Capitolul 12 Reforma din interior

Capitolul 12 Reforma din interior (7)

Friday, 11 December 2020 20:09

Concluzii

Written by

Poată că principala noutate adusă de această carte, pe lângă identificarea şi definirea adevăratei biserici a lui Dumnezeu şi a Bisericilor instituţionale este aceea de a promova întoarcerea la Cristos. Ce înseamnă de fapt acest lucru? Aceasta înseamnă că tot cea ce priveşte Creştinismul trebuie analizat şi judecat, trebuie acceptat şi promovat numai în funcţie de consecvenţa cu care corespunde învăţăturii lui Isus. Acest principiu se aplică şi textelor Bibliei. Dacă în cuprinsul Bibliei, există texte care nu sunt în conformitate cu spiritul a ceea ce a învăţat Isus umanitatea acestea trebuiesc acceptate numai în măsura în care nu contravin principiilor promovate de El. Ierarhia, ca principiu de bază al Împărăţiei Cerurilor, nu este un principiu promovat de Isus şi este în contradicţie cu principiul unităţii prezentat de el umanităţii şi care îşi găseşte expresia cea mai exactă în rugăciunea lui Isus, în evanghelei după Ioan la cap. 17, vers. 21-23. Acest fundament al învăţăturiilor Sale se află precizat nu numai în evanghelia după Ioan, ci în toate textele în care Isus vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu. În acest context, este bine de observat că N.T. cuprinde două teologii principale. Teologia lui Isus, prinsă foarte bine în evanghelia şi epistolele lui Ioan şi teologia desprinsă din epistolele care sunt atribuite lui Pavel, cuprinsă în epistolele care îi poartă numele. Aşa cum am arătat există numai ... epistole al căror autor este recunoscut de unanimitatea cercetătorilor ca fiin apostolul Pavel. Există însă câteva, în privinţa cărora marea majoritate a acestor cercetători sunt de acord că nu putea aparţine lui Pavel, din cauza unor considerente biografice, ale vieţii apostolului, sau din cauza stilului foarte diferit, în care acestea au fost scrise, în raport cu epistolele recunoscute indubitabil ca avînd ca autor pe apostol. Printre acestea din urmă se numără şi epistolele către Timotei ? care prezintă o teologie extrem de diferită, în legătură cu modul în care se dobândeşte mântuirea de către femei, adică prin fapte (naşterea de copii de parte bărbătească) şi nu prin credinţă, aşa cum afirmă Pavel că se obţine salvarea, în Romani, sau în Galateni.  Paternitatea epistolei către Efeseni este pusă sub semnul întrebări de mulţi cercetători şi tocmai aceasta introduce cel mai accentuat teologia ierarhiei.  

Teologia lui Isus este teologia priorităţii dragostei de natură divină şi a jertfiri de sine. Este teologia renunţării la egoismul personal, a lepădării de sine, ceea ce duce la o unitate desăvărşită. Este o teologie în care “cel mai mare este slujitorul tuturor,” adică o teologie în care ierarhia bazată pe autoritate nu are nici un sens. Teologia ‘lui Pavel’ este una în care autoritatea umană are un rol important, chiar dacă este subordonată autorităţii lui Dumnezeu. Prin epistolele atribuite lui Pavel s-a construit un cadru organizatoric, pentru desfăşurarea activităţilor în adunările creştine, în care autoritatea colectivităţilor asupra individului este determinantă, în aşa măsură încât, colectivitatea era în măsură să ia decizia excluderii din rândurile ei al acelora care săvârşeau diferite păcate. Cert este că oamenii care veneau către credinţa creştină erau păcătoşi şi nu sfinţi şi că ei aveau mai degrabă nevoie de vindecare decât de eliminare. Într-un anumit text Apostolul Pavel recomandă ca să nu fie judecat nimic înainte de vreme, dar în alte texte el pur şi simplu stabileşte obligativitatea membrilor adunărilor creştine de a îi judeca pe membrilor lor, din punct de vedere moral şi de a îi exclude din rândul lor pe cei care greşesc.  Doctrina desprinsă din epistolele apostolului Pavel privitoare la judecată face parte din doctrina cu privire la autoritate. Cât de mult din doctrina cu privire la ierarhie, autoritate şi la judecată, aparţine personal lui Pavel şi cât aparţine celor din jurul lui, celor care au scris efectiv epistolele, pe care acesta numai le-au semnat, s-au celor care au conceput şi scris epistolele şi le-au prezentat sub pseudonimul Pavel, nu putem şti cu exactitate, dar pentru că există îndoială în această privinţă trebuie, după părerea mea, să respingem tot ceea ce contravine spiritului Creştinismului şi învăţăturii lui Isus.  Dacă Isus a cerut oamenilor să nu se judece unul pe celălalt, în probleme spirituale, nu se referea la aspecte cotravenţionale sau penale, într-o societate şi fiecare să fie pentru aproapele său un medic spiritual şi nu un judecător, executor sau călău spiritual atunci, personal ca şi Creştin nu pot decât să propovăduiesc şi să respect învăţătura Lui şi nu o altă învăţătură contrară, care se desprinde dintr-o interpretare dubioasă a unor texte a căror paternitate este pusă în discuţie cu argumente temeinice. Chiar dacă textele din epistolele către Corinteni sunt considerent ca aparţinînd lui Pavel, de către majoritatea cercetătorilor, totuşi personal consider că acesta se contrazice în recomandările sale atunci când, pe de o parte, le cere Creştinilor să nu judece nimic înainte de vreme şi să nu judece robul altuia iar, pe de altă parte, le cere credincioşilor să îi dea afară pe cei care greşesc, din punct de vedere moral din mijlocul lor.  Nu ştiu dacă complexitatea situaţiei la care Pavel a răspuns atunci când a scris cu atâta determinare în legătură cu “curăţarea răului,” justifica sau nu duritatea măsurilor recomandate, dar ştiu că măsurile pe care le-a propus au încălcat principiul clar conţinut de învăţătura lui Isus şi anume acela de a nu judeca păcatele şi a lăsa lucrul acesta pentru Judecata de apoi.  Faptul că Bisericile instituţionale au aplicat sfaturile lui Pavel şi au pedepsit păcatele şi chiar, în trecut, i-au torturat şi ars pe rug pe cei vinovaţi a făcut lumea mai bună sau a dus la golirea instituţiilor bisericeşti de credincioşi? Dacă Isus a recomandat să întoarcem şi obrazul celălalt, de ce atunci lovim pe aproapele care greşeşte cu toată vigoarea?  Nu este aceasta o formă de ipocrizie prin care ne situăm, din punct de vedere moral deasupra semenilor noştri? Nu este chiar această întrebare o modalitate de a îi judeca pe alţii? Consider că a constata faptele nu înseamnă a judeca, dacă simplele observaţii nu înseamnă şi condamnare. Nicăieri pe parcursul lucrării de faţă nu am condamnat pe nimeni şi nu am fost sentenţios, dar a constata situaţia reală a Creştinismului este, după părerea mea, o obligaţie a fiecărui credincios. Totuşi, am reprodus texte din N.T. prin care Dumnezeu pronunţă o condamnare clară, la finalul istoriei, a Bisericilor instituţionale. Personal, nu mi-aş fi permis niciodată, de unul singur să fac acest lucru, dar dacă Dumnezeu o face eu numai transmit mesajul.       

Adunările creştine erau şi sunt locuri publice şi nu este clar de ce o persoană care continuă să păcătuiască nu poate participa la acestea atâta vreme cât se simte încă atras de Dumnezeu. De altfel îndepărtarea unor astfel de oameni nu poate decât să le dăuneze acestora, deorece poate că singura lor speranţă este tocmai păstrarea legăturii, pe această cale, cu spiritualitatea. Îndepărtarea celor care greşesc nu este consecventă cu învăţătura lui Isus care a primit la El pe toţi cei păcătoşi şi care deşi le-a recomandat să nu mai păcătuiască a învăţat pe oameni că trebuie să se ierte între ei de 70 de ori 7.  Îndelunga răbdare faţă de cei care greşesc este o virtute creştină, pe care Isus a revelat-o umanităţii, mai mult este o metodă prin care Dumnezeu îşi arată bunătatea Lui. Isus i-a învăţat pe oameni să nu se judece unii pe alţii, deoarece singurul Judecător este Dumnezeu. Pavel a dat putere organizaţiilor creştine, dându-le astfel posibilitatea să “uzurpe,” într-un fel un atribut esenţial a lui Dumnezeu, acela de Judecător.

A judeca sau a nu judeca oamenii pentru păcatele lor spirituale sunt lucruri esenţiale şi Isus a interzis judecăţile tocmai datorită faptului că, atât cât trăieşte, omul se poate aştepta la milă şi înţelegere, din partea lui Dumnezeu. Desigur că există un moment al adevărului şi acesta este judecata pe care Dumnezeu o face pentru fiecare om în parte. Judecata însă, pentru lipsa de spiritualitate, nu o fac ceilalţi oameni, ci o face chiar Dumnezeu. Oamenii se judecă unii pe alţii pentru infracţiuni şi contravenţii, dar numai pentru cele care se descoperă, la un moment dat şi pot fi dovedite, dar Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile, inclusiv lucrurile ascunse ale oamenilor şi fiecare dă socoteală pentru ceea ce face. În final unii vor dobândii viaţa veşnică iar alţii se vor îndrepta în moarte veşnică. Consider că învăţătura apostolului Pavel, privitoare la judecată, este inconsecventă cu învăţătura lui Isus. Din acest motiv, întoarcerea la Isus înseamnă întoarcerea la învăţătura Sa care ne spune să nu ne judecăm unii pe ceilalţi, pentru păcatele noastre, adică pentru eşecurile noastre morale. Să ne punem nădejdea în El şi să ne luptăm cu păcatele noastre prin puterea pe care ne-o dă El.

Teologia ierarhiei, conţinută de epistolele atribuite apostolului Pavel, este diferită faţă de teologia unităţii, promovată de către Isus. Pavel ne spune că Tatăl este Capul Fiului, că Fiul este Capul Bisericii şi că bărbatul este capul nevestei. Aceasta este o linie de autoritate, dar, dacă este înţeleasă literal nu corespunde învăţăturii lui Isus. În primul rând Tatăl nu este Capul lui Isus Cristos, deoarece este chiar Cristos, dar într-o altă ipostază. Ori credem într-un singur Dumnezeu şi atunci nu poate fi vorba de nici un fel de ierarhie, în interiorul Trinităţii, ori credem în mai mulţi Dumnezei, care se află aşezaţi între ei pe o scară ierarhică. Există posibilitatea ca ipostazele Trinităţii să se afle între ele într-o anumită ierarhie? Ipostazele sunt acelaşi Dumnezeu, care s-a coborât în lumea noastră, pentru ca să ne ridice la El, deci nu poate fi vorba de nici o ierarhie în interiorul aceluiaşi Dumnezeu. Isus este conducătorul Bisericii, dar nu în acelaşi fel în care capul uman conduce trupul uman. Noi suntem chemaţi să fim fraţii şi surorile lui Isus Cristos şi nu doar simpli executanţi. Suntem familia lui Dumnezeu şi una cu El. Ne este greu, sau ne este uşor, să acceptăm aceste adevăruri, totuşi aceasta este învăţătura lui Isus Cristos şi aceasta dă măreţia şi frumuseţea Creştinismului.  Nu suntem doar nişte veşnici cerşetori, depinzând pentru totdeauna de mila Sa, suntem cu mult mai mult decât atât şi anume, suntem, prin naşterea din nou, una cu El.

A face, cu adevărat, ‚misiune’ creştină nu înseamnă a convinge oamenii să iasă dintr-o Biserică instituţională şi să se înscrie în alta, în urma botezului în apă, la maturitate. A face misiune creştină, dezinteresat, şi nu cu scopul de a întări propria instiuţie bisericească înseamnă a invita oamenii în centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, unde să li se vorbească deschis despre condiţiile mântuirii şi apoi aceştia, în cazul că primesc mesajul transmis, să se întoarcă să îl ducă mai departe celor din mijlocul cărora au venit. Aceste centre este bine să rămână dinamice şi flexibile, ca nişte adevărate universităţii creştine, unde oameni vin şi pleacă, sau se reîntorc, ori de câte ori au această dorinţă. Ele sunt un cadru potivit în care oricare Creştin, poate îndeplini orice ritualuri creştine sunt necesare, cum ar fi botezul în apă, căsătoriile etc. Prozelitismul şi îndoctrinarea nu sunt calea către miracol, dar dialogul despre doctrine este unul folositor, dacă este şi obiectiv. Ce cred oamenii despre Dumnezeu este important şi interesat dar a impune oamenilor ce opinii ‚trebuie’ să aibă, despre El, este dăunător şi periculos. Ideea de centre este doar una dintre multele posibile şi orice nouă idee este bine venită, dacă ajută la progresul spiritual al oamenilor. Principiul trebuie să fie libera asociere şi disociere a Creştinilor. Ceea ce trebuie să prospere nu sunt organizaţiile sau instituţiile, ci indivizii. Organizaţiile şi instituţiile pot apărea sau dispărea dar cei mântuiţi rămân veşnic.

Cred că citind această carte oricine s-a putut lămuri că personal nu sunt împotriva Ortodocşilor, a Romano Catolicilor, a Protestanţilor, a Reformaţilor, sau a Neoprotestanţilor. Apreciez toţi oameni şi bineînţeles pe toţi Creştinii şi pe aceştia din urmă îi consider fraţii mei, fără nici o legătură cu apartenenţa lor la o confesiune creştină sau alta. Toţi Creştinii renăscuţi spiritual fac parte din aceaşi Biserică Spirituală Unică. Pe de altă parte, se poate observa că sunt destul de critic la adresa instituţiilor bisericeşti, ca sistem şi ca mod de manipulare a conştiinţeleor. Sunt deasemenea împotriva funcţionarilor bisericeşti care se recomandă ca fiind depozitarii unor adevăruri definitive, dar în realitate nu fac altceva decât să propovăduiască viziunea îngustă şi doctrina Bisericii lor instituţionale. Aceştia spun că îl propovăduiesc pe Dumnezeu, dar în realitate promovează doar învăţăturile instituţiilor bisericeşti de care aparţin. Nu spun niciodată: „Să ştiţi că mai există şi alte opinii decât cele pe care le expunem noi şi acestea sunt la fel de demne de respect ca şi opiniile noastre.” Ei spun: „Biserica noastră administrează tainele lui Dumnezeu şi cunoaşte cel mai bine adevărurile Sale.” Ascultaţi-ne pe noi, „veniţi la noi,” este apelul oamenilor religiilor, dar ar trebui să recomande să ascultăm glasul lui Cristos, care se aude în conştiinţele noastre şi în N.T.

Personal recomand tuturor să citească cu mintea şi inima deschisă Biblia şi să se străduiască să o înţeleagă nu doar literal ci în spiritul ei. Ce vrea până la urmă Dumnezeu de la noi. Consider ca la o astfel de întrebare mulţi vor răspunde că Dumnezeu vrea să îl ascultăm. Personal vă răspund că Dumnezeu nu are nevoie de ascultarea noastră, din teamă. Ce înseamnă să îl ascultăm pe Dumnezeu? Înseamnă să ascultăm orbeşte tot ceea ce ne cere? O astfel de ascultare oarbă se poate numi credinţă sau încredere. Pentru cine îl cunoaşte pe Dumnezeu ştie că El nu ne cere niciodată ceva rău, sau ne favorabil nouă. Cu toate acestea, suntem fiinţe raţionale şi nu vom fi niciodată fericiţi dacă nu vom înţelege raţional motivele pentru care Dumnezeu ne cere un anumit lucru. Cristos nu ne numeşte robi ci prieteni pentru că ne spune tot ce a auzit de la Tatăl. (Ioan 15; 15) Fiul omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi. (Matei 20; 28)  Cine spune că suntem făcuţi ca nişte obiecte de lux pentru Dumnezeu, jucării inteligente, roboţi vii, că singura noastră menire este să răspundem prompt când Dumnezeu apasă pe buton? Funcţionarii religioşi vor să ne transforme în astfel de mecanisme, în beneficiul lor. Suntem creaţi din dragoste şi dotaţi cu raţiune şi creativitate. Ceea mai mare pedeapsă pentru om nu este moartea, ci a fi pus în imposibilitatea de a fi creativ. Dumnezeu este Creator şi noi suntem la fel ca şi El, fiinţe creatoare, desigur în limitele noastre. O fiinţă creatoare nu poate să nu creeze, a nu creea, pentru astfel de fiinţe, înseamnă sclavia. Nu suntem făcuţi să fim sclavi suntem făcuţi să fim creatori, în limitele noastre. Dacă Dumnezeu doreşte să îi respectăm creaţia, să îl respectăm ca şi Creator, atunci El, fără îndoială,                          în inteligenţa lui desăvârşită, înţelege că şi noi trebuie să fim respectaţi de asemenea, în dimensiunea noastră de creatori. Dumnezeu nu ne iubeşte doar, ca pe nişte obiecte utile, dar ne şi respectă, respect datorat oricărei fiinţe care gândeşte şi care crează. Respectul Său se materializează în libertatea noastră de a alege. Ceea ce ne leagă de El nu este autoritatea Sa şi capacitatea Sa de a ne face rău, ci dragostea. Ne iubeşte şi îl iubim atunci când îl cunoaştem şi îl înţelegem. Pe Dumnezeu îl poţi iubi sau nu dar nici o altă motivaţie, cum ar fi frica, nu este corectă, pentru a ne apropia de El. Mirele şi Mireasa Sa, adică Cristos şi Biserica Spirituală Unică se vor întruni şi vor rămâne împreună pentru veşnicie. Frumoasă poveste de dragoste şi nu este doar o poveste, ci istoria viitorului.  

Aş dori, de asemenea, să mai adaug câteva cuvinte despre complexitatea relaţiei dintre Bisericile instituţionale şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Relaţia aceasta este asemănătoare cu o relaţie de căsătorie, care nu merge bine şi se îndreaptă către divorţ. Astfel, la început, adevărata Biserică a lui Dumnezeu a existat în mijlocul primelor organizaţii creştine numite Biserici. Dragostea de la început a făcut ca imperfecţiunile acestei relaţii să nu iasă prea mult în evidenţă. Cu toate acestea, taina fărădelegii deja începuse să lucreze în timpul lui Pavel. Această taină a fărădelegii înseamnă aceea treptată alunecare către uzurparea locului lui Dumnezeu, în viaţa credinciosului. Astfel organizaţiile religioase creştine, pas cu pas, au înaintat către instaurarea ierarhiei umane, dominaţiei şi impunerii, în probleme spirituale. La un moment dat Biserica instituţională a devenit nu doar o putere spirituală dar şi o putere politică, care dicta celorlalte puteri politice ceea ce acestea din urmă trebuiau să facă. Papa încorona regii Europeni şi în numele răspândirii credinţei creştine, în întreaga lume, au fost justificate cele mai barbare campanii de colonizare. În aceea perioadă mulţi dintre Creştinii devotaţi s-au retras în mânăstiri, unde au încercat să ducă o viaţă consacrată cu totul lui Dumnezeu. Lumea din jurul lor nu era potrivită pentru ei. Acei credincioşi care au încercat să practice credinţa creştină, în conformitate cu convingerile lor şi nu după regulile majorităţii, erau persecutaţi şi chiar masacraţi. Un exemplu în acest sens au fost Valdenzii şi Albigenzii. În interior, puterea episcopilor era foarte mare şi puţini se încumetau să pună în discuţie autoritatea absolută a Bisericii instituţionale west europene. O anumită opoziţie a venit de la oamenii de ştiinţă, care erau în acelaşi timp şi membrii ai Bisericii instituţionale şi sunt cunoscute cazurile notorii ale lui Giordano Bruno şi Galileo Galilei.

O dată cu apariţia Reformei şi a Protestantismului, adevărata Biserică a lui Dumnezeu părea că şi-a regăsit un cadru mai adecvat funcţionării sale. Din nefericire, multe din tarele instituţionalismului bisericesc şi mai ales perpetuarea ierarhiei şi autorităţii impuse au continuat în noilor structuri religioase. Nici Neoprotestantismul nu a schimbat radical situaţia, în sensul că organizaţiile religioase numite Biserici au păstrat caracterul lor de instituţii bisericeşti. Se poate desigur argumenta că în condiţiile în care Bisericile instituţionale sunt un amestec de sfinţi şi păcătoşi este nevoie de ordine şi chiar impunere pentru a îi apăra pe sfinţi de păcătoşi. În ceea ce mă priveşte consider că nici o structură organizatorică umană, pe pământ nu poate funcţiona fără o ordine, care să poată fi impusă la nevoie prin forţă, deci acest lucru se aplică şi bisericilor instituţionale şi aceasta datorită naturii umane ne renăscute. Nu acelaşi lucru este valabil pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu unde ordinea este generată de dorinţa fiecăruia de a se sacrifica pentru ceilalţi, de dragostea de natură divină. Cu toate acestea, Bisericile instituţionale sunt mediul în care trebuie să transpară principiile Împărăţiei lui Dumnezeu şi ordinea să nu fie impusă atunci când este vorba de convingerile credincioşilor, ci numai atunci când este vorba despre o tulburare legată de călcarea normelor unei corecte convieţuiri în societate. Bisericile instituţionale şi-au îndeplinit un rol al lor, acela de a fi un cadru unde se pot întruni comunităţile de credincioşi şi unde se pot îndeplinii ritualurile creştine, dar din păcate şi-au depăşit şi încă depăşesc acest rol, atunci când impun credincioşilor ceea ce aceştia trebuie să creadă. Dacă sunt un credincios Ortodox nu pot să profesez altă credinţă decât cea a Bisericii instituţionale Ortodoxe, dacă sunt Romano Catolic trebuie să respect şi să profesez învăţăturile Bisericii instituţionale Romano Catolice, dacă sunt Penticostal trebuie să afirm numai învăţăturile Bisericii instituţionale Penticostale, în caz contrar sunt ostracizat. A înlătura pe cineva din viaţa comunităţilor creştine, a proscrie, a exclude, a exila, a persecuta, atunci când acel cineva gândeşte liber, nu gândeşte ca noi este o practică curentă a Bisericilor instituţionale în prezent.

În fine, Bisericile instituţionale au un caracter istoric, au un început şi au un sfârşit şi acest punct terminus al acestor instituţii bisericeşti este descris în culori nu prea vesele de către cartea Apocalipsa lui Ioan la cap. 17. În contrast cu aceasta adevărata Biserică a lui Dumnezeu are un parcurs veşnic va fi pentru totdeauna cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. În acel moment, în care Biserica Spirituală Unică se va reuni cu Mântuitorul Cristos, pe norii cerului, se va produce şi contopirea dintre Biserica celor Aleşi şi Împărăţia lui Dumnezeu, cea din urmă cuprinzând în sine pe ceea dintâi. Împărăţia Cerurilor, în prezent este înăuntru nostru, iar în viitorul nostru, noi vom fi în interiorul ei.

S-ar putea crede, la prima vedere, că eu promovez idea ca oamenii să nu mai frecventeze de loc Bisericile instituţionale. Dacă Biserica este în noi, ce rost are să ne mai deplasăm la instituţiile bisericeşti? Personal nu susţin că, în momentul de faţă, Creştinii tebuie să îşi părăsească adunările lor, cu toate că va veni un moment când vor trebui să facă acest lucru. Când se va întâmpla aceasta? Semnele vremurilor ne vor arăta când, ieşirea din Bisericile instituţionale se va impune. Atunci când impunerea principiilor doctrinare, asupra conştiinţelor individuale va fi maximă, când instituţionalismul bisericesc va fi cel mai puternic, atunci va fi doar un pas până la venirea sfârşitului şi până la un nou început. Atunci când apostazia va fi la apogeu şi când instituţiile bisericeşti ne vor obliga să ne închinăm altei persoane decât lui Dumnezeu, unei persoane în viaţă la momentul respectiv, atunci va veni pentru noi momentul ieşirii definitive din instituţiile bisericeşti. Până atunci însă noi suntem ancoraţi de comunităţile creştine de care dorim să aparţinem. De preferat ar fi ca aceste adunări creştine să îmbrace forma unor asociaţii libere, a unor asocieri liber consimţite între Creştini, în care principiul să nu fie doctrina comună, ci dragostea reciprocă. În astfel de asociaţii ale Creştinilor liberi fiecare credincios va fi pe o poziţie de perfectă egalitate cu toţi ceilalţi. Dacă nu putem exista fără ierarhie între noi, legaţi doar de dragoste, ce rost mai are să vorbim despre valorile Creştinismului, nu devin ele, pentru noi, doar vorbe fără acoperire? Isus este Lumina care ne călăuzeşte şi care ne conduce la Tatăl Ceresc. El merită pe deplin respectul cuvenit unei călăuze deoarece El a fost primul care a practicat învăţăturile Sale, primul care s-a jertfit din dragoste pentru cei care, în acele momente, încă nu auziseră de El. Cu toate acestea Isus s-a jertfit pentru aceia care au nădăjduit în El, încă înainte de întemeierea lumii. Cine pretinde că este Creştin trebuie să trăiască şi El cum a trăit Isus şi să fie animat de aceleaşi principii ca şi El.

Întrucât dragostea se manifestă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, personal nu promovez izolarea faţă de colectivitate, dar nici apartenenţa forţată la o colectivitate. Este bine să frecventăm Bisericile corporatiste cu conştiinţa faptului că ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi să le privim în această lumină. Pe de altă parte, în mijlocul lor se află fraţii şi surorile noastre, care la rândul lor sunt şi ei membrii în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, Biserica Spirituală Unică. Chiar dacă în interiorul Bisericilor instituţionale fraţii noştrii sunt, de multe ori, în minoritate, ei sunt totuşi acolo şi în acele locuri ne putem întâlni cu ei. Frecventăm deci Bisericile corporatiste, în momentul de faţă, pentru a ne reuni cu aceia care sunt născuţi din Dumnezeu. Aceia sunt fraţii noştrii. Sistemul din Bisericile instituţionale este un aspect, dar oamenii care îl caută sincer pe Dumnezeu, reprezintă un alt aspect. De exemplu, chiar dacă sistemul instituţional bisericesc din Biserica Ortodoxă este bazat foarte mult pe ierarhie, totuşi acolo putem întâlni şi oameni animaţi de o înaltă spiritualitate. Acelaşi lucru este valabil pentru toate Bisericile instituţionale. În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că, în primul rând, apartenenţa noastră trebuie să fie la Biserica Spirituală Unică şi fără această apartenenţă, aderenţa noastră la diverse instituţii bisericeşti nu, are efecte asupra mântuirii noastre. Trebuie să ne analizăm, să ne judecăm singuri şi astfel avem mari şanse de a nu fi judecaţi de Dumnezeu. Suntem fiinţe noi, spirituale? Practicăm Creştinismul în viaţa de toate zilele sau participăm numai la ritualurile sale? Este de ajuns să fim prezenţi când se vorbeşte despre Dumnezeu, chiar dacă suntem absenţi când trebuie să luăm atitudini creştineşti? Putem fi siguri însă de faptul că nimeni nu poate practica Creştinismul în locul nostru, fie ritualic, fie ne ritualic.  

Aşa cum am afirmat în prefaţă vreau sa prezint cititorilor o modalitate de a mă contacta direct, în care să îmi transmită părerile lor şi ideile inspirate de această carte. De fapt, sunt deschis oricăror discuţii constructive şi oricărui schimb de argumente, civilizat. Mă voi strădui să răspund la cât mai multe e-mail-uri.

Adresa de e-mail este: This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

Adresa sitului unde apar constant noi informaţii privitor la acest subiect este www.bisericaspiritualaunica.com

New Page 1

Dumnezeu a spus oamenilor că le pune în faţă viaţa şi moartea şi că îi sfătuieşte să aleagă viaţa.  Cu toate acestea Bisericile corporatiste le pun oamenilor în faţă o altă alternativă adică viaţa şi ... viaţa, numai că diferă locul unde ele vor fi petrecute, în mod veşnic, adică raiul sau iadul. Acesta din urmă a fost atât de caricatural prezentat de instituţiile bisericeşti încât nu mai sperie pe nimeni. Fiecare a înţeles că iadul este o ameninţare adresată oamenilor pentru a îi face să creadă în Dumnezeu, de frică. De altfel este puţin probabil că fericirea celor mântuiţi va fi umbrită de gemetele celor din iad. Cum ar putea fi cineva fericit în rai, dacă ar ştii că în iad un părinte, sau un frate sau un copil se perpelesc pentru eternitate? Se va bucura de suferinţele părinţilor, copiilor sau fraţilor săi, sau îi vor produce acestea satisfacţie? Chiar dacă unii oameni au greşit mult şi nu au nici un regret pentru atitudinile lor şi merită, pe drept, să fie pedepsiţi, chiar cu moartea veşnică, totuşi, ce păcat făcut în lumea aceasta poate justifica o formă de tortură veşnică, în care cel vinovat să nu poată spera că într-un final chinul său se va termina?

Iadul există, dar trebuie înţeles corect. Iadul este un foc “veşnic” dar trebuie analizat atent felul în care Biblia foloseşte expresia „foc veşnic.” Voi face lucrul acesta în continuare, nu înainte însă de a specifica un anume aspect. Iadul înseamnă distrugere şi moarte nu chin şi suferinţă veşnică. Dispariţie, eutanasiere prin foc, sunt elemente pe care le regăsim în mod ne îndoielnic în Biblie, dar un loc în care fiinţele vii vor fi conştiente, în mod veşnic, de suferinţele lor şi nu vor înceta niciodată să fie chinuite este o construcţie artificială care a fost realizată de instiutuţia bisericească cu scopul precis de a îi determina pe oameni să i se supună, de frică. Pentru a fi chinuit în iad este nevoie mai întâi să fi înviat din morţi şi apoi să ţi se confere un trup, material sau spiritual, care să te facă apt de a rezista la ne sfârşit unor astfel de chinuri. Pentru ce toate acestea? Pentru că ai văzut ne numărate abuzuri, obscurantismul, ipocrizia şi falsul practicat de preoţi sau alţi oficiali ai Bisericilor instituţionale, pentru că ai fost scârbit de ele şi ai luat decizia de a nu mai crede în Dumnezeu? Decizia este una greşită deoarece Dumnezeu nu trebuie primit sau respins în funcţie de imaginiea pe care o crează despre El funcţionarii religioşi. Dumnezeu trăieşte în noi şi dacă nu este în interiorul nostru nici noi nu suntem în El. Cu toate acestea, acceptarea sau respingerea lui Dumnezeu, pentru sine, este o opţiune liberă şi nimeni nu este pedepsit doar pentru ea, în caz contrar, acestă alegere nu ar mai fi liberă ci impusă. Biblia ne informează că alegerea ne aparţine, dar că cei Aleşi au ales deja, încă înainte de întemeierea lumii. Cei care vor arde, o dată cu pămăntul, după profeţiile desfăşurate de Biblie, vor dispare, pur şi simplu, pedeapsa lor fiind consecinţa faptelor lor, fapte care la rândul lor vor fi urmarea firească a ne credinţei lor. Cine nu crede a şi fost judecat deoarece numai prin credinţă putem scăpa de destinul inevitabil al unei lumi care tinde să se auto distrugă. Credinţa duce la mântuire dar ne credinţa nu duce automat la pedeapsă ci îi determină pe cei ne credincioşi să trăiască în felul lumi, adică să nu fie practicanţi ai legii lui Cristos. Câţi Creştini nu trăiesc în felul lumii? Câţi reprezentanţi ai altor religii nu trăiesc cu ne socotirea legii fundamentale a lui Dumnezeu, adică dragostea de natură divină? Există o deosebire între cei care nu l-au cunoscut niciodată pe Cristos şi nici nu au avut ocazia să o facă, între cei care au avut ocazia să îl cunoască pe Cristos, dar nu au fost interesaţi să îl cunoască şi între cei care l-au cunoscut pe Cristos, dar până la urmă l-au respins. Cu toate acestea, toate aceste categorii, ne spune Biblia vor avea exact aceeaşi soartă, despărţirea definitivă de Dumnezeu, vor fi judecaţi şi aruncaţi în focul, care arde „veşnic,” nu pentru a fi chinuiţi veşnic, ci pentru a dispare veşnic, adică pentru totdeauna. Biblia nu ne vorbeşte despre trei locuri diferite pentru aceste trei categorii, dar ar fi cum nu se poate mai ne drept şi nu mă feresc să afirm, cu toată tăria acest lucru, ca o persoană care nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, fiind scârbit de abuzurile funcţionarilor bisericeşti, să împărtăşească aceaşi soartă cu un om care l-a cunoscut pe Dumnezeu, dar l-a respins la un moment dat din motive personale să fie ambii supuşi unor chinuri şi torturi veşnice, în egală măsură. De fapt, cei care l-au respins pe Dumnezeu au avut şi ei motivele lor personale care lor li s-au părut întemeiate şi de aceea Dumnezeu le poate înţelege, totuşi nimic nu îl poate obliga pe Dumnezeu să împărtăşească veşnicia cu persoane care nu îl doresc şi nu îl acceptă.

„Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvărşesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. (Matei 13; 40-41) Vorbea aici Isus de chinuri veşnice? În nici un caz nu se vorbeşte de veşnicia suferinţelor şi a chinurilor, dar Bisericile instituţionale, fără să le pese de imaginea deformată, sumbră? şi periculoasă pe care au creat-o despre Dumnezeu au promovat şi continuă să susţină frica ca instrument de manipulare. În orice caz, trebuie spus, nu va fi prea confortabil pentru cineva să ardă în foc, ca un rezultat al vieţii pe pământ, dar Dumnezeu nu se va bucura şi nici nu există indicii că va tortura pe cineva la ne sfârşit. Totuşi, Biblia ne spune clar că există această pedeapsă a distrugerii prin foc şi asupra acestui lucru nu doresc să arunc, în mod neintenţionat, nici o umbră de îndoială. Nu există îndoială nici asupra faptului că Dumnezeu nu îi urăşte pe cei care greşesc şi regretă alegerile lor. Având în vedere toate acestea, cei al căror nume este scris în cartea vieţii de la întemeierea lumii l-au ales deja pe Dumnezeu, încă de atuci şi ei vor fi aceia care nu vor împărtăşii soarta generală a umanităţii.     

Iadul este atunci cînd suntem despărţiţi de Dumnezeu dar veşnicia iadului trebuie înţeleasă în sensul că nu mai există cale de întoarcere de pe acel drum, că moartea este veşnică la fel cum şi viaţa celor mântuiţi este ne sfârşită şi nu prin aceea că cineva va fi “fript la foc încet,” de către Dumnezeu pentru unele greşeli făcute pe pămănt. Dacă nu de Dumnezeu de cine atunci vor fi torturaţi aceia care nu au crezut în Dumnezeu? Vor fi chinuiţi de Satana? Dar de ce şi-ar chinui Satana proprii săi aliaţi sau adepţi, pe aceia care i-au urmat principiile, pe acest pământ? Ce interes ar avea Satana să îşi distrugă propria sa armată, sau să o submineze în vre-un fel, torturând-o în iad? Dacă Dumnezeu se va despărţii definitiv de cei care nu l-au urmat, ce autoritate v-a mai avea asupra lor, în aşa fel încât să îl oblige pe Satana să îi chinuie pe aceia care nu au crezut în El. Cu toate acestea, învăţăturile despre iad, forţate asupra conştiinţelor individuale în principal în evul mediu, sunt atât de bine înrădăcinate în minţile multora încât unele persoane care au citit un prim tiraj al acestei cărţi au făcut un atac de panică la gândul că s-ar putea să nu existe iadul, aşa cum şi-l imaginează ei. Ei şi-l imaginează aşa cum acesta a fost prezentat de instituţiile bisericeşti, adică un loc veşnic de tortură şi chinuri, adică o Inchiziţie veşnică. Biserica Romano-Catolică, în perioada medievală, a adus iadul pe pământ, adică a înfiinţat Inchiziţia care era un adevărat iad. A se ajunge ca cineva să creadă că Dumnezeu se va comporta cu cei care nu l-au înţeles şi nu l-au urmat, în acelaşi fel, cum se purta Inchiziţia cu aşa zişii păcătoşi, dintre care unii erau nişte oamenii de ştiinţă geniali, înseamnă o degradare fără precedent a imaginii lui Dumnezeu, atitudine la care personal nu doresc deloc să fiu parte. Pentru alţii, şocul citirii acestor rânduri s-a manifesta în aceea că, au căutat imediat să mă catalogheze că sunt un Romano-Catolic care crede în purgatoriu cu toate că din cartea aceasta, nu le-am dat nici un fel de motiv să creadă aşa ceva. Vreau totuşi să precizez, cu toată claritatea, că nu sunt Romano-Catolic şi de fapt, nu sunt membru al nici unei Biserici instituţionale, ci mă consider membru al Bisericii Spirituale Unice, un Creştin care îşi păstrează independenţa de gândire, faţă de toate instituţiile bisericeşti şi faţă de doctrinele şi dogmele lor.

Încercarea de a căuta rădăcini, în doctrinele confesiunilor creştine, pentru viziunea pe care o expun în această carte este o naivitate deoarece toate elementele acestei concepţii se găsesc în Biblie. Aceste elemente se regăsesc, în mod disparat, în multe din doctrinele Bisericilor instituţionale, în mod inevitabil, dar viziunea în sine, din păcate nu se regăseşte în nici una dintre ele. Dacă vrea cineva să ştie de unde să mă ia ar face foarte bine să citească Biblia cu atenţie şi va găsii răspunsul. În proplema iadului, aceaşi “meteahnă” a Bisericilor instituţionale, în interpretarea Bibliei apare din nou. Este vorba despre confuzia care se face între sensul alegoric al unor texte şi sensul literar. Creştinismul totalizează numai circa 28%  din populaţia lumii. Cea mai mare parte din celelalte 72%, din cauza locului unde trăiesc, nu au avut niciodată ocazia de a accepta cu adevărat pe Isus. De ce îl prezentăm tot timpul pe Dumnezeu în posturi ne drepte cu toate că, pe de altă parte, afimăm că El este un Dumnezeu drept?

Să luăm ca exemplu pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Pasajul biblic din Luca 16, 19-31 a dat nastere la numeroase discutii. In general, exista doua conceptii legate de interpretarea acestui pasaj: 1) Unii cred ca Iisus <<da cortina la o parte>> oferindu-ne un crampei despre viata de dupa moarte si despre soarta oamenilor buni şi răi dincolo de mormânt. 2) Altii, dimpotriva, sunt convinsi ca Domnul s-a folosit de o alegorie pentru a ne oferi câteva invăţături deosebit de importante. O greşeală facută frecvent in legatură cu interpretarea acestui pasaj este scoaterea lui din context şi folosirea sa pe post de ‚sperietoare,’ ameninţăndu-i pe oamenii care nu se convertesc cu chinurile unui iad vesnic. Fară să poată fi negată posibilitatea ca unii oameni sa se fi convertit datorită acestui pasaj biblic, se pune întrebarea totuşi ce valoare are o astfel de convertire din moment ce motivul care a produs-o nu este dragostea faţa de Dumnezeu, ci frica de pedeapsă. E important să ştim dacă avem de-a face cu o relatare adevarată sau cu o parabola ? Desigur !... Parabolele sunt date pentru o anumită învatatură, nu pentru a lua fiecare detaliu in parte  şi a incerca să scoatem din el un adevar doctrinal. S-ar ajunge astfel la aberaţii care ar contrazice adevarurile clare ale Bibliei. Privind cu atenţie la lucrarea pământească a Mantuitorului, observăm că Domnul S-a folosit adesea de parabole in predicarea Evangheliei. Iisus a cunoscut valoarea pildelor in procesul de învăţare, ştiind că acestea stimulează gândirea profundă, rămănând multa vreme in memoria ascultatorilor. Mântuitorul se folosea de parabole si pentru un alt motiv: pentru a-şi proteja lucrarea. Vorbirea directă i-ar fi iritat atat de mult pe vrajmaşii Săi incăt l-ar fi adus repede la tăcere prin violenţă, înainte ca El să-şi fi incheiat lucrarea. In privinţa aceasta, Iisus a fost “întelept ca şerpii si fară rautate ca porumbeii”, dupa cum El Insusi îi invatase pe ucenicii Săi cum sa se poarte in lume ( Matei 10, 16 ).”[1] Am citat dintru-un articol în care se analizează dacă parabola privitoare la săracul Lazăr şi la iad trebuiesc înţelese în mod simbolic sau literal. Voi mai folosii, în continuare câteva citate din acelaşi articol.

„Dacă nu am avea de-a face cu o alegorie, înseamnă ca raiul si iadul sunt atât de aproape unul de celalalt încât locuitorii lor ar putea conversa intre ei. Totusi, Avraam îi spune bogatului ca între rai si iad este o “prapastie mare ( vers. 26 ). Dacă aşa stau lucrurile, cum poate sufletul bogatului, aflat in iad, să poarte o conversatie cu Avraam , aflat in rai ?”[2]

„Daca relatarea Mantuitorului ar oglindi realitatea ( subl. noastră, fizică), înseamna ca sufletele celor decedaţi continuă sa traiască, să simtă, să comunice, să aibă dorinţe, să sufere, să se bucure…Dacă un suflet nu are “nici carne, nici oase”, conform spuselor Mantuitorului, cum se explica faptul ca “sufletul” bogatului are ochi si limbă, iar cel al saracului are degete pe care poate să le înmoaie în apă? Pasajul biblic in discuţie ne-ar putea indica faptul ca cei doi si-au luat cu ei trupurile, fie in rai ( saracul), fie in iad ( bogatul ). Dar aceasta ar presupune ca mormintele , atât ale celor buni, căt şi ale celor răi, ar trebui sa fie goale. Or, realitatea este cu totul alta: mormintele sunt pline cu ramăşitele pamânteşti ale oamenilor decedaţi ( cu doar cateva exceptii mentionate in Biblie: mormântul lui Moise, ale celor înviaţi cu ocazia învierii lui Iisus şi, mai ales, mormântul Mântuitorului)... Asemenea oricarei parabole, “Pilda bogatului si săracului Lazar” lucrează cu simboluri. Asadar, rostind această parabolă, Iisus îi intâlnea pe oameni pe propriul lor teren. El le vorbea “pe limba lor”, încercand sa-i conştientizeze de un adevar fundamental: destinul vesnic al omului se hotarăşte în această viată. După moarte, nimeni nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui. În pilda bogatului si săracului Lazar Iisus nu discută nici despre starea omului în moarte, nici despre timpul cănd sunt date răsplătirile. Aceste lucruri le-a expus clar în alte ocazii, cănd a afirmat ca răsplata nu se dă imediat dupa moarte, ci la revenirea Sa ( vezi Matei 16, 27; 25, 31-41; Apocalipsa 22, 12 etc. ). Scopul pentru care a rostit această pildă este altul: să ne învete că destinul viitor al omului depinde de modul în care el foloseste ocaziile acestei vieţi. Unii atrag atentia asupra faptului ca Iisus nu a specificat faptul că pasajul din Luca 16, 19-31 este o parabolă, aşa cum o făcea de obicei. Trebuie însă observat ca El nu specifica intotdeauna ca era vorba de o pilda. Nici la inceputul pildei fiului risipitor (Luca 15, 11-32 ), nici la inceputul pildei ispravnicului necredincios ( Luca 16, 1-13 ), Iisus nu specifica faptul ca ceea ce rostea era o pilda. Unele din pildele VT au fost rostite fară a se specifica faptul ca erau pilde si, cu toate acestea, nimeni nu crede ca ele ar trebui sa fie interpretate literal, altfel decăt o pilda (vezi Judecatori 9, 8-15; 2 Regi 14, 9 ). Ni se spune ca bogatul “a strigat” catre Avraam. Din nou se pune intrebarea: Cât de apropiat este raiul de iad încat cei ce se afla acolo se pot auzi unii pe altii ? Cât de fericiţi şi senini ar putea fi locuitorii raiului dacă zilnic, oră de oră şi clipă de clipă, ar trebui sa audă gemetele, strigatele si blestemele ieşite de pe “buzele” celor chinuiţi veşnic ? Este cât se poate de evident ca vorbirea Mantuitorului în pasajul din Luca 16, 19-31 este figurată….<<Parinte Avraame>>: Bogatul i se adreseaza lui Avraam ca şi cum el ar fi Dumnezeul care prezidează peste “hades”. Avem aici o alta dovadă că vorbirea este figurată, caci Scriptura ne arata clar că singurul care ţine “cheile mortii şi ale locuinţei morţilor este Iisus ( Apocalipsa 1, 18 )”[3]

Este limpede că în situaţia de faţă avem de-a face cu o parabolă, dar sunt destui naivi care cred în literalitatea acesteia, însă nu este o naivitate ne vinovată, dacă atitudinea aceasta vine de la Bisericile instituţionale, deoarece este vorba despre o politică premeditată de a ţine oamenii într-o situaţie de frică şi obsucurantism. Isus a folosit multe parobole şi eu am întâlnit, în experienţa mea, o persoană care îmi spunea că el nu mai doreşte să fie Creştin întrucât Creştinismul te învaţă să îţi tai mâna dacă păcătuieşti. (Matei 18; 8-9) Cum ar putea Isus, care l-a vindecat pe omul cu mâna uscată şi care nu a judecat-o pe femeia prinsă în preacurvie să ceară de la cineva să îşi taie, la propriu, mâna, atunci când greşeşte? Aş mai avea o întrebare: de ce ‚fariseii’ care propovăduiesc interpretarea literală a pildei bogatului ne milostiv şi a săracului Lazăr nu îşi taie mâna, atunci când greşesc? Creştinismul a devenit de multe ori, din ne fericire, un teritoriu preferat al ignoranţei şi al ipocriziei.   

Cum ar putea Dumnezeu, care este dragoste, să pedepsească cu o pedeapsă care nu se termină niciodată un muritor care a trăit pe pământul acesta să zicem 70 sau 80 sau chiar peste 100 de ani şi care a făcut multe din greşelile sale din ignoranţă sau influenţat de mediul în care a trăit? Ce se întâmplă cu bolnavii psihici, atunci când, unii dintre ei, care devin criminali în serie, ucid oameni nevinovaţi? Vor fi pedepsiţi pentru boala lor prin supunerea la chinuri care nu se vor termina niciodată? Ce se întâmplă cu copiii care nu au fost botezaţi în apă şi nu au ajuns să fie născuţi din nou? Ce se întâmplă cu membrii altor religii; de exemplu, ce se întîmplă cu un călugăr Budist care nu a făcut în viaţa lui nici un rău, ci a căutat să facă numai bine, dar nu s-a preocupat prea mult de Persoana lui Isus Cristos? Ce se întâmplă cu un Jainist care nu a omorât nici măcar o muscă în viaţa sa şi care a săvărşit numai fapte bune? Vor fi pedepsiţi toţi prin chinuri veşnice, pentru că nu au fost Creştini? Răspunsul “Dumnezeu ştie,” nu este satisfăcător atâta vreme cât considerăm şi ne prezentăm că suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Din cauza la tot mai multe întrebări, rămase fără răspuns, mulţi oameni se dezic de angajamentul faţă Creştinism şi chiar trec la alte religii şi acesta este un fenomen foarte răspândit, în momentul de faţă. Pe de altă parte, mulţi din marii lideri creştini se prezintă ca adevărate lumini pentru orbi, dar nu au răspunsuri la nimic şi se agaţă cu disperare de litera Bibliei fără însă să îi trăiască spiritul. Cuvântul Bibliei se poate înţelege numai atunci când spiritul Creştinismului este în noi, adică atunci când locuieşte în noi Dumnezeu. Personal, consider că doctrina purgatoriului este o construcţie, care încearcă, fără succes,  să dea răspuns la unele probleme, dar nu există elemente în Biblie care să constituie un temei solid pentru aceasta. Mântuirea celor salvaţi s-a înfăptuit pe crucea Golgotei, nu mai este nevoie de nici un alt adaus. În Biblie nu apare nicăieri nici o discuţie despre un alt treilea loc, ceva între rai şi iad şi nu are nici un rost să inventăm aşa ceva căci aceasta ar însemna o încercare de a evita învăţătura Bibliei, despre măntuirea prin credinţă şi această, din urmă, învăţătură este în deplin acord cu ceea ce a propovăduit Isus. “Credinţa ta te-a mântuit” este principiul fundamental al Creştinismului. (Luca 8; 40-56)

Plata păcatului este moartea şi nu chinul veşnic. (Romani 6: 23) Dumnezeu nu este un torţionar. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsii atât de aspru pe oameni unde mai rămâne libertatea de conştiinţă şi liberul arbitru al acestora? Unde este libertatea de a îl alege pe Dumnezeu, dacă atunci când hotărăşti să alegi un drum independent, eşti pedepsit cu o pedeapsă disproporţionat de mare? Libertatea aceasta nu este libertate dacă alegerea se face sub ameninţare şi presiune. Totuşi eu cred în libertate, pentru că acesta este spiritul Creştinismului.

Iadul este moartea a doua unde toate lucrurile se vor consuma prin foc şi chiar trupurile cereşti, adică îngerii întunericului, se vor topii de căldura focului. (2 Petru 3: 12) Dacă se vor topii, înseamnă că nu se vor chinui, în mod etern, fiindcă pentru a putea să fie chinuiţi nu ar trebui să se topească. Multe din învăţăturile Bibliei sunt exprimate în parabole şi a le lua literar este mai mult decât o greşeală, este o pervertire a spiritului Creştinismului. Litera a omorât, omoară şi va omorî spiritul Creştinismului, dar Duhul dă viaţă. Dragostea lui Dumnezeu ne este turnată în inimi prin Duhul Său. Cine doreşte să creadă în Dumnezeu de frica iadului este dreptul lui dar să nu uităm că Ioan Botezătorul i-a mustrat pe toţi aceia care veneau la el să se boteze de frică.

 Numai că Dumnezeu nu impune nimănui valorile Sale, El doar le propune. Cine primeşte această ofertă este ajutat să înveţe principiile dragostei spirituale şi să o practice, cine nu, va muri, nu ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci doar pentru că oamenii sunt muritori. Nu cred că specia umană va dispare, atunci când va dispare, din cauza că Dumnezeu vrea să o pedepsească, pentru că mulţi, dintre membri ei, nu au crezut în El. Dacă va dispare acest lucru se poate întâmpla din cauza lipsei de înţelepciune şi a egoismului celor care îi hotăresc destinul. Exploatarea ne raţională a resurselor, poluarea excesivă, problema demografică sau altele sunt problemele cu care se confruntă specia umană şi de care Dumnezeu vrea să îi ferească pe cei care l-au ales pe El. Egoismul şi indiferenţa poate duce specia umană la dispariţie. Oamenii vor suporta consecinţele alegerilor  lor, sau ale acelora care îi conduc. Cum ar fi să pretinzi de la cineva să te iubească şi dacă nu poate, pentru că nu te înţelege, să te răzbuni perpelindu-l în chinuri interminabile? Aceasta, după mine, nu seamănă cu atitudinea unui Dumnezeu care este dragoste dar, în mod paradoxal, este viziunea multor Creştini, care se consideră foarte evlavioşi şi cărora le-a fost indusă, această perspectivă, de către Bisericile instituţionale.

De fapt în înţelegerea celor care cred în eternitatea unor chinuri care vor avea loc într-o zonă numită iad toată lumea va dobîndii viaţă veşnică, în final, diferenţa va consta numai din locul unde îşi vor petrece această viaţă, adică “bucurându-se,” în rai de suferinţele celor mulţi, care nu au ajuns în locul acela, sau fiind deranjaţi de răutatea lui Satana, în iad, unde stăpânul iadului îi va tortura la nesfârşit, pentru-că toţi cei în cauză au fost de partea lui şi nu de partea lui Dumnezeu. A susţine că şi cei buni şi cei răi vor dobândi viaţa veşnică, desigur petrecută într-un loc sau în celălalt, este o absurditate dacă admitem că plata păcatului este moartea. Care moarte? Unii consideră că cei pedepsiţi vor trăi veşnic, pentru că vor fi chinuiţi veşnic în iad, dar atunci unde este moartea? Poate că nu ar fi o viaţă confortabilă, dar oricum este viaţă nu este moarte. Înseamnă deci că plata păcatului nu este moartea, ci viaţa veşnică în iad. Doctrina despre iad contrazice Biblia şi orice interpretare literală a unor texte care prezintă alegorii sau parobole este un real pericol pentru Creştinism. Am insistat destul de mult asupra subiectului iadului tocmai pentru a sublinia că Bisericile instituţionale se joacă de multe ori cu minţile oamenilor, încearcă să înlocuiască speranţa mântuirii cu frica de suferinţă şi dragostea de natură divină cu laşitatea. Ei spun că suntem liberi să îl alegem pe Dumnezeu, sau nu, dar dacă nu îl alegem pe El vom fi pedepsiţi în cel mai groaznic mod. În final, în urma judecăţii toţi cei care l-au respins pe Dumnezeu, vor fi la rândul lor respinşi de El, dar trupurile lor se vor topi şi vor arde, de căldura focului, împreună cu trupurile cereşti. (2Petru 3; 12k)

Iadul a fost de asemenea văzut ca un loc de pedeapsă veşnică pentru cei care au făcut fapte abominabile pe acest pământ şi au scăpat de orice pedeapsă pentru ele, câtă veme au fost în viaţă. Ei vor fi pedepsiţi de justiţia divină, chiar dacă pe pământ au reuşit să evite consecinţele faptelor lor. Sunt de acord că aceste persoane vor fi pedepsite, dacă nu au fost iertate de Dumnezeu, dar pedeapsa lor este moartea veşnică şi nu chinul veşnic. Iadul este veşnic în sensul că acesta reprezintă moartea veşnică, de care vor avea parte toţi aceia care nu au stabilit o relaţie personală cu Dumnezeu, care nu au fost născuţi din Dumnezeu şi care nu au fost cunoscuţi de El înainte de întemeierea lumii şi trecuţi în cartea vieţii. Aceştia s-au condamnat singuri la moarte veşnică prin simplu fapt că nu au crezut în viaţa veşnică şi nu au urmat principiile acesteia. Moartea veşnică nu înseamnă chin şi suferinţă ci dispariţie definitivă. Pentru cine îşi doreşte să se bucure de potenţialele suferinţe ale altora, cu titlu veşnic şi să găsească comparaţie între valoarea lor morală şi eşecurile altora, iadul, aşa cum a fost zugrăvit de Bisericile instituţionale, este o ocazie unică. Să nu uităm însă că dragostea nu se gândeşte la rău. (1 Corinteni 13; 5)  În ceea ce mă priveşte, mi-aş da bucuros viaţa veşnică, în cazul că o voi primi, ca să scutesc de la chinuri veşnice, de la suferinţe inimaginabile şi insuportabile, marea majoritate a omenirii. Cred însă că nu va fi cazul, pentru că Dumnezeu este înţelept şi nu este liderul unor organizaţii clericale şi de fapt Isus a murit pe cruce din dragoste pentru oameni şi nu pentru a îi transforma pe unii, de fapt pe majoritatea dintre ei, într-un cor de vaiete şi ţipete veşnice, în torţe vii, care nu se vor stinge niciodată. Nicăieri, în toate învăţăturile Sale Isus nu a vorbit despre chinuri veşnice. El a vorbit despre un foc veşnic, care nu se va stinge niciodată, acesta fiind un simbol pentru cea ce înseamnă veşnicia morţii şi nu a chinului. Fără îndoială că acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor, adică nimeni nu se va bucura ştiind că urmează să ardă şi în felul acesta să dispară pentru eternitate.

Doctrina unei vieţi veşnice în iad, chiar dacă petrecută în chinuri şi suferinţe, este o mare şi foarte periculoasă iluzie. Aceasta îi determină pe unii oameni să creadă că orice ar face vor trăi veşnic, fie în rai, fie în iad, dar în orice caz vor trăi, după moarte în eternitate. Unii chiar cred că în iad nici măcar nu poate să fie chiar aşa de rău de vreme ce acolo va fi prezentă marea majoritate a umanităţii. Acolo, cred ei, vor fi nume celebre, regi, împăraţi, vedete de cinema, şi multe alte persoane, care în viaţă au fost cotate foarte bine şi foarte apreciate. Cu alte cuvinte în iad se va regăsii, alături de criminali în serie, ne iertaţi pentru păcatele lor şi multă „lume bună,” care va face „farmecul” acelui loc. Este vorba despre o construcţie artificială, care nu are nimic a sface cu realitatea Creştinismului şi care este o continuare a unor tradiţii mitologice mai vechi, legate de „hades.” „Hades, zeul împărăției subpământene, fiul lui Cronos și al Rheei... Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona. El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei... Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume.”[4] Am făcut referire la mitologia greco-romană, care este altceva decât Creştinismul.

Bisericile instituţionale trebuiesc dezarmate de “armele” lor doctrinale, adică acelea care au fost construite în scopul întăririi puterii lor şi protejării intereselor lor instituţionale. Trebuie înţeles spiritul Creştinismului, care înseamnă unitate şi respect faţă de valorile morale şi trebuie să înţelegem de asemenea că omul este obiectivul lui Dumnezeu pe pământ şi în nici un caz instituţiile bisericeşti.

 

[1] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[2] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[3] Articole creştine, resurse spirituale, practice şi gratuite www.loribalogh.ro

[4] De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Există două moduri principale dar diametral opuse în înţelegerea Creştinismului. Primul este o cale pe care merge marea masă, cel de-al doilea este calea pe care a mers Cristos, este Calea vieţii veşnice. În primul, mod, Dumnezeu este reprezentat ca un stăpân absolut, care îşi iubeşte supuşii, dar care aşteaptă de la ei o supunere totală. Aceştia nu au dreptul să discute deciziile stăpânului, nu au dreptul să pună întrebări incomode şi trebuiesc să execute şi să se supună necondiţionat. Dumnezeu este văzut ca un rege, drept dar exigent şi care iartă pe cine voieşte şi condamnă deasemenea oamenii conform voinţei Sale. Dumnezeu nu se supune nici unei legi ci doar voinţei Sale, El este suveran şi face tot cea ce doreşte. Nimeni nu poate să îi ceară socoteală de nimic şi oricum chiar dacă ar încerca să facă acest lucru, ar sfârşii prost, deoarece Dumnezeu este cea mai puternică forţă din univers. În orice caz cine ar fi atât de nesăbuit ca să încerce să îl deranjeze pe Dumnezeu cu părerile proprii? Dumnezeu este conceput ca un monarh luminat, având puteri absolute pe care nu le împarte cu nimeni altcineva, decât cu Fiul Său.

În cea de-a doua opţiune, Dumnezeu nu este un stăpân ci o lumină care conduce poporul Său pe o cale a păcii şi fericiri. Este Calea în sine, este un alt stil sau mod de viaţă, pe care cei interesaţi îl aleg de bună voie, este  o concepţie diferită, un alt mod de a înţelege sensul existenţei şi relaţiile dintre oameni. Dumnezeu este însăşi sensul oricărei existenţe, deoarece numai în El îşi găsesc locul toţi cei care există, împreună, şi numai cei care sunt în accord cu principiile Lui există cu adevărat. Între noi şi Dumnezeu există un fond comun, aspiraţii comune, afinităţii împărtăşite. Avem în comun, noi şi Dumnezeu, credinţa de ne zdrunicinat în acelaşi principiu, adică în dragostea spirituală. Cea ce ne leagă de Dumnezeu nu este autoritatea Lui, ci o cauză comună, principii comune, al căror principal susţinător este chiar Dumnezeu. Prin credinţa creştină noi nu devenim supuşi ai unei Persoane ci aderenţii, participanţii la lupta dintre bine şi rău, în care ne asociem, în mod liber şi deplin conştient, de partea binelui. Suntem egali cu Dumnezeu, de fapt suntem una cu El, în spirit şi nu suntem doar un popor de supuşi model, închişi într-o colivie de aur. Ce vom alege: o gură de aer curat, respirată în libertate, sau o viaţă eternă în cetatea lui Dumnezeu, care are temeliile din pietre preţioase şi străziile de aur curat? (Apocalipsa 21: 10-23) Ei bine, nu va trebui să facem această alegere, pentru că Dumnezeu ne oferă amândouă aceste lucruri, în acelaşi timp. Cu alte cuvinte, prezenţa lui Dumnezeu nu ne răpeşte libertatea, chiar mai mult ne oferă libertatea supremă, aceea de a alege singuri, pentru noi, între viaţa veşnică şi moartea eternă. Viaţa veşnică nu poate fi trăită în orice condiţii. Nu poţi trăi veşnic lângă un vecin care îţi face viaţa un iad, sau cu o familie care te “torturează,” la un loc de muncă care nu te mulţumeşte, lângă oameni care te urăsc şi încearcă să îţi facă rău, etc. O astfel de viaţă veşnică ar fi un iad nu un rai. Ca să poţi trăi veşnic ai nevoie de pace, de bucurie şi mai ales de dragoste spirituală, pe care să o oferi şi să o primeşti.  

Dumnezeu a descoperit toate aceste adevăruri cu mult înaintea noastră, din totdeauna şi de aceea El este Calea armoniei totale şi a liniştii spirituale. El a înţeles primul că nu este posibilă fericirea personală, de durată, decât atunci când toţi cei în cauză sunt fericiţi şi că pentru aceasta relaţiile dintre fiinţele conştiente trebuie să fie bazate pe dragoste spirituală. Dumnezeu este atât de înţelegător, încât nu poate decât să iubească oamenii, dar în acelaşi timp, luptă cu cea ce constituie cauza nefericirii, care este egoismul personal. El vrea să îl ridice pe om la o nouă dimensiune, o nouă treaptă pe scara valorică, un punct unde acesta să devină o fiinţă superioară, deasupra instinctelor şi pasiunilor naturale. Dumnezeu doreşte să înlocuiască iadul luptei pentru privilegii şi putere cu raiul sacrificiului de sine. El generează o lume în care singura fericire posibilă este fericirea pe care o trăim prin ceilalţi, atunci când îi facem pe ei fericiţi. Fericirea este o bunăstare spirituală pe care nimeni nu o poate atinge cu preţul sacrificării fericirii altora.

Dumnezeu este un lider care conduce prin exemplu personal, cea mai bună dovadă este viaţa şi sacrificiul de Sine al lui Isus Cristos pe cruce. El se simte fericit şi împlinit atunci când dă mai mult decât atunci când primeşte. Dumnezeu are nevoie de oameni cărora să poată să le dăruiască comorile Sale de înţelepciune şi care să poată să înţeleagă cea ce face El şi felul Lui de a fi. Aceiaşi oameni trebuie să fie capabili să urmeze exemplul Său şi să ajungă la fel ca şi El, adică plini de dragostea Lui. Raiul este locul unde oamenii se iubesc sincer unii pe ceilalţi şi unde fiecare beneficiază de absolutul cunoaşterii.

Dumnezeu este atotştiutor, atotputernic şi omniprezent şi doreşte să împartă toate aceste atribute cu oamenii, cărora le spune tot ce face. Cei mântuiţi vor sta cu Isus Cristos pe scaunul Său de domnie. Creştinii vor fi poporul lui Dumnezeu, Mireasa Lui, Casa Lui duhovnicească, Câmpul Lui de desfăşurare a dragostei spirituale. Cei salvaţi sunt copii lui Dumnezeu, lumina ochilor Lui, globurile Lui de aur, iubiţii Lui spirituali, partenerii Lui de viaţă veşnică. Dumnezeu nu are nevoie de laude ritualice, aşa cum un şef are, dar laudele vin inevitabil atunci când omul se exprimă cu privire la persoana lui Dumnezeu.

Laudele sunt o recunoaştere sinceră a calităţilor lui Dumnezeu şi nu o hrană a orgoliului şi mândriei Sale, deoarece Dumnezeu nu este orgolios şi mândru. Laudele obligatorii, la comandă, adoraţia pe bandă rulantă, laudele formale, devenite ritualuri religioase, sunt o expresie a instituţiilor bisericeşti şi susţin numai o formă de evlavie, care însă nu garantează relaţia personală cu Dumnezeu.  Mai multe Biserici instituţionale au stabilit programe obligatorii “de laude” săptămănale, la adresa lui Dumnezeu. În cea ce mă priveşte, găsesc lucrul acesta ridicol şi prea asemănător cu cea ce se practica în sistemul comunist la adresa “conducătorului iubit.” Era şi fals şi ca dovadă stă faptul că, atunci când au avut ocazia, oamenii s-au grăbit să scape de un aşa conducător şi să îl omoare.

Laudele sunt un lucru natural atunci când eşti pus, faţă în faţă, cu valoarea, cu gesturi admirabile, cu realizări impresionanate. A institui însă acest gen de manifestare şi a face din ea o formă de cult obligatorie mi se pare tot atât de indecent, ca şi laudele care se aduceau la adresa fostului conducător ucis. Ce simţeau cei care îl lăudau pe conducător? Simţeau că aşa trebuie, că aşa s-a stabilit, că aceasta este o obligaţie. Bisericile instituţionale fac acelaşi lucru cu Dumnezeu. Îl prezintă pe Acesta ca pe un stăpân absolut, care are nevoie de laudele noastre, îşi hrăneşte orgoliul cu ele şi reprezentanţii acestor instituţii au grijă să organizeze servicii de laudă şi adoraţie ca să fie pe placul Lui. Cât de laşi, de servili şi de oportunişti pot să fie oamenii câte odată. Dumnezeu nu are nevoie de laudele noastre formale şi ne-a spus acest lucru clar.

“Dacă aţi fi ştiut ce însemnează: <<Milă voiesc, iar nu jertfe,>> n-aţi fi osândit pe nişte nevinovaţi.” [(Matei 12: 7); ref. 258 în Biblia Ortodoxă]

Mulţi preferă să aducă ca “jertfă” lui Dumnezeu, tot felul de laude, mai mult sau mai puţin, pornite din inimă, dar nu înţeleg ce a încercat să spună apostolul Pavel în epistola către Evrei la cap. 13, cu versetul 15, atunci când o folosesc ca sursă de inspiraţie. A îl mărturisii pe Cristos, prin vieţile noastre, este o laudă la adresa lui Dumnezeu, mai mult decât declamaţiile zgomotoase. Cu toate acestea, şi în trecut şi în prezent, mulţi credincioşi preferă formele, cîteodată goale de conţinut, în locul angajamentului personal concret, adică preferă “jertfele ritualice,” în locul milei.  

Dumnezeu nu poate fi numit Cel mai mare, deoarece acest lucru presupune un termen de comparaţie, dar există un singur Dumnezeu şi nimic nu se poate compara cu El. Dumnezeu ar putea fi considerat Cel mai mare, numai dacă ar fi să îl comparăm cu altcineva, dar cu cine poate fi comparat infinitul? Dumnezeu nu ne iubeşte, doar pentru ceea ce suntem acum, ci pentru potenţialul pe care îl avem de a ne dezvolta în viitor, pentru a ajunge la înălţimea plinătăţii staturii Fiului Său, Isus Cristos. Dumnezeu ne vede în perspectiva viitorului, în împărăţia Lui, şi ne analizează în funcţie de aceasta.

    Suntem la fel ca şi Isus Cristos, fii şi fiicele lui Dumnezeu. În Cristos, suntem ca şi El, având aceeaşi situaţie şi fiind şi noi una cu Dumnezeu. Aşa cum Fiul lui Dumnezeu este una cu Tatăl din Ceruri tot aşa sunt şi toţi aceia care au fost înfiaţi prin Cristos. Suntem dumnezei, dar suntem astfel, împreună cu Dumnezeu şi nu fără El. Nu putem ajunge dumnezei fără Dumnezeu, aceasta este pentru mine morala principală a Creştinismului. Oricine doreşte să ajungă dumnezeu trebuie să fie capabil să îşi dea viaţa pentru semenii săi, altă cale nu există. Numai acela sau acea care este gata să sacrifice totul pentru aproapele său, inclusiv viaţa sa, a înţeles morala creştină. Aceasta nu este o modalitate de a dobândii putere asupra celorlalţi ci de a câştiga putere asupra noastră înşine. Cine se poate domina pe sine însuşi până acolo încât să se poată nega pe sine, însuşindu-şi un alt Sine, cel al lui Isus Cristos, acela a înţeles Creştinismul.

„Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” [(Galateni 2: 20); ref. 259 în Biblia Ortodoxă]

În fond Dumnezeu nu are nici o autoritate pe care să o impună asupra noastră întrucât noi înşine am ales să mergem singuri pe Calea care este Isus Cristos. Lucrul acesta l-am făcut nu de frica iadului, pentru că acesta nu este nimic altceva decât despărţirea definitivă de Dumnezeu, moartea a doua, ci din dragoste sinceră pentru Cristos. Dragostea nu se poate impune cu forţa şi nici o autoritate, nici chiar acea a lui Dumnezeu, nu poate să oblige pe cineva să iubească, dacă acea persoană nu simte acest lucru. Dumnezeu nu ne poate determina să îl iubim forţat chiar dacă ne-ar ameninţa că vom fi torturaţi pentru eternitate.

Unii se pot speria şi pot încerca să îşi auto impună sentimente pe care nu le au, dar acestea nu pot fi sincere. Credinţa de frică nu are nici o valoare. O credinţă bazată pe frică ţine tot atât cât ţine şi frica dar o credinţă bazată pe dragoste ţine tot atât cât ţine şi dragostea. Oamenii nu pot însă să reziste la nesfârşit sub presiunea fricii şi probabil aşa se şi explică şi faptele de curaj nebunesc pe care unii le săvârşesc pe câmpul de luptă. Frica îl înebuneşte pe om şi va trebui să scape de ea.

De aceea, poate că unii oameni devin dezamăgiţi de credinţa creştină şi se rezumă numai la o practicare formală, pentru că s-au săturat să le fie frică. Dragostea însă nu va pierii niciodată. Frica este doar începutul înţelepciunii, însă dragostea desăvârşită alungă frica. Frica pe care se bazează autoritatea impusă este un mod de a determina conştiinţele, este o influenţă, de care Bisericile corporatiste nu s-au ferit să se folosească. Dragostea însă este motorul adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

Personal, ader la cea de-a doua opţiune şi nu cred deloc în prima. Dacă Dumnezeu este o Forţă care ameninţă lumea El ar trebui să ştie că în final omenirea nu se sperie de nimic şi că oamenii preţuiesc libertatea ca pe o valoare mai presus decât viaţa lor. Milioane de oameni au murit, de-a lungul istoriei, pe câmpurile de bătălie, în lupta lor pentru libertate şi cred că nu s-ar da înapoi de la a muri dacă ar ştii că Dumnezeu le ameninţă libertatea. Dumnezeu, care îl cunoaşte atât de bine pe om, ştie că frica este temporară, dar El urmăreşte dragostea care este veşnică.

Friday, 11 December 2020 20:00

Despre perspectivele Bisericilor instituţionale

Written by

Reforma din interior presupune nu dispariţia ci transformarea tuturor instituţiilor bisericeşti în centre de pregătire, de asistenţă şi consiliere pentru Biserica Spirituală Unică. Aceste centre sunt tot nişte instituţii, atâta vreme cât ele au un conţinut mixt, format din Creştini născuţi din Dumnezeu şi Creştini ne renăscuţi spiritual sau „lumeşti,” sau chiar atei. Ele însă, spre deosebire de instituţiile bisericeşti actuale, nu trebuie să se prezinte ca fiind Biserica lui Dumnezeu ci trebuie să pregătească oamenii pentru a face parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică din Biserica celor înscrişi în Ceruri. Ele au tot dreptul să administreze actele de cult cum ar fi Botezul în apă sau Cina, Confirmarea sau Căsătoriile, etc. Desigur că nu vor fi ateii cei care să îndeplinească aceste ritualuri. Lucrătorii acestor centre trebuie să explice credincioşilor că naşterea din nou este un proces pe care îl administrează numai Dumnezeu prin acţiunea Duhului Sfânt asupra conştiinţei umane. Pentru aceasta credincioşii trebuiesc să fie pregătiţi. Ei trebuiesc să coopereze cu Dumnezeu şi să înţeleagă principiile spirituale. Dumnezeu este o Persoană, cea ce înseamnă că El are personalitate, a nu se confunda cu cea umană. Infinitul are personalitate, este personificat în Isus Cristos. Este dificil de conceput ca ceva ce nu are început şi sfârşit să aibă totuşi trăsăturile unificatoare ale personalităţii care includ fără îndoială idea de sistem. În acelaşi timp părerea mea este că aceste lucruri se armonizează, însă acest cadru nu îmi permite să dezvolt acest subiect.

În orice caz idea centrală a Creştinismului este legătura de la Persoană la persoană între Dumnezeu şi om. Centrele de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu trebuiesc să instruiască şi să consilieze credincioşii în legătură cu necesitatea acestei relaţii personale. Credincioşii renăscuţi spiritual trebuie să împărtăşească experienţa şi puterea care se manifestă prin ei cu ceilalţi credincioşi, care doresc acest lucru. Ei trebuie să acţioneze ca adevărate canale prin care se revarsă asupra lumii învăţăturile lui Dumnezeu. Credincioşii născuţi din Dumnezeu nu pot exercita nici un fel de autoritate impusă, în probleme legate de spiritualitate. Relaţiile prevalente între credincioşi vor fi cele bazate pe dragostea spirituală şi respectul reciproc.

 Va exista desigur o organizare administrativă, strict necesară şi cât se poate de limitată, a acestor centre, dar latura spirituală va fi complet independentă de cea adminstrativă. De exemplu, directorul unui centru de acest tip nu va avea în nici un fel autoritate în probleme spirituale, ci doar administrative. Această separaraţie între organizatoricul uman, între instituţie şi latura spirituală, este esenţa oricărei activităţii în care poate fi implicată adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Creştinii născuţi din Dumnezeu sunt sarea pământului şi prin ei, El se exprimă în mijlocul oamenilor. Consecinţele acestei Reforme vor fi uriaşe. În primul rând oamenii vor înţelege că toate neajunsurile pe care le observă în instituţiile bisericeşti nu pot fi puse pe seama adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

Mulţi dintre funcţionarii bisericeşti, aceia care nu respectă învăţăturile pe care le propovăduiesc altora, îndeplinesc o muncă plătită şi nu acţionează din îndemnurile lui Dumnezeu. Este firesc ca oamenii lumeşti să se comporte conform naturii lor ne renăscute spiritual. Aceştia nu fac parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Dacă şi când vor face parte din aceasta vor privii misiunea lor cu toată responsabilitatea şi vor manifesta puterea lui Dumnezeu pentru oameni.

Friday, 11 December 2020 19:56

O nouă atitudine faţă de ştiinţele moderne

Written by

Fără îndoială că există o dimensiune spirituală a fiecărui om şi nu doar a Creştinilor şi aşa se şi explică existenţa unei multitudini aşa de mari de religii. Creştinismul nu este singura abordare spirituală a realităţii şi trebuie să ne întrebăm ce este atât de valoros sau special cu privire la el, care să îl facă atât de deosebit. Răspunsul, sau în orice caz unul dintre ele şi poate cel mai important, se leagă de revelaţie. Creştinismul are ca fundament revelaţia lui Dumnezeu, în omul Isus Cristos. Nu este vorba despre o religie prin care oamenii pot ajunge la Dumnezeu ci de una prin care El a ajuns la noi.

Deificarea omului se poate face numai prin contactul cu Dumnezeu adică cu aceea realitate inteligentă care se ascunde în spatele Bingbang-ului iniţial prin care s-a creat universul acum aproximativ 13.7 miliarde de ani şi care se revelează prin Isus Cristos şi direct celor pe care îi alege El. Omul a ajuns până la Bingbang şi nu se va oprii acolo. Cercetările continuă şi vor continua atâta vreme cât vor exista oameni şi rezultatele lor vor fi spectaculoase şi impresionante. Chiar dacă vor descoperi secretele vieţii veşnice oamenii nu vor rezolva, doar prin acest rezultat, problemele morale care îi confruntă. Va exista în continuare lupta, confruntarea de interese şi loviturile ne elegante care vor relativiza bunăstarea umană. Fericirea nu poate fi garantată doar de controlul asupra realităţii.

Există probabil şi alte civilizaţii, în universul nostru sau în altele posibile, care stau deocamdată liniştite, în cea ce ne priveşte, pentru că nu reprezentăm un pericol pentru ei, dar această stare de lucruri se poate schimba. Dumnezeu nu este o entitate, este o infinitate şi saltul de la finit la infinit nu îl putem face decât prin El. Dumnezeu nu este o totalitate, pentru că această noţiunea presupune limitare, de vreme ce este o sumă a părţilor, El este o realitate legată de infinitatea existenţei, a cărei multi-dimensionalitate nici măcar nu o bănuim.

Dumnezeu nu este, nici pe departe reprezentat, ontologic vorbind, de limbajul alegoric al V.T. Dumnezeu Tatăl nu este un supraom şi nu este ceva asemănător cu omul, pentru că dacă ar fi aşa ar fi până la urmă finit şi nu infinit. Isus Cristos preexistent este imaginea lui Dumnezeu, întipărirea slavei Lui şi are dintotdeauna o formă definită. El este finit ca formă, dar una cu Dumnezeu în conţinut şi toate lucrurile care au o formă sunt sub controlul Lui. Cu alte cuvinte rămânând o realitate infinită Dumnezeu poate îmbrăca, în acelaşi timp, o formă finită, dar tot cea ce are o formă finită, inclusiv Isus Cristos, se raportează la Dumnezeul infinit. Tatăl nostru care este în ceruri are o existenţă pe care ştiinţa încă, nici măcar nu are toate instrumentele conceptuale, pentru a se putea apropia de El. Avem a face cu un Dumnezeu aşa de extraordinar şi măreţ încât depăşeşte orice imaginaţie. Lucruri care la inima omului nu s-au urcat şi mintea omului nu le-a gândit, aşa sunt lucrurile care îl privesc pe Dumnezeu şi aceasta la propriu nu la figurat.

În acelaşi timp, în vremurile din urmă, cunoştinţa va creşte şi ne putem aştepta la explicaţii mai serioase privitor la existenţa lui Dumnezeu. Ştiinţa nu l-a respins pe Dumnezeu ci doar a demitizat explicaţiile despre originea universului sau a multiversului. Ştiinţele despre natură nu au încercat să dovedească că nu există Dumnezeu pentru că o astfel de demonstraţie nu se poate face. Acestea, ca şi obiect de studiu, nici nu au respins, în principiu, posibilitatea existenţei lui Dumnezeu, dar adevărul este că nimeni nu poate înţelege bine infinitul. O realitate care nu are nici un început şi nici un sfârşit pune la încercare mintea oricărui om. De fapt dacă realitatea cosmică a apărut la un moment dat aceasta înseamnă că înaintea ei a existat ceva, din care aceasta a apărut şi acel ceva a apărut din altceva şi tot aşa la nesfârşit. Prin urmare există un ciclu nesfârşit al cauzelor dar nu un început absolut. Realitatea pur şi simplu există.

Existenţa este un miracol care nu are nici o explicaţie pentru noi şi aceasta înseamnă că această minune a existenţei, care se află şi în noi, este absolută şi infinită. Ce ne împiedică să credem că Dumnezeu a avut perfectă dreptate când a spus “Eu sunt cel ce Sunt?” Dumnezeu pur şi simplu Este, în ce mod şi prin ce fel de mijloace nu avem nici cea mai vagă idee, nici pe calea religiei şi nici pe calea ştiinţelor naturii. Orice om de ştiinţă care pretinde că poate explica inexplicabilul, adică existenţa, din totdeauna, a realităţii cosmologice, fără origine şi fără un sfârşit imaginabil şi absolut este binevenit să se exprime, dar după câte sunt informat încă nu a încercat nimeni.

Ce a fost înainte de Big Bang? Există ipoteze, cum ar fi teoria M, adică teoria membranelor, derivată oarecum din teoria stringurilor, susţinută de Leonard Susskind. Acesta a reuşit să demonstreze că Stephan Hawking nu a avut dreptate când a susţinut că o dată ce un obiect cade într-o gaură neagră se pierde şi informaţia despre acesta. Cu toate acestea nici Neil Turok şi nici Paul Steinhardt, iniţiatorii teoriei M, nu au nici cea mai generală idee, expusă în vreun fel, în care să explice de unde a apărut totul. Puţini s-au hazardat să afirme că totul a apărut din nimic, dar nici aceştia nu pot spune de unde a apărut “nimicul.”

În orice caz o lege indiscutabilă a realităţii este aceea că din nimic nu apare nimic, după cum s-a exprimat Shakespeare. Nimicul din care presupun unii că a apărut ceva, în optica lor, nu este chiar nimic ci este un câmp ne populat, de fapt un spaţiu, care în sine este o existenţă. Dumnezeu, pentru a putea fi înţeles, trebuie privit în contextul ştiinţelor moderne, care sunt privite cu suspiciune de către instituţiile bisericeşti deoarece ele se luptă să îşi menţină fidelii legaţi de doctrine fixe pe care acestea le-au formulat. Orice libertate în cunoaştere este duşmană spiritului Bisericilor instituţionale deoarece acestea doresc să păstreze monopolul asupra “cunoaşterii lui Dumnezeu.” Trebuie spus că ele nu au nici un fel de cunoştinţă în plus faţă de toată lumea, cu privire la existenţa lui Dumnezeu, dar preferă să dea această impresie pentru a îşi păstra privilegiile. Credinţa în Dumnezeu este o stare individuală, iar ştiinţa despre El este o realitate la care este firesc să contribuie împreună teologia, ştiinţele moderne, literatura şi de fapt toată cultura umană.

Doctrinele Bisericilor instituţionale sunt o încercare de explicare a unor realităţi deosebit de complexe, ele nu sunt chiar explicaţia ci o tentativă de a explica, nu sunt decât opinii şi nu adevăruri indiscutabile. Dogmele şi tezele despre Dumnezeu sunt imperfecte şi sărace în raport cu realitatea şi nu au de ce să constituie baza pentru o autoritate indiscutabilă. Dumnezeu nu reprezintă “monopolul” vreunei instituţii bisericeşti, terenul privilegiat, înconjurat de sârmă ghimpată, unde există un semn pe care scrie, “proprietate particulară.” Existenţa şi intenţiile Lui sunt o problemă pentru orice conştiinţă umană şi la rezolvarea ei Bisericile corporatiste încurcă cel puţin în aceeaşi măsură în care ajută. De ce resping cu vehemenţă noile cuceriri al ştiinţei? De ce manipulează oamenii în a considera că există o opoziţie între credinţă şi ştiinţă? Dacă Biblia scrie, pe două pagini, toată istoria cosmosului, cum de mai îndrăzneşte cineva să caute să înţeleagă complexitatea unei realităţi pe care nici măcar cele câteva bilioane de pagine scris despre realitatea înconjurătoare nu o poate cuprinde? Simplu, mereu şi mereu aceeaşi logică este în funcţiune. Exercitarea autorităţii spirituale se face prin dogmatizare, rigidizare şi fanatizare.

Instituţiile ştiu foarte bine cum să îşi păstreze dominaţia asupra conştiinţelor, ameninţând cu excluderea şi cu izolarea pe cei care încearcă să răspundă în mod serios la întrebări pertinente. Planul nu le reuşeşte, până la urmă, deoarece oamenii de ştiinţă nu se intimidează ci îşi continuă liniştiţi munca lor eficientă. Cercetând universul unii au revelaţia existenţei lui Dumnezeu căci numai adevărul ne poate face liberi. Miturile au avut în trecut funcţiile lor dar ele nu înlocuiesc adevărul ştiinţific exprimat în termeni coerenţi şi încercarea de a impune un mit, ca realitate literală, echivalează cu o minciună. O astfel de minciună, indiferent ce scopuri înalte încearcă să acopere, rămâne totuşi un neadevăr şi personal cred că nimic fals nu poate fi de folos cauzei lui Dumnezeu. Numai adevărul, inclusiv cel ştiinţific poate să ne pună în faţa unei alegeri corecte. De fapt alegerea pentru Cristos am făcut-o, înainte de întemeierea lumii şi nimic nu ne poate despărţii de dragostea Lui, cu atât mai puţin cunoaşterea cosmosului sau a legilor fizicii cuantice.

Friday, 11 December 2020 19:52

Reforma din interior şi viitorul

Written by

Ceea ce astăzi avem în minţile noastre, mă refer la Împărăţia lui Dumnezeu, mâine vom avea în realitatea înconjurătoare. Deocamdată există un conflict între lumea interioară şi cea exterioară, ceea în care se desfăşoară viaţa credincioşilor renăscuţi spiritual, dar acesta va dispărea la un moment dat. Prin urmare instituţiile bisericeşti nu pot decât să pregătească credincioşii pentru viziunea acestui viitor, ele neputând să fie decât o imagine distorsionată şi neînsufleţită a acestuia. Dar pregătirea pentru Împărăţia Cerurilor este pregătirea pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu care este oglinda acesteia pe pământ. Isus Cristos este prezent pe pământ printr-o realitate spirituală, adică prin fiecare persoană care compune adevărata Biserică a lui Dumnezeu, deoarece în aceasta sunt cuprinse valorile Împărăţiei Cerurilor şi aceasta este condusă direct de Dumnezeu. Fiecare Creştin născut din nou îl exprimă, pe Isus Cristos, dar înlocuitorul Său pe pământ nu este decât Duhul Sfânt. Nici o fiinţă umană nu este înlocuitorul lui Isus Cristos pe pământ. Nici papii sau patriarhii, nici preoţii sau pastorii nu îl pot înlocui pe Isus Cristos în vieţile celor credincioşi. Duhul Sfânt este trimis pe pământ să îndeplinească această funcţie.

„Acum Mă duc la Cel ce M-a trimes; şi nimeni din voi nu Mă întreabă: <<Unde te duci?>> Dar, pentru că v-am spus aceste lucruri, întristarea v-a umplut inima. Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va venii la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fiindcă Mă duc la Tatăl şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat. Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” [(Ioan 16: 5-15); ref. 257 în Biblia Ortodoxă]

Ne este descoperită încă o dată relaţia deosebită între Tatăl şi Fiul, care nu este nici pe departe una ierarhică, aşa cum, în mod impropriu, după părerea mea, a plasat-o apostolul Pavel, atunci când spune că Tatăl este Capul lui Cristos. Înţeleg că insuficienţa limbajului şi stilul metaforic folosit explică imperfecţiunile acestei exprimări, cu toate acestea preluarea unor texte în mod literal, a fost şi este catastrofală, în ceea ce priveşte înţelegerea corectă a Creştinismului. Apostolul Pavel a folosit o metaforă, care ca orice metaforă, reprezintă o modalitate de comparaţie imperfectă. Tatăl şi Fiul sunt una şi nu se află nicidecum într-un raport ierarhic şi aceeaşi unitate există şi între Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu. (Ioan 17: 21) Ierarhiile sunt pentru lumea în care trăim şi în nici un caz pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru Biserica Lui adevărată. A folosii o metaforă, care are ca sursă trupul nostru material şi viaţa în lumea pământească, pentru a descrie realităţile spirituale nu este o idee foarte bună, atunci când există riscul ca o mulţime de credincioşi ne spirituali să interpreteze această metaforă în mod literal. În înţelegerea empirică a Bibliei, pur şi simplu nu se face deosebirea între sensul literal al diverselor relatări scripturale şi sensul lor metaforic. De ce nu se face această deosebire? Din lipsă de spiritualitate şi înţelegere corectă. Lucrurile lui Dumnezeu trebuiesc înţelese în mod duhovnicesc, nu pământesc, cu toate că imaginile folosite sunt pământeşti. (1 Corinteni 2 13-14) În cazul metaforei, în care apostolul Pavel ilustreză relaţia dintre Dumnezeu şi Fiul, Dumnezeu şi Biserică, şi soţ şi soţie, prin intermediul imaginii corpului omenesc, fizic, vorbirea întrebuinţată de Pavel este una învăţată de la înţelepciunea omenească şi în sine, dacă este luată literal, deformează grav sensurile învăţăturii creştine. Într-un singur text Isus spune că “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 14; 28) Ce înseamnă acest lucru? Trebuie văzut cu atenţie contextul în care Isus a spus aceste cuvinte. Când a spus aceste cuvinte, El se afla cu ucenicii Săi şi era chiar înainte ca soldaţii şi preoţii să vină şi să îl ia ca să îl răstignească.  Isus pur şi simplu vorbea după poziţia în care se afla în acele momente. Isus dorea să le arate ucenicilor că statul Său, atunci când va merge la Tătăl vor fi mult mai glorioase, decât împrejurările din acel moment, când trebuia să fie chinuit şi răstignit pentru păcatele întregii omeniri. De aceea, pentru ca să le protejeze credinţa, El le-a îndreptat atenţia către Dumnezeu Tatăl, care în comparaţie cu Fiul, era într-o poziţie plină de slavă şi glorie. Păcatele întregii omeniri urmau să fie puse asupra Mielului fără cusur şi fără prihană, dar în final, după ce tot acest proces de răscumpărare avea să fie împlinit, Fiul avea să se întoarcă înapoi la Tatăl, acolo unde a fost şi mai înainte, în aceeaşi poziţie glorioasă pe care a avut-o mai înainte să vină pe pămănt. Deci contextul acestor versete, ne arată că Isus se referea la poziţia şi împrejurările Tatălui în comparaţie cu poziţia şi împrejurările Sale prezente. Cu toate acestea Fiul şi Tatăl una sunt. Eu şi Tatăl una suntem. (Ioan 10; 30) A fi una înseamnă a fi egal, egal în putere şi în toate celelalte atribuţiuni. Cristos nu este mai mic şi nu este mai slab, ci una cu Tatăl, un singur Dumnezeu. În epistola către Evrei cap.2 vers. 9 Pavel ne spune că “...pe Acela, care a fost făcut <<pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii,>> adică pe Isus, Îl vedem <<încununat>> cu slavă şi cu cinste, din pricina morţii, pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” Pot fi de acord cu Pavel că atunci când se afla în astfel de momente, într-un fel, Tatăl era Capul lui Isus, numai în sensul că latura S-a umană era condusă de cea divină, dar chiar şi în această accepţiune, exprimarea mi se pare ne fericită, deoarece relaţia nu era aceea dintre cap şi corp, ci era vorba de o îngemănare, de o unitate perfectă. Dacă Pavel ar fi înţeles afirmaţia pe care o făcea, în acest sens exprimarea trebuia, în orice caz, făcut-ă la trecut, adică “Tatăl a fost Capul lui Isus.” Afirmaţia că, Tatăl este Capul lui Isus Cristos, în momentul de faţă, după ce El S-a înălţat la Ceruri, este total inexactă şi contravine învăţăturii şi unor afirmaţii clare făcute de Isus, de exemplu în cap 10. Dacă Pavel a crezut cu adevărat că există o relaţie ierarhică între Tatăl şi Fiul, a înţeles greşit Treimea dumnezeiască şi i-a contestat ceva din atributele divine ale lui Isus, dar eu consider că este vorba doar despre o exprimare metaforică, ne fericită, o alăturare simplistă, ne diferenţiată între corpul omenesc şi Împărăţia lui Dumnezeu. Cu toate acestea afirmaţia că “Dumnezeu este capul lui Cristos,” exprimare folosită la prezent, este greşită şi această exprimare este atribuită apostolului Pavel. (1 Corinteni 11; 3) Exprimarea este total eronată întrucât contravine afirmaţiilor şi învăţăturilor lui Isus Cristos, fondatorul Creştinismului. Tatăl şi Fiul sunt ipostaze ale aceluiaşi Dumnezeu, religia creştină este monoteistă, ea nu are trei Dumnezei, plasaţi într-o ordine ierarhică, adică unul mai mare şi altul mai mic, unul Cap şi ceilalţi corp. Unele scrieri ale apostolului Pavel, dacă nu sunt înţelese foarte bine, în contextul în care au fost scrise, sunt interpretate eronat şi ele reprezintă fundaţia ideologică pentru instituţionalismul bisericesc. Autoritatea instituită de Pavel nu este autoritatea propovăduită de Isus, apostolul a institutuit ierarhia pe când Isus a propovăduit unitatea, prin dragostea spirituală. Sunt două lucruri diferite. Dragostea este o stare, posibil a fi realizată numai între egali, mai mult, cel care iubeşte îl pune pe cel iubit deasupra propriei sale persoane. Aceasta este învăţătura curată a lui Isus, care nu are nimic a face cu instituţionalismul religios creştin şi ierarhiile promovate de acesta.

 Prin urmare nimic din ceea ce este aici pe pământ nu va mai fi la fel şi în ceruri. Corpurile credincioşilor vor fi schimbate, ierarhiile înlăturate, autorităţile bisericeşti nu vor mai avea nici un rost şi toţi cei care vor fi acolo, vor fi una. Cei care vor fi acolo sunt deja una, aici pe pămănt, una în spirit şi în modul acesta rugăciunea lui Isus, de la cap. 17, din evanghelia după Ioan, s-a împlinit întru totul, la fel ca şi toate celelalte rugăciuni ale Sale. Instituţiile bisericeşti, pentru a îndeplini un rol pozitiv, ar trebui să îndrepte atenţia credincioşilor către acele realităţi spirituale, asupra Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că scopul credinţei creştine nu este apartenenţa la o organizaţie religioasă ci apartenenţa la Împărăţia Cerurilor, care urmează să devină o realitate deplină în viitor. Imaginea pe care instituţiile bisericeşti o creează despre Dumnezeu şi despre valorile spirituale este una deformată deoarece în ea nu se regăseşte aproape nimic din cea ce se va întâmpla în Ceruri, în viitor. În lumea eternă, în care cei mântuiţi vor locui împreună cu Dumnezeu, nu vor mai exista papi, mitropoliţi, episcopi, funcţionari bisericeşti, autoritatea unui om asupra altuia om, etc. Nu vor mai exista organizaţii religioase, diviziuni între Creştini, luptă pentru ocuparea de funcţii, grupuri de interese, confuzii privitoare la doctrine, inegalitate între femei şi bărbaţi, etc.

Reforma din interior presupune ca toate instituţiile bisericeşti să fie determinate să recunoască că ele nu sunt adevărata Biserică a lui Dumnezeu ci pot fi doar o pregătire pentru aceasta, un vehicul a cărui necesitate poate fi discutată şi a cărui uzură este vizibilă. Acest desiderat poate fi atins în momentul în care tot mai mulţi credincioşi, membrii ai Bisericilor instituţionale dar în acelaşi timp şi membrii ai Bisericii celor născuţi din Dumnezeu vor prezenta această axiomă a credinţei creştine, întregii lumi. Instituţiile bisericeşti se prezintă ca o interfaţă între realităţile spirituale şi lumea înconjurătoare dar ele trebuie să admită şi să explice că ceea ce se vede nu este decât o imagine imperfectă a ceea ce se află în profunzime. Aşteptările pentru regenerarea Creştinismului vin de la cei care ei înşişi sunt regeneraţi spiritual, prin naşterea din Dumnezeu. În cazul spiritualităţii forma nu trebuie confundată cu conţinutul. Reforma porneşte din interior deoarece fiecare trebuie să se reformeze pe sine. Este o reformă individuală care nu îşi propune să răstoarne instituţiile bisericeşti ci porneşte cu o interogaţie personală. Fiecare trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt făpturi noi, dacă sunt născuţi din nou şi dacă, în virtutea acestui fapt, îşi conduc viaţa după îndemnurile Duhului Sfânt sau după cele ale firii pământeşti. Nimeni nu poate vedea Împărăţia Cerurilor dacă nu poate răspunde pozitiv la aceste întrebări. Orice asigurare dată credincioşilor de către instituţiile bisericeşti, care face abstracţie de aceste cerinţe, este falsă şi trebuie combătută. Dumnezeu are milă de toată lumea dar învăţătura lui Isus Cristos este clară.

În momentul istoric prezent, unele instituţiile religioase creştine sunt obligate să facă compromisuri pentru a-şi păstra participanţii şi cu cât aceştia scad numeric acestea sunt obligate să coboare tot mai jos standardul spiritual. Chiar dacă instituţiile bisericeşti ar rămâne fără nici un membru Biserica Spirituală Unică tot nu ar dispare deoarece Dumnezeu are oamenii lui cu care comunică personal. Chiar dacă Creştinismul „de masă” nu ar mai fi la modă, Dumnezeu va aduce la îndeplinire planul său. Numai că, instituţiile bisericeşti se simt ameninţate, în însăşi existenţa şi raţiunea lor de a fi şi de acea încearcă să îi ţină pe credincioşi aproape de ele prin promisiuni false. „Dumnezeu este bun şi iartă până la urmă pe toată lumea,” este fără îndoială o promisiune falsă. „Dumnezeu este bun şi doreşte să ierte pe toată lumea,” este aserţiunea corectă, dar în Împărăţia Lui nu intră decât aceia care sunt născuţi din nou.

Va venii o vreme când, de dragul supravieţuirii lor, instituţiile bisericeşti vor merge foarte departe cu apostazia morală şi se vor pune cu totul la dispoziţia puterii politice, până acolo încât Dumnezeu va fi prezentat ca fiind un om şi anume omul care va conduce aceste instituţii bisericeşti reunite. Acesta este Anticristul, adică acela care va lua locul lui Dumnezeu pe pământ şi va încerca să demonstreze că toată Religia Creştină nu este decât o teorie cu privire la om, care este prin sine însuşi, Dumnezeu. Omul este dumnezeu, atunci când devine fiul sau fica Lui,  dar nu fără El.

Un guru modern va conduce lumea dar se va deosebi de adevăratul Dumnezeu prin acea că nu va fi pregătit să îşi dea viaţa pentru aproapele său. Unde nu există dragoste spirituală nu există Dumnezeu şi unde se vorbeşte despre El dar nu se practică lepădarea de egoism, suntem în mijlocul unei situaţii în care trebuie să devenim prudenţi. Numele lui Dumnezeu poate fi folosit de oameni, cu sinceritate sau nu. Este adevărat că evanghelia este propovăduită în ambele cazuri dar atmosfera nu este în ambele situaţii una spirituală. “Taina fărădelegii” o reprezintă o religie fără dragostea lui Cristos.

Friday, 11 December 2020 19:45

Ce presupune reforma din interior?

Written by

Această reformă nu este doar o reformă a instituţiilor ci este, în primul rând, o reformă a conştiinţelor. Această reformă nu ameninţă pe nimeni în particular dar ameninţă ipocrizia şi necinstea. Aceasta nu îşi propune să desfiinţeze instituţiile religioase pentru că, aşa cum am spus, un astfel de obiectiv nu poate fi realizat de oameni, dar va fi atins de Dumnezeu la momentul potrivit.

Reforma Creştinismului trebuie începută cu conştientizarea de către fiecare Creştin a învăţăturii date de Domnul Isus Cristos şi anume că nimeni nu poate intra în împărăţia lui Dumnezeu dacă nu se naşte din apă şi din Duh. Ca să fim ai lui Dumnezeu, adică înfiaţi de Dumnezeu trebuie să ne naştem din El, altă cale nu există.

„Deci, ca unii care, prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul, ca să aveţi o dragoste de fraţi neprefăcută, iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima; fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.” [(1 Petru 1: 22-23); ref. 250 în Biblia Ortodoxă]

Practicarea ritualurilor creştine nu este suficientă. Este necesară o schimbare profundă a naturii umane şi o transformare spirituală care echivalează cu a deveni o persoană nouă, diferită de cea asupra căreia s-a început acest proces. Prozelitismul nu este o soluţie. Schimbarea unei instituţii bisericeşti cu alta nu duce la nimic bun. Personal, consider că orice credincios trebuie să rămână deocamdată acolo unde se află şi în acel loc să înceapă reforma cu sine însuşi şi cu instituţiile bisericeşti de care aparţine. Ceea ce este de remarcat este faptul că Bisericile instituţionale Neo-protestante fac mare caz de principiul că un Creştin nu trebuie să părăsească adunarea pe care o frecventează, dar în acelaşi timp, fac tot posibilul să îi determine pe unii credincioşi Ortodoxi sau Romano Catolici, etc., să iasă din adunările lor şi deci din instituţiile lor bisericeşti şi să intre în noile Biserici instituţionale. (Evrei 10; 25) Să nu părăsim adunările Neo-protestante dar pe cele Ortodoxe, Romano Catolice etc., putem să le părăsim, este sensul subânţeles al unor învăţături promovate de Bisericile instituţionale Neo-protestante. Unde este consecvenţa? A vrut Pavel să pună o interdicţie absolută sau a dat un sfat? Este vorba de un sfat incomplet şi care este completat de cartea Apocalipsa lui Ioan cap. 18; 4. Să nu părăsim adunările noastre decât atunci când prezenţa noastră în aceste adunări duce la prejudicii spirituale.

 Este necesară, în primul rând, o înţelegere profundă a ceea ce înseamnă naşterea din nou. Totul începe cu chemarea pe care o face Dumnezeu. Consider că această chemare este universală. Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Împărăţia lui Dumnezeu şi din Biserica Sa Spirituală. În acelaşi timp Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi aceia care vor preţui şi vor răspunde acestei chemări. Cu toate că Dumnezeu lansează o chemare, valabilă pentru fiecare individ în parte, de a fi împreună cu El, nu toţi oamenii care se nasc pe pământ au aceeaşi reacţie, la această chemare. Puţini sunt cei care răspund în mod angajat acestei oferte şi ei sunt şi cei aleşi.

Respectarea Bibliei se poate urmări în două feluri, literal şi spiritual. Urmărirea literală este de multe ori opusă celei spirituale în sensul că „spiritul” celei dintâi este unul rigid şi excesiv de exigent şi duce la intoleranţă religioasă. Litera omoară dar Duhul dă viaţă. Interpretarea literală, legalismul excesiv a fost exact ceea ce i-a determinat pe Evrei să nu îl recunoască pe Dumnezeu. Isus spunea că Evrei pun mare accent pe detaliile respectării legii dar lasă nefăcute părţile esenţiale, care se desprind din sensul acesteia, adică dreptatea, mila şi credincioşia. Nimeni nu este mântuit prin faptele legii, nu înseamnă că oamenii pot săvârşi ilegalităţi căci dacă ar face-o nu ar fi pe placul lui Isus.

 „Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi prorocii – şi anume, neprihanirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Cristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” [(Romani 3: 21-23); ref. 251 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile. Aşa că, ori cine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor. Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a Fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” [(Matei 5: 17-20); ref. 252 în Biblia Ortodoxă]

„Nu orişicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne! >> va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: ‘Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7: 21-23); ref. 253 în Biblia Ortodoxă]

Primul citat aparţine apostolului Pavel şi următoarele două sunt cuvintele lui Isus Cristos. În aparenţă ele sunt contradictorii şi pentru a le pune împreună acestea trebuiesc analizate sub aspectul contextului în care au fost exprimate. Isus ne vorbeşte despre o neprihănire care este imposibilă fără Lege şi Pavel ne vorbeşte despre o neprihănire care nu se poate dobândi respectând Legea. Isus Cristos vorbea despre Legea Morală a V.T. şi Pavel vorbea despre Legea sacrificială. Evident că Legea Morală trebuie respectată şi niciodată Pavel nu a susţinut contrariul numai că îndeplinirea ei este imposibilă fără naşterea din nou. Legea este duhovnicească şi oamenii fireşti sau lumeşti nu o pot respecta. (Romani 7: 14)

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 3-4); ref. 254 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos, atunci când vorbea despre necesitatea naşterii din nou, se referea la exact acelaşi lucru la care s-a referit mai târziu şi apostolul Pavel. Principiile Creştinismului nu pot fi respectate decât de oameni renăscuţi spiritual, adică care se conduc după îndemnurile Duhului.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Cristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” [(Romani 8: 1-2); ref. 255 în Biblia Ortodoxă]

După părerea mea cea mai bună sinteză a acestor pasaje este dată de următorul text:

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 256 în Biblia Ortodoxă]

Reforma din interior este o înţelegere şi practicare spirituală a Bibliei şi nu una literală. Prin literalitatea ei Biblia poate ucide. Unii dintre cei care s-au declarat reprezentanţii ei şi care au interpretat-o foarte literal au făcut lucrul acesta, la propriu, adică au ucis câteodată alţi oameni, în numele ei. Interpretarea spirituală înseamnă trăirea învăţăturilor Bibliei sub conducerea Duhului Sfânt, în deplină libertate şi unitate cu ceilalţi credincioşi. Adevărata întoarcere la puritatea învăţăturilor nu înseamnă reîntoarcerea la un fundamentalism literal rigid ci înţelegerea şi acceptarea spiritului Creştinismului care este dragostea spirituală şi deplina egalitate între credincioşi. Libertatea înseamnă ca fiecare să se conducă după propria conştiinţă şi nu după reguli rigide impuse de unii care, printr-un literalism excesiv, vor să îşi arate o evlavie proprie, alta decât cea recomandată de N.T. Creştinii au tot dreptul de a trăi pe picioarele lor, bine fundamentaţi în învăţăturile lui Isus Cristos şi într-un permanent contact personal cu El, prin Duhul Sfânt. Adevărata reformă presupune ca fiecare credincios să înţeleagă precis mecanismul Creştinismului care este bazat pe jertfa lui Isus Cristos şi pe renaşterea spirituală pe care acesta o oferă celor care cred în El. În felul acesta Creştinii înţeleg că nu depind în nici un fel de instituţiile bisericeşti sau de funcţionarii lor şi că depind exclusiv de Dumnezeu.

Ne aflăm în faţa unei situaţii ciudate. Instituţiile bisericeşti se reprezintă pe ele însele ca şi cum ar fi o destinaţie în sine, iar apartenenţa la aceste instituţii este văzută ca o necesitate pentru realizarea credinţei. Mai mult decât atât, din ce în ce mai mult atenţia credincioşilor este atrasă şi manipulată către realităţile prezente, aşa cum sunt prezentate de instituţiile religioase creştine şi nu către realizarea Împărăţiei Cerurilor, aşa cum este aşteptată de credincioşi. Cu alte cuvinte, viaţa pe pământ este o etapă de trecere către Împărăţia Cerurilor şi aceasta din urmă se va îndeplini în totalitate doar în viitor. În istoria actualizată, valorile viitoare sunt prezente, doar în mod individual, în interiorul fiinţelor celor renăscuţi spiritual, dar celor credincioşi li se oferă o lume viitoare în care aceste manifestări spirituale să devină o realitate atotcuprinzătoare interioară şi exterioară.

Cuprins

Cartea Biserica Spirituală Unică

 

Vizitați site-ul

www.credintacrestina.com

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

12360224
Today
Yesterday
This Week
All days
2700
5882
37853
12360224

Your IP: 3.238.12.0
2024-03-29 13:23