnică şi nu chinul veşnic. Iadul este veşnic în sensul că acesta reprezintă moartea veşnică, de care vor avea parte toţi aceia care nu au stabilit o relaţie personală cu Dumnezeu, care nu au fost născuţi din Dumnezeu şi care nu au fost cunoscuţi de El înainte de întemeierea lumii şi trecuţi în cartea vieţii. Aceştia s-au condamnat singuri la moarte veşnică prin simplu fapt că nu au crezut în viaţa veşnică şi nu au urmat principiile acesteia. Moartea veşnică nu înseamnă chin şi suferinţă ci dispariţie definitivă. Pentru cine îşi doreşte să se bucure de potenţialele suferinţe ale altora, cu titlu veşnic şi să găsească comparaţie între valoarea lor morală şi eşecurile altora, iadul, aşa cum a fost zugrăvit de Bisericile instituţionale, este o ocazie unică. Să nu uităm însă că dragostea nu se gândeşte la rău. (1 Corinteni 13; 5)  În ceea ce mă priveşte, mi-aş da bucuros viaţa veşnică, în cazul că o voi primi, ca să scutesc de la chinuri veşnice, de la suferinţe inimaginabile şi insuportabile, marea majoritate a omenirii. Cred însă că nu va fi cazul, pentru că Dumnezeu este înţelept şi nu este liderul unor organizaţii clericale şi de fapt Isus a murit pe cruce din dragoste pentru oameni şi nu pentru a îi transforma pe unii, de fapt pe majoritatea dintre ei, într-un cor de vaiete şi ţipete veşnice, în torţe vii, care nu se vor stinge niciodată. Nicăieri, în toate învăţăturile Sale Isus nu a vorbit despre chinuri veşnice. El a vorbit despre un foc veşnic, care nu se va stinge niciodată, acesta fiind un simbol pentru cea ce înseamnă veşnicia morţii şi nu a chinului. Fără îndoială că acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, adică nimeni nu se va bucura ştiind că urmează să ardă şi în felul acesta să dispară pentru eternitate.

Doctrina unei vieţi veşnice în iad, chiar dacă petrecută în chinuri şi suferinţe, este o mare şi foarte periculoasă iluzie. Aceasta îi determină pe unii oameni să creadă că orice ar face vor trăi veşnic, fie în rai, fie în iad, dar în orice caz vor trăi, după moarte în eternitate. Unii chiar cred că în iad nici măcar nu poate să fie chiar aşa de rău de vreme ce acolo va fi prezentă marea majoritate a umanităţii. Acolo, cred ei, vor fi nume celebre, regi, împăraţi, vedete de cinema, şi multe alte persoane, care în viaţă au fost cotate foarte bine şi foarte apreciate. Cu alte cuvinte în iad se va regăsii, alături de criminali în serie, ne iertaţi pentru păcatele lor şi multă „lume bună,” care va face „farmecul” acelui loc. Este vorba despre o construcţie artificială, care nu are nimic a sface cu realitatea Creştinismului şi care este o continuare a unor tradiţii mitologice mai vechi, legate de „hades.” „Hades, zeul împărăției subpământene, fiul lui Cronos și al Rheei... Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona. El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei... Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume.”[4] Am făcut referire la mitologia greco-romană, care este altceva decât Creştinismul.

Bisericile instituţionale trebuiesc dezarmate de “armele” lor doctrinale, adică acelea care au fost construite în scopul întăririi puterii lor şi protejării intereselor lor instituţionale. Trebuie înţeles spiritul Creştinismului, care înseamnă unitate şi respect faţă de valorile morale şi trebuie să înţelegem de asemenea că omul este obiectivul lui Dumnezeu pe pământ şi în nici un caz instituţiile bisericeşti.

 

[1] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[2] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[3] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[4] De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Read 2445 times Last modified on Monday, 19 April 2021 15:40
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com

Leave a comment

Make sure you enter all the required information, indicated by an asterisk (*). HTML code is not allowed.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

13540398
Today
Yesterday
This Week
All days
8150
5611
35538
13540398

Your IP: 3.237.15.145
2024-10-06 21:52