Friday, 25 January 2019 17:24

Dumnezeu care își schimbă gândurile

Written by
Rate this item
(0 votes)
 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 


O altă problemă care merită a fi analizată este cea care rezultă din cartea Facerea capitolul 6 versetele 5-7. Oare Dumnezeu își schimbă gândurile? În conformitate cu părerea cea mai răspândită din rândurile comentatorilor creștini, Dumnezeu este neschimbător atât în Persoana Sa, în perfecțiunile Sale, în scopurile Sale și în promisiunile Sale. În același timp, există câteva texte biblice care indică schimbări și răzgândiri ale lui Dumnezeu, de a lungul istoriei. Unul dintre aceste texte se află în cartea Facerea capitolul 6:

„5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele. 6. I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. 7. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut.” (Facerea 6; 5-7)

Dacă Dumnezeu regretă ce face, atunci înseamnă că El nu știe dinainte ce face. În cazul în care Dumnezeu cunoaște viitorul, atunci nu are cum să regrete ce face, deoarece orice face realizează în cunoștință de cauză. Dacă este pe deplin informat asupra consecințelor a ceea ce face, înainte de a lua o anumită decizie, atunci regretele lui Dumnezeu nu au nici un sens. Când a creat universul, Dumnezeu a știut care va fi dezvoltarea ulterioară a omenirii, deci l-a creat știind că oamenii vor fi răi. Dacă a știut dinainte că așa vor sta lucrurile, atunci de ce a mai creat omenirea în aceste condiții? Dacă nu ar fi creat omenirea, Dumnezeu nu ar fi fost nevoit să distrugă milioane de oameni, pentru că ulterior nu i-a mai plăcut ceea ce la început i s-a părut bun. Oare Dumnezeu a declarat la început crearea oamenilor ca fiind ceva bun și apoi i-a părut rău că l-a creat pe om? Este o ipoteză absurdă. De altfel, Biblia este contradictorie la acest capitol deoarece afirmă că Dumnezeu nu este ca omul ca să îi pară rău:

„19. Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău. Au zice-va El şi nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini?” (Numerii 23; 19)

De fapt, în acest caz, Biblia ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind chiar mai deficitar decât omul, deoarece a distrus o lume întreagă pentru părerea Sa de rău. Când a creat universul, Dumnezeu a știut că omenirea va fi neascultătoare și că această situație va produce multă suferință și moarte. Dumnezeu a decis să creeze universul și omenirea fără să țină cont de suferințele pe care urma să le aducă în viitor creația Sa.

A avut Dumnezeu un plan înainte de a începe creația Sa sau a făcut totul la întâmplare și după aceea, la un moment dat, a regretat ceea ce a făcut, așa cum ne spune cartea Facerea capitolul 6; versetele 5-8? Oare regretele lui Dumnezeu au intrat și ele în planul Lui? Oare a anticipat Dumnezeu că va ajunge să regrete crearea omenirii? Dacă regretele lui Dumnezeu au fost anticipate de El și ele au fost o parte din planul Său, de ce a mai fost omenirea pedepsită prin Potop? A fost această distrugere și ea un element al planului lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu a creat omenirea pentru a distruge majoritatea ei prin Potop atunci nu se poate spune că avem a face cu un Dumnezeu iubitor. Dacă adăugăm la aceasta că se preconizează ca la sfârșitul lumii marea majoritate a populației să ajungă în iad, atunci chiar dacă putem afirma că Dumnezeu există nu putem spune că El este dragoste, așa cum susțin anumite texte din Biblie. Mai rămâne să stabilim dacă, în cazul în care Dumnezeu există, merită să ne închinăm în fața Lui, dacă El este așa după cum îl descrie Biblia. Dumnezeu din Biblie ar fi cauzat omenirii distrugeri uriașe și răul făcut de El încă nu s-a terminat. Personal, cred că adevăratul Dumnezeu, nu cel cuprins de V.T., nu ar fi săvârșit niciodată asemenea atrocități și că El este binevoitor tuturor oamenilor și nu doar unui popor sau altuia. Chiar dacă Dumnezeu există, imaginea Lui din V.T. este falsă. Dumnezeu al V.T. nu există deoarece dacă El există, atunci El nu are trăsăturile pe care le descrie V.T. 

În cartea Facerea capitolul 6, regretul lui Dumnezeu pare a fi autentic și nu doar o tactică aplicabilă în războiul Lui cu Satana. Dumnezeu a regretat crearea omenirii și această înseamnă o schimbare a minții, care privește scopurile Sale. Prezentarea regretului lui Dumnezeu din cartea Facerea capitolul 6 ne vorbește despre faptul că întreaga creație s-ar fi făcut fără un plan și fără cunoașterea viitorului. În ambele cazuri, necunoașterea viitorului sau o planificare ineficientă a creației de către Dumnezeu, sau chiar o lipsă totală de planificare, sunt departe de ceea ce apologeții creștini cred despre El. În consecință, cartea Facerea capitolul 6, versetele 5-7, reprezintă fie un mod inadecvat de a îl descrie pe Dumnezeu sau se referă la o altă Ființă, inferioară Aceleia vizată de comentatorii creștini, o Ființă care greșește și căreia îi pare rău de greșeala făcută. Dumnezeu, așa cum este descris în capitolul 6 din cartea Facerea, este mai degrabă o proiecție a omului pe un fundal cosmic, nu este o Ființă supremă care nu poate să greșească, deoarece este perfectă.  

Textul din cartea Facerea capitolul 6, versetele 5-7, poate fi și o simplă invenție a celui care l-a scris, cu scopul de a găsi un motiv pentru presupusul Potop, și această motivație fantezistă ne arată despre cartea Facerea că nu este inspirată de Dumnezeu, ci este o poveste inventată de oameni.  

Trebuie să vedem care sunt argumentele comentatorilor creștini care încearcă să justifice regretul lui Dumnezeu din cartea Facerea, capitolul 6. Există multe texte în Biblie care afirmă că Dumnezeu nu își schimbă opiniile cum ar fi: Numerii 23; 19, 1 Samuel 15; 29, Psalmii 33; 11 și 102; 26-28; Evrei 1; 11-12; 13; 8, Maleahi 3; 6, Romani 11; 29, Iacov 1; 17.

În Biblie, pe lângă cartea Facerea, există și alte pasaje în care Dumnezeu se pare că își schimbă opiniile. Următorul text este un exemplu de situație în care Dumnezeu și-a schimbat decizia la intervenția unui om:

„9. Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; 10. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!” 11. Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său şi a zis: „Să nu se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul Tău cel înalt, 12. Ca nu cumva să zică Egiptenii: I-a dus la pieire, ca să-i ucidă în munţi şi să-i şteargă de pe fala pământului. Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului Tău. 13. Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuţi, zicând: Voi înmulţi foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; şi tot pământul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmaşilor voştri şi-l vor stăpâni în veci!” 14. Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă asupra poporului Său.” (Ieșirea – a doua carte a lui Moise 32; 9-14)

Acest text se referă la o situație foarte ciudată. Avea nevoie Dumnezeu ca i se aducă aminte de către un om de jurământul Său? Nu cunoștea Dumnezeu natura umană și vulnerabilitatea sa? Aceasta nu este imaginea lui Dumnezeu pe care suntem obișnuiți să o contemplăm în cadrul învățăturii creștine. În acest text, Dumnezeu este gata să distrugă un întreg popor, dar este convins să nu facă acest lucru de către un om. Creștinismul este învățătura prin care Dumnezeu îi învață pe oameni să fie pașnici nu oamenii îl învață pe El să fie reținut și responsabil. Întreaga poveste este în contradicție cu atributele lui Dumnezeu recunoscute de dogmele și doctrinele creștine. În continuare, citez un alt text prin care Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe o Persoană care își schimbă gândurile într-o anumită situație:

„1. Iată ce vedenie mi-a arătat Domnul Dumnezeu: se făcea un stol de lăcuste la datul otavei, şi era otava după cositul cuvenit regelui. 2. Şi după ce au sfârşit de mâncat iarba de pe pământ, am zis: Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă! Cum va putea îndura aceasta Iacov, căci el este mic! 3. Şi S-a milostivit Domnul pentru aceste vorbe şi a zis: „Nu se va mai întâmpla!” 4. Apoi Domnul Dumnezeu mi-a arătat o altă vedenie: iată că Domnul chema focul ca să facă judecată; el a mistuit adâncul cel necuprins şi a prăpădit şi parte din pământ, 5. Şi am zis: Doamne, Dumnezeule, opreşte-Te! Cum va îndura Iacov, căci el este mic! 6. Şi S-a milostivit Domnul şi acum, şi a zis: „Nici aceasta nu se va întâmpla!” (Amos 7; 1-6)

Dumnezeu schimbându-și opinia, situație care este prezentată în cartea Ieșirea 32, este explicată prin afirmația că El a supus pe Moise la un test. Dumnezeu nu ar fi vrut să distrugă poporul evreu dar El a intenționat să încerce reacția lui Moise la o astfel de posibilitate. Aceasta este o explicație foarte neconvingătoare. Ar fi putut Moise să fie o persoană atât de indiferentă încât să fie de acord cu decizia lui Dumnezeu de a anihila familia sa, prietenii săi și poporul său? Așa ceva ar fi fost puțin probabil și ar prezenta pe Moise ca pe o persoană rece și egoistă. Dumnezeu ar fi propus lui Moise un legământ special ca și acela dintre El și Noe dar acesta nu a acceptat această propunere. Ce om ar fi fost Moise, dacă ar fi preferat distrugerea unui întreg popor, doar ca să ajungă El într-o situație mai bună, adică să devină parte a unui legământ direct cu Dumnezeu? Oare ar fi ales Dumnezeu, de la început, un asemenea om pentru misiunea Sa? Dumnezeu ar fi trebuit să îl cunoască pe Moise înainte de a îi da o misiune atât de importantă ca cea pe care El a stabilit-o pentru acesta.

Dacă, prin absurd, Dumnezeu nu ar fi fost Atotștiutor și ar fi trebuit să îl testeze pe Moise, de ce l-ar fi testat El pe Moise doar după o lungă perioadă de timp, după ce acesta și-a început misiunea în serviciul poporului evreu? Testele nu își au nici un rost, dacă Dumnezeu este Atotștiutor și cunoaște totul despre oamenii cu care lucrează.

Spre deosebire de Moise, Noe nu a fost preocupat de soarta semenilor săi și a acceptat legământul făcut cu Dumnezeu, dar Moise s-a opus distrugerii poporului lui. Repetarea aceluiași motiv aduce atingere credibilității ambelor povestiri dând ambelor narațiuni aspectul de lucrări de ficțiune și nu pe acela de relatări cu caracter istoric.  

Aceeași povestea biblică îl prezintă pe Dumnezeu în situația de a aplica o pedeapsă nediferențiată:

„20. Şi a grăit Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis: 21. „Osebiţi-vă de obştea aceasta şi-i voi pierde într-o clipă”. 22. Iar ei au căzut cu feţele la pământ şi au zis: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, un om a greşit şi Tu Te mânii pe toată obştea?” 23. Domnul însă i-a zis lui Moise: 24. „Spune obştii: Feriţi-vă în toate părţile de locuinţa lui Core, a lui Datan şi a lui Abiron”. (Numerii 16; 20-24)

După cum ne spune cartea Numerii, Dumnezeu a vrut să distrugă întregul popor cu excepția lui Moise și a lui Aaron din cauza păcatelor săvârșite de Core, Datan și Abiron. Moise nu a fost de acord cu această soluție, pe care a considerat-o nedreaptă. Oare Moise avea un sens al dreptății mai dezvoltat decât Dumnezeu? Moise i-a pus lui Dumnezeu următoarea întrebare: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, un om a greşit şi Tu Te mânii pe toată obştea?” Dumnezeu a fost cu adevărat supărat și din cauza mâniei nu am mai luat în considerare justiția. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost orbit de mânie și în loc să judece cu dreptate a dorit să distrugă întregul popor, cu excepția lui Moise și Aaron și poate a familiilor acestora. Moise i-a reamintit lui Dumnezeu despre dreptate și numai după discursul său El și-a schimbat opinia. Situații în care Dumnezeu a fost gata să ucidă întregi comunități pentru păcatul săvârșit de anumite persoane din acele colectivități se mai întâlnesc în Biblie. Chiar dacă nu erau de vină cu nimic, de multe ori, copiii au fost omorâți alături de părinții lor în campaniile duse de poporul evreu. Unii comentatori răspund că Dumnezeu face tot ce vrea dar acest răspuns nu este acceptabil deoarece El ar trebui să facă numai ce este drept. Vorbim desigur de imaginea biblică a lui Dumnezeu care nu este aceeași cu Realitatea infinită care este El.     

În cazul în care Dumnezeu amenința cu distrugerea o întreagă națiune și aceea națiune se căia de păcatele ei, atunci El își putea schimba în mod legitim opinia și renunța să mai anihileze poporul respectiv. Chiar și în acest caz, se ridică două obiecții. Dumnezeu nu avea motive să distrugă națiuni întregi deoarece aceia erau oameni ca oricare alții care luptau pentru supraviețuirea și binele lor. Toate popoarele duceau războaie de cucerire sau de apărare în aceea perioadă de timp, deci nici o națiune nu ar fi putut să fie acuzată de violență mai mult decât altele. Cât privește religia lor, toate popoarele se închinau la diferite divinități și nu puteau fi acuzate de acest lucru atâta vreme cât Dumnezeu nu s-a revelat altor popoare în integralitatea lor, ci doar anumitor indivizi din alte popoare, iar ca popor s-a descoperit doar Evreilor. 

Acuzația lui Dumnezeu că oamenii care aparțineau altor popoare erau păcătoși este o absurditate, atâta vreme cât păcatul face parte din natura umană. Nici un popor, în ansamblul său, nu era mai virtuos decât alte popoare așa încât, dacă ar fi vrut să le distrugă, Dumnezeu ar fi trebuit să anihileze toate neamurile de pe Pământ, cu excepția Evreilor. În același timp, nici Evreii nu s-au dovedit un popor ascultător față de Dumnezeu, așa cum rezultă din citatele anterioare și din multe alte texte biblice. Oare Dumnezeu își propunea să distrugă doar pe dușmanii poporului evreu folosind ca pretext păcatele lor? Dacă ar fi făcut așa, atunci Dumnezeu nu este drept, ci este părtinitor.

Un alt aspect care este discutabil din punct de vedere moral este acela pe care ni-l prezintă Biblia și de unde reiese că Dumnezeu pedepsea un întreg popor pentru răutatea unora. Pedeapsa Lui afecta pe oameni în mod nediferențiat, adică îi lovea pe cei și pe cele mai puțini rele în aceiași măsură ca și pe cei și pe cele foarte rele. A pedepsi o întreagă națiune, chiar dacă nu toți oamenii care o compuneau erau la fel de corupți, este specific pentru V.T. și se bazează pe principiu că nimeni nu este pur, prin natura sa, în fața lui Dumnezeu și că toți oamenii sunt păcătoși, în primul rând pentru că se nasc în păcat. Această situație se bazează pe un principiu greșit. Se presupune că toți oamenii de pe Pământ sunt urmașii lui Adam și Eva și moștenesc efectele neascultării primilor oameni. Acesta însă este un mit și, dacă este așa, atunci nu ar fi trebuit să aibă nici un fel de consecință care să afecteze modul cum Dumnezeu îi tratează pe oameni.

Toți oamenii provin din alte ființe, mai puțin evoluate, și moștenesc o natură de care nu au de ce să se rușineze fiindcă este natura cu care se nasc. Această natură se poate ameliora prin educație, dar nu poate fi negată, blamată și condamnată în numele nici unei religii. Dacă Dumnezeu are o altă natură decât cea umană, aceasta nu înseamnă că natura umană este o mizerie. De asemenea, nu trebuie să concluzionăm că dacă nu avem cu toții natura lui Dumnezeu, atunci merităm cu toți să murim, deoarece suntem ființe păcătoase. Morala conform căreia Dumnezeu are o natură superioară omului și de aceea are drept de viață și de moarte asupra oamenilor este o morală putredă și extrem de periculoasă.    

Deoarece Adam și Eva sunt doar personajele unei legende, căderea lor imaginară în păcat nu ar fi putut să schimbe natura umană în nici un fel. În consecință, dacă oamenii au fost creați prin evoluție de către Dumnezeu, atunci El se face responsabil de natura lor și nu poate condamna pe nimeni pentru că este așa cum este. Oamenii răspund în fața legilor omenești pentru felul cum respectă regulile de conduită în societate, dar nu pot să devină răspunzători pentru natura cu care se nasc. Natura umană este parte din întreaga natură și religiile dovedesc o incredibilă aroganță, atunci când privesc natura umană cu dispreț. Această aroganță, care ia o formă mitologică, de cele mai multe ori, este atât de șocantă încât poate să bulverseze conștiințele multor oameni transformându-i pe aceștia în niște credincioși care neagă elementul omenesc.

Isus (Iisus) ne învață să ne lepădăm de sine, de egoism, nu să negăm elementul omenesc din noi, deoarece cine se dezumanizează nu mai poate să iubească oamenii. Dacă Isus (Iisus) ne-ar învăța să ne disprețuim propria natură, atunci Creștinismul nu ar mai avea nici un sens. Cu toate acestea, Isus (Iisus) ne învață să fim de acord să ne naștem din nou, acceptând natura lui Dumnezeu împreună cu natura umană, nu împotriva naturii umane. Omul - dumnezeu este o altă ființă decât Dumnezeu și decât omul, dar le cuprinde în același timp pe amândouă. 

În același timp, în conformitate cu Biblia, au existat întotdeauna oameni pe care Dumnezeu i-a considerat integri, de exemplu, Abel, Noe, Lot și familia sa, Iov, David. Lucrul acesta ne arată că natura umană nu poate să fie condamnată în bloc, deoarece personajele amintite au acționat în baza naturii lor umane și au fost acceptați de Dumnezeu, în ciuda greșelilor lor omenești. Existența unor personaje integre în V.T. reprezintă o contrazicere a doctrinei creștine care afirmă că o dată cu neascultarea față de Dumnezeu Adam și Eva au suferit o cădere morală, au devenit păcătoși în însăși natura lor și au transmis această stare de păcat și urmașilor lor. Dacă natura lui Adam și Eva s-ar fi modificat radical, cu adevărat, atunci nici unul din urmașii lor nu aveau cum să fie integri atâta vreme cât aceștia ar fi trăit în natura moștenită de la primii oameni.

Biblia este o carte contradictorie, de exemplu, ne spune că oamenii au început să cheme numele lui Dumnezeu, dar că o singură familie de pe Pământ, Noe și familia sa, erau oameni după placul lui Dumnezeu. Dacă oamenii chemau numele lui Dumnezeu, înseamnă că nu erau chiar așa de decăzuți moral și că Noe și familia sa nu putea să fie singurii oameni morali de pe Pământ.

„26. Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu.” (Facerea 4; 26)

Mulți comentatori biblici cred că Set a fost o persoană prin care s-a transmis ceea ce era mai bun în omenire, dar dacă ar fi așa, atunci cum se face că înainte de Potop numai Noe și familia lui au rămas integri? Aceasta este o legendă care nu are nici o coerență rațională și nimeni nu trebuie să ne oblige să o confundăm cu istoria reală a omenirii.

Să nu uităm că în timpul lui Noe nu exista o Lege la care să poată să fie raportată conduita umană și dacă criteriul de apreciere ar fi fost credința, atunci Biblia ne spune că existau mai mulți oameni care chemau numele lui Dumnezeu și prin aceasta își arătau credința în El. De fapt, Biblia nu ne spune că Noe ar fi încercat în vreun fel să îl convingă pe Dumnezeu să nu distrugă lumea, ci ne arată o persoană care s-a transformat într-o unealtă care a ajutat la distrugerea ei. Nu se știe cât de integru era Noe, dar s-a dovedit indiferent față de soarta lumii, spre deosebire de Moise, care prin pledoaria sa, a salvat poporul lui de la distrugerea pe care i-o pregătea Dumnezeu.

Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat omenirea după chipul și asemănarea Sa și că i-ar fi binecuvântat pe primii oameni și de asemenea că El ar fi declarat că oamenii creați au reprezentat o bună realizare. După o vreme, Dumnezeu și-ar fi schimbat gândurile și din binecuvântați oamenii au ajuns să fie condamnați la distrugere. Oare binecuvântarea lui Dumnezeu a ținut doar o vreme? Dacă Dumnezeu ar fi binecuvântat oamenii și le-ar fi cerut să se înmulțească și să stăpânească Pământul cum se face că El s-a supărat pe ei atunci când aceștia s-au înmulțit și au început să ia efectiv Pământul în stăpânire? Oamenii nu ar fi putut să stăpânească Pământul fără să folosească violența. Lucrul acesta este evident dacă ne gândim la fiarele sălbatice pe care le-a creat Dumnezeu și care, în viziunea majorității comentatorilor creștini, nu puteau să evolueze ca specii noi din niște animale mult mai blânde. Pentru a putea controla aceste animale sălbatice, oamenii trebuiau să folosească violența.  

„28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 28)

În aceste condiții, blestemul distrugerii Pământului prin Potop, care ar fi urmat după un timp, este doar o fantezie. Întreaga narațiune cu privire la Adam și Eva este o legendă și atunci când admitem acest lucru, îl exonerăm pe Dumnezeu de răspunderea pentru nenumărate atrocități pe care i le atribuie Biblia, în mod nejustificat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este nici pe departe atât de rău după cum îl prezintă scrierile biblice. Lucrul acesta se poate afla numai printr-o experiență spirituală a celor care continuă să creadă în El în ciuda absurdităților de care este plină Biblia. Un Dumnezeu generos și iubitor nu poate fi decât o altă Persoană decât cea prezentată de descrierea pe care o face Biblia. Dumnezeu nu i-a binecuvântat niciodată pe Adam și Eva, deoarece ei nu au existat în realitate, și El nu a provocat niciodată un Potop, care să distrugă marea majoritate a populației. Cele două evenimente se contrazic între ele și împreună transformă relatările biblice, care le descriu, în simple absurdități.   

După părerea unor comentatori creștini, schimbarea gândurilor lui Dumnezeu comportă și o explicație conform căreia El își schimbă programul și strategiile, dar niciodată scopurile sau planurile. Următorul reprezintă un exemplu de astfel de opinie:

„Dumnezeu a promis să ducă poporul Său în țara Canaan. Datorită necredinței lor prima generație nu a luat în stăpânire teritoriul, dar a doua generație l-a luat. Când a venit Isus El s-a oferit pe Sine lui Israel ca Mesia. Respingerea lor a făcut posibilă oferta evangheliei către neamuri. Cu toate acestea, când scopul lui Dumnezeu pentru neamuri se va împlini, Dumnezeu va turna din nou harul și salvarea Sa peste Evrei. Programul lui Dumnezeu se schimbă, dar nu și scopurile Lui (cf. Romani 9-11).” (ref. 151)

O astfel de explicație nu poate să justifice schimbarea gândurilor lui Dumnezeu în cazul Potopului. Dacă Dumnezeu a creat omenirea și a binecuvântat-o nici o atitudine umană nu putea să îl facă să regrete creația Sa și nici un scop nu putea să îl determine să distrugă majoritatea omenirii. Lumea de după Potop a fost chiar mai rea decât cea dinainte, dacă socotim că după acel eveniment oamenii și animalele au avut aprobarea să ucidă animale pentru a le mânca. Să ne amintim că Biblia ne spune că după Potop a fost îngăduit consumul cărnii de animale. Aceasta a dus la creșterea violenței atât între oameni și animale cât și între animalele de pe Pământ. Care putea să fie scopul lui Dumnezeu pentru declanșarea Potopului, dacă lumea de după Potop nu a fost mai bună, ci a devenit chiar mai rea? Nu a existat un astfel de scop deoarece Potopul este doar o legendă și un astfel de dezastru nu a intrat niciodată în intențiile lui Dumnezeu. 

O altă contradicție a cărții Facerea este legată de hrana oamenilor și a animalelor înainte și după Potop. Dacă înainte de Potop se cunoștea diferența dintre animalele curate și cele necurate, după cum rezultă din hotărârea lui Dumnezeu transmisă lui Noe de a lua câte șapte din animalele curate, atunci de ce după Potop i s-a îngăduit lui Noe să mănânce atât animale curate cât și necurate? Nu există o explicație rațională pentru această anomalie. Este vorba despre povestiri inventate de oameni care sunt scrise probabil după ce s-a început să se facă o astfel de diferență între animalele curate și cele necurate și în care lucrurile nu se leagă între ele. Iată ce ne spune Biblia că s-ar fi întâmplat înainte de Potop:

„1. După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea. 2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 1-3)

Și iată și ce ne spune Biblia că s-a petrecut după Potop, în legătură cu aprobarea dată oamenilor de a mânca o diversitate mai mare de hrană:

„1. Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! 2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” (Facerea 9; 1-3)

Dacă Dumnezeu este consecvent, cum se face că a lăsat pe oameni să mănânce animale necurate și în același timp i-a binecuvântat și le-a cerut să se înmulțească, să umple Pământul și să îl stăpânească? Mai mult, prin Legea lui Moise s-a făcut deosebirea între animale curate și animale necurate deci Biblia ne spune că până la Moise oamenii au fost lăsați să mănânce animale necurate, în mod deliberat dar li s-a pretins să aibă o conduită morală foarte bună. Lucrul aceasta ne arată că textele biblice ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind schimbător și inconsecvent. Personal, nu cred că Dumnezeu are aceste caracteristici și de aceea pledez pentru a se face o deosebire netă între Realitatea divină și legendele biblice.  

O altă contradicție biblică se evidențiază atunci când facem o comparație între cartea Facerea, capitolul 6, versetul 3 și alte versete biblice:

„3. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” (Facerea 6; 3)

Acest verset este contrazis de ceea ce ne spune cartea Facerea că s-ar fi petrecut după Potop. De exemplu, Noe a trăit nouă sute cincizeci de ani și nu doar 120 de ani, cum ar fi trebuit dacă spusele lui Dumnezeu din cartea Facerea, capitolul 6, ar fi fost respectate:

„28. Şi a mai trăit Noe după potop trei sute cincizeci de ani. 29. Iar de toate, zilele lui Noe au fost nouă sute cincizeci de ani şi apoi a murit.” (Facerea 9; 28-29)

Alți patriarhi au trăit și ei de asemenea mai mult decât 120 de ani. Dacă ar fi fost așa, atunci cum rămâne cu decizia lui Dumnezeu prin care el a stabilit că oamenii vor trăi 120 de ani? O astfel de decizie depindea exclusiv de voința lui Dumnezeu și nu există nici un motiv ca El să fi lăsat să fie nesocotită. În realitate, este vorba despre o contradicție generată de neatenția scriitorilor acelor texte și ne arată că textele respective nu au fost inspirate de Dumnezeu, ci au fost inventate de oameni. Textele biblice ne prezintă o listă întreagă de personaje care, împotriva deciziei lui Dumnezeu, au trăit mai mult decât 120 de ani:

„10. Iată acum istoria vieţii neamului lui Sem: Sem era de o sută de ani, când i s-a născut Arfaxad, la doi ani după potop. 11. După naşterea lui Arfaxad, Sem a mai trăit cinci sute de ani şi a născut fii şi fiice şi apoi a murit.” (Facerea 11; 10-11)

Dacă ființele umane au fost destinate să trăiască 120 de ani de ce ne spune Biblia că au trăit sute de ani? Oameni care să trăiască pentru sute de ani este o afirmație exagerată mai ales dacă luăm în considerare că Adam și Eva au căzut în păcat și au generat o degradare a naturii umane. Ambele afirmații însă au caracter mitologic, Adam și Eva nu au existat pe Pământ și oamenii nu au trăit niciodată sute de ani.

 

- 39 -

Read more!

 pagina anterioara                         pagina urmatoare
 

Read 314 times Last modified on Saturday, 26 January 2019 19:56

Cuprins

Downloads

CARTEA SECRETELE BIBLIEI

Read the books!

Cartea Biserica Spirituala Unica

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

801094
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
1388
3316
11816
759729
100559
124809
801094

Your IP: 18.212.243.191
2019-06-26 06:29