Saturday, 01 December 2018 15:46

Consecinte teologice cu privire la problema raului in lume (1)

Written by
Rate this item
(0 votes)
 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  

Răul nu a intrat în lume la un anumit timp. Răul la fel ca și binele există dintotdeauna. Dumnezeu cunoaște binele și răul, după cum ne spune Biblia, rezultă că răul există în mintea lui Dumnezeu, împreună cu binele, din totdeauna. Dumnezeu nu a descoperit răul la un moment dat, pentru că El este veșnic și cunoașterea binelui și răului de către El nu poate fi decât tot veșnică. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, El nu a aflat ce înseamnă răul doar după revolta lui Satana. Dacă Satana ar fi inventat răul, fără ca Dumnezeu să anticipeze acest lucru, atunci El nu este Atotștiutor. Acest atribut divin care este atotștiința presupune și cunoașterea viitorului nu doar a trecutului și a prezentului.

Omenirea a învățat să discearnă între bine și rău de a lungul istoriei sale și acest proces nu s-a terminat. Cunoașterea binelui și răului nu a venit dintr-o dată, după ce primii oameni au mâncat dintr-un pom al cunoașterii binelui și răului și întreaga istorie a omenirii este o dovadă în acest sens. Oamenii au făcut nenumărate experiențe sociale, cum ar fi fascismul sau comunismul, fără să știe de la început ce este bine și ce este rău.   

Mitul conform căruia oamenii au devenit dintr-o dată înțelepți, cunoscând binele și răul, este o absurditate. Întreaga experiență umană aspiră la găsirea binelui și la identificarea răului. Pe lângă alte aspecte și această neconcordanță dintre cartea Facerea și realitate ne arată că povestirea cu Adam și Eva este o legendă. 

Răul din lume nu poate să fie explicat prin așa numita cădere în păcat a lui Adam și Eva. Nimeni nu poate să dovedească că natura umană a fost mai bună în trecut decât în prezent. Nu se poate vorbi despre o înrăutățire a naturii umane în timp. De exemplu, Cain l-ar fi ucis pe Abel la scurt timp după crearea primilor oameni, deci natura umană ar fi fost de la început ceea ce este și astăzi, dacă l-ar fi împins pe Cain la crimă. Nu putem să observăm, din studiul istoriei, că natura umană s-a înrăutățit treptat, ceea ce ar fi fost firesc să se întâmple, dacă inițial primii oameni ar fi avut o natură morală. Civilizațiile antice au fost la fel de brutale ca și cele moderne, mai mult, lor le-au lipsit multe din cuceririle civilizației moderne. Una dintre aceste cuceriri este accentul pus pe drepturile omului.

Dacă ar fi existat în realitate, putem deduce din Biblie că Adam și Eva ar fi avut o natură deficitară de la început. În loc să asculte de Dumnezeu, primii oameni au ascultat de șarpe. Idea de oameni cu o natură perfectă, pe care Adam și Eva ar fi avut-o înainte de căderea în păcat, este o absurditate, dacă este vorba de ființe reale care se adaptează continuu la mediu. Înclinația către neascultare a fost de la început înnăscută în natura umană, deci nu se poate spune că Adam și Eva ar fi fost creați cu o natură perfectă și că aceasta a decăzut, din cauza neascultării primilor oameni față de Dumnezeu.

În lume există multă suferință, multe necazuri și catastrofe. Dacă Dumnezeu este bun și generos, de ce acceptă să existe atât de mult rău în lume fără să facă nimic ca să îl oprească? Suntem puși în fața unei dileme. Fie Dumnezeu acceptă toate aceste suferințe umane și atunci El nu este chiar așa de bun și generos, fie nu le acceptă, dar nu poate să facă nimic împotriva lor și atunci înseamnă că El nu este Atotputernic. În primul caz, se pune în discuție caracterul lui Dumnezeu, iar în al doilea caz este pusă la îndoială puterea Lui. 

Care este adevărul despre relația dintre Dumnezeu și răul din lume? Acceptă El oare suferința umană sau nu poate să facă nimic împotriva ei? Prezumția de la care pleacă cartea Facerea este că întreaga vină pentru existența răului din lume aparține șarpelui și oamenilor și că Dumnezeu nu are nici o responsabilitate, în această privință.

Neascultarea față de Dumnezeu, conform cu Biblia, s-ar fi produs atunci când primii oameni nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Fără acest discernământ primii oameni nu ar fi fost responsabili pentru hotărârea de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului. Răspunderea pentru răul din lume nu ar fi putut aparține oamenilor, care nu erau încă în măsură să deosebească binele de rău. Dacă considerăm că toată răspunderea aparține șarpelui, trebuie să ne întrebăm cine l-a creat pe șarpe și în ce scop. Ce nevoie avea Dumnezeu de un înger păzitor al tronului Său, atâta vreme cât nimeni nu ar fi îndrăznit să pună în pericol acel tron? Tocmai îngerul creat să apere tronul lui Dumnezeu, adică Satana, ar fi atentat la acel tron, cu toate că înaintea lui nu a mai fost nimeni care s-ar fi gândit să pună tronul acesta în pericol, deci nu ar fi fost nevoie de nici un apărător. Este logica unui mit care nu are o justificare în realitate. Dacă Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana, un înger deosebit, cu un scop, El cunoștea acel scop chiar din momentul creației acelui înger, deoarece El este Atotștiutor. Dumnezeu l-ar fi creat pe Satana știind că acesta se va revolta împotriva Lui și că va pune în pericol și omenirea care urma și ea să fie creată.     

Dumnezeu și-a asumat niște riscuri enorme, prin urmare, mari responsabilități, atunci când El l-a creat pe Satana și omenirea. Dumnezeu, deci, l-a creat cu bună știință pe Satana, știind că acesta îl va amăgi pe om. Tot Dumnezeu i-ar fi creat și pe primii oameni, fără capacitatea de a face deosebirea dintre bine și rău și tot El i-ar fi lăsat pe Adam și Eva la îndemâna lui Satana, știind că cei doi nu aveau cum să reziste ispitelor lui. Această situație îl transformă pe Dumnezeu în autorul principal al răului din lume, Satana și oamenii fiind doar uneltele acestui plan. 

Conform Bibliei, încă de la începutul existenței lor pe Pământ, primii oameni au ales cunoașterea și au respins autoritatea pe care nu au înțeles-o și de asemenea au refuzat supunerea oarbă. Această atitudine este specifică naturii umane care se desăvârșește prin cunoaștere și nu prin acceptarea unor norme rigide bazate pe autoritate.

Privit într-o anumită perspectivă, șarpele din cartea Facerea a fost prietenul oamenilor care a dorit să le deschidă mințile și să îi ajute să progreseze. Într-o altă perspectivă, șarpele ar fi fost dușmanul de temut al omenirii, deoarece i-a influențat pe oameni să nu se supună poruncii lui Dumnezeu.

Oamenii nu ar fi fost niciodată în măsură să deosebească binele de rău, dacă șarpele nu le-ar fi sugerat să mănânce din pomul cunoașterii. Fără capacitate de discernământ oamenii nu ar fi fost decât niște ființe subdezvoltate moral.

Dacă Adam și Eva ar fi existat, înainte de a mânca din pomul cunoașterii, ei ar fi trebuit să aleagă între ascultarea oarbă și știință, nu între bine și rău. Fără a mânca din pomul cunoașterii, cei doi nu aveau cum să facă deosebirea între ce este bine și ce este rău. Problema fundamentală a cărții Facerea este problema autorității, pe care primii oameni ar fi nesocotit-o. Autoritatea religioasă este văzută în conflict cu știința și de către cartea Facerea. Acest conflict rămâne unul deschis până în zilele noastre și are ca sursă și scrierile biblice.

O altă inconsistență evidentă care se află în povestirea despre Adam și Eva este cea a naturii pedepsei care urma să li se aplice primilor oameni, în cazul în care mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului. Ei ar fi trebuit să moară chiar în ziua când ar fi mâncat din acel pom. Ideea este că moartea nu putea să însemne nimic pentru Adam și Eva, dacă moartea ar fi intrat în lume tocmai datorită neascultării lor, așa cum susțin textele biblice. Înainte de neascultarea primilor oameni, ni se spune de către comentatorii creștini, nu a existat moarte în creația lui Dumnezeu, prin urmare, afirmația Lui că cei doi vor muri, dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu putea să fie înțeleasă de Adam și Eva. Se observă și aici o inversare a ordinii logice a desfășurării lucrurilor. O avertizare asupra unui lucru care nu exista în momentul avertizării este un nonsens.   

Cartea Facerea este cel mai adesea interpretată în sensul că ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi fost un lucru bun și cunoașterea binelui și răului ar fi fost ceva rău pentru Adam și Eva. Este ascultarea oarbă un lucru bun? Ascultarea oarbă este un lucru rău, dacă exclude discernământul și libertatea de alegere a celui care ascultă. Adam și Eva trebuiau să asculte de Dumnezeu fără să înțeleagă deosebirea dintre bine și rău și acesta este semnul distinctiv al ascultării oarbe. Oamenii nu aveau propriile lor convingeri, trebuiau să asculte ce li se spunea și tocmai acest lucru i-a permis șarpelui să își facă jocul lui. Dacă ar fi avut convingeri proprii, bazate pe cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi putut fi influențați așa de ușor de către șarpe. Nu există libertate de alegere acolo unde nu există cunoașterea binelui și a răului.      

Dacă povestirea despre Adam și Eva nu ar fi decât o simplă legendă, Dumnezeu ar fi responsabil pentru tot răul din lume, deoarece El l-ar fi creat pe Satana, cu toate că știa că urma să se răzvrătească și pentru că nu le-ar fi oferit primilor oameni, imediat după crearea lor, cunoașterea binelui și a răului, cu ajutorul căreia Adam și Eva ar fi putut să aleagă binele și să respingă răul.  

Răul din lume poate fi explicat mult mai bine prin prisma unei concepții evoluționiste decât a celei creaționiste. În perspectiva creaționistă, cu un Dumnezeu generos care controlează totul, atât de mult rău în lume nu poate să fie explicat prin neascultarea față de El, a două personaje imaginare.   

Atunci când cineva constată că Adam și Eva sunt personaje de ficțiune, problema răului din lume reapare cu și mai multă intensitate. Cum se poate explica răul din lume, dacă Adam și Eva nu sunt vinovați de nimic, deoarece nu au existat cu adevărat? Singurul care cunoaște din totdeauna atât binele cât și răul este Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a creat lumea, chiar dacă în alt mod decât cel descris de către cartea Facerea, atunci înseamnă că El a prevăzut tot ce va fi bun în lume, dar și tot ce va fi rău. Cu toate că știa că lumea va fi plină de suferință și moarte, totuși Dumnezeu a creat-o chiar cu acest risc, ceea ce înseamnă că lumea merita creată chiar cu un preț atât de ridicat. În același timp, dacă Dumnezeu și-a asumat riscul existenței păcatelor și suferințelor din lume, de ce mai condamnă El miliarde de oameni la iadul veșnic? La prima vedere, s-ar părea că Dumnezeu dă vina pe oameni pentru tot ceea ce există negativ în creația Lui. Oamenii ar fi fost creați, fără a fi întrebați de Dumnezeu, și tot ei sunt socotiți răspunzători pentru felul în care au fost creați. Aceasta este logica dogmelor și doctrinelor religioase, nu poate să fie modul de a gândi a lui Dumnezeu.    

Dacă Adam și Eva sunt doar rodul imaginației omenești, înseamnă că teza conform căreia Dumnezeu a creat lumea bună, dar din cauza neascultării primilor oameni aceasta a devenit decăzută, deci rea, este nefondată. Lumea a fost mereu la fel, fiindcă a avut mereu aceeași natură. Lumea nu a fost creată de Dumnezeu perfectă, din punct de vedere moral. O astfel de perfecțiune nu există în natură. Dumnezeu ar fi putut să așeze la locul lor cărămizile de bază ale evoluției și lumea să se desfășoare, în mod natural, fără o altă intervenție divină. Dumnezeu ar fi putut chiar să intervină în procesul de evoluție și să o influențe pe aceasta în modul dorit de El. Cu toate acestea, evoluția speciilor este explicată pe baze pur naturale, care deci nu implică nici un fel de intervenție divină pe parcursul ei.   

Dumnezeu nu poate să conducă omenirea decât din interiorul conștiințelor individuale, convingând oamenii de importanța anumitor valori. Încercarea de a impune niște principii, cum ar fi ascultarea oarbă, de către o autoritate bazată pe o putere superioară, este ceea ce omenirea a respins de multe ori în istoria ei. Dumnezeu trebuie să fie nu doar mai puternic decât omul, dar și mai iubitor și generos, pentru a fi convingător. Din nefericire, V.T. ne arată un Dumnezeu mult mai puternic decât noi, dar de multe ori mult mai puțin iubitor și generos, decât o ființă umană. Am dat exemplul lui Moise care l-a convins pe Dumnezeu să nu distrugă poporul evreu. Ar fi multe exemple de dat, dar este clar că cei mai mulți muritori nu ar fi ucis prin Potop 99,99% din populația globului, fără ca să rezulte nimic bun din această distrugere, având în vedere că după Potop lumea a fost tot atât de rea ca și înainte. Dacă un om obișnuit s-ar fi abținut de la o asemenea distrugere, cum se face că Dumnezeu, care este mai bun decât un om, a generat o asemenea catastrofă? Este vorba de înțelesul unui mit care are o logică deficitară.

Se pornește de la premisa că prețul vieții omenești este stabilit de Dumnezeu. Este ca și cum oamenii nu și-ar cunoaște propria lor valoare și nici nu ar avea dreptul să o stabilească. Omul ar fi complet dependent de Dumnezeu care, pentru că i-ar fi creat pe oameni, are toate drepturile asupra lor și îi poate distruge când dorește. Oamenii sunt priviți ca niște obiecte, de către multe dogme și doctrine religioase, ei au doar o valoare de întrebuințare și devin utili numai în măsura în care îl slujesc și îl laudă pe stăpânul lor, adică pe Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu nu este mai iubitor și mai generos decât un om, atunci El nu are nici o putere de convingere, prin mijloace morale, asupra oamenilor care încearcă să dea un sens lucrurilor. Dacă singurul mijloc de convingere este puterea lui Dumnezeu, care este superioară oamenilor, atunci mulți oameni nu se vor apleca în fața puterii Lui, ci doar în fața generozității Sale. În V.T. vedem pe  Dumnezeu că este puternic și autoritar și că ucide pe unii din oamenii care încă nu îl cunosc. În N.T. ni se vorbește de Dumnezeu care îi iubește pe oameni și care dorește să îi mântuiască prin credință.    

Îndoctrinarea religioasă încearcă să ne convingă că Adam și Eva ar fi avut libertatea de a își alege atitudinea pe care să o adopte față de Dumnezeu. Voința liberă a primilor oameni este un mit, la fel ca toate celelalte mituri din Biblie care povestesc despre creație. Fără a cunoaște binele și răul, primii oameni nu putea să discearnă realitatea și fără discernământ nu există voință liberă.

Adam și Eva au  dobândit capacitatea de a alege între bine și rău numai după ce au nesocotit cerința lui Dumnezeu și au mâncat din fructul oprit. Conform povestirii biblice, ei ar fi plătit cu viața veșnică dorința lor de cunoaștere. În același timp, o Împărăție a Cerurilor din care ar fi lipsit Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, este o absurditate, deci chiar dacă primilor oameni nu li s-ar fi permis să mănânce din pomul vieții ei totuși vor fi în rai cu Dumnezeu, trăind veșnic, la fel ca toți cei mântuiți de El. Dacă așa ar fi stat lucrurile, atunci Adam și Eva nu ar fi murit nici temporar și nici veșnic, în ziua în care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, cu toate că Dumnezeu le-ar fi zis că vor muri. Ei nu ar fi murit nici spiritual, deoarece Dumnezeu a continuat să aibă o legătură spirituală cu ei. Ce rost ar mai fi avut atunci alungarea din rai, dacă până la urmă Adam și Eva tot în rai vor ajunge? Ni se spune că Isus (Iisus) a murit pe cruce și pentru păcatele lui Adam și Eva și astfel a făcut posibilă prezența lui Adam și Eva în rai. Dacă însă Adam și Eva nu au trăit niciodată pe Pământ, atunci moartea lui Isus (Iisus) pe cruce nu are nici o legătură cu ei sau cu alte personaje mitologice.

Este foarte clar că natura lui Adam și Eva, dacă ei ar fi existat cu adevărat, nu avea cum să se schimbe în urma neascultării lor de Dumnezeu. Biblia ne spune că ei au fost neascultători în natura pe care au avut-o înainte de neascultarea lor, deci natura umană a fost mereu curioasă și nu a acceptat autoritatea fără să o chestioneze.

Cunoașterea binelui și răului este o necesitate vitală pentru om. Fără această cunoaștere, oamenii sunt incapabili să supraviețuiască în lumea în care trăiesc. De ce oare Dumnezeu le-ar fi interzis oamenilor această cunoaștere? Nu putem să punem pe seama lui Dumnezeu această absurditate, deoarece putem fi sigur că El nu ar fi putut să le ceară oamenilor să îndeplinească nici o sarcină sau să comunice cu ei în mod rațional, dacă ei nu ar fi putut să deosebească binele de rău.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu i-ar fi înzestrat pe oameni cu o natură curioasă și cu nevoia de a cunoaște binele și răul și după aceea i-ar fi testat împotriva naturii lor. O astfel de atitudine din partea Lui nu ar fi avut nici un sens, dacă lucrurile s-ar fi petrecut așa cum relatează textele biblice.  

Povestirea despre ispitirea lui Adam și Eva se aseamănă, într-o anumită măsură, cu mitul grecesc a lui Prometeu:

„Prometeu și Epimeteu au fost scutiți de închisoare în Tartar deoarece ei nu au luptat alături de camarazii lor Titani în timpul războiului cu Olimpienii. Lor li s-a dat sarcina de a îl crea pe om. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în aceea figurină de lut. Prometeu l-a delegat pe Epimeteu să dea creaturilor pământului calitățile lor diferite, cum ar fi viteza, abilitatea, forța, blana și aripile. Din nefericire, când a ajuns la om Epimeteu a dat toate calitățile și nu a rămas nimic pentru om. De aceea Prometeu a decis să îl facă pe om să stea drept așa cum o fac zeii și să îi dea focul.” (ref. 250)      

 Legenda lui Prometeu se aseamănă cu legenda șarpelui din cartea Facerea. Atât Prometeu cât și șarpele sunt figuri mitologice, având ambii scopul de a emancipa omenirea. O altă asemănare, între cele două legende, o reprezintă modul în care a fost creat omul. Prometeu l-a format pe om din lut și Atena a suflat viață în acea figurină de lut. În cartea Facerea, în interpretarea pe care o dau acesteia mulți comentatori, Dumnezeu este Creatorul și șarpele este adversarul Său, dar în mitologia greacă, Prometeu este creatorul omului, dar și suporterul său. La Greci, opoziția era stabilită între Prometeu și alte zeități.   

Modul de a îl forma pe om este similar în Biblie și în mitologia greacă. În cartea Facerea ni se spune că Dumnezeu l-a format pe om din țărâna pământului și i-a suflat în față suflare de viață. Anumite legende au circulat în lumea antică și putem să regăsim urmele lor la mai multe civilizații. Prometeu, la fel ca și șarpele, a fost văzut ca un prieten al omenirii.

Ce a făcut șarpele rău, din punct de vedere moral? Demersurile șarpelui au urmărit să dea oamenilor capacitatea de a discerne între bine și rău. Acest discernământ, o dată dobândit, i-ar fi făcut pe oameni să stabilească exact atât adevăratul caracter a lui Dumnezeu cât și caracterul șarpelui. Ce ar fi realizat șarpele pentru sine dacă oamenii ar fi putut să își dea seama că el este un agent al răului, după ce mâncau din pomul cunoștinței binelui și răului? Cunoașterea binelui și răului ar fi fost dezavantajoasă pentru șarpe, dacă el ar fi fost cu adevărat un factor al răului. Șarpele putea să își propună doar să îi ajute pe oameni să înțeleagă cine este Dumnezeu cu adevărat și lucrul acesta l-ar fi ajutat în confruntarea sa cu El. Această ipoteză pleacă de la premisa că, în viziunea șarpelui, Dumnezeu nu este un factor al binelui, ci este mai degrabă un element al răului. Cunoașterea binelui și răului, de către oameni, ar fi folosit la deconspirarea răului. Dacă șarpele ar fi reprezentat răul, cunoașterea binelui și răului nu i-ar fi servit lui, ci lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, demonizarea șarpelui de către dogmele și doctrinele bisericilor instituționale nu are nici un sens.  

Toată această istorie pleacă de la premisa că Dumnezeu ar fi vrut să se folosească de oameni ca sclavi și nu ar fi vrut ca ei să posede discernământ. Dumnezeu i-ar fi împiedicat pe oameni să aibă discernământ, pentru motive neclare, dar șarpele a vrut ca oamenii să cunoască adevărul. Cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoașterii s-a bazat pe o ascultare oarbă din partea oamenilor, deoarece o ascultare conștientă ar fi presupus cunoașterea binelui și răului. Șarpele i-a ajutat pe oameni să înțeleagă că cerințele bazate pe ascultarea oarbă nu sunt un lucru bun.

Ideea că Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni să îngrijească și să păzească Grădina Eden, dar fără să aibă capacitate de discernământ, provine din scrierile sumeriene, unde oamenii ar fi fost creați de extratereștrii pentru a fi folosiți ca instrumente de muncă. O tradiție atât de bogată, preluată de marile religii monoteiste, are ca origine această idee. Principiul respectiv a fost exprimat diferit și a fost transformat în moduri specifice de către fiecare religie în parte, dar esența este aceeași. Oamenii nu ar fi trebuit să poată să facă deosebirea între bine și rău pentru ca să rămână un fel de roboți biologici, utili pentru activități practice. 

Intervenția șarpelui ar fi împiedicat acest plan. Poate că șarpele ar fi vrut să provoace o revoltă împotriva lui Dumnezeu dar această revoltă putea să fie decisă numai de oameni, șarpele nu a făcut decât să le ofere acestora libertatea de a alege.

Trebuie remarcat că faptul de a cunoaște binele și răul, mai degrabă decât acceptarea ascultării oarbe, nu reprezintă o alegere a răului, ci este de fapt o decizie de a alege binele. Oamenii nu puteau să știe în mod conștient ce este bine și ce este rău înainte să mănânce din pomul cunoașterii, dar au ales în mod intuitiv ce este bine nu ce este rău, cunoașterea și nu ascultarea oarbă. Morala bazată pe cartea Facerea, în care ni se spune că oamenii au săvârșit o faptă condamnabilă în fața lui Dumnezeu, este o morală falsă.

Șarpele le-a dat oamenilor ceea ce aveau nevoie cu adevărat, cunoașterea, deci intervenția lui în viața oamenilor nu poate să fie considerată una dăunătoare. Fără cunoaștere, oamenii ar fi fost niște roboți și nu niște ființe conștiente, capabile să se integreze în realitate. Dumnezeu i-ar fi făcut pe oameni niște automate, dar șarpele le-ar fi oferit umanitatea. Este un mit care privește pozitiv atitudinea șarpelui și negativ situația lui Dumnezeu. 

Interpretarea acestei legende are sens numai dacă o raportăm la sursa din care provine, adică la scrierile sumeriene. În acele scrieri, Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extraterestre care a venit pe Pământ și i-a creat pe oameni prin inginerie genetică. Acele scrieri descriu și o revoltă care s-ar fi petrecut între cei care erau folosiți ca lucrători la muncile cele mai grele și conducătorii lor. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni doar ca să îi folosească la muncile cele mai grele și i-ar fi ținut în ignoranță, așa cum susțin scrierile sumeriene, atunci o revoltă din partea oamenilor, prin cunoașterea binelui și răului, ar fi fost plauzibilă.

Adam și Eva, dacă ar fi existat pe Pământ cu adevărat, ar fi avut dreptate atunci când ar fi dorit să cunoască diferența dintre bine și rău și ei ar fi făcut o alegere care i-ar fi transformat în ființe umane, având o conștiință morală.

Biblia ne spune că ființele umane nu ar fi putut să cunoască binele și răul și în același timp să trăiască veșnic. Această ipoteză este contrazisă chiar de textele biblice în care ni se spune că la sfârșitul lumii unii oameni, care cunosc binele și răul, vor trăi veșnic.

Dacă în Împărăția lui Dumnezeu nu îi vom întâlni pe Adam și Eva sau pe alte personaje biblice legendare, ne vom întreba cum de nu sunt acolo. Dumnezeu va trebui să ne explice că aceste personaje sunt doar ficțiuni și că universul și omenirea nu au fost create așa cum spune Biblia. Dumnezeu va trebui să ne explice și de ce a permis ca atât de mulți oameni să creadă că Adam și Eva au fost reali. Toate aceste explicații însă vor arunca o lumină deloc favorabilă asupra credinței creștine și vor putea să stârnească o nouă revoltă în ceruri.    

De ce există atât de multă suferință pe Pământ? Oare nu putea Dumnezeu să îi lase pe oameni să mănânce de la început din pomul cunoașterii binelui și răului? Ce rost avea ca Dumnezeu să îi supună pe oameni la un test, la care știa cu certitudine că vor cădea? Dumnezeu este Atotștiutor, deci știe dinainte tot ce se va întâmpla. Ce a dovedit acest test oamenilor? Cei mai mulți oameni sunt convinși că a cunoaște binele și răul este o necesitate pentru viața pe Pământ și au perfectă dreptate. Cum ar fi putut oamenii să cultive plante dacă nu ar fi știut că există răul provocat de insectele dăunătoare? Cum ar fi putut oamenii să vâneze animale dacă nu ar fi știut că există răul de a ucide o altă ființă vie? Binele și răul fac parte din viața pe Pământ, nu au fost dobândite prin consumul unui fruct din pomul cunoașterii. 

În conținutul mitului, Adam și Eva au preferat să își pună în pericol viața de dragul cunoașterii, dar au fost pedepsiți de Dumnezeu pentru asta. Acest act de eroism a fost interpretat în mod distorsionat de către religia organizată, care privește atitudinea lui Adam și Eva ca pe o mare crimă pentru care toată omenirea trebuie să sufere, până în zilele noastre.

De a lungul istoriei omenirii, multe ființe omenești și-au riscat viețile de dragul adevărului și al cunoașterii. Aceasta a fost considerată întotdeauna o atitudine curajoasă. În același timp, atât de mult promovata „valoare” a supunerii oarbe față de Dumnezeu nu reprezintă o valoare morală în sine. Putem să avem încredere în Dumnezeu bazați pe experiența personală pe care o avem cu El, dar supunerea oarbă de teama consecințelor este lipsită de valoare.

De ce ar fi ascultat Adam și Eva de cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii? Dacă moartea nu putea să însemne nimic pentru ei, nici viața veșnică nu ar fi avut nici un înțeles. Viața veșnică este opusul morții și una fără cealaltă nu are sens. Alegerea oferită de Dumnezeu primilor oameni era una absurdă, între ascultarea oarbă și moarte. Ascultarea oarbă nu era specifică naturii umane și moartea nu însemna nimic pentru ei, deoarece încă nu murise nimeni pe Pământ. Aceasta ne arată că nu există un mesaj superior pe care să îl conțină povestirea despre Adam și Eva. Întreaga narațiune nu este decât o colecție de absurdități.

Ce valoare ar fi avut viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului, pentru Adam și Eva? Viața veșnică fără cunoașterea binelui și răului ar fi însemnat ignoranță eternă. Dacă nu ar fi mâncat niciodată din pomul cunoașterii, primii oameni nu ar fi știut niciodată să facă deosebire dintre bine și rău. Aceasta ar fi însemnat trăirea unei vieți umane incomplete. Analizând cu atenție povestirea despre Adam și Eva putem să constatăm că toate liniile sale directoare sunt iraționale. Nimic din ceea ce se desprinde din această narațiune, ca o consecință logică a ei, nu are nici un sens. 

Pentru a da un sens acestei povestiri, dogmele și doctrinele religioase au inversat lucrurile și au generat un sens care însă este străin intenției care se desprinde din text. Dumnezeu ar fi făcut bine ținându-i pe oameni în ignoranță și oamenii ar fi săvârșit o mare crimă prin aceea că au dorit să cunoască binele și răul. Aceasta reprezintă o deturnare a ceea ce ne spune textul biblic. Dumnezeu nu avea nici o bază pentru a interzice cunoașterea binelui și răului, primilor oameni, dacă ei au fost creați după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu cunoaște atât binele cât și răul și oricine se aseamănă cu El trebuie să cunoască ambele elemente, așa cum le cunoaște și El. În ciuda interdicției, Adam și Eva au avut curajul de a își risca viețile și de a alege să cunoască binele și răul. Șarpele a devenit un personaj negativ, cu toate că el i-a ajutat pe oameni să cunoască binele și răul, condiție esențială a umanității lor.

Interdicția de a mânca din pomul cunoașterii binelui și răului, dacă ar fi fost un test, ar fi fost unul care s-ar fi desfășurat în niște condiții improprii. Oamenii nu aveau încă capacitatea de discernământ, deci din acest motiv nu puteau să treacă un astfel de test. Oamenii nu aveau cum să știe dacă a mânca din pomul cunoașterii era bine sau era rău. Șarpele era experimentat în modul de a folosi metodele de convingere, deci oamenii nu erau pregătiți să îl înfrunte și să treacă un astfel de test. În dragostea și generozitatea Lui, Dumnezeu nu ar fi încercat niciodată să testeze oamenii în acest fel neadecvat.

În viziunea creștin gnostică, Demiurgul ar fi creat omenirea fără aprobarea Lui Dumnezeu și șarpele ar fi încercat să avertizeze omenirea asupra acelei situații și să îi facă conștienți pe oameni de cea ce sunt ei în realitate, adică niște ființe care pot evolua către o conștiință superioară.

Cu ajutorul unor texte din V.T. Gnosticii au încercat să demonstreze că Dumnezeu în V.T. este Demiurgul și că are un caracter rău. În același timp, șarpele este văzut de către Gnostici ca fiind un personaj pozitiv, care a susținut oamenii în nevoia lor de cunoaștere. 

Demiurgul poate să fie reprezentantul unei civilizații extraterestre, care a intervenit în procesul de transformare a unor primate în ființe umane. Poate că această intervenție nu a fost apreciată de Dumnezeu care ar fi preferat un proces natural de evoluție, mai degrabă decât o intervenție din exterior sau care nu a apreciat motivele pentru care primatele au fost transformate în oameni.

 pagina anterioara                      pagina urmatoare
  
Read 12 times Last modified on Monday, 03 December 2018 19:59

Cuprins

Read the books!

Cartea Biserica Spirituala Unica

 Gods false mirror

Contradictions in the Bible

Search

276100
Today
Yesterday
This Week
Last Week
This Month
Last Month
All days
595
749
5424
269058
5665
11154
276100

Your IP: 54.159.51.118
2018-12-09 21:23