În conformitate cu povestirea din cartea Facerea, Eva a fost prima femeie care a trăit pe pământ. Aceasta ar fi fost ispitită de un șarpe să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului în ciuda faptului că Dumnezeu ar fi interzis acest lucru. Care ar fi fost motivul pentru căderea oamenilor în păcat? Principalul motiv ar fi fost curiozitatea, setea de cunoaștere. Unii comentatori ai Bibliei afirmă că primii oameni ar fi fost animați de dorința de a ajunge ca Dumnezeu și de aceea ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Chiar dacă ar fi fost așa, nu era nimic păcătos dacă ei ar fi încercat să ajungă asemănători cu Dumnezeu, de vreme ce El i-ar fi creat după chipul și asemănarea Sa.

Adevăratul motiv pentru care primii oameni ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului este clarificat de Biblie:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Femeia a înțeles că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. De ce știința, în care este inclusă și cunoașterea binelui și răului, este ceva rău sau de ce era privită ca fiind ceva rău de către scriitorii respectivelor texte? Întorcându-ne la mentalitatea din spatele mitului, putem să observăm că inocența primilor oameni este echivalată cu o stare de fericire, dar aceasta nu era neapărat o formulă de viață corectă. Oamenii își doreau cunoașterea, nu se mulțumeau cu o stare de fericire care presupunea ignoranța.

Povestirea despre căderea în păcat a lui Adam și Eva este absurdă deoarece nu corespunde nici cu natura umană, așa cum o cunoaștem, și nici cu scopul creației oamenilor, așa cum acesta este descris de Biblie. Cunoașterea lui Dumnezeu este prezentată ca fiind scopul ultim pentru care El ne oferă viața veșnică și nu este greșit să presupunem că este și scopul creării oamenilor pe Pământ. Dumnezeu vede în oameni niște ființe capabile să îl cunoască, prin urmare să îl înțeleagă. (Ioan 17; 3)

Cum ar putea cineva să cunoască natura morală a lui Dumnezeu dacă nu ar ști să deosebească binele de rău? Lipsa acestui discernământ ar fi făcut imposibilă ascultarea de Dumnezeu bazată pe încredere, deoarece primii oameni nu aveau cum să știe dacă Dumnezeu este bun sau rău sau dacă urmărea binele sau răul lor. Pentru a dobândi încredere în Dumnezeu primii oameni aveau mai întâi nevoie de cunoașterea diferenței dintre bine și rău. Ei nu aveau cum să știe de ce au fost creați și care era proiectul de viitor a lui Dumnezeu pentru ei. Primele ființe umane au devenit oameni cu adevărat numai după ce au încălcat porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului. Fără a cunoaște binele și răul oamenii nu ar fi dobândit niciodată o natură morală și nu ar fi reușit niciodată să îl cunoască pe Dumnezeu.

În conformitate cu textele biblice, omenirea ar fi fost creată într-o ignoranță asemănătoare cu a copiilor care datorită acesteia depind în totalitate de părinții lor. În același timp, copiii nu rămân întotdeauna în același stadiu de dezvoltare, ei devin oameni maturi și, în felul acesta, ajung să se asemene cu părinții lor. Un proces similar ar fi trebuit să se producă și în cazul lui Adam și Eva. Aceștia ar fi urmat stadiile de dezvoltare necesare pentru a ajunge să semene cu Dumnezeu, Părintele lor divin. Ceea ce este ciudat în viziunea biblică este că Dumnezeu ar fi încercat să stopeze acest proces natural de dezvoltare umană, împiedicând oamenii să ajungă ca El. Nici un părinte bun nu face așa ceva și, având în vedere textele biblice, această intervenție divină ar fi generat o dramă colosală. 

Dumnezeu ar fi hotărât că există incompatibilitate între cunoașterea binelui și răului și viața veșnică. Aceasta este o altă contradicție a Bibliei, deoarece în alte texte biblice, viața veșnică este condiționată de cunoașterea binelui și răului, singura care poate duce la alegerea binelui și respingerea răului. Conform Bibliei, odată ce oamenii au ajuns să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, ei nu mai aveau dreptul să trăiască veșnic. Biblia lasă impresia că Dumnezeu s-a simțit amenințat de oameni de îndată ce aceștia au învățat să deosebească binele de rău. Era ca și cum, o dată trăind veșnic, oamenii ar fi constituit o formă de competiție pentru Dumnezeu.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

Este ușor de observat cum, acest text, din cartea Facerea capitolul 3, contrazice textul din aceeași carte, capitolul 1, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deoarece în el ni se spune că oamenii au ajuns asemănători cu El contrar voinței Lui. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu pot să fie realizate fără cunoașterea binelui și răului.

În continuarea acestei povestiri ni se spune că Eva ar fi fost înșelată de un șarpe, dar acel animal a spus adevărul și adevărul nu poate niciodată să fie înșelător. Tot ceea ce a spus șarpele s-a întâmplat în povestire, cu exactitate. După ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva au devenit, din punctul de vedere al cunoașterii binelui și răului, ca Dumnezeu, așa cum a spus șarpele. (Facerea 3; 22) Omul nu a murit în ziua în care a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, așa cum a spus Dumnezeu, nici fizic și nici spiritual, ci a continuat să trăiască pentru multe secole.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. 16. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, 17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facerea 2; 15-17)

În cartea Facerea, capitolul 3, cititorul este informat despre modul în care Eva ar fi fost înșelată de șarpe:

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?” 2. Iar femeia a zis către şarpe: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; 3. Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!” 4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. 6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. 7. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte.” (Facerea 3; 1-7)

Povestirea aceasta sună ca un basm deoarece chiar este un basm, fără nici o legătură cu realitatea. Putem să înțelegem acest lucru dacă analizăm fiecare detaliu al acestei descrieri, atât în conexiune cu ceea ce știm despre realitate dar și prin comparație între diferitele aspecte ale acestei povestiri. Aceasta este o alegorie, deoarece în realitate șerpii nu vorbesc, și dacă o entitate vorbește atunci nu intră în categoria „fiarelor de pe pământ” adică a animalelor sălbatice. Dacă Dumnezeu ar fi creat un șarpe care vorbește, atunci El nu a creat doar oamenii ca ființe inteligente și conștiente, care să aibă stăpânire asupra întregului pământ, ci a creat și alte ființe vii în rândul animalelor cu aceleași calități intelectuale ca și omul. Dacă așa ar sta lucrurile, atunci ar fi fost inevitabilă o competiție pentru putere între diferitele ființe inteligente, de exemplu, șerpii și oameni și de această luptă nu s-ar fi făcut în nici un fel responsabili oamenii.

Câți șerpi vorbitori a făcut Dumnezeu? Unul singur, o anumită specie de șerpi sau toți șerpii de pe pământ? Dacă a făcut un singur șarpe vorbitor înseamnă că El a pregătit terenul pentru ispitirea primilor oameni. Dacă a creat toți șerpii să fie vorbitori, atunci de ce nu mai vorbesc și în zilele noastre? Dacă Dumnezeu ar fi pedepsit toți șerpii pentru greșeala unuia singur, luându-le la toți capacitatea de a vorbi, atunci El nu ar fi fost drept față de șerpi deoarece nu se făceau toți vinovați de greșeala unuia dintre ei.

Pentru a salva aparențele și pentru a justifica inconsecvența dintre afirmația făcută de Dumnezeu în Biblie privitoare la moartea celor care ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului și ceea ce s-a întâmplat în poveste, mulți comentatori biblici susțin o teză nebiblică. Ei spun că primii oameni în mod evident nu au murit fizic după ce au mâncat din acel pom, dar că ei ar fi murit spiritual. Ce înseamnă moarte spirituală în acel context, acei comentatori se abțin să precizeze. De fapt, se poate demonstra ușor că primii oameni nu au suferit o moarte spirituală după ce au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Demonstrația este dată de faptul că Duhul lui Dumnezeu a locuit în oameni mult timp după așa zisa lor cădere în păcat. (Facerea 6; 3) Este indiscutabil că atunci când Duhul lui Dumnezeu locuiește în oameni aceștia nu pot să fie morți spiritual, deoarece El este sursa spiritualității.  

Se poate afirma fără greșeală că, în descrierea făcută de către cartea Facerea, Dumnezeu a făcut afirmații care nu s-au întâmplat de fapt și că tot ce a spus șarpele s-a întâmplat întocmai. Lucrul acesta este foarte ciudat, deoarece ne așteptam ca Dumnezeu să fie sursa adevărului și șarpele sursa minciunii, dar nu este așa, conform primei cărți a Bibliei. O posibilă explicație constă în modul cum este văzut Dumnezeu de către scriitorul sau scriitori mitului respectiv. Acest autor sau acești autori par indeciși în modul de a îl prezenta pe Dumnezeu, fie ca pe un personaj pozitiv fie ca pe unul negativ al povestirii. Să nu uităm că în multe mituri cu caracter religios divinitatea este văzută ca fiind ostilă omenirii.  

Fiind ispitită de șarpe, femeia a dovedit că știa de recomandarea făcută de Dumnezeu cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului. Ea a repetat cerința lui Dumnezeu în auzul șarpelui. Dumnezeu nu a fost interesat ca oamenii să nu mănânce cu nici un chip din pomul cunoștinței binelui și răului căci dacă ar fi dorit să evite acest lucru atunci nu ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul grădinii. Cerința de a nu mânca din pomul cunoașterii pare că ar fi fost un test, pe care cei testați nu erau pregătiți să îl treacă. Dumnezeu nu le-a spus oamenilor să nu mănânce din pomul cunoașterii, pur și simplu, ci le-a spus că dacă vor mânca vor muri.

Înțelegea femeia ce înseamnă moartea? Dacă moartea ar fi intrat în creație numai după căderea în păcat a primilor oameni, așa cum susțin cei mai mulți comentatori creștini, bazați pe scrierile apostolului Pavel, atunci Eva nu ar fi avut nici o experiență personală care să îi permită să înțeleagă moartea. Moartea ar fi fost pentru ea doar un cuvânt fără nici o concretizare practică. Femeia ar fi trebuit să presupună că moartea era ceva rău, de care trebuia să se ferească, dar ea nu cunoștea încă diferența dintre bine și rău. O mare contradicție a Bibliei este aceea că Dumnezeu le-ar fi cerut oamenilor să înțeleagă diferența dintre bine și rău încă înainte ca ei să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului. Aceasta reprezintă o inversare a ordinii firești în care ar fi trebuit să se petreacă lucrurile. Mai întâi oamenii trebuiau să poată face diferența dintre bine și rău și numai după aceea ei puteau să înțeleagă dacă moartea era ceva bun sau ceva rău. Pentru noi, care putem să facem diferența dintre bine și rău, ca și pentru scriitorii biblici, se înțelege că moartea este ceva rău, dar primii oameni nu aveau cum să gândească în același fel.  

Era încrederea oarbă în Dumnezeu ceva bun sau ceva rău pentru oameni? Noi presupunem că era ceva bun datorită modului cum suntem învățați să înțelegem religia. Primii oameni nu puteau însă să facă această deosebire deoarece ei încă nu mâncaseră din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când femeia a fost ispitită de șarpe.

Să presupunem pentru o clipă că Dumnezeu este reprezentantul unei civilizații extra-terestre. Este bine sau este rău să ne încredem orbește într-o astfel de civilizație? Dumnezeul biblic este în multe locuri privit ca fiind reprezentantul unei astfel de civilizații, de exemplu atunci când ni se spune, în cartea Facerea, că fiii Lui s-au căsătorit la un moment dat cu fetele oamenilor. (Facerea 6; 2) 

Încrederea oarbă este în mod obișnuit ceva greșit. A creat Dumnezeu ființele umane cu o curiozitate naturală pentru ceea ce se întâmplă în jurul lor sau le-a creat cu tendința către ascultare oarbă? Din povestea lui Adam și Eva putem să vedem că primii oameni au fost considerați de scriitori biblici ca având o mare curiozitate, în legătură cu lumea care îi înconjura. De ce ar fi cerut Dumnezeu oamenilor să acționeze contrar naturii cu care ar fi fost creați? Aceasta este o altă contradicție a Bibliei. Dacă oamenii au fost creați ca niște ființe curioase, cerința de a nu cunoaște, adică de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu ar fi avut nici un sens. Din multe puncte de vedere, povestirile despre creație din Biblie nu au nici o rațiune în spatele lor, ele sunt doar niște mituri fără nici o semnificație reală. 

În ceea ce privește mult amintita libertate de a alege a primilor oameni trebuie spus că și aceasta este doar o noțiune fără conținut, în contextul biblic. Adam și Eva, necunoscând diferența dintre bine și rău, nu puteau să decidă liber înainte de a acționa. O alegere liberă presupune o bună informare asupra unei stări de fapt, dar primii oameni nu au cunoscut diferența dintre bine și rău înainte de a mânca din pomul cunoștinței, deci alegerea lor de a consuma un fruct din acel pom nu a fost liberă, ci a fost condiționată de ignoranța lor. Primii oameni au fost ghidați de curiozitatea lor naturală care i-a determinat să mănânce din fructul oprit. Au făcut lucrul acesta fără să poată să facă diferența dintre bine și rău deci nu au făcut o alegere morală. Pe de altă parte, acolo unde nu există posibilitatea de alegere între mai multe posibilități, cunoscând binele și răul, acolo nu există libertate.  

Ce greșeală a făcut șarpele? Acel șarpe despre care Biblia spune că ar fi ispitit-o pe Eva este în mod evident un personaj mitologic deoarece numai în mituri un șarpe poate să vorbească. Oare a observat Eva că animalele nu pot vorbi sau a fost foarte naivă și a crezut că un șarpe care vorbește este ceva normal? Un animal care vorbește ar fi fost ceva foarte surprinzător pentru o ființă umană obișnuită. Dacă un leu sau un alt animal ar fi început să vorbească,  nu ar fi fost acesta un lucru surprinzător pentru Eva? În realitate, un oarecare animal care poate să vorbească ar fi fost un lucru extraordinar chiar și pentru Eva, dar lucrul acesta se întâmplă în mituri, nu în realitate. Singura excepție de la această regulă sunt papagalii însă fără ca ei să poată să înțeleagă, așa cum înțeleg oamenii ceea ce spun, dar ei nu fac parte din povestirea biblică. Mai sunt desigur și alte animale care încearcă să imite unele sunete omenești dar acela nu este propriu zis vorbit. (ref. 107)

Nu doar că un șarpe nu poate să vorbească deoarece nu are aparatul vocal care i-ar permite să articuleze cuvintele, dar, cu atât mai mult, nu poate să gândească un plan atât de complex cum ar fi inducerea în eroare a omenirii. Aceste două aspecte sunt minimizate prin niște explicații incredibile oferite de anumiți comentatori biblici. Iată una dintre ele:

„Deoarece nu există alt loc în Scripturi în care se revelează că Satan sau demonii pot să determine animalele să vorbească, are mai mult sens explicația că șarpele a putut să producă sunetele care se folosesc la vorbire și Satana a folosit acest lucru în avantajul său. În esență, Satana a folosit această trăsătură pe care o avea șarpele original și l-a determinat să spună ce vroia el. Chiar dacă aceasta sună ciudat, trebuie să fim precauți în a limita ce a făcut Dumnezeu sau ce nu a făcut în Grădina perfectă. Există o posibilitate ca multe alte animale să fi avut abilitatea de a „vorbi” înainte de blestem. Multe animale au tipuri de emisie de sunete sau forme de imitație a comunicării în zilele noastre.” (ref. 108)

Expresia „Grădina perfectă” este nepotrivită pentru o lume în care Satan putea să acționeze nerestricționat. Este de la sine înțeles că un loc în care răul era prezent nu era un loc perfect. În domeniul științifico-fantastic totul este posibil, dar să nu uităm că trăim într-o lume reala care funcționează pe baza unor legi ale naturii și care impun reguli de funcționare ale acestei realități. Dacă Dumnezeu ar fi stabilit aceste reguli atunci nu se înțelege de ce ele sunt călcate atât de des în povestirile despre creație din Biblie. Pe de o parte, Dumnezeu l-ar fi făcut pe om superior altor animale și din acest motiv El le-ar fi conferit oamenilor stăpânire asupra Pământului, dar pe de altă parte, în descrierea biblică despre creație, găsim și alte animale care ar fi avut o inteligență superioară și care ar fi putut vorbi. Aceasta este o contradicție evidentă care descalifică povestirile despre creație din Biblie de la a fi considerate inspirate de Dumnezeu.  

Pentru a fi în măsură să folosească cuvintele, oamenii au evoluat pentru o lungă perioadă de timp și în acest proces de evoluție s-a dezvoltat aparatul lingvistic uman. Dacă multe animale ar fi avut prin creație capacitatea de a vorbi și Dumnezeu le-ar fi luat-o, după căderea primilor oameni în păcat, atunci de ce papagalii încă reproduc anumite cuvinte folosite de oameni? Ei de ce nu și-au pierdut această abilitate? Papagalii au un aparat vocal care le permite să imite sunete identice cu cele folosite de oameni, dar aceasta nu înseamnă că vorbesc sau gândesc așa cum o fac oamenii. Dacă în loc de șarpe, în povestirea biblică a lui Adam și Eva ar fi apărut un papagal, poate că aceasta ne-ar fi dat mai mult de gândit, dar era greu de considerat papagalii niște păsări blestemate căci ei zboară, nu se târăsc pe pământ. În orice caz, chiar dacă pot să imite cuvintele folosite de oameni papagalii nu pot să realizeze un plan pentru a induce omenirea în eroare.   

Ce spune autorul articolului este că multe animale au fost dotate de Dumnezeu în momentul creației cu abilitatea de a vorbi, dar după căderea oamenilor în păcat, El le-ar fi modificat structura și le-ar fi luat această capacitate. Această afirmație creează o imagine defavorabilă a lui Dumnezeu, care nu ar ști dinainte ceea ce face și care regretă unele lucruri pe care le corectează ulterior.

În același timp, consider eu, modificarea morfologică care permite unui animal să vorbească sau îi interzice să o facă ar fi fost importantă și ar fi însemnat o creație din nou a acelor animale, dar, conform Bibliei, Dumnezeu a creat animalele o dată nu de două ori. Dacă anumite animale ar fi fost concepute din momentul creației cu abilitatea de a gândi și a vorbi, la fel ca oamenii, atunci altul ar fi fost destinul lor pe pământ și alta soarta oamenilor. Nimic nu ar fi putut opri o luptă pentru putere și teritorii între animale și oameni și cei din urmă, fiind mai slabi din punct de vedere fizic, decât multe animale, ar fi putut pierde această luptă și ar fi putut să dispară ca specie.

Este adevărat că cei care au inventat aceste povești biblice nu s-au gândit la consecințele relatărilor lor dar este cât se poate de greșit să atribuim aceste legende inspirației lui Dumnezeu. Multe aspecte ale povestirilor biblice privitoare la creație ne arată un Dumnezeu fals, un slab planificator al creației Sale dar putem să constatăm din experiența noastră personală că El nu este așa. Luând de bază imaginea biblică despre Dumnezeu, nu putem decât să ne formăm o părere greșită despre El și astfel credința noastră în El suferă.

Mulți comentatori biblici identifică șarpele cu Satan, care ar fi luat corpul unui șarpe și ar fi vorbit oamenilor. După altă părere, Satan ar fi vorbit cu o voce umană în prezența lui Eva și a șarpelui și aceasta ar fi putut crea iluzia că animalul a fost acela care a vorbit, dar animalul nu ar fi avut nici o intervenție activă în cursul povestirii. În acest caz, dacă șarpele ar fi fost numai folosit de Satan, ca un fel de paravan, nu ar fi existat nici un motiv ca el să fie pedepsit. Pedepsirea șarpelui ar fi însemnat o răspundere directă a acestuia pentru fapte pe care le-ar comis chiar el și nu altcineva. Cu alte cuvinte, scriitorul biblic nu a avut în vedere forțe supranaturale care s-ar fi folosit de șarpe și ar fi fost răspunzătoare în locul lui, ci a scris despre un șarpe vorbitor a cărui prezență se poate întâlni numai în povești. 

De ce nu vorbesc șerpii în zilele noastre? Deoarece ei nu sunt dotați cu instrumentele biologice necesare pentru această activitate și, de asemenea, pentru că în realitate ei nu au vorbit niciodată. Putem observa din nou cum anumiți comentatori ai Bibliei caută răspuns la această întrebare și putem vedea că aceste răspunsuri sunt total neconvingătoare. Iată un alt exemplu în acest sens:

„Bineînțeles că în zilele noastre șerpii nu vorbesc dar blestemul din cartea Facerea 3:14 probabil că are ceva a face cu aceasta. Să ne amintim schimbările fizice din cartea Facerea capitolul 3. Poate că acesta este motivul pentru care specia de șerpi de care aparținea șarpele care a înșelat-o pe femeie nu a trecut mai departe abilitatea de a vorbi sau poate că a dispărut după căderea în păcat a oamenilor” (ref. 109)

Dacă un singur șarpe a greșit și nu întreaga specie, atunci de ce au fost pedepsiți toți șerpii din specia respectivă și, de asemenea, toți șerpii din toate speciile de șerpi, cu pedeapsa ca de la un anumit moment dat să se miște târându-se pe burtă? Nu are nici un sens. Un șarpe cu picioare nu este un șarpe și totuși așa ar fi trebuit să arate șarpele care ar fi ispitit-o pe Eva, înainte ca acesta să fie blestemat de Dumnezeu pentru fapta sa.

Nu se exclude ca șerpii de astăzi să fi evoluat din alte animale care aveau picioare și putem să observăm că anumiți șerpi prezintă vestigiile unor posibile picioare. Cuvântul cheie este evoluția deoarece ceea ce putem să observăm astăzi la anumiți șerpi este o modificare evolutivă, care a lăsat în urma ei anumite urme biologice și nu o dispariție bruscă a picioarelor, datorată unui blestem divin:

„Șerpii! Unde sunt mâinile și picioarele lor? Nu este în regulă! Cu peste 100 de milioane de ani în urmă, șerpii au avut patru membre și apoi a intervenit evoluția și a transformat reptilele în înfiorătoarele, alunecoasele ciudățenii spectaculoase care sunt astăzi. În prezent, cercetătorii cred că au descoperit ce a cauzat această schimbare. ” (ref. 110)

Nimic nu ne împiedică să acceptăm că șerpii provin din alte specii de animale, prin evoluție, de vreme ce recunoaștem că toate animalele fac parte din acest proces de evoluție. Numai că animalul care a precedat șarpele actual nu era șarpe, era un alt animal, un strămoș al șarpelui, deci Dumnezeu ar fi trebuit să recreeze acel strămoș al șarpelui și să îl transforme într-un șarpe, după trecerea celor șase zile ale creației, cu toate că Biblia ne spune că întreaga creație s-a terminat în șase zile și că la sfârșitul creației El a declarat că totul era foarte bine. Se pare că „șarpele cu picioare” pe care l-ar fi creat Dumnezeu în perioada celor șase zile nu era foarte bun, deoarece i-ar fi ispitit pe primii oameni să păcătuiască și pentru că a fost nevoie să fie transformat în alt animal. 

„14. Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: „Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale! 15. Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul”. (Facerea 3; 14-15)

În mod obișnuit, oamenii simt o anumită repulsie față de șerpi, dar Eva a dovedit mult curaj, cu toate că se afla în fața unui animal sălbatic, care dacă ar fi avut picioare, ar fi fost ca un fel de crocodil sau aligator. Cum putea femeia să aibă încredere în spusele unui crocodil sau aligator? Chiar dacă pomul oprit părea că are o formă frumoasă totuși crocodilul sau aligatorul nu ar fi inspirat încredere unui om. Chiar dacă acest crocodil sau aligator ar fi fost înțelept, totuși aparențele sale probabil că i-ar fi ținut pe oameni departe de el. Povestea nu pare credibilă din nici un punct de vedere.

Este un fapt dovedit că șerpii nu mănâncă țărână. Ori ce scuză am căuta să găsim pentru această eroare, ea continuă să rămână scrisă pe paginile Bibliei. Chiar dacă ar putea să înghită o mică cantitate de pământ, pentru digestie, cum fac de exemplu câinii, șerpii nu se hrănesc în acest fel. În Biblie ni se spune că șerpii urmau să mănânce pământ în toate zilele vieții lor, adică pământul ar fi trebuit să devină hrana lor zilnică și este limpede că nu a devenit. Cineva ar putea spune că șerpii nu urmau să mănânce numai pământ dar și pământ. Oricum am prezenta lucrurile șerpii nu se hrănesc cu pământ chiar dacă se folosesc de acesta pentru a putea să își accentueze capacitățile olfactive. Există un organ în cerul gurii unui șarpe numit organul Jacobson care este legat de simțul olfactiv. Șerpii iau praf din mediul înconjurător și îl duc în gură pentru a mirosii mai bine ce se întâmplă în jurul lor. (ref. 110) Această operațiune însă nu înseamnă că ei se hrănesc cu pământ în toate zilele vieții lor. Hrana lor este constituită din alte viețuitoare, nu din pământ.

Din punct de vedere spiritual, prin sămânța femeii s-ar putea înțelege Creștinii care sunt într-un război spiritual cu Satan, dar metafora cu zdrobirea capului șarpelui de către urmașii femeii este greu de interpretat. Ea poate fi interpretată în multe feluri și poate chiar să pară o profeție fundamentală a Creștinismului, dar cea mai directă interpretare este una simplă. Șarpele se târăște pe pământ și la nivelul acela poate să atace prin surprindere călcâiul oamenilor și ei se apară strivind capul șarpelui. Cine dorește să vadă în această descriere biblică o profeție trebuie să echivaleze șarpele din cartea Facerea cu Satan dar această apropiere nu este sigură. 

De exemplu, în cartea lui Iov ni se spune că Satan avea încă picioare și putea să colinde pământul:

„7. Atunci Domnul a zis către Satan: „De unde vii?” Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: „Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”. (Cartea lui Iov 1; 7)

Dacă șarpele a fost blestemat să se târâie pe burtă și dacă Satan avea picioare, mult după momentul acestui blestem, înseamnă că șarpele și Satan nu sunt aceleași personaje. Fără picioare Satan nu s-ar fi putut plimba pe pământ. Dacă cei doi sunt diferiți, care este legătura dintre ei? Se poate crede că șarpele a fost doar un instrument la îndemâna lui Satan, dar atunci se pune o întrebare legitimă: De ce a fost pedepsit șarpele dacă el a fost doar un instrument în mâna unei forțe negative? Șarpele nu avea de ce să fie pedepsit decât dacă ar fi fost un complice a lui Satan, dar cartea Facerea nu face referire la așa ceva. Nu reiese de nicăieri că ar fi existat o complicitate între Satan și șarpe, mai mult, șarpele este prezentat ca un animal înțelept care ar fi putut pune la cale, datorită înțelepciunii lui, de unul singur, planul de înșelare a oamenilor.

Biblia prezintă două personaje diferite, șarpele și Satan, unul blestemat să rămână fără picioare, șarpele, și celălalt având încă picioare, după blestemul care a urmat căderii oamenilor în păcat. 

Înainte de a sări la concluzia că șarpele este unul și același personaj cu Satan, cititorul ar trebui să analizeze șarpele ca pe un caracter mitologic în alte mitologii, unde șarpele nu este legat de Satan din Biblie. Ce a fost în mintea persoanei care a scris cartea Facerea, capitolul 2, atunci când a scris despre șarpe? A înțeles aceea persoană șarpele ca pe un caracter mitologic, un animal capabil să vorbească, sau ca pe un înger căzut, Satan dușmanul lui Dumnezeu? Trebuie remarcat că în cartea Facerea șarpele nu arată ca un personaj negativ ci mai degrabă ca unul pozitiv. A aduce cunoaștere este un fapt pozitiv, indiferent cum am privi lucrurile.

Cred că avem toate motivele să considerăm că miezul problemei sau cauza conflictului prezentat de cartea Facerea nu este neascultarea omului față de Dumnezeu, cum greșit susțin multe dogme și doctrine religioase, ci este cunoașterea. Se poate demonstra că oamenii, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, nu erau pregătiți să îl asculte pe Dumnezeu, deoarece ei nu aveau nici un reper moral, dacă nu puteau să facă diferența dintre bine și rău. Pe de altă parte, oamenii au acționat conform naturii lor curioase, care ar fi fost creată chiar de Dumnezeu, deci ei nu aveau cum să ia o decizie morală, ci doar una instinctuală. La fel ca în multe alte mituri, și în cartea Facerea, divinitatea este prezentată ca fiind ostilă nevoii de cunoaștere a omenirii și în sprijinul oamenilor vine un personaj mitologic care facilitează accesul la cunoaștere.

Șarpele i-a promis cunoaștere Evei și ea a înțeles corect cunoașterea ca pe ceva de dorit. De fapt, cunoașterea binelui și a răului este ceea ce dă oamenilor umanitatea lor și ceea ce îi separă de animale. Acest adevăr fundamental nu trebuie să fie scăpat din vedere atunci când încercăm să stabilim care este tema principală de discuție în ceea ce privește povestea lui Adam și Eva și a neascultării lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, a cerut oamenilor un lucru absurd, în contradicție cu propria lor natură și apoi El i-a pedepsit pe oameni că nu au respectat cerința Lui. Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei care îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină negativă. Oricine insistă asupra interpretării literale a primelor 11 capitole din cartea Facerea face un deserviciu lui Dumnezeu deoarece promovează o imagine nefavorabilă Lui.

Șarpele nu a mințit-o pe Eva, dar pentru Satan, care este considerat tatăl minciunii, acesta este un lucru extraordinar. Șarpele a afirmat că primii oameni nu vor muri dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului și că a cunoaște este un lucru bun și că lucrul acesta le-ar fi permis oamenilor să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul. Tot ceea ce a spus șarpele era adevărat și s-a întâmplat exact cum a spus el. Dimpotrivă ceea ce a spus Dumnezeu, în povestirea biblică, nu s-a întâmplat așa cum a afirmat El.

Prin aceasta nu susțin o interpretare gnostică a Bibliei, nu fac decât să constat ce ne spun textele din cartea Facerea. Gnosticismul este obligat să considere Biblia ca fiind, în totalitatea ei, un text inspirat de Dumnezeu, dacă dorește să îi dea un sens spiritual, dar eu încerc să demonstrez că textele biblice sunt absurde, deci nu sunt inspirate de El. Dacă însă aș considera cartea Facerea ca fiind un text adevărat, fiind inspirat de Dumnezeu, atunci aș fi obligat să remarc că șarpele este fără îndoială văzut de scriitorul sau scriitorii acelor texte ca fiind un personaj mai degrabă pozitiv, un aliat al omului. 

Un adevăr indiscutabil, spus de șarpe, este acela că Adam și Eva nu urmau să moară, imediat după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii, nici măcar spiritual, și cine citește textul respectiv poate să constate că moartea lor nu s-a produs, așa cum a spus Dumnezeu, în ziua în care au mâncat din roadele pomului. Mulți încearcă să repare această neconcordanță biblică susținând că Adam și Eva ar fi murit spiritual după ce ar fi consumat din pomul cunoașterii dar aceasta este o absurditate. Cum puteau să moară spiritual primii oameni, după ce ar fi mâncat din roadele pomului cunoașterii, dacă atunci li s-au deschis ochii și au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci dacă atunci s-au trezit spiritual? A deveni ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, nu poate să însemne, în nici un caz, o moarte spirituală ci este o înviere spirituală.

Moartea spirituală înseamnă despărțirea de Dumnezeu, dar primii oameni nu s-au separat de El după ce au căzut în păcat. Mai mult, ca cineva să moară spiritual ar trebui ca mai întâi să trăiască spiritual, dar primii oameni nu puteau să aibă o viață spirituală autentică înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, deoarece nu există spiritualitate fără cunoașterea binelui și răului. 

Șarpele i-a învățat pe oameni ceea ce Dumnezeu vroia să țină ascuns de ei și anume importanța cunoașterii. Fără cunoaștere, oamenii nu ar fi fost ființe conștiente, umani în adevăratul înțeles al cuvântului.

Există desigur două posibile interpretări ale textelor biblice cu privire la pomul cunoașterii binelui și răului. Prima, Dumnezeu nu ar fi oprit cunoașterea în mod absolut, ci doar a vrut să îi testeze pe oameni înainte de a o permite acestora. A doua, Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea în același timp. Oamenii ar fi trebuit să opteze între cunoaștere, însoțită de mortalitate sau viața veșnică într-o deplină ascultare de Dumnezeu și fără posibilitatea de a discerne între bine și rău.

Un alt adevăr spus de șarpe a fost legat de consecințele consumului din roadele pomului cunoașterii. Textul biblic ne arată  că șarpele a spus că, dacă oamenii vor mânca din acel pom, vor deveni ca Dumnezeu cunoscând binele și răul. Ce avantaj ar fi avut șarpele, ca factor al răului, dacă oamenii ar fi devenit capabili să recunoască binele și să îl deosebească de rău? Nici un avantaj. Dacă șarpele ar fi fost cu adevărat un agent al răului, așa cum mențin dogmele și doctrinele religioase, atunci el nu ar fi avut nici un beneficiu din capacitatea oamenilor de a recunoaște răul deoarece acei oameni ar fi cunoscut că șarpele este rău. Cu alte cuvinte, îndemnându-i pe oameni să mănânce din pomul cunoașterii, șarpele s-ar fi deconspirat chiar pe sine. Mai degrabă, șarpele a urmărit să își facă un aliat în oameni, împotriva a ceea ce el credea că vede rău în Dumnezeu. Șarpele s-ar fi putut aștepta ca, după ce oamenii vor cunoaște binele și răul, aceștia să devină capabili să vadă și ei ceea ce vedea și el.

Dintre cele două interpretări enunțate eu consider că cea de a doua este mai plauzibilă în contextul cărții Facerea. Biblia ne lasă să înțelegem că Dumnezeu nu a dorit ca oamenii să dobândească și cunoașterea și eternitatea, în același timp, pentru că oamenii ar fi putut să devină niște concurenți periculoși pentru El. Observând că oamenii au devenit ca Dumnezeu, în urma consumului din roadele pomului cunoașterii, El nu a dorit să le permită acestora să trăiască veșnic tocmai pentru că principiul cunoașterii era în concurență cu principiul ascultării necondiționate. Dumnezeu nu ar fi dorit să aibă pe cineva care să îi prezinte dileme morale, după ce a avut o experiență rea cu Satana în acest sens.

Nu este de loc credibilă ipoteza că Dumnezeu ar fi vrut să îi testeze pe oameni pentru a vedea dacă aceștia sunt ascultători sau nu, atâta vreme cât oamenii nu erau încă răspunzători din punct de vedere moral, necunoscând diferența dintre bine și rău, pe care au aflat-o doar după ce au mâncat din pomul cunoașterii.  

În conformitate cu cartea Facerea capitolul 2, Dumnezeu ar fi preferat ca oamenii să rămână într-o stare de ignoranță și să nu cunoască diferența dintre bine și rău. Dumnezeu ar fi dorit să păstreze oamenii într-un fel de inocență copilărească păstrând cunoștința binelui și a răului numai pentru El. În același timp, oricât ar părea de ciudat, această poveste ne îndreaptă cu gândul la posibilitatea ca o civilizație extraterestră să se fi folosit de oameni doar pentru diferite munci nedorind însă să le ofere și o cunoaștere mai elevată. Probabil, aceasta ar fi versiunea pe care reprezentanții teoriei Astronauților Antici ar avansa-o în legătură cu acest aspect mai ales că textul biblic folosește pluralul atunci când se referă la divinitate. Desigur că aceasta este doar o speculație dar este una la care ne invită textele biblice, care sunt atât de pline de aluzii misterioase la fel ca orice mit. În orice caz, fără abilitatea de a discerne ceea ce este bun de ceea ce este rău, oamenii ar fi fost un fel de animale evoluate, dar fără conștiință.

Dumnezeu ar fi interzis orice contact cu pomul cunoștinței binelui și al răului dar în mod paradoxal El ar fi plasat pomul respectiv în mijlocul Grădinii Eden. Dacă Dumnezeu ar fi urmărit să oprească cu adevărat omenirea să mănânce din acel pom, El ar fi lăsat acel pom în afara Grădinii Eden. Prezența pomului ar fi fost o continuă ispită pentru omenire chiar dacă Biblia ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. La prima vedere acesta ar fi un argument pentru prima variantă de interpretare, potrivit cu care Dumnezeu nu ar fi interzis cunoașterea oamenilor dar ar fi legat-o de ascultarea necondiționată.

Oare Dumnezeu i-ar fi ispitit pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci când l-a plasat pe acesta în mijlocul Grădinii Eden? Dacă Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, de ce a generat prilejul ca oamenii să devină neascultători plantând pomul cunoașterii în Grădina Eden? Această ispită, pusă în calea primilor oameni, este în neconcordanță cu următorul text biblic:

„13. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni.” (Epistola soborniceasca a Sfântului Apostol Iacov 1; 13)

Multora le place să creadă că șarpele a ispitit-o pe Eva, dar acțiunea șarpelui ar fi fost imposibilă dacă pomul cunoștinței binelui și răului nu s-ar fi aflat în Grădina Eden și dacă Dumnezeu nu ar fi pus interdicția ca oamenii să mănânce din el. Dumnezeu i-a ispitit pe oameni plasând pomul cunoștinței în mijlocul Grădinii Eden și șarpele i-a ispitit convingându-i să mănânce din el. Chiar dacă nu ar fi existat șarpele ispita de a mânca din pomul cunoștinței ar fi fost mereu în Grădină până când cineva ar fi mâncat din pom. Este de neconceput ca rasele umane, de a lungul timpului, să fi refuzat mereu să dobândească cunoștința binelui și a răului. În orice caz, ascultarea unor oameni nu ar fi garantat ascultarea tuturor oamenilor, deoarece Adam și Eva au născut și copii neprihăniți dar și alții cu probleme morale, de exemplu, Abel și Cain. Ispita rămânând în mijlocul Grădinii, până la urmă tot s-ar fi găsit un om care să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, chiar fără prezența șarpelui.

Idea că Dumnezeu ar fi așteptat ca oamenii să nu cadă în păcat este cu totul absurdă, dat fiind condițiile în care ne spune Biblia că ei s-ar fi aflat. Aceste condiții excludeau posibilitatea ca oamenii să nu cadă în păcat. În afară de situația că ei încă nu cunoșteau binele și răul, oamenii avea de a face cu o ființă mult mai înțeleaptă decât ei, cu șarpele. De fapt, deoarece Dumnezeu este Atotștiutor, El ar fi trebuit să știe dinainte că oamenii vor cădea în păcat dacă vor fi ispitiți de șarpe.

În cartea Facerea capitolul 1, Dumnezeu ar fi creat primii oameni după chipul și asemănarea Sa și de aceea oferta de a fi ca și El, pe care șarpele ar fi făcut-o primilor oameni, nu avea de ce să genereze nici o suspiciune.  

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Dacă chipul și asemănarea lui Dumnezeu ar fi însemnat pentru oameni cunoașterea binelui și răului, atunci interdicția de a mânca din pomul cunoștinței însemna și prohibiția de a fi ca El. Ascultarea oarbă de Dumnezeu ar fi însemnat ca oamenii să rămână pentru totdeauna niște ființe inferioare, care nu ar fi reflectat niciodată chipul și asemănarea Lui, și care nu ar fi cunoscut niciodată binele și răul.

În contextul cărții Facerea, dorința oamenilor de a atinge potențialul maxim creat de Dumnezeu în ei, care însemna asemănarea cu El, a fost o dorință legitimă și condamnarea acesteia nu are nici un sens. A nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi  fost o cerință care se îndrepta împotriva realizării potențialului pe care Dumnezeu l-a pus în oameni atunci când i-a creat după chipul și asemănarea Sa. Paradoxal, dar a asculta de Dumnezeu prin a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului însemna de fapt de a nu urma calea care ducea la realizarea chipului Lui în oameni. Crearea oamenilor după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și interdicția de a mânca din pomul cunoașterii este o altă contradicție care se află în Biblie și care diminuează valoarea textelor ei. 

În mod rațional cunoștința binelui și răului ar fi trebuit să fie conferită oamenilor înainte de a fi încercați și nu ca urmare a încercării respective. Orice încercare presupune capacitatea de a alege între mai multe posibilități dar această abilitate este condiționată de cunoașterea a ceea ce este bine și a ceea ce este rău. Oamenii care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău nu trebuiau să fie încercați în nici un fel căci nu erau pregătiți pentru nici un fel de încercare.

Trebuie să fie precizat ori de câte ori este cazul, libertatea de a alege, care ar fi fost oferită primilor oameni, și de care fac caz dogmele și doctrinele religioase este o minciună atâta vreme cât Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. Libertate fără moralitate nu există și nici moralitate fără cunoașterea binelui și a răului. O persoană care nu face deosebirea dintre bine și rău nu este nici morală și nici imorală, ea este dincolo de moralitate. Din acest motiv, ai îi numi pe Adam și Eva păcătoși nu are nici un sens dacă păcatul reprezintă o acțiune imorală sau ilegală, așa cum este considerat de obicei.

Dumnezeu, care este iubitor și generos, nu ar fi cerut niciodată oamenilor să facă o alegere de care depindea viața lor, înainte de a fi capabili să deosebească binele de rău, și aceasta tocmai pentru că este iubitor și generos.

În același timp, alegerea făcută de Adam și Eva, cu privire la pomul cunoștinței binelui și răului, nu oferea garanția că și urmașii lor, fiecare dintre ei, ar fi făcut aceeași alegere, prin urmare transmiterea consecințelor acestei alegeri către urmași încalcă principiul răspunderii personale, enunțat în alte texte biblice:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa.” (Iezechiel 18; 20)

Biblia este contradictorie în esența ei dacă pe de o parte ne spune că toți oamenii mor și cei buni, și cei răi, din cauza păcatului lui Adam și Eva, dar pe de altă parte ne spune că fiecare individ este responsabil pentru faptele lui. De fapt, oamenii mor pentru că sunt muritori prin natura lor, iar Adam și Eva sunt personaje de legendă deci nu au trăit niciodată pe pământ.

Libertatea de a alege, acolo unde ea există, este individuală prin definiție. Dacă înglobăm întreaga omenire în persoanele lui Adam și Eva și îi considerăm pe aceștia ca fiind reprezentanții tuturor oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ, atunci recunoaștem că nu exista decât o singură opțiune și aceasta era cea aleasă de Adam și Eva, adică neascultarea de Dumnezeu. De ce să fie toți oamenii pedepsiți pentru păcatele lui Adam și Eva, dacă nu ar fi procedat toți, la fel ca și ei? Moartea vine în mod nedrept asupra oamenilor drepți, dacă aceștia sunt pedepsiți pentru un păcat pe care nu l-au săvârșit ei și nici nu l-ar fi săvârșit, dacă s-ar fi aflat în situația respectivă. Atunci când admitem că toți oamenii ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, recunoaștem de fapt, că ei ar fi fost creați de Dumnezeu cu o natură curioasă și că au acționat conform cu această natură.

În lipsa unei alegeri adevărate între bine și rău Adam și Eva nu ar fi fost în situația de a asculta de Dumnezeu datorită naturii lor umane, deoarece natura umană este neascultătoare prin definiție. Este evident că ascultarea oarbă nu este în natura umană și niciodată nu a fost, lucru confirmat și de mitul lui Adam și Eva, dacă o astfel de confirmare are vre-o valoare. Mai ales copiii au tendința de a face ce vor ei și Adam și Eva erau la început ca niște copii, care nu făceau diferența între bine și rău.

Personal, consider că dacă narațiunea despre Adam și Eva ar fi fost adevărată, cei doi nu ar fi avut o alegere reală de a îl asculta pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, și că neascultarea lor ar fi fost inevitabilă. Fac această afirmație având în vedere natura umană care este doritoare de cunoaștere. Dorința de cunoaștere nu este un lux, ci este o necesitate care le permite oamenilor să se adapteze la mediul în care trăiesc. Alte argumente în sprijinul acestei afirmații se bazează pe incapacitatea primilor oameni de a alege între bine și rău, pe abilitatea excepțională a șarpelui, a celui care i-ar fi ispitit, și pe incapacitatea de a înțelege moartea, care ar fi fost consecința neascultării lor.

Un alt argument, foarte important, este acela al inevitabilității păcatului primilor oameni, singura ipoteză în care Dumnezeu putea să își demonstreze caracterul Său, în fața întregii creații. Avea Dumnezeu nevoie de o asemenea demonstrație? Se pare că da. Planul lui Dumnezeu, așa cum este el expus de învățătura creștină presupunea cu necesitate căderea oamenilor în păcat. Dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, nu ar fi fost nevoie ca Hristos să se întrupeze într-un om și să moară pe cruce. În cazul în care Hristos nu ar fi murit și înviat, atunci Dumnezeu nu ar fi putut să își arate dragostea Sa deplină pentru oameni. Dacă Satana l-a provocat pe Dumnezeu, contestându-i dragostea pentru creația Sa, convingând o treime din îngeri, și generând îndoială în mințile a două treimi dintre ei, atunci El, pentru a alunga această îndoială a trebuit să îl trimită pe Fiul Său pe pământ. Dacă Hristos nu venea pe Pământ, îndoiala ar fi persistat în mințile a două treimi dintre îngeri, și dacă Adam și Eva l-ar fi ascultat pe Dumnezeu, în legătură cu pomul cunoașterii, atunci îndoială ar fi rămas prezentă în conștiințele celor două treimi din îngeri și o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă.     

Între încrederea în autoritate și căutarea personală a adevărului, care vine din cunoaștere, Adam și Eva au ales cea de a doua cale. Aceasta nu ar fi fost o alegere făcută în deplină cunoștință de cauză, ci o intuiție în privința a ceea ce ei aveau de făcut pentru a realiza potențialul pus de Dumnezeu în ei. De ce ne-ar cere Dumnezeu să îl ascultăm orbește, mai degrabă decât să îl cunoaștem pe El? Personal, contrar la ceea ce ne spune cartea Facerea, cred că Dumnezeu nu cere de la noi ascultare oarbă, ci El vrea ca noi să alegem binele, în urma cunoașterii binelui și a răului. 

În realitate, cunoașterea binelui și răului nu a apărut brusc în urma unui gest făcut de primii oameni. Această cunoaștere este rezultatul unui lung proces care s-a produs în istoria omenirii. Fiecare om trebuie să învețe să deosebească binele de rău, nimeni nu se naște cu această capacitate, pe care ar fi dobândit-o ca moștenire de la primii oameni, care la rândul lor ar fi dobândit-o după ce ar fi mâncat din pomul cunoașterii. De-a lungul istoriei sale omenirea a învățat să deosebească binele de rău, uneori plătind un preț foarte ridicat. De exemplu, oamenii înțeleg din ce în ce mai bine că războaiele sunt ceva rău, în care toată lumea are de pierdut. Un alt exemplu este modul în care omenirea a învățat să lupte împotriva răului pe care îl aduc bolile și epidemiile. Afirmația că oamenii, în trecutul lor îndepărtat, ar fi avut un moment de iluminare care le-ar fi permis să deosebească binele de rău, este o invenție cu caracter mitologic.

Istoria lui Adam și Eva conține descrierea unui fenomen care a marcat omenirea de a lungul veacurilor. Este vorba despre lupta dintre autoritate și cunoaștere, dintre ceea ce se consideră a fi autoritatea care este exercitată în numele lui Dumnezeu și știință. Acesta este adevăratul conflict al primei cărți al Bibliei și el a fost transformat într-o dramă de proporții cosmice între bine și rău. Din nefericire, mai ales în trecut, cunoașterea a fost plasată în aceeași tabără cu șarpele și a fost considerată un pericol pentru credința în Dumnezeu. Conflictul dintre autoritate și cunoaștere încă nu s-a stins și el își arată efectele nocive în zona educației atunci când fanatismul religios încearcă să anuleze vocea științei.

Lupta dintre bine și rău, din Biblie, este în esență lupta dintre autoritate și știință, între ceea ce trebuie să acceptăm fără să discutăm și ceea ce putem să primim numai după ce am observat și cercetat în mod sistematic.

Oare trebuie mai degrabă să luăm de a gata un mit, și să credem că s-a petrecut întocmai în realitate, sau mai bine să cercetăm natura din jurul nostru, prin mijloacele științifice și tehnice de care dispunem, și să acceptăm concluziile la care ne conduc? Cred că prima variantă este un adevărat dezastru pentru omenire, în măsura în care împiedică cunoașterea reală. Dacă omenirea a progresat și dacă a crescut gradul de civilizație este tocmai datorită acelora care au sesizat absurditățile conținute de prima carte a Bibliei, și de alte texte ale ei, și au contestat afirmația că textele biblice ne vorbesc despre modul cum a apărut universul și omenirea.

În contextul biblic, trebuie observat că neascultarea față de Dumnezeu ar fi fost singura cale prin care oamenii ar fi putut să câștige libertatea de a alege și maturitatea. În Biblie lucrurile apar într-o ordine irațională. Dumnezeu ar fi dat oamenilor mai întâi libertatea de a alege în a îl asculta pe El sau a nu îl asculta și numai după aceea le-ar fi permis oamenilor să cunoască binele și răul. Ordinea corectă era aceea ca mai întâi oamenii să poată face deosebirea dintre bine și rău și numai după aceea să dobândească libertatea de a alege.

În faza inițială, Dumnezeu ar fi creat niște oameni fără discernământ și în locul acestuia oamenii ar fi funcționat pe baza principiului ascultării necondiționate de El. Astfel de ființe ar fi fost un fel de roboți, care ar fi depins în totalitate de El. Primii oameni nu ar fi avut dreptul să asculte de dorințele lor sau să facă propriile lor alegeri, ei ar fi fost limitați de Dumnezeu în manifestarea liberă a voinței lor. 

Conform Bibliei, Dumnezeu nu ar fi creat ființe libere, ci ființe total dependente de El, oameni care nu cunoșteau diferența dintre bine și rău. O alegere urmată de o amenințare nu este niciodată o alegere liberă și așa ar fi fost alegerea făcută de Adam și Eva de a asculta sau nu de Dumnezeu, alegere care era urmată de amenințarea cu moartea. O astfel de alegere în loc să îi sperie pe oameni mai degrabă le-ar fi trezit interesul, dată fiind miza ei atât de importantă.

Înainte să cunoască binele și răul, primii oameni au fost ca niște copii, fără responsabilitate, și din acest motiv ei nu ar fi fost capabili să fie judecați sau pedepsiți pentru faptele lor. O persoană fără discernământ, care nu cunoaște diferența dintre bine și rău nu poate să fie pedepsită și nu este pedepsită pentru comportamentul său. Dumnezeu, care este etalonul dreptății, în cartea Facerea, i-a pedepsit pe primii oameni cu toate că ei nu aveau discernământ și nu puteau să facă alegeri bazate pe acesta. Aceasta este o absurditate și este în contradicție cu felul în care îl înțelegem pe Dumnezeu, care nici o dată nu ar fi săvârșit ceva nedrept, pedepsind niște oameni iresponsabili. Dumnezeu, așa cum este prezentat de cartea Facerea, este departe de perfecțiunea pe care i-o atribuie oamenii. În El nu ar fi existat perfecțiune, dacă i-ar fi pedepsit pe Adam și Eva pentru o faptă săvârșită de ei, înainte ca ei să dobândească discernământ, înainte ca ei să cunoască binele și răul. 

Cel fel de Tată al omenirii ne prezintă Biblia în prima carte a ei? Dacă un tată ar ști că fiul sau fiica sa este imatură și nu are capacitate de discernământ, el nu ar amplasa un fel de capcană înaintea lui sau a ei, în care, în inocența sa, copilul ar putea să cadă din curiozitate. În cartea Facerea, Dumnezeu nu ar fi respectat această regulă. El ar fi plantat, în Grădina Eden, un copac care era periculos pentru copiii săi deoarece el le-ar fi produs moartea, copac la care Adam și Eva ar fi avut acces din curiozitate. Un astfel de Tată nu poate să fie considerat un Tată responsabil, dar prima carte a Bibliei fiind o culegere de mituri și nu expresia realității, nu avem nici un motiv să credem că Dumnezeu ar fi acționat vre-o dată ca un Tată iresponsabil. Deoarece îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină atât de defavorabilă, cartea Facerea nu poate să fie inspirată de El.  

Curiozitatea științifică a oamenilor face ca societatea umană să fie ceea ce este astăzi, o lume evoluată tehnologic, deci dorința oamenilor de a cunoaște nu poate să fie ceva atât de rău.

Referindu-se la căderea oamenilor în păcat, povestea din cartea Facerea capitolul 2 ne spune că singurul lucru care îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. După ce au mâncat din pomul vieții, oamenii au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și în felul acesta, s-a deschis calea oamenilor către viața veșnică.

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

Biblia ne spune că prin cunoaștere putem să ajungem să fim ca Dumnezeu, mai întâi cunoscând binele și răul și apoi învățând cum să trăim veșnic, adică ajungând să cunoaștem și secretul vieții veșnice.

Ce fel de om și ce fel de societate umană a vrut Dumnezeu să realizeze pentru viitorul omenirii? A vrut Dumnezeu să aibă la dispoziție un robot fără capacitatea de a discerne, deci fără personalitate, sau a vrut să genereze ființe dezvoltate din punct de vedere intelectual, capabile să îl înțeleagă pe El? Biblia ne spune că viața veșnică constă tocmai în cunoașterea lui Dumnezeu dar cunoașterea Lui este imposibilă fără cunoașterea binelui și a răului, care ar fi fost interzisă oamenilor, în conformitate cu cartea Facerea. Interdicția de a cunoaște deosebirea dintre bine și rău este în contradicție cu chemarea biblică de a îl cunoaște pe Dumnezeu.

De remarcat, din felul în care cartea Facerea ne spune că au fost testați primii oameni, că aceștia nu au demonstrat înclinația lor către bine sau către rău, în urma testului, ci au ales între ignoranță și cunoaștere.

A fost Satan condamnat de Dumnezeu pentru că și el a vrut să cunoască binele și răul sau diavolul a descoperit singur calea negativă, fără să mănânce din pomul cunoașterii? Sunt întrebări care ar merita un răspuns dacă vrem să găsim un sens miturilor biblice despre creație dar poate că aceste mituri nu au nici un sens sunt pură imaginație. În același timp, deoarece acestor mituri li se oferă un sens spiritual foarte înalt, de către Bisericile instituționale, avem nevoie de răspunsuri concrete pentru a vedea dacă această ofertă este justificată sau nu.

Motivul general acceptat al revoltei lui Satana este mândria lui bazată pe aceea că el ar fost un înger foarte special. Acest motiv însă este prea general pentru a ne da o explicație concretă asupra cauzelor pentru care Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Ne referim desigur la studiul unei legende, nu la analiza unor fapte cu caracter istoric. 

Necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi putut favoriza o revoltă în Împărăția lui Dumnezeu deoarece necunoscând răul îngerii ar fi putut să nu aprecieze bunătatea Lui.

În același timp, necunoașterea diferenței dintre bine și rău ar fi trebuit să fie compensată de dragostea lui Dumnezeu pentru îngeri și de dragostea îngerilor pentru El, dar se pare că nu a fost, dacă avem în vedere revolta lui Satana și atașamentul unei treimi din îngeri față de el. 

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-4)

Interpretarea obișnuită a acestui text este că balaurul mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne este Satan și că a treia parte din stelele cerului reprezintă a treia parte din îngerii lui Dumnezeu, care ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el, în revolta sa. Din acest text rezultă că o treime din îngerii lui Dumnezeu au urmat binele până în momentul când au întâlnit răul și după aceea au urmat răul. În același timp, alte două treimi din îngerii lui Dumnezeu ar fi continuat să îi rămână fideli Lui dar Satan ar fi sădit îndoiala în mintea lor și această îndoială ar fi trebuit spulberată căci altfel o nouă revoltă ar fi fost oricând posibilă. Dumnezeu ar fi conceput un plan complex pentru a înlătura îndoiala din mințile celor două treimi de îngeri și în acest plan crearea oamenilor și căderea lor în păcat ar fi jucat un rol foarte important.  

Înainte de a ne concentra asupra revoltei lui Satana mai trebuie făcute câteva precizări în legătură cu neascultarea oamenilor față de Dumnezeu.

Când au văzut că Dumnezeu privește acțiunea lor ca pe o greșeală, Adam și Eva ar fi trebuit să regrete căderea lor în păcat. Ce puteau ei să regrete în mod concret? Ar fi trebuit să regrete că au ales răul împotriva binelui? Ei nu au făcut o astfel de alegere deci nu aveau cum să o regrete. Trebuiau ei să regrete că au ales calea cunoașterii în loc să aleagă ascultarea oarbă și ignoranța? Nu puteau să regrete acea alegere, deoarece, fără cunoașterea binelui și răului, oamenii nu ar fi devenit conștiințele evoluate care sunt astăzi. Părerea de rău pentru alegerea cunoașterii în loc de alegerea ignoranței nu ar fi avut nici un sens, de aceea Adam și Eva nu ar fi avut de ce să regrete decizia lor cu privire la pomul cunoașterii. Numai regretul de a alege răul mai degrabă decât binele are sens, dar Biblia nu ne spune că în urma cunoașterii binelui și răului Adam și Eva ar fi ales răul și nu binele.

Cum a știut Dumnezeu că primii oameni au mâncat din pomul cunoașterii? El ar fi aflat lucrul acesta printr-o deducție logică. Primii oameni au devenit conștienți că erau dezbrăcați. Ei ar fi realizat dintr-o dată că a fi dezbrăcat ar fi fost ceva greșit în ochii lui Dumnezeu. Aceasta este o afirmație absurdă. Dacă Dumnezeu a creat oamenii dezbrăcați, atunci a fi dezbrăcat în fața Lui nu putea să constituie nici o problemă. În același timp, dacă a fi dezbrăcat ar fi fost o situație rușinoasă ar însemna că Dumnezeu ar fi creat ceva rușinos și ar fi tolerat pentru un timp o astfel de situație. Cu alte cuvinte, primii oameni, până la căderea în păcat ar fi trăit într-o situație rușinoasă, creată de Dumnezeu, dar fără ca ei să știe. Aceasta este concluzia care este implicită în textul biblic respectiv.   

Într-o Grădină unde Adam și Eva erau singuri, faptul de a fi dezbrăcați nu avea cum să fie o problemă și de aceea rușinea lor nu are nici un sens, mai ales dacă Dumnezeu i-ar fi creat în acest fel. Numai după ce oamenii s-au înmulțit pe Pământ, a fi dezbrăcat în public a devenit o problemă.

Textul acesta este o explicație mitologică care vine din timpurile în care purtarea hainelor a devenit o normă și a fi dezbrăcat în public a fost considerat rușinos. Dacă această povestire ar fi adevărată, cum s-ar putea explica comportamentul anumitor triburi africane, unde oamenii trăiesc dezbrăcați în mijlocul semenilor lor? Nu sunt și acei oameni urmașii lui Adam și Eva? Nu și-au deschis și Africanii, la care se face referire, ochii, ca o consecință a păcatului de neascultare a lui Adam și Eva? Ar fi trebuit ca și acele persoane să își deschidă ochii, dacă sunt urmașii lui Adam și Eva care și-au deschis ochii, în urma consumului din roadele pomului cunoștinței binelui și răului. Toate detaliile poveștii cu Adam și Eva sunt incoerente din punct de vedere rațional.

Dacă a fi dezbrăcat ar fi fost rușinos, Dumnezeu i-ar fi îmbrăcat pe oameni din momentul creației lor. Dumnezeu nu a considerat că oamenii erau într-o situație rușinoasă, fiind dezbrăcați, și dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat, după logica textului din cartea Facerea, oamenii ar fi rămas dezbrăcați pentru eternitate. 

Biblia ne spune că primii oameni ar fi deschis ochii după căderea lor în păcat. Aceasta este o afirmație foarte ciudată și presupune că până la căderea în păcat ei au avut ochii închiși din punct de vedere moral. Dacă lucrurile ar fi stat așa cum spune Biblia, atunci nu s-ar putea vorbi de o înaltă moralitate sau o spiritualitate elevată a primilor oameni, înainte de căderea lor în păcat. A fi într-o situație proastă, fără să realizezi acest lucru, nu este o dovadă de moralitate înaltă, ci de inconștiență. Starea morală a primilor oameni, după descrierea Bibliei, a fost deplorabilă încă înainte de căderea lor în păcat.  

În același timp, dacă primii oameni au avut „ochii morali” închiși, așa cum spune cartea Facerea, până la căderea lor în păcat, ei nu puteau să fie responsabili pentru răspunsul pe care l-au dat ispitei șarpelui, prin urmare ei nu trebuiau să fie pedepsiți pentru răspunsul lor. Cu „ochii morali” închiși ei nu ar fi putut să recunoască realitatea căreia trebuiau să îi facă față. Dacă este bine ca oamenii să trăiască cu ochii deschiși, din punct de vedere moral, atunci căderea în păcat a fost o necesitate.  

Pentru motive necunoscute, șarpele „înțelept” nu s-a gândit că ispitindu-i pe oameni să mănânce prima dată din pomul vieții ar fi creat probleme mult mai mari lui Dumnezeu, decât consumul din fructele pomului cunoașterii. În acest caz, șarpele nu s-a dovedit a fi un strateg prea bun deoarece dacă primii oameni ar fi mâncat mai întâi din pomul vieții aceasta ar fi oferit oamenilor un timp infinit pentru a ajunge la pomul cunoștinței binelui și răului. Accesul la pomul vieții ar fi fost liber și a fost blocat numai după căderea primilor oameni în păcat. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu lumea reală, ci prezintă o lume legendară.

Cartea Facerea prezintă două persoane, pe Adam și Eva, care ar fi adoptat o atitudine eroică. Ei ar fi fost foarte curajoși și pentru ei cunoașterea ar fi fost mai importantă decât viețile lor. Ei ar fi fost gata să își asume riscuri foarte mari pentru a dobândi cunoașterea binelui și a răului și nimic nu poate să fie mai demn de admirat decât această atitudine a lor, atâta vreme cât această cunoaștere era foarte importantă pentru ei.

În istoria Creștinismului mulți oameni de știință au trebuit să își sacrifice viața în căutarea cunoașterii. Cunoașterea binelui și a răului și cunoașterea științifică sunt inseparabile. Metaforic, totul a pornit atunci când Adam și Eva au acceptat moartea ca preț pentru setea lor de cunoaștere. Din nefericire Biserica, prin reprezentanții ei, nu a considerat că povestirea lui Adam și Eva este doar o legendă, ci a evaluat-o ca fiind exactă din punct de vedere istoric și aceasta a justificat, în trecut, atitudinea ei ostilă față de cunoașterea științifică. Până la urmă, Dumnezeu ar fi pedepsit pe oameni pentru setea lor de cunoaștere, în conformitate cu cartea Facerea, și de aceea reprezentanții Bisericii ar fi fost îndreptățiți să facă același lucru, pedepsind orice efort îndreptat către cunoașterea științifică. Aceasta ne arată că fanteziile din cartea Facerea nu sunt o eroare nevinovată, ci ele au avut o influență determinantă în istoria omenirii, la un moment dat.    

Ce interes ar fi avut șarpele să deschidă ochii oamenilor? A vrut el să inițieze o revoluție a cunoașterii și avea nevoie de oameni pentru aceasta? În realitate, a existat o astfel de revoluție și câteodată autoritățile religioase s-au opus ei, dorind să impună asupra cunoașterii învățăturile lor rigide.

A vrut șarpele să îi ia pe oameni aliați în lupta sa împotriva lui Dumnezeu? Șarpele nu s-a ferit să îi sfătuiască pe oameni să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, deci el le-a dat posibilitatea oamenilor să acționeze conform conștiinței lor, fiind informați asupra realități. Lucrul acesta este surprinzător deoarece dacă Dumnezeu reprezintă binele și șarpele este întruchiparea răului atunci interesul șarpelui ar fi fost ca oamenii să nu descopere acest lucru pentru a nu alege binele în defavoarea răului. Această idee este consolidată și de observația că Dumnezeu ar fi vrut ca oamenii să asculte de El fără să cunoască binele și răul, adică fără să știe dacă se supun unei autorități bune sau uneia rele. Așa cum am mai arătat, cartea Facerea tinde să îl prezinte pe Dumnezeu într-o lumină negativă, în ciuda faptului că ea și-a dobândit un loc important în cadrul dogmelor și doctrinelor religioase. 

Ce concluzie generală, cu consecințe morale, poate să fie desprinsă din textele cărții Facerea, capitolul 3? Dumnezeu ar fi dorit să ascundă informații față de oameni, deoarece cunoașterea ar fi deșteptat omenirea, determinând-o să pună întrebări incomode. Alternativa la cunoaștere ar fi fost ascultarea oarbă de Dumnezeu. În logica cărții Facerea, capitolul 3, pomul cunoștinței binelui și răului ar fi fost o barieră pusă de Dumnezeu în interesul Său, nu pentru beneficiul omenirii, deoarece pentru primii oameni necunoașterea binelui și a răului nu ar fi prezentat nici un avantaj. Se înțelege că în realitate Dumnezeu nu ar fi făcut niciodată așa ceva, dar acesta este mitul fundamental al unor religii și trebuie să știm ce ne spune el cu adevărat.    

Poate că o forță extraterestră ar fi preferat ca oamenii să poată fi folosiți numai pentru muncă, de exemplu, pentru extracția de minereuri rare, despre care Biblia amintește atunci când se referă la Grădina Eden. Extratereștrii nu ar fi avut nici un interes ca oamenii să își dezvolte conștiințele prin cunoașterea diferenței dintre bine și rău și astfel s-a născut povestirea despre Adam și Eva și despre pomul cunoașterii. Această povestire își are rădăcinile în poveștile babiloniene care vorbesc mai clar despre vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Iată ce ne spune textul biblic:

„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din țara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. 13. Numele râului al doilea este Gihon. Acesta înconjură toată ţara Cuş. 14. Numele râului al treilea este Tigru. Acesta curge prin fața Asiriei; iar râul al patrulea este Eufratul. 15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 10-15)

Nu este exclus ca reprezentanții unei civilizații extraterestre să fi venit pe Pământ pentru a căuta minerale care nu se găsesc cu ușurință în univers și pentru extracția lor s-ar fi folosit de oameni, după ce ar fi operat anumite modificări genetice asupra unor primate superioare. Aceasta ar fi fost o formă de creație a oamenilor care s-ar fi produs altfel decât ne spune Biblia. Poate că urme ale unei astfel de întâmplări au rămas și s-au reflectat în mitologiile mai multor civilizații antice și au ajuns și pe paginile Bibliei. Dacă nu ar fi fost așa, atunci ar fi foarte greu de explicat ce caută enumerarea unor minerale în cartea Facerea, alături de mențiunea că omul a fost pus în Grădina Eden ca s-o lucreze și s-o păzească. De cine trebuia să păzească omul Grădina dacă existau numai doi oameni pe pământ? Mai degrabă, ar fi fost nevoie să o păzească dacă ar fi existat mai multe entități interesate de bogățiile minerale pe care le conținea.

Ici și colo, Biblia ne oferă anumite elemente care să ne permită să tragem concluzia că Dumnezeu în V.T. ar fi fost reprezentantul sau reprezentanții unei civilizații extraterestre. În același timp, o astfel de ipoteză este greu de dovedit și de aceea aceste observații rămân doar speculații a căror realitate însă nu poate să fie exclusă. În orice caz, dacă Dumnezeu există dar nu a făcut lumea așa cum ne spune cartea Facerea, atunci trebuie să ne așteptăm la un alt mod prin care El a interacționat în trecut cu omenirea.

Există o inadvertență evidentă între dogma potrivit cu care Dumnezeu cunoaște viitorul și dogma după care El iubește oamenii, deși ambele dogme sunt fundamentale pentru Creștinism. Dacă Dumnezeu cunoaște viitorul, aceasta înseamnă că El a prevăzut și căderea oamenilor în păcat. Nu a prevăzut-o doar ca pe o posibilitate, ci a cunoscut-o cu certitudine. Dumnezeu ar fi știut că, în lipsa cunoștinței binelui și răului, oamenii nu erau pregătiți să treacă de încercarea la care El i-ar fi supus. Natura primilor oameni ar fi fost mai puternică decât mințile lor imature de aceea ei ar fi acționat conform cu natura lor și nu ascultând glasul unei înțelepciuni care le lipsea. În aceste condiții, existența iadului, despre care se spune că va fi populat de miliarde de oameni, este o contrazicere a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu a creat omenirea știind dinainte că cei mai mulți oameni care se vor naște pe Pământ vor suferi veșnic în iad. Dragoste pentru câțiva și ură pentru cei mai mulți înclină balanța către ură nu către dragoste. Un astfel de Dumnezeu nu este nici generos și nici plin de dragoste ci este mai degrabă sadic. Aceasta nu înseamnă că așa este Dumnezeu, ci ne arată doar care sunt consecințele raționale ale unei analize temeinice a textelor biblice.

Imaturitatea lui Adam și Eva se poate observa după motivarea deciziei de a mânca din fructul oprit:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Cei doi nu au luat în considerare consecințele negative ale alegerii lor, nu au pronunțat cuvântul moarte și nu au dezbătut între ei interdicția pusă de Dumnezeu de a mânca din acel pom. Ei nu au pus în balanță avantajele și dezavantajele alegerii lor. Cel mai serios argument a fost că rodul pomului era vrednic de dorit, pentru că dădea ştiinţă. Femeia a fost impresionată de aparența fructului, în primul rând, în același fel în care copii sunt entuziasmați de ceea ce văd. Cu toată imaturitatea ei, femeia a intuit nevoia ei de știință.

În tradiția iudeo-creștină, Dumnezeu este prezentat cu o mare responsabilitate asupra Sa, și anume aceea de a fi creat un mediu generator de suferințe și tragedii fără sfârșit care vor culmina cu suferințe veșnice pentru majoritatea populației planetei noastre. Lucrul acesta este trecut cu vederea de către credincioși, atunci când ei se gândesc că Dumnezeu este Creatorul universului și că dacă ar fi putut crea o lume mai bună, mai mult ca sigur că ar fi creat o astfel de lume. Când reflectează în acest fel, credincioșii uită că potrivit dogmelor și doctrinelor creștine Dumnezeu este considerat a fi Atotputernic și că dacă ar fi vrut să creeze o lume mai bună, nimic nu l-ar fi putut împiedica să o facă. Povestirile despre creație, din cartea Facerea, conțin relatările a nenumărate slăbiciuni și inadvertențe care ar fi dus la desfășurările dramatice din istoria Pământului. Cunoscând viitorul, Dumnezeu ar fi trebuit să știe că primii oameni nu erau pregătiți să reziste ispitei șarpelui, dar contrar acestei cunoașteri El ar fi plantat pomul cunoștinței binelui și răului în Grădina Eden.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu a creat șarpele, împreună cu toate celelalte animale, știind că șarpele va deveni vehiculul răului. Nu era greu de anticipat așa ceva dacă revolta lui Satan s-ar fi produs deja în Împărăția lui Dumnezeu. Crearea omului ar fi fost de la început sub semnul dezastrului, dacă i se permitea lui Satan să intre în relație directă cu primii oameni, și conform Bibliei i s-a permis. Desigur că un Dumnezeu grijuliu s-ar fi îngrijit ca Satan să nu aibă acces la oamenii care ar fi fost creați de puțin timp, dar cartea Facerea ne spune că El nu ar fi acordat atenție acestui lucru. Dumnezeu ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine, nu le-ar fi împiedicat deznodământul în nici un fel, cu toate că El crease un șarpe care putea vorbi și îi putea ispiti pe oameni. Dumnezeu a creat șarpele vorbitor ca să devină un instrument la îndemâna lui Satan. Altfel pentru ce l-ar fi creat? Alte animale nu vorbesc dar acel șarpe era pregătit pentru ca Satan să îi poată ispiti pe oameni. Cartea Facerea îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind Acela care a pregătit cu grijă toate elementele pentru căderea primilor oameni. Acesta este un motiv pentru care primele 11 capitole din cartea Facerea nu pot să fie considerate că sunt inspirate de Dumnezeu, cu toate consecințele teologice care decurg din această afirmație. 

Oare de ce nu i-a lăsat Dumnezeu pe oameni să decidă singuri ce vor face, în legătură cu pomul cunoștinței binelui și răului, fără să fie ispitiți de Satan? Dacă povestirea ar fi fost adevărată mai mult ca sigur că i-ar fi lăsat, dat fiind că un Dumnezeu generos nu i-ar fi ispitit pe oameni, tentându-i să greșească. Prin crearea șarpelui, Dumnezeu l-a ajutat pe Satan să îi ispitească pe oameni. În sistemul juridic, cineva care procură mijloacele pentru ca o altă persoană să săvârșească o acțiune ilegală devine complicele acelei persoane. Dumnezeu, în baza a ceea ce susține Biblia, ar fi fost complice la ispitirea omului. Aceasta nu înseamnă că așa s-au întâmplat lucrurile în lumea reală, dar ne arată cât de lipsite de orice sens sunt povestirile despre creație din Biblie.  

Mergând pe firul logicii putem să constatăm că mai toate povestirile bibice despre creație ne conduc la niște consecințe care din punct de vedere logic sunt absurde, adică la situații și atitudini care nu se potrivesc nici cu realitatea înconjurătoare și nici cu imaginea pe care o avem în conștiințele noastre despre Dumnezeu. De exemplu, un Dumnezeu drept nu putea să genereze toate condițiile pentru ca primii oameni să cadă în păcat și în același timp să condamne la pedeapsa veșnică a iadului miliarde de oameni. Se poate crede și că Dumnezeu nu este drept, dacă în loc să îi ajute pe oameni să nu greșească, El i-ar fi împins să cadă în păcat, ca apoi să îi pedepsească pentru această cădere. Dar dacă o astfel de concluzie ar corespunde cu realitatea, nedreptatea ar fi și mai gravă dacă Dumnezeu i-ar condamna pe oameni să sufere veșnic în iad. Oricum ar sta lucrurile, istorisirile despre creație, din Biblie, duc la concluzia absurdă că Dumnezeu este nedrept.

Adam și Eva nu au murit în ziua în care au mâncat din roadele pomului cunoștinței binelui și răului, deci șarpele a avut dreptate și Dumnezeu a greșit. Primii oameni nu au murit nici fizic și nici spiritual.

Dumnezeu a zis:

„17. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2; 17)

Șarpele a zis:

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: "Nu, nu veţi muri!” (Facerea 3; 4)

Dacă Adam și Eva ar fi murit în ziua în care Biblia ne spune că au mâncat din fructul oprit nu ar fi existat omenirea așa cum o cunoaștem astăzi și astfel oamenii nu ar fi trebuit să suporte atâtea suferințe și atâta moarte. Dacă Dumnezeu și-ar fi ținut promisiunea, așa cum ar fi trebuit, aceasta ar fi oprit ca miliarde de ființe umane să ajungă în iad și să sufere pentru veșnicie. Din nefericire, în conformitate cu Biblia, Dumnezeu și-ar fi încălcat promisiunea, cu consecințe tragice. Este greu de acceptat ca adevărată afirmația că Dumnezeu a avut de la început intenția să salveze pentru rai un număr mic de persoane și că, în același timp, a fost de acord ca un număr uriaș de locuitori ai Pământului să sufere pentru veșnicie în iad și totuși aceasta este exact ce ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu este Atotștiutor, atunci El a știut dinainte ce urmează să se întâmple în viitor și care sunt consecințele creației Sale. Un om alege din pădure lemnul cel mai bun pentru creația sa și ce îi prisosește folosește pentru foc. La Dumnezeu ne-am aștepta la cu totul altceva, când este vorba despre destinul veșnic al oamenilor, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt lemne care să fie aruncate cu ușurință în flăcările iadului veșnic. Scrierile biblice despre creație reflectă natura umană și modul de a gândi omenesc, cu privire la autoritate și la modul de exercitare a acesteia, ele nu au ca sursă o Conștiință superioară care să îi iubească pe oameni și chiar pe cei care ar putea fi considerați dușmani sau ostili Lui.

Scriitorii biblici ai creației au folosit datele realității istorice din timpul vieții lor și au construit o poveste care să ducă la aceste date fără nici un respect pentru cum au stat cu adevărat lucrurile sau cum ar fi trebuit să stea dacă universul ar fi fost cu adevărat creat de un Dumnezeu care este, în același timp, rațional și drept dar și generos. De aceea miturile create de ei sunt foarte departe de istoria reală dar și de imaginea unui Dumnezeu care întruchipează valori pozitive într-un mod absolut. Cu alte cuvinte, miturile biblice ale creației reprezintă un compromis cu realitatea dar și cu spiritualitatea autentică. 

Dumnezeu ar fi putut crea alți oameni, după ce primii oameni au căzut în păcat, și acești înlocuitori ai primilor oameni ar fi avut o nouă șansă să îl asculte pe El și să nu mănânce din pomul cunoașterii. Cu toate acestea, Dumnezeu, în viziunea biblică, a preferat să îi păstreze în viață pe Adam și Eva și să le permită să dea viață la nenumărați candidați pentru iad și la puțini aleși pentru rai. De ce ar fi făcut Dumnezeu așa ceva? Chiar dacă nu putem să intrăm direct în mintea lui Dumnezeu din cartea Facerea, putem să ne formăm o părere dacă analizăm rațiunile care puteau să stea la baza unei astfel de decizii. Probabil că orice înlocuire a lui Adam și Eva cu alte ființe umane, în aceleași condiții, ar fi dus la aceeași situație. Dacă nu ar fi avut discernământ moral, necunoscând binele și răul, orice ființă umană ar fi procedat la fel ca și Adam și Eva, adică s-ar fi lăsat motivat de natura sa curioasă. O repetare a eșecului cu Adam și Eva nu ar fi fost deloc favorabilă lui Dumnezeu.

Unele învățături creștine susțin ideea că Dumnezeu poate să facă ce vrea, fără să țină cont de nimic. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu are respect pentru principii și pentru dreptate, El nu face ce vrea ci ceea ce este în acord cu aceste principii și cu dreptatea.

Lupta împotriva răului nu poate fi dusă de cineva care nu poate să îl identifice. Cu alte cuvinte, numai cine cunoaște diferența dintre bine și rău poate să aleagă eficient binele în detrimentul răului. Prin urmare, cunoașterea binelui și răului i-ar fi ajutat pe oameni să adopte binele prin înțelegerea efectelor dăunătoare ale răului deci a considera că aspirația oamenilor de a cunoaște binele și răul este rădăcina tuturor relelor, așa cum lasă să se înțeleagă cartea Facerea, este o idee dăunătoare pe care o promovează textele biblice.

Povestea lui Adam și Eva este absurdă din orice unghi am privi-o. De exemplu, care ar fi fost soarta șarpelui dacă primii oameni ar fi rezistat ispitei lui? Este evident că șarpele nu ar fi renunțat niciodată să îi atragă pe oameni de partea lui și se poate vedea lucrul acesta din exemplul lui Cain. Singura șansă de a rezista ispitelor șarpelui ar fi fost ca, mai întâi, oamenii să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și după aceea ei ar fi putut să îl identifice pe șarpe ca pe un promotor al răului. În Biblie, desfășurarea evenimentelor s-a petrecut pe dos. Mai întâi ar fi trebuit ca oamenii să știe că șarpele are gânduri rele și numai după aceea ei ar fi putut să reziste ispitei sale dar lucrul acesta ar fi fost imposibil dacă primii oameni nu mâncaseră încă din pomul cunoașterii.

Introducerea unor oameni nevinovați între două forțe mult mai puternice decât ei, adică Dumnezeu și șarpele, forța binelui și forța răului, și cerința de a alege între cele două, este o acțiune în sine imorală. Bătălia între bine și rău ar fi făcut până la urmă, în mod inevitabil, victime umane, în condițiile în care oamenii ar fi rămas ignoranți în ceea ce privește deosebirea dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău. 

Astfel după cum sunt interpretate, în mod obișnuit, textele biblice, se consideră că înainte ca șarpele să o ispitească pe Eva, ar fi răbufnit în Împărăția lui Dumnezeu o revoltă, în care un înger numit Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu. Din acest motiv, Dumnezeu, care este perceput ca o întruchipare a binelui, deoarece El este considerat a fi Creatorul universului, și Satan, cel care contestă acest bine, au început un război cosmic care durează până în zilele noastre.

Cei mai mulți explică revolta lui Satan prin mândria lui. Lucrurile nu sunt așa de simple. Dacă s-ar fi revoltat doar Satan, atunci explicația aceasta ar putea fi suficientă, dar lui i s-au alăturat o treime din toți îngerii lui Dumnezeu, ființe inteligente, care ar fi trebuit să aibă motivele lor pentru a se alătura unei asemenea revolte și pentru a își periclita viața veșnică.

Exista sau nu un motiv de revoltă împotriva lui Dumnezeu? Nu a fost posibil ca Satan plus o treime din îngerii lui Dumnezeu să se revolte împotriva Lui fără absolut nici un motiv. O astfel de revoltă ar fi fost echivalentă cu oricare altă revoltă împotriva autorității, atunci când exercițiul puterii devine de nesuportat pentru supuși. Trebuie să ne întrebăm însă dacă Împărăția lui Dumnezeu se bazează pe exercitarea puterii asupra îngerilor sau pe o dragoste profundă care conduce la o libertate absolută.

Biblia promovează ideea unei lupte pentru putere între Dumnezeu și Satan dar eu voi încerca să demonstrez că o astfel de bătălie este incompatibilă cu imaginea unui Dumnezeu iubitor, deci și această bătălie cosmică reprezintă tot un mit sau o serie de mituri care nu pot să aibă legătură cu realitatea. Ca mai întotdeauna, Biblia se înșeală și Dumnezeu este mult superior față de ceea ce ne spun textele din cartea Facerea. Mai mult, interpretarea clasică a luptei dintre bine și rău, dintre Dumnezeu și Satan, face mari deservicii imaginii Lui, deoarece îl prezintă ca pe un monarh absolut, un lider căruia toată lumea trebuie să i se supună necondiționat, de care fiecare trebuie să asculte orbește. Această imagine omoară credința în Dumnezeu la multe persoane care nu pot să accepte această reprezentare falsă.

Dacă Dumnezeu reprezintă absolutul, atunci El este absolutul în bine și lucrul acesta nu se reflectă în primele 11 capitole ale cărții Facerea. Dacă Dumnezeu ar fi doar denumirea pentru o civilizație extraterestră, după cum dau de înțeles textele sumeriene, extratereștrii nu ar avea, în mod necesar, caracteristici absolute, cum ar fi bunătate absolută.  

Dumnezeu, așa cum este perceput de către învățătura creștină, are ca esență dragostea necondiționată și nu exercițiul puterii absolute. Dumnezeu este mult deasupra a ceea ce ne spune Biblia despre El și de multe ori ce ne spune ea este chiar dăunător imaginii Lui, deci credinței în El. Dacă nu din Biblie, atunci de unde putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu? Biblia nu trebuie văzută ca un tot unitar, deoarece ea este o colecție de texte cu valoare spirituală foarte diferită. În Biblie se găsesc și texte care ne pot ajuta să îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu, de exemplu, învățăturile lui Isus (Iisus). Dumnezeu poate fi cunoscut, de asemenea, din experiența personală a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase cu El și din rezultatele studiului naturii, pe care le găsim în concluziile oferite de știință.

Trebuie de asemenea semnalat că prima carte a Bibliei este foarte ambiguă în ceea ce privește identificarea reprezentantului binelui și pe cel al răului, atât este de imprecisă încât inversează de fapt rolurile între cele două atitudini morale. Pe de o parte, avem pe Dumnezeu care face afirmații care nu se traduc în fapte, pe de altă parte, îl avem pe Satan, care le spune oamenilor numai adevărul, și care le recomandă să aleagă cunoașterea, cea care le îmbunătățește statul moral și îi ajută să evolueze ca ființe conștiente.

Cine este bun și cine este rău, din perspectiva cărții Facerea? Dacă adăugăm și afirmația că Dumnezeu ar fi ucis 99,99% din populația planetei prin Potop, cu toate că lumea a fost după acel eveniment cel puțin tot atât de rea ca și înainte, atunci apare clară tendința scriitorilor cărții Facerea de a privi divinitatea ca pe ceva ostil umanității și pe șarpe ca pe un aliat al oamenilor. 

Oricât de puțin acceptabilă ar fi această afirmație, în ochii unora, se poate totuși observa, în miturile biblice despre creație, o continuitate a altor mitologii în care divinitățile sunt rele și în nici un caz bune. Următorul citat clarifică acest aspect:

„Crime, răpiri și torturi sunt doar unele dintre lucrurile teribile săvârșite de zei în mitologia greacă. Astăzi a devenit obișnuit ca cititorii să se întrebe dacă acei zei au fost cu adevărat buni și măreți. Adevărul este că deși unii dintre ei au ajutat anumiți eroi în diferite mituri, ei erau de asemenea renumiți ca fiind egoiști și foarte aroganți.” (ref. 111)

Dumnezeu generos și iubitor, este un concept care a apărut mai târziu în tradiția iudeo-creștină, mai întâi El a fost exigent cu oamenii, impunându-le legile Sale și pedepsindu-i pentru nerespectarea lor.

În religia ebraică numele „satan” este folosit de multe ori ca un substantiv comun și se traduce ca „adversar” sau „acuzator”. Prin urmare „satan” nu apare în primul rând ca numele unei anumite persoane, ci ca denumirea unei categorii de persoane. În Biblia ebraică denumirea „satan” apare de nouă ori, de cinci ori pentru a descrie un oponent uman, militar, politic sau legal și de patru ori cu referință la o ființă divină. În câteva cazuri, „satan” nu acționează ca o ființă independentă de Dumnezeu, ci primește instrucțiuni de la El, cum este de exemplu cazul în cartea lui Iov. (Cartea lui Iov 1; 12)  Mitul lui Satan s-a construit în timp și nu există motive temeinice pe baza cărora să credem că scriitorii cărții Facerea au avut în vedere epopeea cosmică a luptei dintre bine și rău, atunci când au scris despre ispitirea Evei de către șarpe. Legătura dintre șarpele din cartea Facerea și Satan care ar fi căpetenia îngerilor decăzuți s-a realizat mult mai târziu, dar există și părerea că Biblia nu face deloc această relație. (ref. 112) 

După ce am făcut aceste precizări, să încercăm să ne imaginăm ce ar fi putut să determine o revoltă împotriva lui Dumnezeu, Creatorul universului și al omenirii, Cel care este Atotputernic, Atotprezent și Atotștiutor. Dacă nu vom găsi nici o posibilitate rațională pentru o astfel de revoltă, va trebui să concludem că miturile biblice nu fac decât să transpună clasica bătălie dintre bine și rău pe care o găsim în mitologia altor popoare, de exemplu, în cultura persană, popoare cu care Evreii au avut legătură de-a lungul istoriei lor și care i-au precedat în ceea ce privește descrierea bătăliei cosmice dintre bine și rău.

Percepția unei anumite imperfecțiuni a dragostei lui Dumnezeu, ar fi determinat o treime din îngerii Lui să se distanțeze de El. Cum se poate cineva revolta împotriva unei dragoste perfecte? Nimeni nu poate să se revolte dacă asupra lui sau a ei se revarsă o dragostea perfectă. Revolta vine dintr-o atmosferă insuportabilă, impusă de o autoritate, nu dintr-una de acceptare, generată de dragoste. Prin urmare, mitul revoltei lui Satan implică un Dumnezeu autoritar, căci acolo unde nu există autoritate nu poate să existe o reacție împotriva autorității.

M-am întrebat întotdeauna ce argumente ar fi folosit Satan, în confruntarea sa cu Dumnezeu? Cum ar fi putut Satan să convingă o treime din îngeri să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu, dacă lucrul acesta s-a întâmplat cu adevărat? Dacă nici măcar îngerii, o parte din ei, care l-au cunoscut personal pe Dumnezeu, nu au rămas fideli Lui, atunci ce pretenții se poate avea de la oameni, care nu sunt atât de sfinți ca și îngerii, și care nu îl cunosc pe El atât de îndeaproape? Este o mare dilemă. Cineva ar putea să răspundă că, două treimi din îngeri au rămași totuși fideli lui Dumnezeu dar această constare nu răspunde la întrebarea fundamentală.

Îngerii din cer au fost creați de Dumnezeu, l-au cunoscut pe El printr-o experiență directă cu El, au simțit dragostea Lui pentru ei, dar, în ciuda acestor lucruri, ei ar fi fost convinși de Satan să îl urmeze pe el. În loc să simtă repulsie față de mândria lui Satan, o treime din îngerii lui Dumnezeu ar fi simțit că trebuie să se îndepărteze de El. Aceasta este esența înțelegerii Bibliei, lupta dintre bine și rău. Nu oamenii au generat lupta dintre bine și rău în univers, ei doar au ajuns la mijloc între două forțe care se confruntau între ele. În mod cu totul greșit, oamenii sunt priviți ca fiind cauza pentru care lumea a devenit mai rea, dar conform Bibliei, oamenii au căzut victime ale acestei bătălii cosmice, când încă se aflau într-o stare de inocență.

Ce argumente ar putea să folosească o persoană, pentru a convinge pe altcineva care a experimentat bunătatea și frumusețea lui Dumnezeu, să schimbe aceste valori pentru orice altceva? Dumnezeu este dragoste, în conformitate cu anumite texte ale Bibliei, și cine ar schimba dragostea pe ură și, cel mai important, pe baza căror argumente? Acest conflict, implicit în Biblie, pune în discuție relația dintre Dumnezeu și creația Sa. Această presupusă inabilitate a lui Dumnezeu de a reține dragostea unei treimi din îngerii creați de El ridică multe semne de întrebare atunci când se pun în discuție natura Sa și atributele Sale.  

Nu a fost dragostea lui Dumnezeu suficientă pentru îngeri? Au dorit îngerii altceva decât dragostea lui Dumnezeu, de exemplu cunoașterea? Nu este dragostea valoarea supremă a Împărăției lui Dumnezeu? Apostolul Pavel ne spune că din cele trei, credința, nădejdea și dragostea, cea mai mare este dragostea. (1 Corinteni 13; 13) Nu a fost dragostea lui Dumnezeu destul de evidentă pentru îngeri? Nu au fost ei fericiți cu ea? Este greu de conceput răspunsuri negative la aceste întrebări. Pentru un înger, a renunța la dragostea lui Dumnezeu și a fi convins de niște promisiuni făcute de Satan ar fi presupus niște argumente foarte solide împotriva Lui, pe care diavolul ar fi fost în măsură să le formuleze. Care ar fi fost aceste argumente, avansate de diavol? Putem numai să speculăm, atâta vreme cât nici un om nu a fost martor la aceea dezbatere, dar mai putem și să vedem ce ne spune Biblia, atât de puțin cât ne spune aceasta, și mai ales, putem să tragem concluzii și din omisiunile textelor biblice în legătură cu această temă.

Putem, de exemplu, să ne gândim că Satan le-ar fi oferit și îngerilor cunoașterea binelui și a răului. De unde ar fi cunoscut Satan diferența dintre bine și rău? Singurul despre care ni se spune că a cunoscut diferența dintre bine și rău, înainte de episodul din Grădina Eden, a fost Dumnezeu. Cu toate acestea, înainte de a îi ispiti pe oameni, șarpele a dovedit că știe câte ceva despre pomul vieții, atunci când i-a explicat femeii care sunt consecințele pentru cine mănâncă din roadele sale. Când și de la cine a aflat Satan despre diferența dintre bine și rău? Biblia nu răspunde la această întrebare și „tăcerea” ei ne poate determina să credem că întreaga mitologie legată de revolta lui Satana este pură fantezie. 

Se pare că întreaga desfășurare a istoriei omenirii este legată de planul lui Dumnezeu care va avea ca și consecință salvarea unora și condamnarea celor mai mulți la suferințe veșnice în iad. În orice caz, cei mai mulți comentatori creștini vorbesc despre acest plan de mântuire. Acest plan are însă rădăcini mult mai adânci și îi privește nu numai pe oameni dar și pe îngeri, în egală măsură.

De ce nu l-a omorât Dumnezeu pe Satan, imediat după ce acesta s-a revoltat împotriva Lui? Dumnezeu nu i-a omorât pe primii oameni, după ce au mâncat din fructul oprit, și nici pe îngerii care s-au revoltat împotriva Lui. El a conceput un plan care să elimine răul din Împărăția Sa urmând ca judecata celor vinovați să se facă la sfârșitul istoriei omenirii. 

Pentru ca acest plan să reușească, Satana trebuia să își demonstreze teoriile punându-le în practică. În același timp, Dumnezeu trebuia să arate că El este sursa binelui și că ceea ce propunea diavolul era cauza răului și a nefericirii ființelor create. Parabola pe care o prezintă citatul de mai jos mi se pare foarte reprezentativă:

„Să ne imaginăm un profesor care le spune studenților săi cum să rezolve o problemă dificilă. Un student inteligent și rebel afirmă că modul de rezolvare a problemei de către profesor este greșit. Insinuând că profesorul nu este capabil, acest rebel insistă că el cunoaște un mod mult mai bun de a rezolva problema. Anumiți studenți se gândesc că studentul are dreptate și devin și ei rebeli. Ce va face profesorul? Dacă el îi dă pe studenții rebeli afară din clasă, care va fi efectul asupra celorlalți studenți? Nu vor crede ei că studentul rebel și cei care l-au urmat au dreptate? Toți ceilalți studenți din clasă ar putea să își piardă și ei respectul pentru profesor, gândindu-se că îi este frică să nu fie dovedit că este în eroare. Dar … să presupunem că profesorul îi permite rebelului să arate clasei cum ar rezolva el problema.” (ref. 113)

Profesorul îl simbolizează pe Dumnezeu, elevul rebel pe Satan și elevii care sau alăturat lui sunt o metaforă pentru o treime din îngerii din cer. Se înțelege că decizia de a îl lăsa pe elevul rebel să își facă demonstrația este cea mai înțeleaptă decizie cu putință. Cât privește pe Satan, el a fost lăsat să își facă propria sa demonstrație. Scena acestei demonstrații este Pământul și scenariul ei este chiar istoria omenirii. Punctul culminant al acestei demonstrații îl reprezintă moartea Fiului lui Dumnezeu Isus (Iisus) pe cruce, suferință și moarte care demonstrează cât de mult iubește Dumnezeu pe oameni și ce mare preț a fost gata să plătească pentru salvarea lor. În felul acesta, toate ființele create s-ar fi putut convinge că Dumnezeu este cu adevărat sursa binelui și că Satan întrunește toate trăsăturile răului.

Prin pledoaria lui în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, Satan a semănat îndoială, chiar și în mintea celor mai devotați îngeri ai lui Dumnezeu, și această îndoială trebuia spulberată pentru a se evita pe viitor o altă revoltă.

Este evident că această demonstrație nu se putea face dacă primii oameni nu ar fi căzut în păcat și dacă Hristos nu ar fi intervenit în istorie, murind pe crucea Golgotei. Cu alte cuvinte, căderea în păcat a primilor oameni a fost o necesitate absolută pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create. Aici intervine însă o contradicție fundamentală, dacă căderea primilor oameni a fost necesară, de ce i-a mai pedepsit Dumnezeu pe aceștia în urma neascultării lor? Pedepsirea primilor oameni pare a fi un fel de strategie prin care Dumnezeu ar fi lucrat pe două planuri, unul vizibil și altul invizibil. Pe planul vizibil oamenii trebuiau să se simtă vinovați cu toate că ei nu aveau altă alternativă decât neascultarea. Această strategie este însă incorectă față de oameni. Pentru a înțelege cine suntem cu adevărat, în lumina Bibliei și cine este Dumnezeu trebuie să urmărim și planul invizibil, nu doar pe cel vizibil. Putem să facem acest lucru observând rațiunile care decurg din povestirile biblice. 

Mesajul Crucii lui Isus (Iisus) este că Dumnezeu este dragoste dar îngerii căzuți probabil că nu sunt de acord cu acest mesaj. Pentru ei, Dumnezeu reprezintă o autoritate de care ei au încercat să scape. În același timp, ei au intrat sub autoritatea lui Satan care, după părerea mea, nu este de loc de dorit.

Ce se întâmplă însă cu îndoiala îngerilor care au rămas fideli lui Dumnezeu? Aceștia sunt mai greu de convins decât oamenii. Dacă au văzut distrugerile aduse de Potop sau nenumăratele genocide despre care vorbește V.T. atunci probabil că moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) nu i-a convins că Dumnezeu este dragoste sau că El este numai dragoste. Aici apare o altă contradicție fundamentală a Bibliei și anume aceea dintre dragostea care ni se arată la Cruce și povestirile din V.T., unde Dumnezeu se arată nemilos față de diferite popoare. Câteodată, în V.T., Dumnezeu s-a arătat distrugător chiar și cu poporul evreu. Dacă la aceasta se adaugă prețul mare plătit pentru salvarea câtorva persoane, a celor aleși, adică miliarde de oameni care vor arde în iad, conform celor mai multe interpretări ale Bibliei, atunci nu văd nici un motiv pentru care îngerii rămași fideli, în urma revoltei lui Satan, s-ar declara împăcați.  

O altă contradicție de netăgăduit a Bibliei este aceea dintre atotștiința lui Dumnezeu și revolta lui Satan. Fie Dumnezeu nu a prevăzut revolta lui Satan, fie a prevăzut-o dar nu a făcut nimic pentru a o împiedica. Dacă cineva susține că Dumnezeu nu putea împiedica revolta lui Satana atunci contradicția apare între atotputernicia Lui și revolta condusă de diavol.

Fiind Atotștiutor, Dumnezeu ar fi anticipat consecințele creării lui Satan și, cu toate acestea, l-ar fi creat chiar cu riscul de a zdruncina întregul univers prin revolta sa. Dacă Dumnezeu l-a creat pe Satan, fără să ia în considerare viitoarea sa revoltă, înseamnă că El este direct responsabil de existența răului în lume. Fie Dumnezeu este Atotștiutor și a știut dinainte de a se întâmpla despre revolta lui Satan, fie această revoltă a venit ca o surpriză pentru El și atunci El nu este Atotștiutor, așa cum susțin dogmele și doctrinele instituțiilor religioase.

La această dilemă, comentatorii biblici au găsit tot felul de explicații care tind să îl absolve pe Dumnezeu, așa cum este descris de Biblie, de orice răspundere în ceea ce privește apariția răului în univers. Următorul este un citat care condensează o astfel de opinie:

„Deci, Dumnezeu a știut că aceasta se va întâmpla dinainte, bineînțeles, prin urmare El a avut un motiv serios pentru a permite răul în creația Sa. În final, în ochii lui Dumnezeu trebuie că merită să creeze o lume în care El a știut că diavolul și alții se vor revolta împotriva Lui. Eu cred că Dumnezeu va realizarea un bine mai mare prin tot răul pe care diavolul îl aduce”. (ref. 114)

Dumnezeu s-ar folosi de rău pentru planurile Sale, așa cum, de exemplu, s-a folosit de Satan pentru a îl încerca pe Iov. (ref. 115) La nivelul unui mit astfel de explicații pot să pară justificate dar în termenii realității, unde oamenii suferă și mor din cauza existenței răului în lume, explicațiile de acest fel sunt ridicule. 

Un Dumnezeu care nu are altă alternativă decât să folosească dialectica dintre bine și rău, pentru a își atinge scopurile, nu este perfect, așa cum este promovat de către comentatorii biblici, ci este în evoluție, tinde la un bine mai mare pentru El și pentru creația Lui. În același timp, dacă nu este perfect nu este încă Dumnezeu, în adevăratul înțeles al cuvântului. În cazul în care Dumnezeu a avut nevoie să genereze condițiile pentru apariția răului, adică l-a creat pe Satan, înseamnă că El a avut nevoie de un adversar pentru a atinge țeluri care nu au nici o legătură cu omul. Este ca și cum, de exemplu, șahul se învață jucând, dar pentru a îl juca este nevoie de un adversar. Rezultă că Dumnezeu avea nevoie de un adversar pentru a se cunoaște pe Sine mai bine, pentru a putea genera o lume în evoluție.

Dacă lucrurile stau așa, atunci primii oameni și cei care i-au urmat au fost și încă sunt victimele unei extraordinare regizări și au fost pedepsiți de Dumnezeu pe nedrept. Abordând acest subiect, mi se pare încă și mai nedreaptă soarta acelora despre care se spune că vor suferi în iad doar pentru că nu au crezut în Dumnezeu, așa cum este El descris de Biblie.

Care este binele superior, despre care spun unii comentatori că l-ar fi urmărit Dumnezeu prin crearea lui Satan? Suferința a miliarde de oameni în iad? Unii spun că Satan ar fi o unealtă la îndemâna lui Dumnezeu, pe care o folosește pentru modelarea oamenilor și pentru ca ei să ajungă să se apropie de El, atunci când sunt trecuți prin încercările vieții. (ref. 116) O astfel de afirmație echivalează cu recunoașterea falimentului planului de mântuire a lui Dumnezeu, care nu s-ar fi putut descurca singur în a îi convinge pe oameni să îl asculte și care ar fi avut nevoie de Satan pentru a își atinge țelurile. 

Este important de subliniat, încă o dată, că în discuție nu este realitatea lui Dumnezeu, ci mitologia biblică care se referă la El. Miturile biblice despre revolta lui Satan și căderea oamenilor în păcat se dovedesc a fi absurde, deoarece promovează imaginea unui Dumnezeu iresponsabil care se joacă cu universul și omenirea cu prețul unor uriașe suferințe umane. Dumnezeu, așa cum ni-l prezintă miturile biblice despre revolta lui Satan, nu are nimic a face cu dragostea de oameni și este gata să sacrifice miliarde dintre ei pentru a își atinge țelurile Lui. A dovedit lucrul acesta atunci când l-a creat pe Satan, știind că se va revolta împotriva Lui, și, de asemenea, atunci când l-a creat pe om într-un climat de confruntare cosmică, știind mai dinainte că primii oameni nu erau pregătiți să reziste nici unei încercări. Realitatea lui Dumnezeu însă nu poate să fie atât de meschină și egoistă, după cum o prezintă Biblia sau alte scrieri cu caracter religios. 

În cartea Facerea, capitolul 1, suntem informați că întreaga creație a lui Dumnezeu a fost foarte bună, dar în capitolul 3, al aceleiași cărți, putem să vedem că șarpele, o parte a creației Lui, a fost un reprezentant al răului. Dacă șarpele a fost creat în așa fel încât să servească ca un instrument al răului, atunci înseamnă că nu toată creația lui Dumnezeu a fost foarte bună. Dacă Satan a fost și el creat în săptămâna creației și Dumnezeu știa dinainte că se va revolta împotriva Lui, înseamnă că nu a fost totul foarte bine, deci afirmația din capitolul 1 este nejustificată.

Este foarte greșit să aruncăm întreaga responsabilitate pentru existența răului pe umerii lui Satan, deoarece acesta este doar o ființă creată și nu este responsabil pentru felul în care a fost creată. Conform Bibliei, Dumnezeu l-a creat pe Satan deosebit de ceilalți îngeri, având calități extraordinare. Oare această excelență și diferență nu invita la mândrie? Dacă Dumnezeu știa că valențele deosebite ale lui Satan vor deveni o sursă de mândrie, de ce l-a creat în acest mod? Dacă proiectul este greșit, trebuie întrebat întotdeauna proiectantul de ce a greșit. Așa zisa „taină” a mândriei lui Satan nu putea să fie o taină și pentru Dumnezeu, deoarece El cunoaște toate lucrurile.

Când s-a revoltat Satan împotriva lui Dumnezeu? Este o întrebare la care comentatorii biblici încearcă să găsească un răspuns. Robert L. Odom o citează pe Ellen G. White cu un text care se referă la acest aspect:

„Satana a fost odată un înger onorat în cer, aproape de Hristos … Dar când Dumnezeu a zis Fiului Său, „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră,” Satan a devenit gelos pe Isus. El a dorit să fie consultat în ceea ce privește formarea omului, și pentru că nu a fost, el a fost plin de invidie, gelozie și ură. El a dorit să primească cele mai înalte onoruri în cer după Dumnezeu. Până în acel moment tot cerul a fost în ordine, armonie, și supunere perfectă guvernării lui Dumnezeu. – Early Writings, p. 145.” (ref. 117)

Această interpretare plasează revolta lui Satan după crearea omului, dar nu în mod necesar după crearea femeii, având în vedere decalajul prezentat de cartea Facerea, capitolul 2. În conformitate cu capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați în același timp.  Evident că în cazul în care omenirea nu a fost creată după cum ne spune Biblia că ar fi fost creată, ci a apărut așa cum ne spune știința, prin evoluție, atunci explicațiile care leagă revolta lui Satan de crearea omului nu mai sunt justificate.

Sunt mai multe motive pentru a critica această perspectivă. În primul rând, a îl situa pe Satan imediat după Hristos este o afirmație care nu are nici un fundament biblic. În al doilea rând, a îl privi pe Satan, fără nici un fel de argumente biblice sau alte argumente, în situația de a fi consilierul lui Dumnezeu, este greșit. Nici un înger nu l-ar fi sfătuit pe Dumnezeu în legătură cu cea ce făcea El în activitatea Sa. Din acest motiv, Satan nu putea să se aștepte să fie consultat în legătură cu crearea omului. Prin urmare, nici un înger nu ar fi fost întrebat în legătură cu nimic din ceea ce privește guvernarea universului, deoarece Dumnezeu lucrează totul doar „potrivit sfatului voii Sale” și lucrul acesta îl aflăm scris în Biblie:

„11. Întru Care şi moştenire am primit, rânduiţi fiind mai înainte - după rânduiala Celui ce toate le lucrează, potrivit sfatului voii Sale, -12. Ca să fim spre lauda slavei Sale, noi cei ce mai înainte am nădăjduit întru Hristos.” (Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel 1; 11-12)

Dumnezeu nu l-ar fi întrebat pe Satan dacă să îl creeze sau nu pe om, mai ales că, după părerea mea, putem deduce din Biblie, despre crearea omului, că aceasta s-ar fi produs după revolta lui Satan. Oamenii au fost creați din cauza revoltei lui Satan, iar lucrurile nu s-ar fi întâmplat pe dos, adică revolta nu s-ar fi produs din cauza creării oamenilor. În orice caz, Dumnezeu putea să creeze ce dorea, fără să întrebe pe nimeni, și Satan nu avea nici un motiv să se plângă de acest lucru și să îl transforme într-un argument cu care să convingă o treime din îngeri să îl urmeze.

Fiind o ființă creată de Dumnezeu, Satan nu ar fi avut nimic de spus despre ceea ce a fost creat în săptămâna creației, fie îngeri, fie oameni, fie animale sau plante. Nu se poate în nici un fel accepta rolul de sfătuitor a lui Dumnezeu, exersat în timpul creării universului și al umanității. De asemenea, alăturarea lui Satan cu Hristos, Acela care este considerat a fi una dintre cele trei Persoane ale lui Dumnezeu nu are de asemenea nici un sens.    

Care este viziunea islamică despre revolta lui Satan? În această viziune Satan s-a revoltat deoarece i s-a cerut să se închine omului creat de Dumnezeu, dar el îl privea pe om cu dispreț întrucât se considera o ființă superioară omului. (ref. 118)

Cu toate acestea Biblia ne spune că singura Persoană căreia trebuie să ne închinăm este Dumnezeu și că este interzisă închinarea față de făptură, inclusiv față de om, fiind admisă numai închinarea față de Făcător. (Matei 4; 10; Romani 1; 25; Apocalipsa 19; 10) 

Personal, nu cred că Satan s-ar fi supărat fiindcă nu ar fi fost consultat de Dumnezeu, înainte de a îl crea pe om, sau că a refuzat să se închine înaintea omului creat. Omul a fost creat să guverneze întregul pământ și nicidecum Împărăția lui Dumnezeu, în așa fel încât ființele spirituale să se închine lui. Satan aparținea lumii spirituale, pe când omul aparține lumii materiale. Această confuzie între cele două lumii este cu totul nejustificată, în contextul biblic. Este adevărat că, în Biblie, îngerii și oamenii se intersectează uneori dar lumile lor rămân totuși separate și trecerea permanentă a oamenilor în lumea spirituală se face doar după moarte.

Părerea mea personală, bazată pe studiul Bibliei, este că textele biblice pot să fie interpretate ca referindu-se la o revoltă în cer dar, de asemenea, pot să se refere doar la conducători omenești, care au trăit în perioada istorică respectivă, depinde cât de literal sunt analizate. Textele respective conțin un limbaj poetic și metaforic foarte pronunțat și de aceea interpretarea lor este ambiguă iar aplicarea lor literală foarte dificilă, mai ales atunci când se referă la caractere cu caracter istoric.

Consider că se poate deduce din Biblie că este mai probabil ca revolta lui Satan să se fi produs înainte de crearea omului, mai degrabă decât după aceasta, deoarece această creație în lumea materială ar fi avut ca motivație tocmai incidentul major generat de diavol, în lumea spirituală. Dacă lumea spirituală este cumva superioară celei materiale, atunci creația din lumea materială, universul, pământul și tot ce conține el, a fost generată de nevoia rezolvării unei probleme spirituale. Această problemă spirituală nu pare a fi alta decât chiar revolta lui Satana. Dumnezeu a creat lumea materială dintr-o necesitate, căci altfel lumea spirituală ar fi fost de ajuns pentru El. Se poate deduce că lumea materială a fost creată din nevoia de a avea o arenă pentru lupta dintre bine și rău, o scenă pe care urma să se desfășoare marea dramă a istoriei umane.

Răspunde această soluție la întrebarea legată de motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea materială? Chiar fără nici un păcat, lumea materială presupune moarte și distrugere. Stelele se nasc și mor, animalele carnivore mănâncă animale erbivore, iar animalele erbivore mănâncă plante. Pe planeta noastră, chiar dacă ea este atât de bine dotată pentru viață, totuși există și cutremure de pământ, vulcani sau țunami, care în mod inevitabil ar fi cauzat distrugeri, suferințe și moarte. Este ridicol să credem că Adam și Eva, prin căderea lor în păcat, ar fi introdus o dinamică a pământului care ar fi generat dezastre naturale.

Este posibil să credem despre crearea lumii materiale că ea a fost o necesitate și că a fost realizată pentru a genera un cadru adecvat pentru lupta dintre bine și rău. Dacă nu ar fi existat o motivație temeinică, de ce ar fi creat Dumnezeu o lume a suferinței și a morții, în loc să se rezume doar la lumea spirituală? Lumea materială înseamnă o punere în operă, o concretizare, a unei dezbateri cosmice fundamentale. Pentru a face o comparație, lumea materială este ca scena unei gigantice piese de teatru a cărei intrigă, este lupta dintre bine și rău și ai cărei spectatori sunt îngerii rămași fideli lui Dumnezeu.

Dacă Satan s-ar fi revoltat împotriva lui Dumnezeu din mândrie, atunci nu ar fi avut nevoie de crearea omului pentru revolta sa deoarece mândria sa nu ar fi fost dependentă direct de această creație, ci de propria sa frumusețe și strălucire.   

Într-un sistem democratic  nu ar fi fost neobișnuit ca Satan să își spună părerea sa despre crearea omului dar Împărăția lui Dumnezeu nu este un astfel de sistem. Împărăția lui Dumnezeu este un sistem autocratic în care voia lui Dumnezeu trebuie să se facă atât în cer cât și pe pământ. (Matei 6; 10) Chiar și Fiul lui Dumnezeu a făcut pe Pământ numai ceea ce văzut pe Tatăl făcând și s-a supus voii Lui întocmai. (Ioan 5; 19) 

Existența lui Dumnezeu, fără existența unui agent al răului, ar fi generat o problemă de nerezolvat deoarece ar fi plasat întreaga răspundere pentru existența răului din lume asupra Lui. Construcția mitologiei luptei dintre bine și rău, care își are rădăcinile în mituri anterioare religiei iudaice, a fost o necesitate absolută, pentru aceia care au preferat să îl prezinte pe Dumnezeu ca pe o sursă a binelui. Dumnezeu trebuia să fie o sursă a binelui chiar dacă în V.T. El ar fi ucis 99,99% din populația globului, prin Potop, fără ca în urma acelui dezastru lumea să devină mai bună. Numai dacă ar fi fost o sursă a binelui, Dumnezeu putea să dea speranță poporului evreu care se afla în captivitatea babiloniană. 

Dacă Dumnezeu cunoaște și binele și răul, după cum ne informează cartea Facerea, ne putem întreba cum și când a descoperit El răul și cum afectează existența acestuia bunătatea Lui. A aflat Dumnezeu despre existența răului de la Satan? Este puțin probabil, deoarece daca El este Atotștiutor, nimeni nu poate să îl învețe nimic. În același timp, dacă Dumnezeu cunoaște din totdeauna binele și răul, înseamnă că ele există din totdeauna și că Satan nu a inventat răul, el numai l-a descoperit. Dacă răul există din totdeauna înseamnă că el este corelat cu binele și că întreaga creație a lui Dumnezeu a conținut de la începutul ei și binele și răul. Astfel, suferința și moartea au existat din totdeauna în creația lui Dumnezeu, nu se fac oamenii vinovați de ele.

Dacă binele și răul sunt amândouă în Dumnezeu, și El a trebuit să facă o alegere între ele, aceeași alegere pe care a trebuit să o facă și Satan și îngerii care l-au urmat pe el și în final și oamenii. Biblia ne spune chiar, că la un moment dat, Dumnezeu ar fi ales răul și a hotărât distrugerea omenirii prin Potop, dar după aceea i-a părut rău de alegerea Sa.

Multe scrieri biblice nu doar că nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar prezența lor printre celelalte scrieri biblice fac un mare deserviciu credinței în El. Astfel de scrieri sunt cele cuprinse în primele 11 capitole ale cărții Facerea.

O altă absurditate, pe care o susțin comentatorii biblici care interpretează textele biblice în mod literal, este aceea că Satan ar fi încercat să îl înlocuiască pe Dumnezeu în activitatea de guvernare a universului. Cum ar fi putut o creatură să îl înlocuiască pe Creator? Ar fi avut această creatură caracteristicile necesare în acest sens? Nimic nu se poate compara cu Dumnezeu dacă El este Acela care susține întregul univers.

Dumnezeu este însăși existența a tot ceea ce există, cum poate fi înlocuită această existență de către o ființă care doar există, nu reprezintă existența ca atare? Nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu deoarece locul Lui este unic, El este de neînlocuit. Dacă între Dumnezeu și Satan nu există nici un fel de comparație, atunci nu ar fi putut să existe nici un fel de confruntare între ei și toată povestea nu este decât rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu și Satan aparțin la două dimensiuni diferite ale realității. Dumnezeu este infinit pe când Satan este o creatură finită. Infinitul nu poate să fie înlocuit de o existență finită așa după cum întregul nu poate să fie înlocuit de una dintre părțile sale. 

Dacă Dumnezeu este originea tuturor lucrurilor, această Existență primordială nu are cum să fie înlocuită de nimic altceva. Dumnezeu este o Realitate care nu poate să fie înlocuită de nimeni și de nimic și dacă nu ar fi așa atunci El nu ar fi Cel ce Este. Din acest motiv, Dumnezeu este unic și situația Lui este irepetabilă. Numai dacă Dumnezeu ar fi doar reprezentantul unei civilizații extraterestre, atunci o confruntare între două astfel de civilizații sau în interiorul uneia dintre ele, nu ar fi deloc imposibilă. 

Următorul citat se referă la acest aspect:

„Este dificil de imaginat a ființă ca Lucifer (Satan) crezând că ar fi putut să ducă o bătălie cu Dumnezeu, și mai puțin că l-ar fi putut învinge pe El. Chiar și mintea cea mai decăzută ar putea să își dea seama că o creatură nu poate să concureze cu Creatorul. Totuși Satan a încercat să îl detroneze pe Dumnezeu și se străduiește până în zilele noastre să provoace autoritatea Lui, să se opună planurilor Sale și să hărțuiască pe poporul Său.” (ref. 118)

Să nu uităm că, în conformitate cu cea mai răspândită interpretare a Bibliei, împreună cu Satan s-au revoltat și o treime din îngerii lui Dumnezeu și aceasta nu este de loc o informație banală care să fie trecută ușor cu vederea. Dacă Satan ar fi avut motive de mândrie, totuși îngerii nu aveau ceva deosebit cu care să se mândrească înaintea lui Dumnezeu. Răspunsul imediat, din partea comentatorilor biblici, ar putea fi că îngerii ar fi fost înșelați de Satan, dar la o analiză mai atentă se poate constata că acest argument nu este convingător. Îngerii nu erau copii mici, ci ființe deosebit de inteligente care cunoșteau modul de funcționare al Împărăției lui Dumnezeu. Îngerii nu puteau fi pur și simplu păcăliți de Satan și dacă ar fi fost păcăliți cu ușurință această reprezintă o deficiență în felul în care ei au fost educați de El. Dacă o treime din îngerii lui Dumnezeu s-ar fi revoltat împotriva Lui, ei ar fi trebuit să aibă propriile lor motive pentru a face acest lucru.

Comentatorii biblici subliniază o relație apropiată între revolta lui Satan și căderea în păcat a oamenilor, chiar fără a prezenta detalii despre momentul în care s-ar fi revoltat diavolul, în relație cu momentul creației omului.

Mai apare și o altă contradicție în povestea revoltei lui Satan. De unde ar fi văzut Satan că este bine să fi în locul lui Dumnezeu? Isus (Iisus) ne-a spus că a fi ca și Dumnezeu înseamnă a îi iubii și a îi servii pe cei din jurul nostru. Ar fi invidiat Satan situația lui Dumnezeu dacă conduita Lui ar fi fost în concordanță cu afirmațiile lui Isus(Iisus) și dacă El i-ar fi iubit și servit pe îngeri așa cum ne-a învățat Hristos să facem între noi? Egoismul diavolului l-ar fi împiedicat să aprecieze o atitudine de servire și modestie, pe care o vedem în viața și învățăturile lui Isus (Iisus). 

În Biblie există o contradicție clară între felul cum Isus (Iisus) îl prezintă pe Dumnezeu și între viziunea unui stăpân autoritar care tinde să conducă și să domine tot ceea ce există, și care este contestat de unii dintre îngerii săi care îi invidiază autoritatea și puterea.

Mitul revoltei lui Satana, așa cum este interpretat de cei mai mulți comentatori biblici, generează o teologie periculoasă deoarece îl prezintă pe Dumnezeu ca fiind un lider suprem, adorat de toată lumea și nu îl descrie de loc ca fiind în primul rând un iubitor de oameni și de îngeri. Presupoziția unei treceri bruște în atitudinea lui Dumnezeu de la autoritatea extremă la dragoste și înapoi la autoritatea extremă nu favorizează în nici un fel imaginea Lui. A vedea serviciul și adorația ca venind numai din partea creației și minimizând perfecțiunea lui Dumnezeu din punctul de vedere al servirii și adorației generează o eroare fundamentală în ceea ce privește relația dintre El și ființele create.

Căderea în păcat a oamenilor ar fi fost o condiție esențială pentru ca Dumnezeu să își poată demonstra dragostea pentru ființele create și această demonstrație s-a făcut o dată cu moartea lui Isus (Iisus) pe cruce. Este evident că fără existența ființelor umane pe pământ Hristos nu ar fi avut cum să ia un corp uman și să moară pe cruce. Dacă moartea pe cruce a lui Isus (Iisus) a însemnat cu adevărat înfrângerea lui Satan, atunci înseamnă că diavolul nu ar fi fost niciodată cu adevărat înfrânt dacă oamenii nu ar fi căzut în păcat și nu s-ar fi produs evenimentul crucii. Prin urmare, căderea în păcat a primilor oameni a fost o condiție necesară pentru evenimentul crucii și fără moartea lui Isus (Iisus) pe cruce, Dumnezeu nu și-ar fi putut demonstra dragostea Sa pentru îngeri și pentru oameni. Dacă totul era pregătit ca primii oameni să cadă în păcat, de ce au mai fost ei pedepsiți după ce au mâncat din pomul cunoașterii? Aceasta este o anomalie conținută de Biblie care anulează valoarea morală a narațiunilor despre creație, pe care le conține.

În Biblie, puterea lui Satan este restricționată de Dumnezeu și pentru a putea să facă un rău unui om el are nevoie de aprobarea Lui. În acest sens, se poate observa că Satan nu s-a putut atinge de viața lui Iov fără acordul lui Dumnezeu. (Iov 2; 6) Pe de altă parte, reușita lui Satan de a ispitii primii oameni a pus în pericol destinul a miliarde de ființe umane, deoarece, conform celor mai răspândite interpretări ale Bibliei, mulți vor fi aceia și acelea care vor suferii veșnic în iad.

Lumea nu va fi niciodată la fel, după ce Satan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. Binele și răul, care se confruntă în Biblie, se influențează reciproc, deoarece, fiind în luptă unul cu celălalt, se intercondiționează și câteodată unul ia forma celuilalt. Această dialectică dintre bine și rău este de multe ori redusă în mod simplist de unii comentatori biblici. De exemplu, Satan a reușit să îi ispitească pe primii oameni și ca urmare s-a ajuns ca Dumnezeu să ucidă prin Potop 99,99% din populația globului. Regăsim în acest caz o situație în care răul influențează binele și îl determină să acționeze contrar naturii sale, aceasta dacă suntem de acord că Dumnezeu în cartea Facerea este o forță a binelui.

Dacă esența învățăturii creștine este aceea de a nu lăsa răul să influențeze binele, de exemplu, a întoarce și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, atunci de ce s-a lăsat Dumnezeu influențat de rău, de Satan, pentru a cauza suferințe unei ființe nevinovate, lui Iov? În multe ocazii, în V.T., Dumnezeu a răspuns cu rău la rău, atunci când a pedepsit diferite popoare, inclusiv poporul evreu, pentru răul făcut de ele. Folosirea de partea binelui a metodelor răului, de exemplu, uciderea unor persoane nevinovate, devenite victime colaterale ale pedepselor Sale, exclude perfecțiunea lui Dumnezeu. O dată intrat în luptă, Dumnezeu în V.T. nu se deosebește de adversarii Săi, prin metodele folosite.  

Însă nu toată lumea este de părere că Dumnezeu, așa cum este descris în cartea Facerea, reprezintă o forță a binelui. De asemenea, Satan este un personaj dubios care nu este prezentat în mod transparent în Biblie și care apare în spatele unor personaje umane, regi sau conducători ai unor state antice.

Personajul biblic Satan este o figură complexă cu influențe din mitologia persană. Citatul care urmează ne oferă unele explicații în acest sens:

„Religiile iudaică, creștină și musulmană sunt religii monoteiste, ceea ce înseamnă că adepții lor cred că există un singur Dumnezeu. Acel Dumnezeu are un adversar puternic cunoscut ca Satan, sau Diavolul. Rolul lui Satan s-a schimbat de a lungul timpului, în timp ce cele trei religii s-au dezvoltat. La început el a fost o creatură sub controlul lui Dumnezeu cu sarcina de a testa credința oamenilor. În timp, de altfel, Satan a început să fie văzut ca prințul întunericului, conducătorul tuturor spiritelor rele, dușmanul lui Dumnezeu și al oamenilor, și sursă a trădării și a păcatului. Numele Satan vine dintr-un cuvânt ebraic care înseamnă „adversar.” La început apare în Biblia Ebraică, sau Vechiul Testament. În cartea lui Iov, Dumnezeu permite acestui adversar – câteodată numit Samael în literatura iudaică – să adune necazuri asupra lui Iov pentru a vedea dacă Iov se va întoarce împotriva lui Dumnezeu. Iudaismul a fost influențat de religia dualistă persană în care binele și răul se luptă unul cu celălalt pentru controlul universului și pentru putere asupra minților și inimilor omenești. În religia iudaică Satana a preluat anumite caracteristici  ale lui Ahriman, zeul persan al răului și conducătorul demonilor.” (ref. 119)

Biblia ne spune că Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan din cer, după revolta sa, dar aceasta este o afirmație ciudată. Dacă Dumnezeu l-a aruncat din cer pe Satan, cum de a ajuns acesta în Grădina Eden, adică în ceea ce se crede că ar fi fost raiul pământesc? Oare Dumnezeu l-ar fi aruncat pe Satan direct din Împărăția Sa într-un alt rai? Foarte improbabilă traiectorie.

Poate Grădina Eden, dacă a existat cu adevărat, nu trebuie considerată un rai, ci doar o zonă geografică în care se aflau multe minerale prețioase și unde primii oameni lucrau pentru extragerea acestora din pământ, în beneficiul unei civilizații extraterestre. Acesta ar fi sensul narațiunii cu privire la Adam și Eva, dacă avem în vedere sursa acesteia de influență, adică scrierile sumeriene.

În orice caz, cele mai multe interpretări biblice consideră că  Edenul ar fi fost un rai pământesc. Dacă Dumnezeu l-ar fi pedepsit cu adevărat pe Satan, atunci cum de i-a permis să ajungă în raiul pământesc și să facă tot ce dorea? Era acest rai un loc de ispășire a pedepsei? Povestea nu are sens. Mai mult, dacă Dumnezeu l-a alungat pe Satan din cer, cum se face că el a continuat să participe la consfătuirile care se țineau acolo, de exemplu, în cazul lui Iov? Explicația constă în modul în care a evoluat personajul Satan de-a lungul istoriei. Înainte de a fi o persoană reală, Satan este mai întâi de toate personajul unui mit, personaj care a evoluat după regulile mitologiei, nu ale realității. Chiar dacă există în realitate un factor al răului, acesta nu este definit în mod necesar de personajul mitic Satan și nici nu poate fi descoperit doar din câteva versete biblice. Dacă există, Satan poate să fie recunoscut din analiza ansamblului mesajelor biblice și din consecințele raționale pe care acestea le generează și de asemenea și din desfășurarea istoriei omenirii.

În V.T. nu Satan, ci Dumnezeu, a adus Potopul pe Pământ și a ordonat omorârea nediscriminată a bătrânilor, femeilor și copiilor atunci când a generat un spațiu de locuit pentru poporul evreu, țara promisă. Satan l-a pârât pe Iov, o faptă condamnabilă, dar nu ni se spune în Biblie că ar fi omorât nici un om în mod direct. De aceea, Biblia produce multă confuzie atunci când se pune problema deosebirii binelui de rău.   

Dacă după revolta sa, Satan ar fi fost aruncat în Grădina Eden, exact locul unde se aflau primii oameni, acesta este un motiv în plus să credem că Dumnezeu a urmărit ca diavolul să îi ispitească pe Adam și Eva. Dacă ar fi așa, atunci textul din Iacov 1; 13, care ne spune că Dumnezeu nu ispitește pe nimeni, este fals. Unii comentatori biblici susțin că nu Dumnezeu sau Satan i-a ispitit pe primii oameni, ci dorințele care se aflau înscrise în ei. Dacă dorințele oamenilor i-ar fi determinat să mănânce din pomul oprit, atunci Acela care a pus acele dorințe în ei nu poate să fie considerat în afara oricărei răspunderi. Mulți comentatori biblici se străduiesc să facă servicii imaginii lui Dumnezeu, dar nu fac nici un serviciu adevărului, deoarece ei și ele plasează întreaga răspundere doar pe umerii oamenilor și a personajului mitologic Satan. Se spune că oamenii au avut libertatea de a alege, dar în contextul biblic, această afirmație nu are valoare, deoarece oamenii au fost puși să aleagă înainte de a cunoaște binele și răul și libertatea fără cunoaștere este o noțiune fără conținut.

Biblia este confuză în ceea ce privește locul unde s-ar fi petrecut revolta lui Satana. Oare această revoltă s-a petrecut în cer sau în Grădina Eden, care se afla pe Pământ? Dacă Satana ar fi fost un locuitor al Grădinii Eden, atunci revolta nu avea cum să se petreacă în cer.

„11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12.           „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc.” (Iezechiel 28; 11-14)

Care este varianta corectă? Satan se afla în Eden sau pe muntele cel sfânt a lui Dumnezeu? Oricum, ambele locații, s-ar fi aflat pe Pământ deoarece „muntele cel sfânt a lui Dumnezeu” nu poate exista în lumea spirituală, fiind o formă de relief din lumea materială. Dacă nu pe Pământ, atunci „muntele cel sfânt” și chiar și „pietrele de foc” ar fi trebuit să se afle pe o altă planetă, pe care există astfel de forme de relief și astfel de obiecte.

Personajul real reprezentat de regele din Tir nu putea să fie în Grădina Eden, deoarece, dacă această locație ar fi existat cu adevărat, atunci el a trăit după ce grădina a dispărut de pe Pământ. În acest caz, trebuie să apreciem că textul se referă la Satan, care a trecut prin acel loc și nu la rege. Problema este că Satan este prezent în Grădina Eden, conform textului citat, în plină strălucire și nu ca un înger căzut, pregătit să îi ispitească pe oameni. Dacă inițial Satan ar fi fost prezent în Grădina Eden, ca o ființă admirabilă și apoi a devenit un înger căzut înseamnă că revolta lui s-a petrecut în aceea grădină sau pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. Dacă s-ar fi petrecut în grădină, atunci oamenii ar fi trebuit să știe că a existat o astfel de revoltă și să fie mult mai atenți atunci când șarpele i-a ispitit să mănânce din pomul cunoașterii. În același timp, dacă Satan s-ar fi revoltat în Grădina Eden și i-ar fi ispitit pe oameni tot acolo, atunci înseamnă că El nu ar fi fost aruncat din cer, căci ar fi rămas în locul în care ar fi fost inițial.  

Dacă revolta lui Satan s-ar fi petrecut înainte de crearea oamenilor, atunci descrierea creației ca foarte bună nu are nici un sens. Dacă revolta s-ar fi petrecut după crearea oamenilor, atunci Satan ar fi avut interesul să îi atragă pe aceștia de partea lui și în nici un caz nu ar fi urmărit să le deschidă acestora ochii, ca să poată face diferența dintre bine și rău. Povestea aceasta este irațională și este la fel de incoerentă ca multe alte mituri.

Dacă Satan ar fi plecat din Grădina Eden și s-ar fi urcat pe „muntele cel sfânt” a lui Dumnezeu și acolo s-ar fi revoltat împotriva Lui, unde se aflau îngerii, inclusiv cei care l-au urmat pe diavol? Ne aflăm în situația în care Grădina Edenului ajunge să fie confundată cu cerul în care locuiește Dumnezeu, dacă în ea locuiau și îngerii și mai ales se afla și El. Această confuzie între Grădina Eden și Împărăția lui Dumnezeu și de asemenea între lumea spirituală și cea materială nu ar fi trebuit să se întâmple dacă textele respective ar fi fost inspirate de El.

Când vorbim de Dumnezeu ne gândim la o lume spirituală dar Biblia ne vorbește de o lume materială, lume care ar fi existat chiar pe Pământ la un moment dat, având în vedere că Biblia ne descrie o locație destul de exactă pentru Grădina Eden. Este posibil ca scriitorii cărții Facerea (Geneza) să fi considerat Grădina Eden ca locația de reședință a lui Dumnezeu și a îngerilor Lui, omul fiind creat pentru a desfășura activități necesare în această locație. 

Cât îl privește pe Satan, în urma revoltei sale, el ar fi fost izgonit din cer și ar fi căzut pe Pământ ca un fulger:

„18. Şi le-a zis: Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer.” (Sfânta Evanghelie după Luca 10; 18)

Dacă a căzut ca un fulger, Satan a fost vizibil de către toată lumea, inclusiv de primii oameni, mai ales că diavolul a ajuns direct în Grădina Eden, unde i-a ispitit pe Adam și Eva. Absurdul constă în aceea că Satan ar fi fost aruncat din cer și ar fi căzut ca un fulger tot în paradisul pământesc al lui Dumnezeu.

Este mai logic să apreciem că Satan a fost mutat în Grădina Eden, după ce aceasta a fost plantată de Dumnezeu și, după cum ne spune Biblia, acest lucru s-a întâmplat după crearea omului:

„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. 8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.” (Facerea 2; 7-8)

Cum se putea revolta Satan împotriva lui Dumnezeu înainte de crearea omului, dacă el era încă un înger strălucitor în Grădina Eden? Conform acestui text, Satan a schimbat înfățișarea strălucitoare cu aceea de înger căzut, după ce Dumnezeu i-a creat pe oameni. Satan se plimba prin Grădina Eden, ca un heruvim ornat cu pietre prețioase în timp ce oamenii nu cunoșteau încă deosebirea dintre bine și rău. În conformitate cu textul biblic, rezultă următoarea ordine a evenimentelor: Dumnezeu l-a creat pe om, a plantat Grădina Eden, Satan se plimba prin aceea grădină, după aceea s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, diavolul a fost aruncat din cer, s-a întors în grădină și i-a ispitit pe oameni.

Nu avem nici un text biblic care să ne informeze că a existat, sau că încă mai există, un duplicat al Grădinii Eden în cer. De ce ar mai fi existat o Grădină Eden în cer, dacă omul creat se afla pe Pământ? Grădina ar fi fost plantată numai după crearea omului, deci existența unei grădini identice în cer, fără oameni, nu se justifică.

Grădina Eden ar fi existat numai pe Pământ și ar fi fost un loc unde ar fi locuit și Dumnezeu împreună cu oamenii, lucru care se oglindește la finalul Bibliei în descrierea cetății eterne care se va întoarce pe Pământ și unde El va locui din nou în același loc cu oamenii.  

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3.      Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-3)

Cu toate că s-a produs fie în Grădina Eden, fie pe „muntele lui Dumnezeu” și cu toate că oamenii l-ar fi văzut pe Satan căzând din cer ca un fulger, Biblia ne prezintă primii oameni ca fiind complet ignoranți de planurile diavolului. Dacă lucrurile s-ar fi întâmplat așa cum ne spune Biblia, văzând revolta lui Satana, oamenii ar fi cunoscut în mod inevitabil diferența dintre bine și rău, înainte de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.

Multă lume crede că paradisul viitor este ceva ce există în cer, dar Biblia ne spune că el se va afla pe Pământ și va fi un fel de reproducere a Grădinii Eden. După cum ne relatează Biblia, în paradisul inițial, în Grădina Eden, Satan se plimba nestingherit, împodobit cu pietre prețioase. Diavolul ar fi fost inițial un heruvim ocrotitor dar nu se știe pe cine trebuia să ocrotească. Ce nevoie avea Dumnezeu să fie ocrotit de un heruvim ocrotitor dacă păcatul încă nu intrase în univers? Excesul de protecție, acolo unde nu exista nici un dușman, a făcut ca să apară o revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu ar fi creat un heruvim ocrotitor, cu toate că nu avea dușmani și nu avea nevoie să fie ocrotit de nimeni și tocmai cel care trebuia să îl ocrotească s-a revoltat împotriva Lui. Un astfel de scenariu, așa cum ni-l prezintă Biblia, nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este Atotputernic și Atotștiutor. 

Revenind la ispita șarpelui din cartea Facerea, trebuie spus că sunt multe lucruri absurde legate de ea. De exemplu, dacă un singur șarpe a ispitit pe oameni, de ce au fost pedepsite un număr foarte mare de animale, care toate se deplasează mergând pe burtă? Dacă atât de multe animale au fost transformate din specii, având picioare, în alte specii, fără picioare, înseamnă că lumea animală a fost creată de două ori de către Dumnezeu. Lucrul acesta contrazice afirmația biblică după care creația ar fi fost realizată pe parcursul a șase zile și nu și după ispitirea oamenilor de către șarpe. 

În concordanță cu Enciclopedia Britanica șerpii sunt una dintre speciile care merg pe burtă:

„Toți șerpii sunt lipsiți de membre, dar nu toate reptilele fără picioare sunt șerpi” (ref. 120)

După ispitirea oamenilor de către șarpe, și-au pierdut toate reptilele membrele exterioare sau numai șerpii? Există șopârle fără picioare care nu au nici o legătură evoluționistă cu șerpii. (ref. 121)   Astfel de animale nu ar fi trebuit să fie niciodată afectate de blestemul asupra șarpelui, care ar fi ispitit-o pe femeie. Aceasta ar fi și o dovadă că nici un blestem a lui Dumnezeu nu este  răspunzător pentru deplasarea prin târâre a anumitor viețuitoare, ci este vorba despre evoluția speciilor. Apariția tuturor animalelor fără picioare s-a produs prin modul în care a evoluat natura și nu are nici o legătură cu mitul biblic despre ispitirea oamenilor. De altfel, dacă ar fi greșit un singur șarpe acela ar fi fost pedepsit și nu  toate speciile de șerpi și Dumnezeu, care este drept, așa ar fi făcut, tocmai pentru că El acționează bazat pe dreptate.

Dacă șarpele ar fi fost un personaj pozitiv, asemănător cu Prometeu care a adus focul oamenilor, înseamnă aceasta că și Satan este un personaj pozitiv? Șarpele este un personaj mitic, care trebuie înțeles în contextul mitologiei celorlalte popoare antice. Satan însă poate să fie un factor al răului, un agent exterior omului, poate o civilizație extraterestră, care încearcă să domine lumea prin religie. Șarpele și Satan nu au aceeași configurație morală și nu joacă același rol în narațiunile biblice.

„Șarpele este unul dintre cele mai vechi și cele mai răspândite simboluri mitologice. Șerpii au fost asociați cu unele dintre cele mai vechi ritualuri cunoscute omenirii și reprezintă expresia duală a binelui și a răului. În anumite culturi șerpii sunt simboluri ale fertilității. În alte culturi șerpii simbolizează cordonul ombilical, unindu-i pe toți oamenii de Mama Pământ. Marea Zeiță adesea are șerpi ca membrii de familie – câteodată înfășurați în jurul toiagului ei sacru, ca în vechea Cretă – și ei erau adorați ca și gardieni ai misterelor nașterii și regenerării. Din punct de vedere istoric, șerpii reprezintă fertilitatea sau o forță creativă a vieții. Pentru că șerpii își schimbă pielea, ei sunt simboluri ale renașterii, transformării, imortalității și vindecării.” (ref. 122)

Problema este că dacă nu a existat Grădina Eden, Adam și Eva și pomul cunoștinței binelui și răului, și dacă lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum ne spune Biblia, atunci nu a existat nici șarpele și prezența lui în textele biblice se explică prin aceleași considerente care clarifică prezența șerpilor în toate mitologiile străvechi. Dar oare Satan există? Răspunsul la această întrebare depinde de modul în care privim problema răului. Putem să îl vedem pe Dumnezeu ca fiind în același timp și sursă a binelui și a răului, și atunci nu mai avem nevoie de personajul Satan sau putem să îl privim pe Dumnezeu doar ca sursă a binelui și atunci avem nevoie de personajul Satan, pentru a putea să explicăm răul din lume. Personal consider că religia iudaică îl vedea pe Dumnezeu atât ca sursă a binelui cât și ca sursă a răului, cel puțin la începuturile ei, de exemplu, El a distrus cea mai parte a omenirii prin Potop și  lucrul acesta nu poate fi socotit ca fiind ceva bun deoarece nu a produs rezultate pozitive. 

Pe de altă parte, dacă Dumnezeu a creat lumea prin evoluție, atunci El a acceptat de la început atât acțiunea binelui cât și a răului, deoarece în procesul de evoluție suferințele și moartea sunt indispensabile, prin urmare El este sursa atât a binelui cât și a răului. Rezolvarea problemei binelui și răului depinde de modul cum înțelegem originea universului și a omenirii. (ref. 123) Dacă Dumnezeu a creat lumea prin Big bang și oamenii au apărut în urma selecției naturale, așa cum ne arată Darwin în cartea sa Originea Speciilor, atunci El este cel care aduce și binele și răul în viața oamenilor și Satan nu este decât un executant al răului, aflat în slujba Lui sau o invenție umană care este menită să explice răul. Mai mult chiar, orice forță exterioară omenirii, poate să joace rolul lui Satan, dacă este ostilă oamenilor, chiar dacă acțiunea ei nu se încadrează în mitul biblic. Biblia ne vorbește despre Satan, adresându-se unor conducători umani în spatele cărora se presupune că ar fi stat diavolul. Rămâne de stabilit dacă modul metaforic în care sunt prezentate acele discursuri constă în metafore prin care este prezentat omul, conducătorul respectiv, sau metafore prin care este descris heruvimul ocrotitor.

Concluzia neîndoielnică a multor interpretări a V.T. și a N.T. este aceea că personajul Satan este un adversar și un acuzator. În N.T., Satana mai este numit și „Diabolos”, adică diavol, și este folosit în felul acesta de mai mult de treizeci de ori. El este de asemenea numit „dragon,” „șarpele cel vechi” (Apocalipsa 12: 9; 20: 2); „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12: 31; 14: 30); „stăpânitorul puterii văzduhului” (Efeseni 2: 2); „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4: 4) „duhul care lucrează acum în fii neascultării” (Efeseni 2: 2)

Personalitatea distinctă a lui Satan și activitatea sa printre oameni sunt în mod evident recunoscute. El l-a tentat pe Isus (Iisus) în pustie (Matei 4: 1-11). El este „Beelzebul, căpetenia diavolilor” (Matei 12; 24) El este dușmanul constant a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a Împărăției lui Dumnezeu, a urmașilor lui Hristos, și a oricărui adevăr; plin de falsitate și de răutate și seducând către rău în toate felurile posibile. Puterea lui este foarte mare în lume. El este un leu care rage, căutând pe cine poate să devoreze. (1 Petru 5: 8) Se spune despre om că este „ținut captiv de el” (2 Timotei 2: 26). Creștinii sunt avertizați împotriva „trucurilor” lui (2 Corinteni 2: 11), și sunt chemați să îi reziste lui (Iacov 4: 7). Hristos salvează poporul Lui de el. (Evrei 2: 14). (ref. 124)         

Unul dintre cele mai citate texte biblice despre Satan este următorul:

„4. Tu vei cânta cântecul acesta de ocară împotriva împăratului Babilonului şi vei zice: „Cum s-a sfârşit cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! 5. Domnul a zdrobit toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor apăsători! 6. Iată pe cel care lovea popoarele fără încetare cu mânia lui şi care în întărâtarea lui punea neamurile sub stăpânirea lui, supunându-le fără cruţare! 7. Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie. 8. Până şi chiparoşii împreună cu cedrii cei din Liban se bucură de căderea ta: „De când tu te-ai prăbuşit, nimeni nu se mai suie la noi ca să ne doboare!” 9. Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta. Pentru tine el deşteaptă umbrele, pe toţi stăpânitorii pământului; el ridică de pe jilţurile lor pe toţi împăraţii pământului. 10. Toţi iau cuvântul şi îţi zic: „Şi tu eşti slab ca noi şi te asemeni nouă”. 11. În iad s-a pogorât mărirea ta în cântecul harfelor tale. Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău. 12. Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu, biruitor de neamuri! 13. Tu care ziceai în cugetul tău: „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! În muntele cel sfânt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. 14. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”. 15. Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adâncului! 16. Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: „Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?” 17. Oare acesta este cel ce prefăcea lumea în pustiu şi cetăţile le dobora şi nu da drumul robilor săi?” 18. Toţi împăraţii popoarelor se odihnesc cu cinste, fiecare în locaşul său. 19. Şi numai tu eşti azvârlit departe de mormântul tău, ca o ramură fără de preţ, ca rămăşiţele celor care au fost ucişi cu lovituri de sabie, zvârliţi pe pietre de mormânt, ca un hoit călcat în picioare. 20. Tu nu te vei pogorî în mormânt, căci tu ai pustiit pământul tău şi pe poporul tău l-ai ucis! Niciodată nu se va mai vorbi despre neamul celor răi!

După părerea mea, acest text nu se referă deloc la Satana ci doar la împăratul Babilonului și susțin acesta pentru următoarele motive:

a)     Textul se adresează unui om și nu unui înger. De exemplu, supunerea neamurilor ar fi făcut-o împăratul Babilonului și nu un înger. Îngerul sau heruvimul se afla în cer și nu putea să supună popoarele care se aflau pe Pământ, înainte de a fi aruncat din cer. Supunerea popoarelor a fost o cauză a căderii și trebuia să se întâmple înainte de ea. Dacă în text ar fi vorba de Satan, el nu putea să supună popoarele de pe Pământ decât după căderea sa. Un alt exemplu, viermii se aștern sub cadavrele oamenilor și nu ale îngerilor. Pedeapsa care se presupune că ar fi fost aplicată lui Satan, este adresată unui om nu unui înger: „Cei ce te văd îşi întorc privirea în spre tine şi se uită cu luare aminte zicând: `Oare acesta este omul de care tremura pământul şi împărăţiile se cutremurau?`” 

b)     Acest text are un caracter vădit metaforic, de exemplu, bucuria chiparoșilor și a cedrilor este o metaforă. Un alt exemplu: „Şeolul (iadul) se mişcă în adâncurile sale, ca să iasă întru întâmpinarea ta.” Dumnezeu se adresează împăratului Babilonului în mod metaforic comparându-l cu o stea strălucitoare și comparația dintre oameni și stele se regăsește și în altă parte în Biblie. (Daniel 12; 3) De altfel, în Biblie, și îngerii sunt comparați cu stelele.

c)     Dacă Satana a fost un înger puternic, el nu mai avea de ce să aspire să se ridice în cer, deoarece era deja în cer, și nu mai avea de ce să își dorească să fie deasupra stelelor (îngerilor) lui Dumnezeu, deoarece, în calitate de heruvim, era un conducător de îngeri, deci era deasupra lor. „Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu!” Aceste aspirații nu puteau să fie decât cele ale unui conducător foarte puternic care se considera un fel de dumnezeu. Împăratul Babilonului nu ar fi fost singurul caz de acest tip, de exemplu, împărații romani se considerau zei. Omul acesta dorea să fie „asemenea cu Cel Preaînalt”, cu alte cuvinte, dorea să aibă pe Pământ puterea pe care o are Dumnezeu în cer.  

Cu toate că m-am referit deja la textul din Ezechiel, care se presupune că se referă la Satan, am să reiau câteva aspecte, încă nemenționate. Textul biblic este următorul:

„1. Fost-a cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 2. „Fiul omului, spune celui ce domneşte în Tir: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Inima ta s-a înălţat şi a zis: „Sunt un dumnezeu şi stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor, dar tu, deşi nu eşti Dumnezeu, ci om, îţi închipui în inima ta că eşti la fel cu Dumnezeu; 3. Iată, tu îţi închipui că eşti mai înţelept decât Daniel şi nu sunt taine ascunse pentru tine; 4. Prin înţelepciunea ta şi cu mintea ta ţi-ai agonisit bogăţie şi ai adunat în vistieriile tale argint şi aur; 5. Prin înţelepciunea ta cea mare, prin ajutorul negoţului tău, ţi-ai sporit bogăţia şi mintea ta s-a îngâmfat cu bogăţia ta; 6. De aceea, aşa zice Domnul Dumnezeu: Pentru că tu te-ai asemănat cu Dumnezeu, 7. Iată, Eu voi aduce împotriva ta pe străinii cei mai răi din toate popoarele, şi aceia îşi vor scoate sabia împotriva frumoasei tale înţelepciuni şi vor întina strălucirea ta; 8. În mormânt te voi coborî şi vei muri în inima mărilor de moartea celor ucişi. 9. Spune-vei oare înaintea ucigaşului tău: „Eu sunt un dumnezeu”, când tu eşti un om în mâna celui care te ucide, iar nu Dumnezeu? 10. Vei muri de mâna străinilor, de moartea celor netăiaţi împrejur, căci Eu am spus aceasta”, zice Domnul Dumnezeu. 11. Şi a fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: 12. „Fiul omului, plânge pe regele Tirului şi-i spune: Aşa zice Domnul Dumnezeu: Tu erai pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. 13. Tu te aflai în Eden, în grădina lui Dumnezeu; hainele tale erau împodobite cu tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur; toate erau pregătite şi aşezate cu iscusinţă în cuibuleţe şi puse pe tine în ziua în care ai fost făcut. 14. Tu erai heruvimul pus ca să ocroteşti; te aşezasem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc. 15. Fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea. 16. Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit, şi Eu te-am izgonit pe tine, heruvim ocrotitor, din pietrele cele scânteietoare şi te-am aruncat din muntele lui Dumnezeu, ca pe un necurat. 17. Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea. De aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor spre batjocură. 18.          Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale; şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi”. (Iezechiel 28; 1-19)

Pentru a înțelege acest text este foarte importantă atenția acordată contextului. Versetele de la 1 la 10 se referă neîndoielnic la cel ce domnea în Tir. Acest om a ajuns să se considere ca Dumnezeu. Trebuie observat că, cel puțin în versetele de la 1 la 10, este vorba despre un om care, necunoscându-și limitele, se credea un dumnezeu. Nu este vorba despre un înger care aspiră să fie ca Dumnezeu, ci este vorba de un om, în această situație. Dacă următoarele versete, de la 11 la 19, s-ar referi la Satan, atunci înseamnă că erau două persoane care aspirau să fie ca Dumnezeu. Se poate desigur specula că Satan ar fi influențat pe regele Tirului și că același spirit s-ar fi regăsit în amândoi. Cu toate acestea, s-ar putea interpreta că și versetele de la 11 la 19 se referă tot la regele Tirului dar într-o formă poetică sau metaforică. Dacă textul este preluat în mod literal, atunci el nu se mai poate referi la regele Tirului din următoarele motive:

a)     Regele Tirului nu se putea afla în Eden, în Grădina lui Dumnezeu, deoarece el nu a trăit în perioada când aceasta s-ar fi aflat pe Pământ, conform Bibliei.

b)      Regele Tirului nu putea să fie: heruvimul pus ca să ocrotească; așezat „pe muntele cel sfânt” al lui Dumnezeu, şi care umbla prin mijlocul pietrelor celor de foc.

În același timp, avem multe pasaje care se pot interpreta ca fiind metafore și care se referă la regele Tirului și nu la Satan:

a)     Regele Tirului putea să fie, în mod metaforic, „pecetea desăvârşiri, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii.”

b)     Hainele regelui Tirului puteau să fie împodobite cu: „tot felul de pietre scumpe: cu rubine, topaze şi diamante, cu crisolit, onix şi iaspis, cu safir, smarald, carbuncul şi aur.”

c)     În mod metaforic, regele Tirului putea să fie: fără prihană în căile sale din ziua facerii sale şi până s-a încuibat în el nelegiuirea, dar cu condiția ca prin facere să înțelegem naștere.

d)     Datorită strălucirii sale, regele Tirului s-ar fi putut mândri și gândi că se poate asemăna cu Dumnezeu, dar acest gând ar fi constituit doar vanitate. Textul biblic ne spune: „Din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta, şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea.”

Există și versete care se pot referi literal numai la regele Tirului:

a)      „Din pricina întinderii negoţului tău, lăuntrul tău s-a umplut de nedreptate şi ai păcătuit.” Acest verset nu se putea referi la nici un înger, pentru că îngerii nu fac negoț.

b)     Numai regele Tirului ar fi avut altare, nu și un înger în cer. Biblia ne spune: „Prin mulţimea nelegiuirilor tale, săvârşite în negoţul tău nedrept, ţi-ai pângărit altarele tale.”

În alte versete ale Biblie se vorbește despre sfârșitul lui Satan care se va întâmpla în focul cel veșnic, unde va fi chinuit în vecii vecilor. Aceste versete nu se potrivesc cu sfârșitul personajului din Iezechiel 28, deoarece, acolo Satan are un alt sfârșit: „şi Eu voi scoate din mijlocul tău foc, care te va şi mistui; şi te voi preface în cenuşă pe pământ înaintea ochilor tuturor celor ce te văd. 19. Toţi cei ce te cunosc între popoare se vor mira de tine, vei ajunge o groază şi în veci nu vei mai fi.” Aici apare o contradicție fundamentală a Bibliei între modul cum este văzut sfârșitul lui Satan, în diferite texte biblice, în cazul că alegem să credem că textul se referă la diavol și nu la regele Tirului.

„10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 10)

Mai trebuie menționat că, dacă Satan se afla în Grădina Eden, acoperit cu pietre prețioase, nu putea, ca în același timp, să fie o forță spirituală care s-ar fi ascuns în spatele șarpelui, atunci când i-ar fi amăgit pe primii oameni.

Un alt text al Bibliei merită citat, pentru a completa imaginea căderii primilor oameni în păcat, în corelație cu căderea lui Satan:

„3. Şi alt semn s-a arătat în cer: iată un balaur mare, roşu, având şapte capete şi zece coarne, şi pe capetele lui, şapte cununi împărăteşti. 4. Iar coada lui târa a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru ca să înghită copilul, când se va naşte. 5. Şi a născut un copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier. Şi copilul ei fu răpit la Dumnezeu şi la tronul Lui, 6. Iar femeia a fugit în pustie, unde are loc gătit de Dumnezeu, ca să o hrănească pe ea, acolo, o mie două sute şi şaizeci de zile. 7. Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. 8. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. 9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 3-9)

După cum se poate vedea, acest text pune semnul egalității între șarpele de demult, cel din Grădina Eden, și Satan, în versetul 9. Cu toate acestea, cele două personaje, care acum sunt privite ca unul singur, au o descriere care nu se potrivește de la unul la celălalt. Nici un animal, deci nici șarpele vorbitor, nu ar fi fost acoperit cu pietre prețioase și cu aur. „Șarpele de demult” este descris de Biblie ca fiind un animal și nu un înger căzut. Diferența este foarte mare și de aceea versetul 9, din capitolul 12, din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, intră în contradicție cu alte texte biblice: 

„1. Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?”

Descrierea lui Satan este foarte diferită între cartea Facerea (Geneza) și Iezechiel sau între cele două și Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul.

Povestea lui Adam și Eva, ca și existența Grădinii Eden, sunt elementele constitutive ale unui mit. În acest caz, existența lui Satan, ca un înger care ar fi fost îmbrăcat cu pietre prețioase și care s-ar fi plimbat prin Grădina Eden nu poate să fie altfel decât imaginație umană, fără legătură cu realitatea. Existența unor forțe ale răului, în universul nostru, nu este de loc imposibilă, chiar dacă aceste forțe, fiind foarte civilizate, nu prezintă caracteristicile unor ființe barbare, ci dimpotrivă, la prima vedere sunt binevoitoare și au tendințe civilizatoare.

Dilema fundamentală a povestirilor biblice despre Satan este incongruența acestui personaj. Un șarpe care ar fi fost blestemat să rămână fără picioare, în cartea Facerea, dar care mai târziu s-a întors de la colindarea Pământului și s-a prezentat în fața lui Dumnezeu, în cartea lui Iov, care este, în același timp, un animal vorbitor, în cartea Facerea, dar și un înger îmbrăcat în pietre prețioase, în Iezechil, este o amestecătură nearmonioasă de imagini metaforice care se contrazic între ele.

- 35 -

Read more!

La fel ca și alte aspecte ale creației și povestirile despre crearea omenirii sunt afectate de contradicții și nu reprezintă o bază sigură pentru a înțelege istoria raselor omenești. Cele două texte biblice din cartea Facerea, capitolul 1 și cartea Facerea, capitolul 2, dispută între ele momentul creației oamenilor. În cartea Facerea, capitolul 1, omenirea ar fi fost creată după crearea animalelor dar în capitolul 2, al aceleași cărți, bărbatul ar fi fost creat înainte de crearea animalelor și femeia după crearea acestora. Următoarele texte biblice se referă la acest subiect:

Facerea capitolul 1:

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)

Facerea capitolul 2:

„4. Iată obârşia cerului şi a pământului de la facerea lor, din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul. 5. Pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba de pe el nu începuse a odrăsli, pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ şi nu era nimeni ca să lucreze pământul. 6. Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului. 7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. (Facerea 2; 4-7)

În cartea Facerea, capitolul 2, bărbatul ar fi fost creat la începutul creației dar în cartea Facerea, capitolul 1, bărbatul și femeia ar fi fost creați împreună la sfârșitul creației, în ziua a șasea. Chiar dacă povestirea creației din cartea Facerea, capitolul 2, nu este divizată pe zile se poate presupune că întreaga desfășurare prezentată de ea a luat ceva timp și nu s-a petrecut în doar o zi, dacă prin zi se înțelege o zi de 24 de ore. Dacă considerăm numărul uriaș al speciilor animale existente pe Pământ, numirea lor de către om ar fi luat mai mult decât o zi de 24 de ore. Există diferențe radicale între cartea Facerea, capitolul 1, și cartea Facerea, capitolul 2, în ceea ce privește momentul creației bărbatului și a femeii și a locului unde ei ar fi trebuit să trăiască imediat după crearea lor.  

Chiar dacă în cartea Facerea, capitolul 2, omul creat de Dumnezeu a fost plasat în Grădina Edenului imediat după crearea sa, în cartea Facerea, capitolul 1, omenirii i s-a dat stăpânire asupra animalelor care trăiau pe tot pământul. Cum ar fi putut oamenii să exercite stăpânirea asupra întregului pământ dacă ei erau sortiți să trăiască în Grădina Edenului? Cele două povestiri se contrazic între ele. Oamenii au fost sortiți să trăiască pe întregul Pământ imediat după crearea lor, în conformitate cu Facerea, capitolul 1, dar după descrierea din cartea Facerea, capitolul 2, aceștia trebuiau să trăiască în Grădina Edenului. 

Grădina Edenului ar fi fost locul pregătit de Dumnezeu pentru omenire și oamenii ar fi dăinuit în acel loc în mod nelimitat dacă ar fi ascultat de El. Dacă însă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, atunci nu ar fi avut ocazia să își îndeplinească destinul anunțat în cartea Facerea, capitolul 1, adică acela de a lua în stăpânire întreg Pământul. Cu alte cuvinte, în contextul Bibliei, neascultarea față de Dumnezeu, în ceea ce privește pomul cunoștinței binelui și răului, ar fi fost o condiție necesară pentru ca oamenii să poată exercita stăpânirea asupra întregului Pământ, așa cum le-a cerut Dumnezeu să facă, în capitolul 1. Această constatare reprezintă proba că cele două povestiri ale creației se contrazic între ele.

În cartea Facerea, capitolul 1, stăpânirea întregului Pământ este prezentată ca o binecuvântare, dar în Facerea, capitolul 2, alungarea din Grădina Edenului și viața pe suprafața întregului Pământ apare ca un blestem. Această discrepanță devalorizează ambele povestiri ale creației din cartea Facerea. 

În capitolul 1 al Bibliei, oamenii au trebuit să mănânce „toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el”. Toate aceste plante se găseau necultivate de oameni în natură și cu toate acestea în cartea Facerea, capitolul 3, oamenii au trebuit să trăiască în urma cultivării pământului, în condiții foarte grele:

„17. Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: „Să nu mănânci”, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! (Facerea 3; 17)

Dacă înainte de blestemul pământului oamenii mâncau ceea ce se găsea de a gata în natură, ce i-ar fi împiedicat să facă același lucru și după ce pământul ar fi fost blestemat. Chiar dacă solul ar fi fost blestemat din cauza neascultării oamenilor totuși știm din istoria naturală a Pământului că acest lucru nu a împiedicat ca pe el să crească nenumărate plante necultivate și pomi fructiferi. De ce s-ar fi apucat Adam să cultive pământul dacă existau doar două persoane pe pământ și atât de multe plante necultivate bune de a fi mâncate? Ar fi trebuit să facă acest lucru numai dacă ar fi dispărut plantele necultivate și pomii fructiferi de pe pământ, dar știm cu siguranță că nici unele nici celelalte nu au dispărut dintr-o dată de pe planeta noastră și se regăsesc și în zilele noastre pe întreaga suprafață a Pământului.

În concordanță cu Facerea, capitolul 1, pomii fructiferi au fost creați pe întreaga suprafață a Pământului, dar după Facerea, capitolul 2, ei au fost plantați în Grădina Eden. Blestemul din capitolul 3 al cărții Facerea are sens numai în legătură cu capitolul 2 din cartea Facerea dar nu și cu capitolul 1 din aceeași carte a Bibliei. Dacă pomii fructiferi ar fi fost plantați numai în Grădina Eden atunci după alungarea primilor oameni din această Grădină ei nu ar mai fi avut acces la ei și poate nici la alte plante din Grădină și atunci ar fi fost obligați să cultive pământul pentru a avea ce să mănânce. Această situație însă este contrazisă categoric de declarațiile din cartea Facerea, capitolul 1, conform cărora pomii fructiferi, împreună cu toate plantele, au fost cultivați de la început pe întreaga suprafață a Pământului.  

Dacă plantele bune de mâncat creșteau peste tot necultivate, Adam nu avea nevoie să cultive plante pentru familia sa și blestemul din cartea Facerea, capitolul 3 este absurd cu excepția situației, la fel de absurde, în care toate plantele și fructele ar fi devenit otrăvitoare.

În Biblie nu ni se spune că după presupusa lor neascultare, Dumnezeu ar fi oprit oamenii să mănânce plante necultivate, pe care urmau să le mănânce imediat după crearea lor, deci oamenii puteau să le consume nestingheriți și Adam nu trebuia să se ostenească să cultive pământul pentru a își obține hrana, mai ales ținând cont că acesta era blestemat.  

Următoarele texte biblice se referă la felul în care Dumnezeu ar fi creat plantele:

„11. Apoi a zis Dumnezeu: „Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. 12. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. 13. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a treia.” (Facerea 1; 11-13)

În aceste versete, întregul Pământ a dat „iarbă şi pomi roditori”. În contrast cu această situație, în capitolul 2 din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plantat o Grădină într-o zonă restrânsă a Pământului, adică în Eden:

„8. Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. 9. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului.” (Facerea 2; 8-9)

Așa zisul blestem al pământului este absurd din multe puncte de vedere. În primul rând, Adam și-a păstrat aceeași ocupație și după ieșirea din Grădina Eden. Cultivarea pământului pentru hrană este văzută în cartea Facerea, capitolul 3, ca un blestem dar în capitolul 2 din aceeași carte, omul trebuia să facă tocmai acest lucru, să lucreze pământul și să păzească Grădina. Cu alte cuvinte, înainte și după presupusa neascultare față de Dumnezeu Adam avea aceeași ocupație.

„15. Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2; 15)

Ce sens putea să aibă pedeapsa lui Adam, dacă ea nu schimba nimic? Care a fost obiectul blestemului pământului, care pământ a fost blestemat, care zonă geografică? A fost tot pământul în Grădina Eden fertil și toată suprafața de pământ din afara Grădinii a fost blestemată ca să devină infertilă? Este foarte dificil de acceptat o supoziție atât de nerealistă. Valea Tigrului și valea Eufratului au fost fără îndoială foarte fertile dar nu sunt singurele zone fertile de pe pământ dacă socotim valea Nilului și a altor fluvii terestre. Nilul nu este situat în zona descrisă de Biblie ca fiind locul probabil unde s-ar fi aflat Grădina Eden, dacă aceasta ar fi existat cu adevărat pe Pământ, ci mult în afara acestei zone. Prin urmare, dacă ar fi ieșit din Grădina Eden, Adam și Eva ar fi găsit alte teritorii fertile, deci nu trebuiau să facă agricultură în condiții vitrege. În multe locuri de pe pământ oamenii s-au descurcat să ocolească efectele așa zisului blestem al pământului deci ei au folosit pământul într-un mod eficient.  

Mai mult decât atât, spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu în ziua a treia a creației deoarece a existat o singură creație a plantelor și nu două, dacă avem în vedere cartea Facerea. Ori au existat întotdeauna spini și pălămidă pe pământ, după ziua a treia a creației, ori plantele au fost create de două ori, amândouă variantele nu funcționează împreună. Dacă spinii și pălămida au fost create de Dumnezeu ca să crească pe câmp în mod natural, atunci creșterea lor nu poate să fie efectul blestemului pământului în urma așa zisei neascultări a lui Adam și Eva. 

Se poate observa, o dată în plus, că în Biblie există două povestiri diferite ale creației. În prima povestire, cea din cartea Facerea, capitolul 1, Dumnezeu ar fi cerut oamenilor să umple întreg pământul și să îl stăpânească dar în cea de a doua povestire, cea din capitolul 2 al cărții Facerea, înmulțirea oamenilor pe Pământ este efectul alungării lor din Grădina Eden. În cel de al doilea caz, oamenii ar fi trebuit să trăiască în paradisul pământesc din Grădina Eden dacă l-ar fi ascultat pe Dumnezeu și nu ar fi mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului. Cu toate acestea, dacă ar fi trăit în acel presupus paradis oamenii nu ar fi avut cum să se înmulțească pe întregul Pământ și să îl stăpânească. Plecarea din paradis a fost o condiție absolut necesară pentru ca oamenii să se poată înmulți pe întreaga suprafață a Pământului și să îl stăpânească. În cartea Facerea, capitolul 1, oamenii trebuiau să trăiască pe suprafața întregului Pământ imediat după crearea lor, dar în aceeași carte la capitolul 2 oamenii au fost destinați să trăiască în paradis și acolo ar fi rămas dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Avem din nou o evidentă contradicție între primele două capitole ale Bibliei.

În capitolul 1 din cartea Facerea oamenii trebuiau să mănânce iarbă și fructe dar în cartea Facerea din capitolul 2 sunt menționate numai fructele ca hrană pentru oameni. Nu ni se spune dacă oamenii ar fi trebuit să mănânce și iarbă, pe lângă fructe, sau nu. În același capitol 1 oamenii se puteau hrăni cu plante care se aflau pe întreaga suprafață a pământului dar în capitolul 2 cu fructele care se aflau numai în Grădina Eden. În orice caz, din contextul biblic se poate înțelege că Adam se ocupa cu agricultura în Grădina Eden, căci ni se spune că el a fost pus acolo ca să lucreze și să îngrijească aceea Grădină.

Dacă Dumnezeu ar fi plasat omul în Grădina Eden, de la început, și această Grădină ar fi fost delimitată de restul suprafeței pământești de ce a dat omului drept hrană plantele de pe întreaga suprafața a pământului și nu doar cele din Grădină? Singura explicație plauzibilă ar fi aceea că cele două povestiri sunt într-un conflict de nereconciliat una cu cealaltă și că în cartea Facerea, capitolul 1, descrierea raiului pământesc nu își are nici un loc.  

Grădina Eden ar fi fost creată, în conformitate cu Biblia, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat. Dacă înainte de a săvârșii primele păcate natura nu ar fi suferit degradarea care se presupune că ar fi fost determinată de aceste păcate, atunci întregul Pământ ar fi fost o Grădină. În aceea perioadă, conform descrierii Bibliei, ar fi existat pe Pământ numai animale ierbivore și deci întreaga planetă ar fi fost un paradis. De ce ar fi plantat Dumnezeu o Grădină a Edenului într-o altă Grădină care ar fi fost întregul Pământ? Nu ar fi fost nevoie de Grădina Eden dacă Pământul și natura care îl populează ar fi fost cu adevărat create așa cum descrie cartea Facerea, capitolul 1. Aceasta este o altă discrepanță între primele două capitole ale Bibliei. 

Cineva ar putea spune că Dumnezeu știa dinainte că oamenii pe care i-a creat vor fi neascultători, la un moment dat, și că va trebui să îi alunge din Grădina Eden. Din acest motiv El a pregătit condițiile pentru aceea posibilitate, încă înainte de căderea oamenilor în păcat. Dacă așa stau lucrurile și neascultarea oamenilor ar fi fost inevitabilă atunci de ce a mai blestemat Dumnezeu pământul sau de ce a condamnat femeia să sufere durerile nașterii? Nu are nici un sens, deoarece nimeni nu poate să fie pedepsit de Dumnezeu pentru ceva ce este destinat să îndeplinească. La fel apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu a creat unele vase de cinste și altele de ocară, cu referire la oameni. (Romani 9; 21-23)

O explicație cu mult mai rezonabilă decât cea oferită de Biblie este aceea pe care ne-o pune la dispoziție știința. Conform celei din urmă viața a apărut peste tot pe Pământ și poate și în alte locuri din univers acolo unde a găsit condițiile propice pentru existența sa. Formele biologice de viață au evoluat și au început să ocupe mediul marin, suprafețele uscate și atmosfera. Povestea despre Grădina Eden reprezintă gradul foarte redus de înțelegere al oamenilor din vremurile în care aceasta a fost scrisă.

Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu având capacitatea de a avea copii, așa cum ne spune cartea Facerea. Existența copiilor și a urmașilor acestor copii și în același timp spațiul limitat al Grădinii Eden, la care se adaugă durata foarte lungă de viață a primilor oameni, creează o serioasă dificultate de interpretare a textelor biblice. Chiar dacă ar fi fost ascultători, mai devreme sau mai târziu, urmașii lui Adam și Eva ar fi trebuit să părăsească Grădina Eden și ar fi fost obligați să trăiască pe suprafața întregului Pământ, din cauza numărului prea mare de locuitori ai paradisului pământesc. Nu se întrevede nici o soluție pentru această dilemă. A trăi în afara Grădinii era o pedeapsă dar a trăi în interiorul Grădinii Eden pentru veșnicie ar fi fost imposibil pentru sute de milioane sau miliarde de ființe umane.   

Chiar fără a fi conduși de Dumnezeu în afara Grădinii, oamenii ar fi părăsit-o oricum, cel puțin o parte din aceștia, deoarece spațiul ar fi fost prea mic pentru întreaga populație care s-ar fi dezvoltat în timp. Acesta este un detaliu important pentru cine vrea să urmărească coerența povestirilor creației din Biblie. Prezumția că Adam și Eva nu s-ar fi multiplicat și ar fi trăit veșnic, dacă ar fi fost ascultători față de Dumnezeu, și în felul acesta Grădina Eden ar fi fost suficientă ca spațiu pentru ei, este contrazisă de Biblie.

„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. 28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 27-28)

În cartea Facerea, capitolul 1, înmulțirea speciei umane era considerată o binecuvântare dar în cartea Facerea, capitolul 2, înmulțirea oamenilor echivala cu o pedeapsă deoarece în final ar fi condus la părăsirea Grădinii Eden de către multe ființe umane.

O altă diferență între cartea Facerea, capitolul 1, și capitolul 2 al acestei cărți, este aceea că în capitolul 2 femeia este privită ca fiind imaginea bărbatului, dar în capitolul 1 ea este creată după imaginea lui Dumnezeu.

„7. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. 8. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. 9. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 11; 7-9)

Dacă femeia a fost făcută de la început după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 1, ea nu este imaginea bărbatului, ci imaginea lui Dumnezeu. Dacă femeia ar fi fost luată, așa cum spune cartea Facerea, capitolul 2, dintr-o coastă a bărbatului, atunci ea este doar un ajutor pentru bărbat și ea a fost creată în special pentru acesta. În realitate, atât bărbatul cât și femeia sunt ajutoare unul pentru celălalt și conceptul biblic potrivit căruia femeia este mai mult un ajutor pentru bărbat decât bărbatul pentru femeie este absurd. Aceasta este o inconsecvență a Bibliei care a generat incredibile inegalități în istoria omenirii. 

Conform cărții Facerea, capitolul 2, toate animalele au fost făcute în perechi numai omul a fost creat singur. Aceasta este o informație foarte ciudată. Dumnezeu a știut ce fel de ajutor avea nevoie fiecare animal și a creat ajutorul respectiv în concordanță cu știința Sa, dar El nu ar fi știut ce fel de ajutor avea nevoie omul. Dumnezeu ar fi încercat să găsească un ajutor pentru om numai după ce l-a creat pe acesta.

În conformitate cu Biblia, Dumnezeu nu ar fi știut de la început că omul avea și el nevoie de o pereche a lui. Dumnezeu l-ar fi creat pe om singur și după aceea ar fi încercat să găsească un ajutor potrivit pentru el în rândurile animalelor. Această descriere biblică este cât se poate de absurdă. Dacă cu adevărat Dumnezeu ar fi creat toate animalele în perechi și le-ar fi cerut să se înmulțească, El ar fi făcut același lucru și cu omul, deoarece și oamenii trebuiau să se înmulțească și să stăpânească Pământul. Oare nu ar fi știut Dumnezeu de la început că Adam avea nevoie de o parteneră pentru a se multiplica? Oare nu ar fi știut El că această parteneră nu putea să fie găsită în rândul animalelor? Bineînțeles că ar fi știut, dar povestirea biblică, conținută de cartea Facerea, capitolul 2, în legătură cu crearea bărbatului și a femeii, nu este decât un mit care încearcă să explice patriarhatul din societățile respective și care nu are nici o legătură cu realitatea.

Această mitologie a lui Adam și Eva este contrazisă chiar de către Biblie și putem să vedem că în capitolul 1 al cărții Facerea bărbatul și femeia au fost creați împreună, după crearea animalelor. Nu mai avea nici un rost căutarea unui ajutor în lumea animalelor, dacă animalele ar fi fost create înaintea oamenilor, fiecare specie de animale conținând o pereche și neexistând nici un animal în plus ca să poată servi ca ajutor pentru om. Este evident că Dumnezeu nu avea cum să caute o parteneră potrivită pentru om în rândul animalelor, deoarece așa ceva nu era posibil. 

În mod remarcabil, cartea Facerea, capitolul 5, folosește aceeași formulă folosită și de Dumnezeu atunci când a creat primii oameni, în capitolul 1:  

„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”

„3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea 5; 3)

Repetarea acestei formule scoate la iveală mitologia din spatele ei. Dumnezeu nu este o Ființă transcendentală aflată departe de creația Lui ci El este Tatăl omenirii într-o mod similar cu felul în care Adam a fost tatăl lui Set. În această viziune mitologică, Dumnezeu este un Tată ceresc care a născut omenirea după chipul și asemănarea Sa. Probabil că Dumnezeu este văzut ca fiind de aceeași natură ca și omul dar având locuința în ceruri, spre exemplu, o civilizație extraterestră asemănătoare cu umanitatea. Nu se întrevede de aici că Dumnezeu ar avea o altă natură, de exemplu, că El ar fi Spirit. Concepția că Dumnezeu este Spirit a apărut mult mai târziu și nu are rădăcina în cartea Facerea. Teologii și filozofii au dezvoltat felul în care a fost înțeles Dumnezeu, de-a lungul veacurilor, dar descrierea biblică este una simplistă, construită prin extrapolarea ființei umane, în care El este privit ca un fel de om, dar fiind Atotputernic. De exemplu, Dumnezeu a luat țărână și la creat direct pe om:

„7. Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2; 7)

Aceasta este o inovație adusă de scriitorii cărții Facerea. Omul nu este creat de divinități ciudate, așa cum se întâmplă în alte religii, omul este creat de alt om, așa cum cere și natura, și acest Tată ceresc este Atotputernic. Acesta este un mesaj optimist și povestea lui Adam și Eva poate fi considerată o lansare a motivului fiului risipitor și a tatălui care face orice sacrificiu pentru a îl aduce înapoi. Acest motiv este reluat mai târziu în una din parabolele lui Isus (Iisus). Este însă important de observat că ne află pe teritoriul mitologiei și că povestea aceasta nu are nici o legătură cu realitate. Ne putem da seama de acest lucru, deoarece pe lângă logica inerentă unui mit, cartea Facerea conține și nenumărate contradicții și absurdități, deci ea nu este inspirată de Dumnezeu. Dacă nu este inspirată de Dumnezeu, această carte nu putea să fie scrisă de nici un om în cunoștință de cauză, deoarece nici un om nu ar fi putut să participe la evenimentele care s-au întâmplat înainte de apariția omenirii pe pământ.    

Cu toate acestea, chipul și asemănarea lui Dumnezeu le-ar fi fost interzise oamenilor, în conformitate cu textele din Cartea Facerea, capitolul 3. A fi ca și Dumnezeu, în contextul biblic, înseamnă a cunoaște binele și răul, așa cum și El cunoaște atât ceea ce este bine cât și ceea ce este rău. În capitolul 2, din cartea Facerea, oamenilor le-a fost interzis să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului și în acest fel au fost opriți să fie ca și Dumnezeu.

Contrar capitolului 1, din cartea Facerea, conform căruia oamenii ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, în capitolul 2, oamenilor li s-a interzis să fie ca El, cunoscând binele și răul. Oamenii au devenit ca și Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui, cunoscând binele și răul, contrar voinței Lui: 

„22. Şi a zis Domnul Dumnezeu: „Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!...” (Facerea 3; 22)

În cartea Facerea, capitolul 2, dorința oamenilor de a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, este considerată un păcat. Interdicția de a mânca din pomul cunoștinței binelui și răului este lipsită de sens deoarece dorința de cunoaștere a omenirii este legitimă, având în vedere constituția psihică a ființelor umane. În același timp, cunoașterea este aceea care a permis evoluția și creșterea gradului de civilizație al omenirii. Fără cunoaștere, inclusiv cunoașterea morală a diferenței dintre bine și rău, omul nu este om în adevăratul înțeles al cuvântului. Un om fără cunoaștere este lipsit de rațiune și conștiință, de trăsăturile fundamentale care definesc umanitatea. De ce ar fi vrut Dumnezeu să păstreze în paradisul pământesc astfel de oameni? Acei oameni ar fi fost mai degrabă niște  roboți care ar fi avut nevoie să li se spună din exterior ce este bine și ce este rău. 

Dacă primii oameni ar fi fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, conform cărții Facerea, capitolul 1, de ce ar fost ei opriți să fie ca El, cunoscând binele și răul, după afirmația din capitolul 2, din cartea Facerea? Aceasta este o contradicție a Bibliei și demonstrează o diferență importantă de teologie între capitolul 1 și capitolul 2, din cartea Facerea.

Ar fi fost imposibil ca oamenii să fie creați, în același timp, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, conform capitolului 1 și să fie pedepsiți că au dorit să fie asemănători cu El, cunoscând binele și răul, în capitolul 3. Dumnezeu cunoaște diferența dintre bine și rău și această cunoaștere morală este decisivă pentru ca cineva să poată să fie asemănător cu El. Dacă primii oameni ar fi fost creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și li s-ar fi dat stăpânire asupra întregului pământ atunci ei nu ar mai fi avut nevoie să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului pentru a fi asemănători cu El. Faptul de a stăpâni asupra întregului pământ, conform cărții Facerea capitolul 1, presupunea cunoașterea binelui și a răului deoarece în lipsa acestui discernământ stăpânirea asupra pământului nu ar fi fost posibilă. Ori trebuia să administreze pământul ori nu trebuia să mănânce din pomul cunoștinței binelui și răului, cele două variante se contrazic între ele.

- 34 -

Read more!

Așa cum începe istorisirea biblică despre creație, în cartea Facerea, așa se și termină, în cartea Apocalipsa. Ambele viziuni sunt pline de contradicții, după cum vom vedea, și din această cauză ambele sunt incredibile. La prima vedere există o anumită potrivire între ele, dar această aparentă asemănare nu poate fi considerată o dovadă a coerenței lor sau a inspirației lor de către Dumnezeu, deoarece, analizând mai atent, se pot observa multe nepotriviri între elementele care le compun. Folosirea acelorași simboluri duce la impresia greșită că cele două cărți exprimă evenimente din trecut și din viitor care sunt în legătură unele cu celelalte.

Povestirile despre creație din Biblie plasează Grădina Eden pe Pământ, nu undeva în cer, și de asemenea raiul viitor se pare că se preconizează a fi tot pe Pământ, dar pe un Pământ nou, adică pe o nouă planetă care urmează să înlocuiască planeta noastră.

„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. 4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-4)

O primă asemănare între cartea Facerea și cartea Apocalipsa este prezența lui Dumnezeu atât în primul rai pământesc cât și în cel de al doilea. În cartea Facerea, Dumnezeu se plimba prin Grădina Eden și în cartea Apocalipsa, El va locui împreună cu cei aleși. Localizarea lui Dumnezeu într-un anumit spațiu fizic este o absurditate dacă El este Spirit și este Atotprezent. Dumnezeu nu poate să aibă o Împărăție la fel cum au oamenii, cu supuși și cu mijloace de constrângere. Dumnezeu se află pretutindeni, nu are limite spațiale și nu poate să fie localizat la fel ca o persoană fizică.

Ce înseamnă că cerul cel dintâi și Pământul cel dintâi au trecut? Prin cer se înțelege tot spațiul cosmic, cu tot ceea ce cuprinde acesta. Se vorbește despre un nou Pământ cu un alt spațiu cosmic, deci de un nou univers. Sfârșitul planetei noastre, în viziunea biblică, ar însemna și sfârșitul universului, adică crearea unui univers nou în care să fie plasați, pe o nouă planetă, cei aleși de Dumnezeu. Nu este ușor de imaginat ce schimbări ar presupune acel sfârșit al lumii și acel nou început. Ce se va întâmpla cu acest univers? Unde va dispare cerul cel vechi? Scriitorul cărții Apocalipsa face niște afirmații extraordinare fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce ar presupune afirmațiile pe care le face. Înlocuirea unui univers cu un alt univers presupune miliarde de ani de expansiune înainte ca o planetă ca a noastră să apară pe cer. Dar mai întâi de toate, ar trebui ca universul nostru să dispară, poate într-un Big crash. Cât timp ar dura acel Big crash? Deocamdată nu se întrevede nici un fel de Big crash atâta vreme cât universul nostru este în expansiune. Universul nostru are 13,7 miliarde de ani vechime. Cât ar dura înlocuirea acestui univers cu un alt univers și apariția în noul univers a unei alte planete asemănătoare cu a noastră? Alte multe miliarde de ani.

Biblia presupune că întregul univers cu miliardele lui de stele va dispărea doar pentru că anumite ființe umane sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât altele.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! 13. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. (A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-13)

Un sfârșit al lumii provocat de Dumnezeu pentru că ființele umane se comportă conform naturii lor, este o doctrină foarte absurdă. Dacă civilizația umană evoluează tehnologic și înțelege mai bine nevoia de pace între națiuni, de ce ar trebui distrusă? Nu există nici un motiv ca cineva, oricine, să distrugă lumea, și să nu uităm că Biblia ne spune că după prima așa zisa distrugere a lumii, prin Potopul lui Noe, Dumnezeu a regretat ceea ce s-a întâmplat și a promis că nu va mai aduce încă o dată Potopul. Absurdul biblic însă a înlocuit Potopul cu un alt tip de sfârșit, prin dispariția Pământului, care ar urma să se întâmple în curând. După alte 4,5 miliarde de ani se presupune că soarele nostru își va epuiza rezerva de energie și o dată cu el, în mod inevitabil, va dispărea și Pământul. În același timp, 4,5 miliarde de ani nu reprezintă o perioadă de timp care să poată să fie numită „în curând”.    

Dacă Potopul lui Noe nu este o poveste credibilă, de ce sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia, ar fi adevărat? Miturile despre Potop ale Bibliei sunt dublate de miturile despre sfârșitul lumii.

Cea mai mare absurditate însă este legată de absența soarelui în noul univers. Dumnezeu îi va lumina pe cei mântuiți în Împărăția cerurilor, în locul soarelui sau a altei surse de lumină. Ce univers este acela în care nu mai există corpuri cerești? Este un univers imposibil. Un univers format doar din spațiu neocupat, în care să plutească o nouă planetă, asemănătoare cu Pământul, și unde să locuiască Dumnezeu și cei mântuiți și unde nu există noapte pentru că El îi luminează tot timpul pe cei mântuiți este o idee care contrazice creația universului actual.   

O altă afirmație incredibilă a cărții Apocalipsa este aceea că pe noul Pământ nu va mai fi marea. Oare pe noul Pământ vor fi râuri? Dacă vor fi râuri, atunci unde se vor scurge ele? Dacă nu vor fi râuri care va fi circuitul apei în natură? Afirmația că pe noul Pământ nu va mai exista marea echivalează cu a spune că acolo nu va mai fi apă deloc. O lume fără apă este o lume greu de imaginat pentru oameni.

În baza Bibliei, nu avem nici un motiv să credem că trupurile celor mântuiți vor fi făcute dintr-un alt material decât cel biologic. Isus (Iisus) a spus că va bea vin cu noi în Împărăția cerurilor deci vom avea niște trupuri care pot să asimileze vinul.

„29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.” (Sfânta Evanghelie după Matei 26; 29)

  Mai mult, în Împărăția lui Dumnezeu va exista un pom al vieții din care vor mânca neamurile:

„2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 2)

 Pomii au nevoie de apă ca să poată exista, dar pe noul Pământ nu va exista marea și în consecință nu va exista apă de loc, deoarece în lipsa mărilor și a oceanelor nu va fi posibil circuitul apei în natură. Ce rost ar avea ca un pom să dea roade de douăsprezece ori pe an dacă nu ar mânca nimeni din el? Biblia ne spune că și în Împărăția cerurilor oamenii se vor îmbolnăvii, dar că vor fi vindecați prin frunzele pomului vieții. Dacă ar avea în loc de trupuri biologice niște mecanisme ca cele ale roboților, atunci oamenii nu s-ar putea îmbolnăvii și nu ar putea să fie vindecați prin frunzele pomului vieții. Într-o astfel de situație, dacă oamenii s-ar „defecta”, așa cum se întâmplă cu roboții, ar fi recuperați prin mijloace mecanice, nu prin intermediul unor tratamente biologice, cum ar fi frunzele unui pom.

Un pom al vieții exista și în cartea Facerea, dar acolo el ar fi servit la dobândirea vieții veșnice nu la vindecarea lui Adam și Eva. Ar fi fost probabil suficient ca cineva să mănânce o singură dată din pomul vieții ca să dobândească viața veșnică, căci ce sens ar fi avut să trebuiască să mănânce periodic pentru a trăi veșnic? Dacă ar fi trebuit să mănânce periodic din pomul vieții, atunci înseamnă că nu ar fi dobândit viața veșnică, ci doar o amânare a morții până la următorul consum din pom.

Cum va arăta cetatea eternă? După afirmațiile biblice, Noul Ierusalim este cetatea care se va afla pe noul Pământ și în care va locui Dumnezeu împreună cu oamenii. Grădina Eden, despre care se afirmă că a existat pe Pământ, arăta diferit decât Cetatea Sfântă. În Grădina Eden, Adam trebuia să lucreze Pământul, dar pe noul Pământ străzile Cetății Sfinte vor fi de aur deci nu se va mai pune problema agriculturii. Raiul inițial, deci, era constituit dintr-o grădină, pe când raiul viitor, conform Bibliei, este reprezentat de o cetate care va fi situată pe o planetă nouă, fără apă și fără un cosmos în jurul ei.

Noul Ierusalim va fi înconjurat cu un zid uriaș care va avea 12 porți constituite din pietre prețioase. Străzile cetății vor fi făcute din aur și dimensiunile ei var fi uriașe. De ce ar avea Noul Ierusalim nevoie un zid foarte înalt și de 12 porți dacă nu va exista nimic pe noul Pământ care să amenințe siguranța celor ce se vor afla în cetate? Cei aleși și cele alese vor fi salvate pentru viața veșnică și ceilalți oameni vor merge în moarte veșnică. Pe noul Pământ nu va fi decât Sfânta Treime, aleșii lui Dumnezeu și îngerii rămași credincioși Lui. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu va dobândi o autoritate totală asupra întregului univers în urma înfrângerii lui Satan, prin urmare nu vor exista inamici pe noul Pământ împotriva cărora să fie nevoie de mijloace de apărare deosebite. Scriitorul cărții Apocalipsa a prezentat imaginea unei fortărețe uriașe pe un Pământ nou care se presupune că va fi un loc al păcii și al fericirii. Aceasta este fără îndoială o inadvertență care aruncă îndoiala asupra veridicității descrierilor din ultima carte a Bibliei. 

„9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului. 10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, 11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul. 12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. 13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi. 14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. 15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. 16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. 17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului. 18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. 19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, 20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. 21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla. 22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. 23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. 24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. 25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. 26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. 27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 9-27)

Care sunt forma și dimensiunile Cetății Sfinte? Este vorba despre un cub de dimensiuni uriașe. Este interesant că Cetatea Sfântă este descrisă pur și simplu în formă de cub, dar și mai interesante sunt dimensiunile acestui cub. Lungimea, lărgimea și înălțimea cubului sunt fiecare de 12000 de stadii. Care este mărimea unui stadiu transformată în metrii? O unitate de măsură numită stadiu echivalează cu 201,17 metrii. (ref. 258)

Pe această bază putem să știm că 12000 de stadii reprezintă 2414040 de metrii. Prin transformarea metrilor în kilometrii obținem 2414,40 de kilometrii. Noul Ierusalim va fi o cetate în formă de cub având laturile de aproximativ 2414 km.

Această cetate va fi înconjurată la rândul ei de un zid de 144 de coți, se poate deduce din textul biblic că este vorba de înălțimea zidului. Ce înseamnă 144 de coți? Cotul așa zis împărătesc are aproximativ 52 de centimetrii și codul obișnuit are cca. 45 de centimetrii. (ref. 259) 144 de coți înmulțiți cu un cot obișnuit ne dă 6480 centimetrii. La rândul lor acest număr de centimetrii se transformă în 64,80 de metrii.

Să ne imaginăm acum Cetatea Sfântă. Un cub cu laturile de 2414,40 km este înconjurat cu un zid de 64 de metrii, zid în care se află 12 porți. Dacă cubul are înălțimea de 2414,40 Km, ce nevoie mai are să fie înconjurat de un zid de 64 de metrii? De regulă zidurile cetăților au fost construite ca să apere clădirile din interior, dar Cetatea Sfântă care oricum nu are nevoie de apărare are propriile ziduri pe care nimeni nu le poate escalada. Această imagine este pur și simplu incredibilă.

Biblia ne spune că „piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.” Cum poate să fie piața cetății de aur curat și în același timp să fie străvezie ca sticla. Aurul nu este străveziu, adică nu se poate vedea prin el. Această atribuire a unei calități pe care aurul nu o are duce la concluzia că descrierii Cetății Sfinte nu este verosimilă.

 Un mare semn de întrebare ridică și înălțimea Cetății Sfinte. Știm că atmosfera este constituită din mai multe straturi: troposferă, stratosferă, mezosferă, ionosferă şi exosferă. Iată care sunt dimensiunile acestor straturi: Exosfera 640 km - 9600 km; Ionosfera 80 km - 640 km; Mezosfera 50 km - 80 km; Stratosfera 16 km - 50 km; Stratul de ozon 19 km - 48 km, Troposfera 0 km - 16 km.

Dacă înălțimea Cetății Sfinte ar fi cu adevărat de 2414,40 km atunci ea ar depășii cu mult exosfera și ar fi inutilă, deoarece ar fi o suprafață construită într-o zonă care este improprie vieții. De altfel, această înălțime este nejustificată având în vedere că locuitorii Cetății Sfinte nu vor putea să trăiască în condiții de confort la o altitudine mai mare de câteva mii de metrii. Cineva ar putea obiecta că Dumnezeu ne va oferi niște corpuri care nu au nevoie de aer pentru a supraviețui, dar o astfel de obiecție mi se pare neserioasă atâta vreme cât Biblia ne spune că în Împărăția cerurilor, adică în Cetatea Sfântă, vom sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov (Matei 8; 11). Dacă cei mântuiți vor mânca și vor bea, atunci vor avea nevoie și să respire pentru că digestia mâncării și a băuturii se face în organisme vii și nu în corpuri anorganice. 

     Marea problemă a acestor texte biblice este aceea că ele prezintă elemente absurde și contradictorii. Dimensiunile Cetății Sfinte rezultă mai degrabă din niște cifre care sunt folosite de Biblie cu sens simbolic și nu din considerente reale. Se folosește mereu cifra 12, atât la numărul porților, 12 porți, la temeliile zidului cetății, 12 pietre prețioase, cât și la dimensiunea laturilor acesteia 12000 de stadii.

➤

Am început acest studiu prin a pune o întrebare, pe care o consider fundamentală: ce fel de modificări, dacă există, se produc asupra credinței în Dumnezeu a unei persoane, atunci când cineva este obligat să admită, pe baza argumentației oferite, că primele 11 capitole ale cărții Facerea nu descriu o situație de fapt și prezintă o imagine a lui Dumnezeu defavorabilă Lui, deci nu sunt rezultatul inspirației divine? Personal, consider că acest studiu dă un răspuns la această întrebare. Știind că primele 11 capitole ale Bibliei sunt doar mituri și nu fapte reale, întreaga fundație biblică a credinței unei persoane în Dumnezeu este îndepărtată.

Narațiunile cuprinse în cartea Facerea din Biblie sunt esențiale pentru credința religioasă ebraică, pentru cea creștină dar și pentru cea islamică, cea din urmă menționând și ea că întreaga omenire este urmașa primilor doi oameni, Adam și Eva, care, de fapt, nu au existat niciodată cu adevărat. Toate cele trei credințe monoteiste sunt afectate atunci când cineva își dă seama că povestirea despre Adam și Eva este un mit și nu are nimic a face cu realitatea.     

Dumnezeu nu a creat universul și omenirea în șase zile și înțelegerea acestui adevăr aruncă îndoiala asupra tuturor teologilor care se bazează pe acceptarea acestei supoziții false. O teologie care este clădită pe o fundație falsă nu poate fi decât greșită, atunci când își formulează concluziile.

Religiile nu sunt de încredere atunci când se referă la originile universului și ale omenirii. Singura paralelă ce se poate face este aceea privitoare la posibilitatea unor vizite a uneia sau mai multor civilizații extraterestre pe Pământ care au lăsat urme, atât ale unor construcții impresionante care au rămas din perioada antichității, cât și în diverse mituri, răspândite peste tot pe suprafața Pământului. Aceste mituri nu descriu în amănunt vizitele civilizațiilor extraterestre, ci oferă o formă transfigurată, exagerată a unor astfel de evenimente.

Schimbarea aceasta de paradigmă, care presupune că o credință în Dumnezeu nu se mai poate baza pe vechile supoziții, ci are nevoie de altele noi, are uriașe implicații teologice, dar acest studiu nu face decât să deschidă o discuție pe această temă, nicidecum nu își propune să epuizeze subiectul. Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, originea omenirii trebuie să fie căutată în altă parte, decât în Biblie, și singurul loc unde poate să fie găsită se află în cuprinsul științelor moderne.

În momentul de față este mai corect să afirmăm că nu știm cum a creat Dumnezeu lumea și nici dacă a creat-o El. Nu avem nici un fel de revelație în acest sens. Primele 11 capitole din Biblie nu sunt inspirate de Dumnezeu, deci nu putem să le folosim ca bază pentru a afla cum a apărut universul și omenirea. Dacă însă acceptăm natura ca revelație a lui Dumnezeu, atunci, din cercetarea ei, putem să știm, în anumite limite, ce s-a petrecut la începuturile existenței universului și ale omenirii.

Presupunerea că Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea nu se bazează pe nimic. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu există sau că El nu are calități excepționale. Științele moderne pot să explice apariția universului și a omenirii fără implicarea lui Dumnezeu în aceste explicații. Revelația în natură este interpretabilă, ea nu ne conduce direct la ideea existenței lui Dumnezeu și deci nu este o dovadă a existenței Lui. În aceste condiții, singura sursă pentru cunoașterea lui Dumnezeu este experiența personală a fiecărui individ cu El. Numai printr-o revelație și relație personală cu Dumnezeu cineva poate să știe că El există și că are calități excepționale.

Știința nu poate să dovedească nici existența și nici inexistența lui Dumnezeu, dacă El este o Realitate care există înainte de Big bang. S-ar putea dovedi existența unor ființe extraterestre care trăiesc în același univers cu noi. Astfel de ființe, pentru că fac parte din universul nostru, pot să fie cunoscute de noi. Ființele extraterestre însă, dacă aparțin de universul nostru, nu puteau crea universul și nici participa în nici un fel la crearea lui, deoarece ele trebuiau să apară cu necesitate la un interval oarecare de timp, după apariția lui. 

Dacă Dumnezeu nu a creat primul om din țărâna pământului, înseamnă că evoluția care a condus la apariția primului om, a început cu miliarde de ani în urmă, o dată cu apariția primelor forme de viață. Dumnezeu nu l-a creat pe primul om, dar El ar fi putut să influențeze apariția vieții pe Pământ, prin a genera condițiile potrivite pentru apariția vieții pe planeta noastră. Aceasta însă nu poate să fie decât o speculație, pur și simplu nu avem cum să știm dacă El s-a implicat sau nu în apariția universului nostru. 

Chiar dacă nu l-ar fi creat pe om, Dumnezeu poate să intre în relație cu fiecare individ în parte și să ducă la schimbarea naturii acelei persoane, printr-o transformare profundă a gândirii sale. Atunci când conștiința noastră se conectează la Conștiința universală care este Dumnezeu, oamenii încep să vadă lumea prin ochii Lui și în acest fel se produce transformarea naturii umane, printr-un surplus de conștientizare.

Acest tip de experiență este o experiență similară cu o experiență în afara corpului, dar este trăită în corp. O astfel de relație cu Dumnezeu se îndepărtează de îndeplinirea ritualică a învățăturilor cuprinse de dogmele și doctrinele unei religii sau a alteia. Schimbarea naturii umane nu se realizează doar prin practicarea unor ritualuri, ci numai printr-o relație personală cu Dumnezeu care, trăind în ființa fiecărui credincios în parte, duce la o schimbare profundă a minții și inimii acelei persoane.

Experiența cu Dumnezeu se poate descrie în multe moduri, dar descrierea ei nu poate să înlocuiască trăirea ei. De aceea, instituțiile bisericești nu pot să ofere decât descrierea unor experiențe personale, ale unora dintre credincioșii sau credincioasele lor, dar nu și trăirea acestor experiențe. Trăirea acestor experiențe ține de credința fiecărui credincios și al fiecărei credincioase în parte. Regulile bazate pe dogmele și doctrinele religioase duc de obicei la o credință rigidă și rece și sunt străine unei vibrații spirituale autentice. Spiritualitatea, deci, se bazează pe o experiență trăită cu Dumnezeu și cu oamenii, experiență care nu poate fi transmisă, ci doar descrisă de altcineva persoanei care dorește să o experimenteze.    

Experiența spirituală nu presupune o ieșire obligatorie din corpul biologic, ci mai degrabă ea înseamnă o detașare de instinctele biologice prin care un om se adaptează la realitate. Creștinismul însă presupune chiar o negare a instinctelor biologice, de exemplu, Isus (Iisus) a spus că cine va vrea să își scape viața și-o va pierde, ceea ce ar putea fi interpretat ca o cerință de negare a instinctului de supraviețuire. Totuși cine își va pierde viața din pricina Lui și din pricina Evangheliei și-o va mântui.  (Marcu 8; 35)

Din punctul meu de vedere, dacă se ajunge la concluzia la care eu am ajuns și anume aceea că primele 11 capitole din Biblie sunt texte mitologice și nu o descriere a realității nu ne rămâne altceva de făcut decât să respingem cu totul ipoteza creaționistă cu tot ceea ce cuprinde ea. Lumea nu a fost creată în șase zile calendaristice și nici măcar în șase perioade mai lungi de timp și putem să știm lucrul acesta cu certitudine din faptul că primele 11 capitole din Biblie sunt doar născociri omenești, la care se pot atașa sensuri spirituale contradictorii. Nu doar că perioadele de timp care ne sunt propuse de către cartea Facerea sunt în totală lipsă de armonie cu descoperirile științifice, dar trebuie observat că ordinea creației stabilită de Biblie este contradictorie și absurdă și de aceea nu poate fi luată în serios. În mai multe locuri, efectele sunt amplasate înaintea cauzelor și a condițiilor care permit producerea lor. De exemplu, lumina zilei, care ar fi fost creată în ziua întâia, ar fi apărut înaintea cerului și a soarelui, care ar fi fost create în ziua a doua și respectiv în ziua a patra.

Deoarece Dumnezeu, în calitate de Creator, trebuie să se afle în afara creației Sale, este nevoie să operăm cu un concept mai cuprinzător decât acela de univers. Acest concept este conceptul de existență ca atare, care cuprinde toate entitățile existente din toate lumile sau toate universurile aflate în existență. Lumea noastră nu este tot ceea ce există deoarece înainte de Big bang a trebuit să existe o altă realitate care a făcut posibilă existența singularității care a generat universul nostru. Personal consider că existența ca atare este infinită, deoarece nonexistența absolută, fără spațiu, fără energie, fără particule și fără legi nu poate să producă nici un fel de efecte, deci nu are cum să existe.  

Știința nu deține un răspuns la întrebarea: ce a fost înainte de Big bang? Există desigur mai multe ipoteze, una dintre ele fiind aceea că totul a apărut din absolut nimic. Personal, resping această ipoteză deoarece absolut nimic nu poate să producă ceva anume. Existența a ceva real trebuie judecată după efectele pe care le produce și atunci când observăm anumite efecte înseamnă că există ceva anume care le produce, o anumită cauză. 

Acolo unde nu există nici un fel de efecte, de nici un fel, acolo nu există absolut nimic. Cele mai multe entități care se regăsesc în universul cunoscut reprezintă, în același timp, și efecte ale altor entități, dar și cauze sau condiții care determină apariția unor realități. Dacă universul nostru este un efect al unor cauze, atunci cauza acestui efect nu poate să fie nonexistența absolută, deoarece această categoric nu poate să fie niciodată un efect.

Atunci când cineva afirmă că nonexistența absolută există, aceea persoană afirmă în același timp că ea nu există, deoarece dacă nonexistența absolută ar exista aceasta înseamnă că acolo nu există nimic. „Acolo” nu este cuvântul cel mai potrivit pentru că nonexistența absolută nu ocupă nici un fel de spațiu, nu este absolut nimic. O astfel de non realitate nu putea să producă universul nostru și nu putea să genereze nimic altceva.

 Se poate face deosebirea între existență și non existență atâta vreme cât existența are anumite atribute care o deosebesc de nonexistență, de exemplu, ceva care există se află totdeauna în interacțiune cu altceva care de asemenea există. Un aspect fundamental al existenței este deci interacțiunea. Dacă ajungem să definim ce este existența atunci putem să știm și ceea ce nu este existent.  

Universul nostru are un început, dar dacă excludem o stare de nonexistență absolută, care nu are decât o valoare teoretică și niciodată practică, atunci înainte ca universul nostru să apară, a existat întotdeauna o formă de existență care a generat alte forme de existență și care a dus și la apariția lumii noastre.

Marele mister, mult mai mare decât misterul apariției universului nostru, este misterul existenței ca atare. Întrebarea fundamentală a filozofiei este: de ce există ceva în loc de nimic? Această întrebare este mult banalizată de unii oameni de știință care au transformat-o într-o interogație cu mult mai pragmatică și anume în întrebarea: de ce există universul nostru? Cele două întrebări nu trebuie să se confunde între ele, dar câteodată se face o confuzie deliberată, atunci când unii militanți anti-teiști abordează problema existenței lui Dumnezeu. Universul nostru nu putea să apară din absolut nimic, ci a apărut dintr-o altă formă de existență, prin urmare, existența per se nu poate să fie altfel decât infinită.

Misterul existenței ca atare se află dincolo de orizonturile universului nostru și știința va trebuie să ne arate cum putem să scăpăm de limitele pe care ni le impune prezența noastră într-un anumit univers și astfel să ajungem să putem investiga ceea ce este cel mai important de știut și anume secretele existenței per se. Este naiv să credem că știința a descoperit deja cum a apărut existența per se întrucât nici nu poate fi vorba despre așa ceva deci dincolo de Big bang nu se știe exact ce se află nici dacă în aceea zonă se poate sau nu vorbi de Dumnezeu.

În ceea ce mă privește, consider că existența în sine nu poate să fie altfel decât infinită și dacă este așa nu se pune problema originii ei. Cum poate să existe ceva care nu are nici un început și nici un sfârșit este ceva care depășește logica de fiecare zi, dar alternativa este la fel de ciudată. Cum poate să apară ceva din absolut nimic? În orice caz, dacă îl plasăm pe Dumnezeu la originea tuturor lucrurilor, misterul nu este rezolvat deoarece rămâne neelucidată apariția unei Persoane, fără nici o cauză. Dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, pe El cine l-a creat? Dacă pornim de la premisa că toate lucrurile trebuie să aibă o cauză pentru existența lor atunci trebuie să respectăm această premisă și în cazul lui Dumnezeu. Dacă însă considerăm că existența în sine este infinită, deci nu are un început, atunci nu are nici o cauză pentru apariția ei. Oricum, dacă excludem nonexistența absolută, ca fiind o cauză pentru existența în sine, atunci rezultatul obținut este că existența în sine este infinită. 

Aceasta este o constatare cu care mintea umană nu se poate obișnui decât foarte greu sau deloc, atâta vreme cât cauzalitatea este un element care este adânc înrădăcinat în mintea umană. Ne este foarte greu sau imposibil să acceptăm ideea că existența în sine pur și simplu există și că nu a fost creată sau cauzată de nimic.

Infinitatea existenței în sine nu este o dovadă a existenței lui Dumnezeu, chiar mai mult exclude existența Lui, înțeleasă ca fiind situată deasupra tuturor formelor de existență. Dacă existența în sine este infinită, atunci înseamnă că ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci există dintotdeauna. De altfel, nu se poate întrevedea o altă posibilitate, atâta vreme cât existența în sine nu ar fi putut fi precedată de nonexistența absolută.

Dacă existența în sine este infinită, atunci ea poate fi infinită și în complexitate și această afirmație ne poate duce cu gândul la o Conștiință universală pe care noi o denumim Dumnezeu. Aceasta este doar o presupunere, nu este nicidecum o dovadă a existenței lui Dumnezeu.

În ceea ce privește conceptul de spațiu-timp descoperit de Einstein, nu există nici un motiv să credem că dintr-o non realitate, fără spațiu și fără timp, fără legi ale fizicii și fără particule elementare sau câmpuri ar fi apărut spațiu și timpul, așa cum le cunoaștem. Dacă existența în sine este infinită, ea nu putea să fie cauzată de nimic care să nu fie parte din aceea existență, înseamnă că și spațiul și timpul sunt de asemenea infinite, la nivelul existenței în sine.

Se poate presupune că orice lucru care există, fie ocupă spațiu în mod direct, fie depinde de un alt lucru care ocupă spațiu. De exemplu, o idee poate să existe în mintea unui om, iar creierul care o generează ocupă spațiu. Pentru a formula un principiu conform căruia spațiu poate fi creat de ceva care nu ocupă spațiu și nici nu depinde de altceva care ocupă spațiu, ar trebui demonstrat că un astfel de fenomen există. A ocupa spațiu înseamnă și a se propaga prin spațiu, căci fără spațiu, de exemplu, lumina nu se poate transmite.

Dumnezeu nu poate fi gândit ca fiind o Realitate spirituală deasupra existenței în sine, deoarece ceea ce s-ar afla deasupra existenței în sine, adică în afara ei, ar fi inexistent. Cu toate acestea, unii gânditori au încercat de a lungul timpului să promoveze ideea că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, aflându-se deasupra existenței în sine, într-o stare nedefinită de non existență. Aceștia au trebuit să recurgă la această stratagemă pentru ca să poată să explice cum se face că Dumnezeu ar fi creat tot ceea ce există, adică existența în sine, din interiorul existenței însăși, fenomen de altfel imposibil. Dumnezeu nu ar fi putut crea existența în sine dacă aceasta era deja o realitate din care făcea și El parte.

Avem de ales între două opțiuni. Prima, Dumnezeu există și aparține de tot ceea ce există, într-o relație cu restul existenței despre care nu avem nici un fel de revelație. Cea de a doua, dacă Dumnezeu este deasupra existenței, adică într-o stare de nonexistență, atunci putem să spunem că El nu există. Din punct de vedere logic este imposibil ca un anumit fenomen să fie în afara existenței și să existe, în același timp. Nu există nici o stare intermediară între existență și nonexistență, dacă considerăm că potențialul de a exista face parte tot din existență. Nonexistența relativă există doar în cadrul existenței în sine și în interdependență de ea. De exemplu, un spațiu vid are un conținut relativ inexistent. Nu este absolut inexistent, deoarece spațiul este deja o entitate care există.  

Existența și nu nonexistența este atributul fundamental a lui Dumnezeu. El există și cuprinde în Sine tot ce există. Dacă credem că El există, adevăratul Dumnezeu trebuie să fie foarte departe de prezentarea făcută de V.T. El nu ar fi ucis 99,99% din populația globului prin Potop, nu ar fi distrus mai multe popoare, pentru a face loc poporului evreu, și nu va aduce sfârșitul lumii. Dumnezeu îi cuprinde în Sine pe toți oamenii, indiferent de religia de care aceștia aparțin sau dacă nu aparțin de nici o religie. Dacă El va da viață veșnică tuturor oamenilor sau nu, aceasta depinde de judecata Lui și nu de cea a diverselor organizații religioase.

Toate speculațiile metafizice, precum și datele științifice, nu pot să dovedească existența lui Dumnezeu. Primele 11 capitole ale Bibliei nu sunt nici ele o probă a existenței Lui. Singura probă sigură și de neînlăturat o reprezintă revelația personală pe care Dumnezeu o trimite celor aleși. Această descoperire adresată unei anumite persoane nu poate fi transmisă de la un individ la altul și nici nu reprezintă o dovadă în sens științific, dar poate fi extrem de convingătoare pentru persoanele care o trăiesc.

În principiu, este posibil ca orice persoană să poată să primească o astfel de dovadă, dacă o cere de la Dumnezeu sau dacă îl caută pe El cu seriozitate. Să luăm un exemplu. Se poate observa că aproape orice persoană care a avut o experiență în afara corpului sau în moarte clinică a suferit un proces profund de transformare, în care a devenit o ființă cu o viață spirituală accentuată. Acele persoane nu au devenit, în mod necesar, adeptele anumitor dogme sau doctrine religioase, dar au realizat că cel mai important lucru în viața este modul cum ne comportăm cu semenii noștri. Aceia și acelea care au trecut prin moarte și au fost resuscitați povestesc că au văzut lucruri care nu ne sunt familiare aici pe Pământ și că au experimentat o dragoste greu de exprimat în cuvinte. Acea experiență poate fi povestită în cuvinte, dar nu poate fi înțeleasă cu desăvârșire decât de aceia și de acelea care o parcurg. Dacă cei și cele care au astfel de experiențe ar trebui să dovedească că le-au avut, le-ar fi foarte greu să o facă, dar persoanele respective sunt convinse de realitatea lor și dovada este chiar puterea lor transformatoare. Unii oameni pot să fie sceptici cu privire la existența unor astfel de experiențe, dar persoanele care le-au experimentat sunt convinse de validitatea lor. Putem să observăm că o credință personală în Dumnezeu, chiar dacă nu poate să fie dovedită științific, poate totuși să fie foarte convingătoare și să producă efecte importante în viețile celor care o au.

Prima sursă a cunoașterii lui Dumnezeu nu este bazată pe cartea facerea din Biblie, care este plină de contradicții și absurdități, ci este, așa cum a fost și pentru Isus (Iisus) o relație personală cu Tatăl ceresc și cu Hristos, care ne învață toate lucrurile.

➤

A suferi pentru eternitate ar depăși orice suferințe posibile care pot să existe pe Pământ și nimeni altcineva decât Dumnezeu nu va fi responsabil pentru suferințele din iad. Dacă ochii lui Dumnezeu sunt atât de curați încât El nu suferă să vadă răul, după cum ne spune Biblia, cum va putea El să vadă ceea ce se va întâmpla în iad? Oare va închide El ochii la atrocitățile care se vor petrece acolo? Ce fel de Dumnezeu, dacă este plin de dragoste pentru oameni, ar face așa ceva? Biblia, pur și simplu, prezintă imagini contradictorii a lui Dumnezeu și de aceea nu poate să fie considerată o sursă sigură pentru cunoașterea Lui:

„13. Ochii Tăi sunt prea curaţi ca să vadă răul, Tu nu poţi privi apăsarea. Pentru ce ai privi Tu, oare, pe cei vicleni şi ai tăcea, când cel nelegiuit sfâşie pe unul mai drept decât el?” (Avacum 1; 13)  

În Biblie avem un Dumnezeu care se presupune că își iubește dușmanii, dar care este necruțător și nemilos cu ei. Tot în Biblie avem un Dumnezeu care se spune că iubește dreptatea, dar care a dat ordin lui Saul să omoare pe toți locuitorii unei cetăți, inclusiv copii și femei, și chiar și animalele. Este genocidul scuzabil când este comis de Dumnezeu sau în serviciul Lui? În V.T. avem multe locuri unde Dumnezeu ar fi comis genocid în numele unor principii sau al unei dreptăți mai înalte, dar nu ni se arată nicăieri care sunt aceste principii și care este această dreptate. Indiferent care ar fi principiile care trebuie realizate, oricine folosește genocidul nu poate să aibă dreptate. 

Avea Stalin dreptul să se folosească de genocid împotriva propriului său popor? Chiar dacă ar fi urmărit idealuri sociale înalte, totuși genocidul l-a transformat într-un ucigaș. Dacă Dumnezeu a comis de mai multe ori genocid și chiar dacă ar fi săvârșit lucrul acesta o singură dată, El nu ar avea nici un drept moral să condamne pe nimeni la suferințe veșnice în iad. Orice păcate ar fi săvârșit cineva, ele nu au cum să fie mai grave decât a comite genocid. Un Dumnezeu Atotputernic ar putea să își realizeze propriile obiective fără a comite genocid și fără să condamne miliarde de oameni la suferințe veșnice în iad. 

Mulți comentatori biblici pornesc de la premisa că povestirile despre creație din Biblie sunt adevărate cuvânt cu cuvânt, prin urmare, Dumnezeu este Creatorul universului și al omenirii și pe această bază El are și dreptul să o distrugă, așa cum a făcut cu ocazia Potopului, distrugând 99,99% din populația Pământului. Cu alte cuvinte, autoritatea lui Dumnezeu se bazează pe calitatea Lui de Creator. În primul rând se pune întrebarea dacă calitatea de Creator generează și atributul de Distrugător. În al doilea rând, Dumnezeu nu a creat universul și omenirea aș cum spune Biblia. Nu avem nici un fel de revelație cu privire la modul în care Dumnezeu a intervenit în apariția universului și a omenirii sau dacă s-a implicat în vre-un fel în aceste procese. Universul a apărut prin Big bang și omenirea prin evoluția naturii. Ce a fost înainte de Big bang nu știm și nu avem nici o revelație în acest sens, Biblia nu face nici un fel de referire la acest eveniment.   

Autoritatea lui Dumnezeu de a distruge lumea și de stabili un iad veșnic nu se poate baza nici pe calitatea Sa de Creator, căci nu a creat lumea așa cum spune Biblia, și nici pe așa zisa neascultare a lui Adam și Eva deoarece acestea sunt personaje fictive. Dumnezeu nu ar avea nici o bază pentru a judeca natura umană, nici în cazul în care El i-ar fi creat pe oameni, deoarece El i-a creat cu această natură, nici în cazul în care aceștia ar fi apărut ca urmare a evoluției speciilor, deoarece ei au dobândit caracteristicile întregii naturi, așa cum există ea, la care în timp s-a adăugat rațiunea. Dumnezeu nu are motive să trimită oamenii în iad, dacă ei se comportă conform naturii lor și dacă nu sunt toți sfinți. Deoarece povestirile despre creație sunt doar legende și pentru că nu avem nici o revelație în care să ni se arate cum i-a creat Dumnezeu pe oameni, s-au dacă El i-a creat, atât condamnarea naturii umane, cât și sfârșitul lumii și iadul veșnic sunt lipsite de valoare morală.  

Scepticismul este ceva natural pentru ființele umane. Chiar dacă există o dimensiune spirituală a oamenilor, aceasta nu înseamnă că toată lumea crede aceleași lucruri despre divinitate. Credința sau necredința într-o divinitate depind de gradul de cultură, de educație și de știință a celui în cauză. Nu poate fi considerată vinovată și pedepsită cu iadul veșnic o persoană care este mai convinsă de tezele științei decât de cele ale religiei, atâta vreme cât știința argumentează în mod rațional ipotezele sale, iar religia nu. Lipsa de credință în Dumnezeu nu ar trebui să fie un motiv pentru care cineva să fie condamnat să sufere în iadul veșnic, dacă aceea persoană nu a fost convinsă de argumentele care i s-au adus în favoarea existenței Lui.  

Isus (Iisus) a spus că cei aleși vor fi în număr mic în rai, rezultă că cei mai mulți locuitori ai Pământului sunt destinați pentru iad:

„11. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, 12. Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. 13. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. 14. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.” (Sfânta Evanghelie după Matei 22; 11-14)

Pentru o populație ca cea a Pământului, dacă socotim și oamenii care au trăit deja pe Pământ și care vor mai trăi, ce înseamnă oare că aleșii sunt puțini? Nu știm numărul lor dar putem să afirmăm că cei care vor fi aleși sunt o minoritate. Cât de mare ar trebui să fie iadul ca să poată să găzduiască o populație de mai multe miliarde de oameni și ce suprastructură de mecanisme va fi necesară ca toți acești oameni să poată să fie chinuiți, în același timp? O altă planetă, de dimensiunile Pământului va fi necesară pentru ca mai multe miliarde de oameni să poată să fie chinuiți cu toții, în același timp. Despre o astfel de planetă însă, Biblia nu ne spune nimic. Pământul va dispare pur și simplu, deci planeta noastră nu va putea să fie locul unde va fi amplasat iadul. În același timp, pe noul Pământ nu va fi loc pentru iad, deoarece, conform textelor biblice, acolo se va afla cetatea eternă. Biblia ne spune, de asemenea, că pe noul Pământ nu va mai fi nevoie de lumina soarelui:

„5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 5)    

Raiul și iadul nu vor putea să coexiste pe aceeași planetă și nici chiar în același univers deoarece pe noul Pământ și în noul cer nu va mai exista nedreptate, cel puțin așa ne spune Biblia. De asemenea, despre perspectiva unui alt univers nici nu poate fi vorba devreme ce orice univers în care trăiesc păcătoși trebuie să piară.

„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12.     Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi!” (A doua Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-12) 

În corpurile umane pe care le cunoaștem ființele omenești nu pot să suporte decât o măsură limitată de suferință și de torturi și de aceea, pentru a rezista în iad, Dumnezeu va trebui să schimbe corpurile umane actuale cu unele indestructibile. După logica Bibliei, Dumnezeu va trebui ca mai întâi să transforme toate corpurile ființelor omenești în corpuri indestructibile și numai după aceea să le dea fie destinația rai, fie iad. Ce logică este însă aceasta? De ce ar trebui ca Dumnezeu să facă efortul de a învia și transforma atâția oameni când aceștia, odată ce sunt morți, nu mai pot să facă rău nimănui? Aceasta ar fi o logică a urii și a refuzului de a ierta și nu are cum să aparțină lui Dumnezeu, ci este expresia imaginației omenești. De aceea, trebuie să acceptăm că multe texte biblice nu ne vorbesc despre Dumnezeu, așa cum este El, ci despre o imagine contrafăcută a Lui. 

Dacă iadul ar fi real și Dumnezeu și-ar fi asumat riscul de a transforma țărâna într-o sursă de suferință eternă, această atitudine nu ar putea să fie numită dragoste. Cineva ar putea spune că standardele lui Dumnezeu sunt diferite de standardele umane și că El ne iubește, chiar și atunci când ne chinuie în iad. Cu toate acestea, dacă există o relație de dragoste între El și ființele umane, această dragoste trebuie să fie de așa fel încât ea trebuie înțeleasă de ambele părți. Existența iadului ar anihila orice pretenție că Dumnezeu este o ființă iubitoare și aceasta ar schimba complet sensul învățăturilor lui Isus (Iisus) despre El. 

În V.T. nu se vorbește despre rai și iad iar ființele umane sunt răsplătite sau pedepsite pe Pământ pentru comportamentul lor. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 28; 1-68)

Principala promisiune adresată oamenilor care erau ascultători de Dumnezeu, în V.T., era o viață îmbelșugată pe Pământ. Poporului evreu i s-a promis că va domni peste multe popoare dacă va asculta de Dumnezeu. Dacă Evreii nu ascultau, erau în situația ca anumite blesteme să se abată asupra lor. Nici vorbă de rai sau de iad.

Tora se concentrează pe felul în care Evreii trebuiau să își trăiască viața pe Pământ, nu pe posibilitatea ca cineva să primească o recompensă sau să fie pedepsit într-o altă lume, pentru felul în care a trăit în această lume:

„Cu toate că Iudaismul crede în rai, Tora vorbește foarte puțin despre el. Tora se concentrează mai puțin pe cum ajungem în rai și mult mai mult pe cum trăim viețile noastre. Noi practicăm mitzvot deoarece este privilegiul și obligația noastră sfântă să facem așa. Noi practicăm aceste obligații datorită unui sens de dragoste și datorie, nu din dorința de a primi ceva în schimb.” (ref. 256)

Dacă poporul evreu nu a așteptat o recompensă în cer, Evreii nu aveau nici un motiv să se aștepte la o pedeapsă veșnică în iad. Iadul veșnic nu este o doctrină în V.T. Aceasta este o contradicție fundamentală între V.T. și N.T. de vreme ce fiecare dintre cele două prezintă învățături diferite despre iad. Se presupune că în tradiția iudeo-creștină se vorbește despre același Dumnezeu, atât în V.T, cât și în N.T. dar în realitate, sunt două imagini foarte diferite care cu greu pot să fie atașate la aceeași Realitate. 

În tradiția evreiască, în afară de curățarea păcatelor în această viață, era prevăzută și o curățare in Sheol, care era un loc în care morții locuiau numai temporar, spre deosebire de iad care se presupune a fi veșnic. 

„Păcatele care nu erau curățate înaintea morții erau înlăturate printr-un proces denumit Sheol or Gehinom. Contrar concepției grecești sau creștine a pedepsei veșnice în hades sau în iad, pedeapsa în Sheol, așa cum este descrisă în Scripturile evreiești, este temporară.” (ref. 257)  

Se pare că tradiția creștină despre iadul veșnic este mai degrabă o moștenire a culturii grecești, decât a celei evreiești. Dacă Dumnezeu și-a propus să salveze câțiva aleși cu prețul suferinței a miliarde de oameni, atunci prețul plătit este disproporționat de mare, având în vedere că și unii și alții sunt ființe umane. Aleșii nu sunt perfecți în curățenia lor și cei condamnați la iad nu reprezintă răul absolut. Aceste două extreme, delimitate printr-o absolutizare absurdă a binelui și răului, nu au nimic a face cu dreptatea sau dragostea. Ce dragoste este aceasta atunci când trebuie să sacrifici, să spunem 90% din populația globului, pentru a salva 10%? Procentele acestea sunt relative, deoarece nimeni nu știe nici o cifră exactă, dar este vorba despre cei puțini, care sunt aleși, și cei mulți, care sunt pierduți.         

Ce pericol mai pot să prezinte pentru Dumnezeu, care este Atotputernic, niște oameni morți? De ce trebuie ei să fie înviați pentru a suferi o pedeapsă veșnică? Existența iadului ar putea să aibă o singură explicație logică și anume aceasta ar putea să reprezinte un mijloc de descurajare pentru cei aflați în rai, în cazul în care cineva își va propune să se revolte împotriva lui Dumnezeu. În acest caz, ar însemna că Dumnezeu va susține raiul prin frică nu prin dragoste. Dacă luăm ca explicație doar răzbunarea veșnică a lui Dumnezeu împotriva unor oameni muritori și imperfecți în natura lor, atunci ura Lui depășește cu mult dragostea care i se atribuie. Răzbunarea veșnică nu poate să servească cauza nici unei dreptăți, oricare ar fi aceasta, și exclude principiile iertării și ale compasiunii creștine. Învățăturile lui Isus (Iisus) sunt incompatibile cu existența unui iad veșnic, ca loc de suferințe nesfârșite.

De ce ar trebui ca un călugăr budist, de exemplu, care s-a detașat de dorințele și pasiunile sale și care duce o viață curată să sufere în iad, nefiind familiarizat cu religia creștină? Numai Dumnezeu îi poate judeca pe oameni și dogmele care susțin că instituțiile bisericești ar putea îndeplini o astfel de judecată sunt false. Aceste dogme susțin că pentru toți aceia și acelea care nu au credință în jertfa pe cruce a lui Isus (Iisus) nu există posibilitatea mântuirii. Idea este că toți oamenii trebuie să devină Creștini pentru a ajunge în rai. Unii Creștini, dintre Evreii creștinați, credeau și ei că pentru a fi mântuită o persoană trebuie mai întâi să respecte tradiția evreiască, dar apostolul Pavel a scris mai multe epistole care i-a contrazis. Mulți Creștini cred sincer că alți Creștini, care aparțin la alte denominațiuni creștine, decât aceea de care aparțin ei sau ele, vor fi pedepsiți cu iadul veșnic, deoarece nu respectă dogmele și doctrinele pe care le respectă ei sau ele. Astfel de păreri despre rai și iad reprezintă adevărate anomalii și dovedesc că dogmele și doctrinele care le susțin sunt absurde.  

Dacă Dumnezeu ar urma să instituie iadul ca loc de pedeapsă veșnică, atunci ar fi mai corect ca denominațiunile creștine să predice frica care trebuie să îi ghideze pe oameni în această viață, frica și numai frica, și să nu pervertească învățăturile religioase propovăduind o dragoste, care în realitate nu există. De ce se pune mai mult accent pe rai, dacă el va afecta viața a foarte puțini oameni, în raport cu iadul, care va determina viața a miliarde de ființe umane? Acest mod de predicare este unul ipocrit, deoarece ține ascunsă partea îngrozitoare a realităților religioase și prezintă doar o fațadă pe care încearcă să o facă cât mai atrăgătoare. Mă întreb însă, dacă cineva ar fi convins să urmeze calea religiei având în față doar frica? Cu toate acestea, chiar asta ne spun, în mod implicit, dogmele și doctrinele religioase că trebuie să facem. Ori alegem să ne supunem necondiționat lui Dumnezeu, ori ne vom chinui în iad pentru veșnicie. Aceste dogme și doctrine nu ne dau altă alternativă. Dacă lucrurile ar fi prezentate corect, probabil că ar urma o revoltă generală asupra religiilor care propovăduiesc iadul veșnic. În ceea ce mă privește, consider că dacă povestirile despre raiul din Grădina Eden sunt doar mituri este foarte probabil ca și narațiunile despre raiul viitor și despre iadul veșnic să fie tot mituri.

Cel mai mare egoism al unui om este să dorească să fie mântuit cu prețul ca 90% din populația globului să se chinuie veșnic în iad. Fericirea veșnică obținută cu prețul nenorocirii a miliarde de oameni nu merită nici o atenție.

Dacă apostolul Pavel ne spune că Dumnezeu ar fi creat unii oameni pentru o întrebuințare de cinste și alții pentru o întrebuințare de ocară, de ce mai sunt condamnați acei oameni care au fost creați pentru o întrebuințare de ocară, dacă acesta a fost modul în care au fost creați? (Romani 9; 20-23) A destina anumite persoane pentru iad, doar pentru a da câtorva șansa de a ajunge în rai nu poate să fie în nici un caz planul de acțiune a unui Dumnezeu bun și iubitor. Dacă Dumnezeu ar fi avut nevoie de întreaga istorie a omenirii, cu toate paradoxurile ei, doar pentru a mântui la finalul acesteia o minoritate de credincioși, cu prețul suferințelor a miliarde de oameni, atunci înseamnă că El nu este Atotputernic, deoarece planul Său presupune prea multe aspecte negative.

➤

Dacă nu interpretăm literal primele 11 capitole din Biblie, avem tot dreptul să avem serioase îndoieli asupra multor altor texte biblice. Toate textele care sunt cuprinse de Biblie și în care ni se spune că Dumnezeu a creat cerul și Pământul în șase zile trebuie să fie puse la îndoială.

Cum putem să fim siguri că istoria poporului evreu, așa cum este descrisă de V.T., este reală, dacă povestirile privitoare la crearea universului contrazic realitatea? Nimic nu ne îndreptățește să acordăm credit povestirilor din V.T., atunci când observăm cât de contradictorii sunt narațiunile despre creație din Biblie.

O problemă majoră care discreditează în egală măsură toate religiile care cred în existența unui loc de pedeapsă veșnic este problema iadului. Cum ar putea Dumnezeu, dacă este generos și iubitor, să pedepsească veșnic o persoană muritoare care trăiește în niște condiții care sunt departe de a fi ideale pe Pământ? Cum ar putea să se potrivească o pedeapsă veșnică la condițiile vieții trecătoare de pe Pământ? Cei mai mulți oameni nu trăiesc în viața de zi cu zi cu conștiința că sunt veșnici, ei știu că sunt trecători. Coordonatele vieții umane pe Pământ nu permit aplicarea unei pedepse veșnice unei ființe umane, deoarece oamenii trăiesc într-un anumit context în care trebuie judecată responsabilitatea umană. Evoluția speciilor se bazează pe lupta pentru existență în care este inclus și omul. De aceea, legile omenești sunt concepute să funcționeze după condițiile în care oamenii trăiesc pe Pământ. Introducerea unui element extraneu, păcatul, care nu corespunde cu nimic naturii umane, atâta vreme cât sfințenia nu este specifică acestei naturi, nu poate să justifice aplicarea unor pedepse din altă lume, care contrazic substanța naturală a omului. Oamenii răspund doar în măsura în care au fost educați de societate să respecte legile acelei societăți, în limitele naturii lor. Tot ceea ce depășește aceste limite naturale, pe baza unor principii supranaturale, străine naturii umane, nu pot să atragă răspunderea veșnică a oamenilor.    

Orice pedeapsă care se aplică oamenilor care au trăit, trăiesc sau vor trăi pe Pământ trebuie să ia în considerare condiția umană și are ca limită sfârșitul vieții naturale a celor în cauză. O pedeapsă supranaturală pentru oamenii care trăiesc în natura lor pământească este un nonsens.

Dacă realitatea are atât o dimensiune finită cât și una infinită, cele două nu pot să fie confundate între ele, ca și cum între ele nu ar fi nici o diferență. Pe Pământ oamenii au corpuri biologice dar în veșnicie vor trebui să aibă o altă structură pentru a trăi veșnic. Trecerea de la o structură la altă structură este definitorie pentru comportamentul uman. Cu alte cuvinte, multe acțiuni umane sunt determinate de specificul corpurilor naturale omenești și dacă structura biologică ar fi înlocuită cu o alta atunci și comportamentul ar fi diferit.

Pedepsirea unor oameni cu o pedeapsă eternă pentru greșeli săvârșite într-o viață trecătoare este o absurditate. Încă nu s-a dovedit că oamenii sunt ființe nemuritoare, iar experiența umană pământească ne arată că suntem muritori. Construirea unor doctrine pornind de la premisa imortalității umane, fără nici o dovadă clară că suntem ființe nemuritoare, și pe această bază acceptarea principiului condamnării unor oameni la o pedeapsă veșnică, pentru greșelile lor pământești sau pentru necredința lor în Dumnezeu, sunt principii foarte primejdioase.

Așa zisa revelație a lui Dumnezeu despre creație nu poate decât să ne descurajeze de la acceptarea unei asemenea perspective, deoarece Pământul a apărut acum 13,7 miliarde de ani, după cum ne spune știința și nu acum aproximativ 6000 de ani, după cum afirmă reprezentanții doctrinei creaționiste a Pământului tânăr. Biblia nu ne oferă dovada că suntem ființe nemuritoare și nu are cum să facă acest lucru, atâta vreme cât afirmațiile sale despre creație nu reflectă realitatea, ci sunt doar mituri.   

Oamenii fac multe greșeli, câteodată cu bune intenții și sunt pedepsiți pentru ele, sau suferă efectele lor, în timpul vieții lor pe Pământ. După ce au suferit efectele negative ale faptelor lor aici pe Pământ, conform învățăturilor religioase, oamenii mai trebuie să fie supuși, încă o dată, pentru aceleași fapte, unei pedepse veșnice în iad. Aceasta ar duce la pedepsirea de două ori a ființelor umane pentru aceleași fapte și o astfel de ipoteză este profund imorală. Este ca și cum Dumnezeu nu ar recunoaște justiția omenească și i-ar judeca din nou pe oameni, de data aceasta cu maximă asprime, aplicând o pedeapsă maximă.

Se vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, ca și cum această Împărăție ar fi o altă formă de organizare statală, supranaturală, care anulează formele statale pământene. Aceasta este o viziune contrazisă chiar de textele biblice. Isus (Iisus) s-a referit la valabilitatea administrațiilor pământești atunci când a recomandat să dăm Cezarului ce este al Cezarului. (Matei 22; 15-22) Chiar și apostolul Petru a cerut oamenilor să fie supuși conducătorilor omenești, deci hotărârile lor în materie juridică nu pot să fie anulate printr-o nouă judecată și mai aspră. (1 Petru 2; 13-14)

Mai mult, există oameni care nu au încălcat niciodată legile societăților în care trăiesc, sau le-au încălcat într-o măsură cu totul nesemnificativă, și cu toate acestea, ei și ele vor trebui să ajungă în iad, printre altele, pentru că au crezut, pe bună dreptate, că povestirile biblice despre creație și Potop nu sunt adevărate. Aceste persoane au extrapolat această constatare corectă și au concluzionat, în mod incorect, că Dumnezeu nu există.

De fapt, credința în Dumnezeu este un dar personal primit de la El, deci oricine nu a primit acest dar, deci nu a avut posibilitatea să îl accepte sau să îl respingă, nu poate fi condamnat la iadul veșnic. (1 Corinteni 12; 9) Nu ar fi drept ca unii oamenii, care au primit darul credinței, prin revelație personală, să ajungă în rai și ceilalți oameni, care nu au primit acest dar să ajungă în iad, pe baza unei decizii care nu le aparține. 

Chiar și un copil născut în altă religie decât în religia creștină, sau într-o familie în care ambii părinți sunt ateiști, care a murit înainte de a atinge discernământul deplin și o deplină maturitate de gândire, conform învățăturilor instituțiilor bisericești, ar fi pedepsit cu iadul veșnic, dacă nu crede în jertfa mântuitoare a lui Isus (Iisus), și aceasta pentru doar 14 sau 15 ani trăiți pe Pământ. Pedeapsa acelui copil s-ar justifica prin neascultarea față de Dumnezeu a lui Adam și Eva, care neascultare s-ar fi transmis tuturor oamenilor de pe Pământ, deci și acelui copil. Adam și Eva nu au existat cu adevărat și fără capacitate de discernământ nimeni nu poate să răspundă cu o responsabilitate veșnică pentru faptele sale.  

În narațiunile din V.T. se povestește că mulți copiii nevinovați ar fi murit în urma acțiunilor lui Dumnezeu. Dacă toate povestirile din V.T. sunt la fel de adevărate ca primele 11 capitole din cartea Facerea, nu a fost Dumnezeu care a ucis acești copii, ci imaginația umană.

Numai Isus (Iisus) este considerat a fi Calea pentru mântuirea oamenilor. Este vorba despre numele Isus (Iisus), care deschide ușa mântuirii, sau despre practicarea învățăturilor Sale? Mulți oameni sunt lăsați să creadă că folosirea numelui lui Isus (Iisus) este suficientă pentru mântuire, dar există argumente serioase că numai practicarea învățăturilor Sale poate duce la viața veșnică. (Faptele Sfinților Apostoli 4; 10-12)  

Ce este mai bine pentru mântuire, a fi un Creștin numai cu numele sau a practica învățăturile lui Isus (Iisus), chiar fără a atașa numele de Creștin de persoana care practică aceste învățături? Învățăturile lui Isus (Iisus) au un mare grad de universalitate, putem găsi aceleași învățături în multe forme de spiritualitate. Aceste învățături devin efective numai atunci când cineva le pune în practică. Pentru a iubi oamenii, așa cum recomandă Isus (Iisus) și așa cum cer și alte învățături religioase nu este nevoie de apartenența la nici o instituție religioasă. În realitate cel sau cea care își iubește aproapele ca pe sine practică Creștinismul, chiar fără să se numească Creștin.  

Condamnarea oamenilor la pedeapsa cu iadul veșnic doar pentru că nu se numesc Creștini și pentru că nu profesează dogmele și doctrinele creștine este o învățătură problematică, dacă ceea ce contează mai mult este atitudinea morală a unei persoane și nu apartenența la o religie sau alta.

Există multe texte în Biblie care ne pot duce la concluzia că iadul nu este un loc real unde păcătoșii își vor petrece eternitatea. În Deuteronomul ni se spune că Dumnezeu a pus în fața poporului evreu viața și moartea, nu viața veșnică în rai și viața veșnică în iad:

„19. Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte Ți-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. 20. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor”. (Deuteronomul – A cincea carte a lui Moise 30; 19-20) 

În N.T. apare un principiu nou și anume viața veșnică în rai și viața veșnică în iad. Nu mai moare nimeni, toți oamenii vor trăi veșnic, fie vor trăi în rai, fie vor suferi în iad. Principiul existenței eterne în iad ridică niște semne serioase de întrebare, care pun la îndoială valabilitatea lui.

Pentru ca cineva să sufere pentru eternitate în iad, el sau ea trebuie să fie înviată din morți, dacă a murit, și să primească un corp indestructibil care să îi permită să sufere chinurile veșnice. Ce fel de corp va fi acela care să permită suferința și în același timp să nu fie distrus? Suferința în corpul uman este un semn că ceva nu funcționează corespunzător și că dacă nu este remediat va duce la distrugerea acelui organism și instalarea morții. Suferința într-un corp indestructibil este un nonsens, deoarece, dacă nu moare, înseamnă că acel corp nu poate fi afectat într-un mod care va duce la distrugerea lui. Suferința într-un corp care nu moare niciodată își pierde rațiunea de a exista.  

Biblia nu este deloc clară în privința existenței iadului și există texte care pot fi interpretate în ambele sensuri. Un astfel de text este cel cuprins în cartea Apocalipsa:   

„7. Şi către sfârşitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din închisoarea lui, 8. Şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, şi să le adune la război; iar numărul lor este ca nisipul mării. 9. Şi s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită. Dar s-a pogorât foc din cer şi i-a mistuit. 10. Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor. 11. Şi am văzut, iar, un tron mare alb şi pe Cel ce şedea pe el, iar dinaintea feţei Lui pământul şi cerul au fugit şi loc nu s-a mai găsit pentru ele. 12. Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. 13. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. 14. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc. 15. Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 20; 7-15)

Acest text biblic generează multe contradicții. În primul rând, cine este vinovat de răul din lume? Dacă numai Satana ar fi vinovat de răul din lume, atunci eliminarea lui ar duce automat la eliminarea răului și aceasta este exact cea ce spune textul respectiv. Alte texte biblice însă ne spun că natura umană este la ora actuală cauza păcatului, din cauza neascultării lui Adam și Eva. Prin urmare, dacă natura umană este decăzută din punct de vedere moral, atunci fie că Satana se află în închisoare sau nu, oamenii tot se vor lupta unii cu alții, datorită naturii lor, pe care dogmele și doctrinele creștine o consideră decăzută.

Sfinții creștini, la ora actuală nu reprezintă o singură tabără ci sunt împărțiți între mai multe denominațiuni creștine. De altfel sfinții nu sunt o armată combativă, dacă respectă învățătura lui Isus (Iisus) de a întoarce și obrazul celălalt când sunt loviți.

„Diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” este o formulare care ne vorbește despre eternitatea iadului. În același timp, patru versete mai încolo, ni se spune că „moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” Dacă moartea a fost aruncată în iezerul de foc înseamnă că nu mai există moarte. Moartea totuși nu este o entitate separată, ca să poată să fie „aruncată în iezerul de foc” deoarece moartea este o fază a existenței biologice a unor ființe vii și nu o realitate independentă de acestea. Dacă iadul a fost aruncat în iezerul de foc, atunci înseamnă că iadul nu mai există, deci nimeni nu va mai suferi în iad. Prin urmare, moartea a doua despre care vorbește versetul 14, nu este compatibilă cu o viață eternă petrecută în iad, cu atât mai mult cu cât iadul a murit și el, prin moartea a doua. Ori oamenii vor fi chinuiți în iad ori iadul a fost aruncat în foc și a suferit moartea a doua, cele două se contrazic între ele.    

„Neamurile, care sunt în cele patru unghiuri ale pământului” vor fi fost distruse de un foc care s-a coborât din cer. Acei oameni vor fi mistuiți de foc nu vor fi chinuiți veșnic în iad, cele două aspecte se contrazic între ele. 

Este iezerul de foc moartea a doua sau este un loc de suferință veșnică, unde cei care sunt chinuiți trebuie să fie vii pentru a suferi? Și în această privință Biblia este cât se poate de neclară, mai mult dă impresia că scriitorul sau scriitorii acestor texte nu au avut nici cea mai mică idee despre ceea ce au scris, zugrăvind o imagine fantastică, dar incoerentă a viitorului. Diavolul, fiara și prorocul mincinos vor fi chinuiți veșnic în iezerul de foc dar moartea, iadul și cei care nu sunt scriși în cartea vieții vor fi aruncați acolo spre distrugere nu pentru chinuri veșnice.

Apostolul Pavel ne vorbește despre moarte, ca finalitate a celor păcătoși, care nu au fost salvați, și nu de viață veșnică în iad:

„23. Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică, în Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 6; 23)

După spusele lui Pavel, nu există viață veșnică în rai și viață veșnică în iad, ci există doar raiul și moartea. Cartea Facerea ne spune că Adam și Eva ar fi trebuit să fie pedepsiți cu moartea pentru neascultarea lor și nu cu o viață de suferință eternă în iad.

Existența iadului veșnic este o construcție religioasă care a avut ca scop să țină oamenii în ascultare prin apelul la frică. Dacă imaginația umană nu era pusă în mișcare de speranța unei vieți veșnice în rai, cel puțin groaza provocată de existența unui loc de suferințe veșnice trebuia să îi facă pe oameni să creadă în Dumnezeu. În felul acesta, oamenii au devenit prizonierii religiei deoarece aveau doar două opțiuni, fie să creadă în Dumnezeu de bună voie, fie să creadă forțați de gândul că dacă nu credeau și nu se supuneau perceptelor religioase ajungeau să sufere în iad pentru veșnicie. În această situație nu putea fi vorba de libertatea de a alege deoarece oamenii erau forțați să creadă ce doreau Bisericile instituționale ca ei să creadă. 

Existența unui loc de suferințe veșnice ridică multe semne de întrebare asupra dragostei necondiționate pentru omenire a lui Dumnezeu. Această dragoste nu mai este necondiționată dacă depinde de anumite condiții pe care ființele umane trebuie să le îndeplinească. Dragostea lui Dumnezeu deci depinde de locul unde s-a născut o anumită persoană, dacă s-a născut în aria de preponderență a Creștinismului sau nu. Mai depinde de condițiile de viață ale oamenilor, de deciziile lor mai bune sau mai rele și de întâmplări nefavorabile din viața lor, accidente, calamități naturale etc. Religiile, în majoritatea lor, nu propovăduiesc dragostea necondiționată a lui Dumnezeu, ci dragoste condiționată de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu care în final sunt formulate și interpretate de către organizațiile religioase. 

Să luăm cazul unei persoane credincioase, care să presupunem că ajunge în rai. Nu toți membrii familiei acelei persoane au aceeași soartă de vreme ce nu toți sunt credincioși. Unii dintre membrii acelei familii pot să aibă cunoștințe științifice mai evoluate și de aceea nu cred că Adam și Eva au fost personaje reale sau că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile. Pornind de la această bază, acele persoane care nu cred în interpretarea literală a primelor 11 capitole din cartea Facerea pot să respingă cu totul credința creștină și să ajungă în iad, nu pentru că sunt oameni răi, ci pentru că sunt necredincioși.

Cum ar putea cineva să fie fericit în rai în timp ce aceia care i-au fost apropiați în viața aceasta, soț sau soție, părinți sau copii suferă în iadul cel veșnic? Numai un egoism extrem ar permite așa ceva. În același timp, se presupune că în credința creștină egoismul este dat la o parte și că cei care o profesează sunt animați de compasiune. Putem presupune că o persoană care a iubit pe cei apropiați, nu poate fi fericită în rai, atâta vreme cât cei apropiați suferă în iad.  

Respingând cele mai multe din scrierile biblice, pe baza faptului că ele conțin nenumărate contradicții și absurdități, anumiți oameni pot să devină ateiști, dacă nu au o experiență personală cu Dumnezeu. Atâta vreme cât, orice experiență personală cu Dumnezeu se pornește la inițiativa Lui, dacă o persoană nu are o astfel de experiență și rămâne necredincios sau sceptic, atunci ateismul acelei persoane nu poate să fie considerat ca fiind o vină a sa, deci nu există nici o bază pentru ca aceea persoană să sufere veșnic în iad, doar pentru că este necredincioasă.  

Bucuria celor aleși, care se vor afla în rai după afirmațiile Bibliei, va fi întunecată pentru totdeauna de suferințele din iad ale rudelor și prietenilor lor. Doar cei mai egoiști indivizi pot să fie fericiți atunci când alte ființe umane suferă. Valorile creștine sunt profund incoerente, dacă fericirea în rai și suferințele în iad ar exista în același timp.

O altă problemă fundamentală este legată de nevoia unui iad care să se perpetueze pentru veșnicie. Un astfel de iad ar permanentiza răul în univers și ar influența negativ toate ființele umane, atât cele condamnate la iad cât și cele care se presupune că vor fi în rai. Iadul ar fi locul pentru răul din univers și răul acesta va fi etern. Dacă ar permanentiza răul atunci înseamnă că Dumnezeu nu a câștigat bătălia împotriva răului deoarece a câștiga o astfel de bătălie înseamnă eradicarea răului nu permanentizarea lui. 

O așa zisă răzbunare fără sfârșit a lui Dumnezeu împotriva păcătoșilor ar extinde suferința în toată existența universală, pentru totdeauna, și ar genera exact opusul a ceea ce încearcă El să realizeze adică triumful binelui asupra răului. În locul unei lumi pașnice și fericite va exista o lume în care strigătul răului se va auzi la nesfârșit.  

Raiul și iadul reprezintă două fațete ale aceleași monede. Problema este că a discerne între ele este foarte greu pentru o ființă umană care trăiește pe Pământ. Fără a avea experiența directă a raiului nimeni nu poate să își dea seama de importanța lui. Multă lume nu poate să creadă că, dacă există iadul, acesta poate să fie un loc atât de îngrozitor cum este prezentat de unele instituții bisericești. Nu se poate ca Dumnezeu să iubească oamenii, să aibă compasiune pentru ei, și să fie generos, și în același timp să îi tortureze pe unii dintre ei pentru veșnicie. Cum ar putea să fie Dumnezeu gata să își sacrifice Fiul pe cruce pentru salvarea oamenilor și în același timp să tortureze majoritatea omenirii pentru totdeauna? Nu are sens, atât de multă dragoste exclude atât de multă ură.      

În opinia mea personală și a altor comentatori creștini, Isus (Iisus) nu i-a învățat pe oameni că iadul este un loc de tortură veșnică, ci le-a spus acestora că iadul este un foc unde vor arde și astfel vor muri aceia și acelea care nu vor fi mântuiți. Există două alternative, viața veșnică în rai, alături de Dumnezeu, și moartea, pentru oricine nu este considerat potrivit pentru mântuire.

Ce fel de păcat, săvârșit într-o viață muritoare pe Pământ, poate să justifice aplicarea ca pedeapsă a unor suferințe veșnice în iad? Se pare că Biblia vorbește despre dușmanii lui Dumnezeu, care vor suferi o astfel de pedeapsă. „Şi diavolul, care-i amăgise, a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este şi fiara şi proorocul mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor”. Ce ne spune această afirmație biblică? Ne spune că Dumnezeu își pedepsește aprig dușmanii, nu cu o pedeapsă trecătoare, ci cu una veșnică, deși ființele respective nu sunt ființe veșnice. Din nefericire, această constatare discreditează complet învățătura lui Isus (Iisus) despre Tatăl ceresc. Isus (Iisus) ne-a spus că Tatăl ceresc își iubește dușmanii și de aceea ne cere și nouă să facem al fel. Dacă Dumnezeu își pedepsește dușmanii cu pedeapsa iadului veșnic, atunci cu siguranță că nu se poate spune despre El că îi iubește pe aceștia: 

„43. Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău”. 44. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, 45. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 43-48)

Ce fel de perfecțiune este aceasta dacă cineva își urăște atât de mult dușmanii încât dorește să îi vadă suferind pentru veșnicie? Nici vorbă de perfecțiune. Pur și simplu Isus (Iisus) ne-a vorbit despre un alt Dumnezeu decât cel care este descris în cartea Facerea sau în cartea Apocalipsa din Biblie. Explicația poate să stea și în aceea că scriitorii biblici au avut păreri personale diferite despre Dumnezeu și povestirile inventate de ei nu sunt în acord unele cu celelalte. Acest lucru ne dovedește că Biblia nu are un autor unic, pe Dumnezeu, deci nu este o colecție de texte care au aceeași sursă, deci care au fost toate inspirate de El. 

Cea mai mare problemă pe care o ridică o pedeapsă veșnică este pierderea speranței. Pe Pământ, acela care execută o pedeapsă are speranța că la un moment dat aceasta va lua sfârșit, chiar dacă acel sfârșit este moartea persoanei în cauză. O pedeapsă veșnică în iad este cu atât mai îngrozitoare cu cât nu se întrevede un final pentru acea pedeapsă. Aplicarea ei nu se termină niciodată. Iubirea prea mare pentru omenire trezește o dezamăgire la fel de mare pentru cel care iubește, în cazul nostru Dumnezeu, și răzbunarea Lui este cruntă. Aceasta pare a fi descrierea unui om sau a unei ființe asemănătoare cu omul și nu descrierea lui Dumnezeu, care trebuie să fie cu totul detașat de aceste pasiuni umane, dacă este cu adevărat o Realitate Atotputernică. Scriitorul biblic s-a gândit probabil la ceea ce ar face el dacă ar fi Dumnezeu și nicidecum nu l-a perceput pe El ca fiind Întemeietorul a toată Existența, Acela care l-a creat pe Satana, pe fiară și pe prorocul mincinos. Dumnezeu este capabil să înțeleagă în profunzime motivele care animă pe fiecare din creaturile Sale, dacă El le-a creat cu adevărat, nu ar avea de ce să fie atât de supărat pe ele încât să dorească să le chinuie pentru veșnicie. Existența iadului anulează cu totul imaginea despre un Dumnezeu iubitor și drept care dorește binele oamenilor. Nimeni nu poate să fie iubitor și drept și în același timp să dorească să își tortureze dușmanii pentru veșnicie, mai mult să chinuie la nesfârșit chiar și pe cei care nu i-au fost dușmani, dar nu au crezut în El.   

Cine va fi persoana care va fi responsabilă de conducerea iadului și de executarea pedepselor celor găsiți vinovați? Mulți cred că Satana va fi responsabil cu conducerea iadului și el îi va chinui pe cei și pe cele care se vor afla acolo. De ce ar face Satana așa ceva? De ce i-ar chinui el pe adepții lui în iad? Până la urmă, Satana și toți oamenii care vor fi trimiși în iad vor fi colegi de suferință. Ar fi un nonsens să credem că Satana va chinui persoanele care s-ar afla în iad doar ca să îndeplinească voința lui Dumnezeu, deoarece se presupune că el este dușmanul Lui și de aceea nu se supune comenzilor Lui.

Dacă cineva crede că cel care va administra iadul va fi Satana trebuie să remarce că acesta nu se va simți obligat cu nimic să asculte cerințele lui Dumnezeu. Nu există nimic mai rău decât iadul, ceva care s-ar putea întâmpla lui Satana, dacă acesta s-ar revolta din nou împotriva lui Dumnezeu. Diavolul nu va fi interesat să aplice nici o sentință dată de Dumnezeu și nici să chinuie pe nimeni. Satana nu va avea dorința să îi chinuie pe cei păcătoși știind că Dumnezeu vrea acest lucru. Dacă Dumnezeu nu ar vrea ca oamenii să fie chinuiți atunci nu ar îngădui existența iadului în univers. Ar fi greu ca Dumnezeu să impună ceva diavolului care s-ar afla în iad, pe teritoriul lui. Este clar că dacă ar exista iadul ar trebui să fie coordonat direct de Dumnezeu pentru ca acesta să devină un loc de executare a pedepsei veșnice, cu atât mai mult cu cât și Satana ar fi printre cei pedepsiți.

Numai îngeri trimiși de Dumnezeu vor putea să supravegheze executarea pedepselor celor condamnați să sufere în iad, deoarece Satana și îngerii lui sunt printre cei pedepsiți. Ce îngeri sfinți sunt aceia care vor veghea la îndeplinirea suferințelor celor condamnați? Nu există sfințenie acolo unde se aplică o tortură, indiferent despre ce cauză este vorba. 

Dacă apologeți ai Bibliei consideră că Dumnezeu nu se face vinovat de răul din lume, cum se corelează acest lucru cu afirmația că El se va face responsabil de suferințele a miliarde de oameni în iad? Existența iadului, dacă aceasta ar fi reală, este doar responsabilitatea lui Dumnezeu și este una care depășește chiar răspunderea pentru răul care se manifestă în lume. Răspunderea pentru răul din iad este mai mare, deoarece ea ar putea fi evitată, dacă Dumnezeu ar decide eliminarea iadului. În Biblie ni se spune că iadul va fi aruncat în iazul de foc dar mulți comentatori susțin că va fi un loc efectiv de suferință. (Apocalipsa 20; 14) Oare tot povestea cu Adam și Eva, două personaje care nu au trăit niciodată pa Pământ, poate să justifice suferințele a miliarde de oameni în iad? Dacă Adam și Eva sunt doar eroii unui mit, deci nu au existat niciodată cu adevărat, atunci nu există nici un fel de justificare morală pentru existența iadului și aceasta este o învățătură care șterge orice valoare ar fi atribuită dogmelor și doctrinelor creștine care afirmă că Dumnezeu iubește omenirea. Dacă personal mai văd valoare în Creștinism este doar pentru că am convingerea că textele biblice despre iad sunt doar metafore și că învățăturile lui Isus (Iisus) despre acest subiect au fost interpretate în mod deliberat greșit de către instituțiile bisericești. Isus (Iisus) s-a referit la iad ca fiind o distrugere definitivă a celor nemântuiți, moartea a doua, și nicidecum ca un loc de suferință veșnică.

➤

Dacă Adam și Eva nu sunt personaje reale, nimeni nu poate să fie condamnat să sufere o pedeapsă eternă în iad pentru că nu crede în teologia care se desprinde din Biblie, aceea care este promovată de Bisericile instituționale. Cum ar putea cineva să fie condamnat pentru că nu crede o minciună? Din punct de vedere istoric, un mit nu ne spune adevărul despre felul cum s-au petrecut lucrurile în realitate, ci încearcă doar să reconstituie imaginativ situații la care scriitorului mitului nu a avut acces. Dacă dorim să avem un grad mai mare de certitudine asupra vieții reale, atunci avem nevoie de știință care se bazează pe observația realității și pe dovezi care susțin ipotezele pe care aceasta le avansează. Povestirile despre creație din Biblie nu sunt susținute de observațiile pe care știința le-a făcut asupra lumii și nu se bazează pe nici un fel de dovezi furnizate de modul cum se desfășoară lucrurile în universul de care aparținem. Mai mult, aceste povestiri sunt profund contradictorii, sunt absurde și prezintă o ordine inversată a creației, plasând efectele înaintea cauzelor, de exemplu, crearea luminii înaintea creației soarelui. 

Ni se spune câteodată, de către instituțiile bisericești, că dacă nu credem în toate dogmele și doctrinele creștine, vom fi condamnați să ardem în iad pentru totdeauna. Chiar și această pretenție a religiei organizate este suficientă ca cineva să respingă credința în Dumnezeu, așa cum ne este ea propusă de către Bisericile instituționale. Nimeni nu ar trebui să fie forțat să creadă o doctrină sau dogmă bazată pe o interpretare literală a miturilor creației din Biblie. 

Avem de ales între două posibilități. Fie Dumnezeu este așa cum îl descriu textele V.T. și atunci imaginea Lui este în contradicție cu ceea ce ne-a învățat Isus (Iisus) despre El, fie Dumnezeu nu seamănă deloc cu imaginea oferită de V.T. și El este așa cum l-a descris Isus (Iisus). Imaginea pe care Isus (Iisus) a prezentat-o despre Tatăl ceresc este foarte diferită față de cea pe care o regăsim în V.T. Isus (Iisus), în conformitate cu Biblia, ne-a spus că Tatăl ceresc este personificarea dragostei necondiționate și El nici nu judecă pe nimeni. (Ioan 5; 22) În V.T. îl găsim pe Dumnezeu ca fiind gelos și răzbunător și gata să verse sânge omenesc. (Amos 6; 8) În V.T. Dumnezeu este prezentat ca un stăpân suveran, dar în N.T. Isus (Iisus) Fiul lui Dumnezeu dă un exemplu personal despre ceea ce înseamnă dragostea de oameni.    

Dacă imaginea reală a lui Dumnezeu este aceea care poate să fie găsită în N.T. și dacă El este perfect și dacă El își iubește și dușmanii, așa după cum l-a descris Isus (Iisus), atunci în V.T. nu îl putem găsi pe El. În V.T. Dumnezeu își urăște dușmanii și caută să îi distrugă. (Cartea înțelepciunii lui Solomon 14; 9) Isus (Iisus), despre care se spune că este una dintre cele trei Persoane care formează Trinitatea, a fost extrem de pacifist, atunci când a trăit pe Pământ, dar în V.T. apare Dumnezeul oștirilor, care este un Dumnezeu al războiului, nu al păcii. Cum poate fi același Dumnezeu atât de războinic și atât de pacifist, în același timp, și cum poate să se transforme două atitudini atât de diferite în două repere morale care vin din aceeași sursă. Răspunsul este clar, marea majoritate a scrierilor biblice sunt de sorginte umană și ele nu au o logică internă care să le confere coerență, fiind niște scrieri eterogene.     

Spre exemplu, Biblia conține o povestire în care ni se spune că Saul a fost trimis să distrugă o întreagă națiune, chiar și animalele, și aceasta nu putea să fie o acțiune comandată de Dumnezeu, deoarece El își iubește dușmanii.

„2. Aşa zice Domnul Savaot: Adusu-Mi-am aminte de cele ce a făcut Amalec lui Israel, cum i s-a împotrivit în cale, când venea din Egipt. 3. Mergi acum şi bate pe Amalec şi pe Ierim şi nimiceşte toate ale lui. Să nu iei pentru tine nimic de la ei, ci nimiceşte şi dă blestemului toate câte are. Să nu-i cruţi, ci să dai morţii de la bărbat până la femeie, de la tânăr până la pruncul de sân, de la bou până la oaie, de la cămilă până la asin”. (Cartea întâia a Regilor 15; 2-3)

„46. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? 47. Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? 48. Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Sfânta Evanghelie după Matei 5; 46-48)  

Ori Tatăl nostru Cel ceresc nu este desăvârșit și de aceea l-a trimis pe Saul ca, împreună cu dușmanii Săi, să omoare femei și copii, familiile dușmanilor Săi, ori dacă este desăvârșit, atunci Biblia minte și El nu l-a trimis pe Saul să facă acest lucru. Care este răspunsul la această întrebare? Răspunsul nu îl putem afla studiind Biblia, căci ea prezintă imagini contradictorii ale lui Dumnezeu.   

În timpurile V.T. Dumnezeu nu a practicat genocidul doar o dată, cu ocazia Potopului, ci de mai multe ori. Scuza pe care au găsit-o anumiți apologeți ai Bibliei este acea că toate popoarele care au fost distruse au fost formate din păcătoși, prin urmare, acei oameni meritau să moară. Să nu uităm însă că așa zișii păcătoși erau oamenii ca toți ceilalți, care trăiau în acele vremuri. Dacă Dumnezeu nu s-a revelat acelor așa ziși păcătoși și nu le-a dat și lor legile Sale, atunci de ce au fost aceștia exterminați fără milă? Acei oameni nu puteau să fie altfel decât păcătoși în condițiile în care ei nu au primit revelația directă a lui Dumnezeu. Este vorba de mituri inventate de oameni, pentru a justifica anumite politici de cucerire, nu poate fi vorba de acțiunile lui Dumnezeu care nu are cum să iubească omenirea și, în același timp, să distrugă popoare întregi, prin acțiuni de genocid. Iată ce spune Biblia că s-ar fi întâmplat dacă Dumnezeu ar fi făcut minunile Sale și în mijlocul altor popoare, în afara poporului evreu:

„21. Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în cenuşă, s-ar fi pocăit.” (Sfânta Evanghelie după Matei 11; 21) 

Dacă Dumnezeu nu a făcut astfel de minuni în Tir și în Sidon, nici nu avea nici un motiv să se aștepte la pocăință din partea locuitorilor acelor locuri, deci distrugerea unor asemenea așezăminte umane nu ar fi avut nici o bază morală. Cu toate acestea, conform precizărilor făcute de Biblie, Tirul a fost o țintă pentru Dumnezeu și a suferit numeroase evenimente dezastruoase:

„5. Când Egiptul va prinde de veste, va tremura la auzul nenorocirilor Tirului.” (Isaia 23; 5)

Angajamentul lui Dumnezeu împotriva altor popoare, altele decât poporul evreu, pare a fi cu totul nejustificat. Chiar dacă poporul evreu a avut un acord cu Dumnezeu, totuși populația evreiască a fost de multe ori neascultătore față de El, la fel de mult poate ca și alte popoare, deci tratamentul special acordat Evreilor nu era justificat. În același timp, trebuie observat că și Evreii au fost pedepsiți pentru păcatele lor, deci în înțelepciunea Sa Dumnezeu ar fi trebuit să cunoască natura umană și să știe că distrugerea unor întregi popoare nu va realiza nimic. Toate aceste povestiri despre pedepse aplicate de Dumnezeu diferitelor popoare se bazează pe prezumția că Adam și Eva au fost personaje reale și că, prin urmare, El ar avea drepturi suverane asupra creației Sale.

Dacă Dumnezeu i-a făcut pe primii oameni, tot El are și dreptul de a îi distruge, dar dacă oamenii nu au fost creați așa cum ne spune Biblia, ci sunt produsul evoluției naturii, atunci El nu are nici o justificare de a distruge oamenii pentru că sunt păcătoși, deoarece păcatul este în natura umană. Oamenii nu pot să fie condamnați doar pentru că sunt păcătoși, dar poartă responsabilitatea pentru acțiunile sau inacțiunile lor concrete în fața legilor sociale. O persoană care nu a săvârșit nici o ilegalitate nu poate să fie anihilată doar pentru că are o natură imperfectă. Chiar dacă natura umană nu este desăvârșită din punct de vedere moral, totuși sunt mulți oameni care în natura lor respectă legile sociale și au un caracter bun și generos. A condamna acești oameni doar pentru că sunt urmașii lui Adam și Eva este o aberație, cu atât mai mult cu cât oamenii nu sunt urmașii acestor personaje imaginare.    

Care este obiectul salvării lui Dumnezeu? Este salvarea de moarte sau de iadul veșnic? Dacă există iadul veșnic, atunci moartea nu există, căci nu poți să suferi veșnic, dacă mori. Biblia ne spune că Dumnezeu acceptă existența iadului veșnic și tot El ne poate salva de iadul a cărui existență El o tolerează. Dacă Dumnezeu nu ar fi tolerat existența iadului noi nu am avea nevoie să fim salvați de la a ajunge în iad. Pare ciudat, Dumnezeu ne salvează de ceea ce chiar El a creat, adică iadul.

 Se propovăduiește foarte mult iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, dar cine citește anumite versete biblice nu poate să vadă în acțiune această iubire, poate chiar să fie frapat de o atitudine lipsită de iubire. Să luăm un exemplu care ar trebui să reflecte iubirea necondiționată a lui Dumnezeu, dar care nu seamănă deloc cu așa ceva: 

„1. Apoi a răsunat la urechile mele un glas mare şi a zis: „Apropiaţi-vă pedepsitorii cetăţii, având fiecare în mână unealta de nimicire!” 2. Şi iată dinspre poarta de sus, care dă spre miazănoapte, veneau şase bărbaţi, având fiecare în mână unealta sa ucigătoare; şi între ei se afla unul, îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu unelte de scris. Aceştia, venind, s-au oprit lângă jertfelnicul cel de aramă. 3. Atunci slava Dumnezeului lui Israel s-a pogorât de pe heruvimul pe care se afla la pragul casei. Şi a chemat Domnul pe omul cel îmbrăcat în haină de în, care avea la brâu unelte de scris, 4. Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (litera „tau” care în alfabetul vechi grec avea forma unei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lui”. 5. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după el prin cetate şi loviţi! Să nu aveţi nici o milă şi ochiul vostru să fie necruţător! 6. Ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii, femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „+”! Şi să începeţi cu locul Meu cel sfânt!” Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea templului. 7. Apoi le-a zis: „Întinaţi templul, umpleţi curţile cu ucişi şi ieşiţi!” Şi au ieşit şi au început să ucidă prin cetate. 8. Şi după ce i-au ucis, iar eu am rămas, am căzut cu faţa la pământ şi, strigând, am zis: „O, Doamne, Dumnezeule, vei pierde oare tot ce a mai rămas din Israel, vărsându-Ţi mânia asupra Ierusalimului?” 9. Iar El mi-a răspuns: „Nelegiuirea casei lui Israel şi a lui Iuda este mare, foarte mare şi ţara aceasta e mânjită cu sânge, iar cetatea e plină de nedreptate, că ei zic: „A părăsit Domnul ţara aceasta, Domnul nu mai vede! 10. De aceea ochiul Meu nu-i va cruţa şi Eu nu Mă voi îndura şi voi întoarce purtarea lor asupra capului lor”. 11. Şi iată omul cel îmbrăcat cu haină de în, care avea la brâu uneltele de scris, a dat răspuns şi a zis: ”Am făcut cum mi-ai poruncit”. (Iezechiel 9; 1-11)

Pentru că țara era mânjită de sânge, Dumnezeu nu a găsit un lucru mai bun de făcut decât să o mânjească de sânge și mai tare. Nu poate fi vorba despre Dumnezeu a cărui bunătate o apreciem așa de mult. Nu contează cât de mânjită de sânge era țara, Dumnezeu nu se poate comporta ca un om și dacă nu are altă soluție decât distrugerea extremă, atunci toate dogmele și doctrinele care susțin dragostea Lui pentru omenire au o problemă de consecvență cu textele biblice. Oamenii nu se închină în fața puterii de distrugere a lui Dumnezeu, ci în fața bunătății și dragostei Sale infinite pentru omenire, și dacă aceasta nu ar fi reală, atunci nu se știe câți oameni s-ar mai închina în fața Lui. În ceea ce mă privește, eu consider că textele biblice în care Dumnezeu este descris în culori atât de sumbre sunt falsuri sau prezintă o realitate inferioară, din punct de vedere moral, față de Tatăl ceresc, de exemplu, o civilizație extraterestră. Cu toate acestea, atrocitățile descrise par a fi străine chiar și unei civilizații extraterestre și de aceea ele înclină balanța către exagerări umane mai mult decât către fapte reale. 

Ce ticăloșii ar fi putut să săvârșească fecioarele, copiii și femeile ca să fie uciși fără milă pe străzile orașului? Întreaga poveste este profund absurdă. Poate că anumiți conducători sau oameni puternici ar fi putut săvârși ticăloșii, ca peste tot în lume, de ce trebuiau să sufere niște copii efectele ticăloșiilor lor? Aici este vorba de uciderea nediscriminată a tuturor oamenilor din cetate cu excepția unor victime care aveau înscris un anumit semn pe frunte. Ca și cum întreaga cetate s-ar fi împărțit în două părți, victime și călăi. Cine poate să înghită asemenea enormități? În nici o cetate din lume, populația nu se împarte în victime și călăi, există o majoritate neutră care nu sunt nici victime și nici călăi și în nici un caz copiii nu pot să fie incluși în rândul victimelor. Oricine a scris așa ceva nu a făcut decât să denigreze Persoana lui Dumnezeu și să facă pe mulți oameni să se depărteze de El.

Nu există nici o justificare pentru uciderea unor copilași și dacă Dumnezeu ar fi dat un astfel de ordin ne putem îndoi de dragostea Lui necondiționată. Dacă însă Dumnezeu ne iubește condiționat, atunci trebuie să știm exact care sunt condițiile dragostei Lui. Îi iubește Dumnezeu numai pe aceia și acelea care se supun orbește cerințelor Lui și cred tot ce scrie Biblia, indiferent cât ar fi de absurde situațiile prezentate de acele texte? Personal, cred că Dumnezeu poate învinge răul numai prin adevăr și orice exagerare sau neadevăr prezentat de Biblie nu poate decât să submineze credința în El. Chiar și o dragoste condiționată ar exclude masacrul unor copii nevinovați. Orice concluzii am trage despre caracterul lui Dumnezeu, nu putem să le bazăm pe majoritatea textelor din V.T. care prezintă o imagine deformată a Lui, contrazisă de altfel de Isus (Iisus).   

Textul citat din Iezechiel este în contradicție cu alt text, tot din Iezechiel:

„20. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa. 21. Dar dacă cel rău se întoarce de la nelegiuirile sale pe care le-a făcut şi păzeşte toate legile Mele şi face ceea ce e bun şi drept, el va trăi şi nu va muri.” (Iezechiel 18; 20-21) 

Nu există deci nici o bază pentru uciderea copiilor atâta vreme cât „fiul nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului”. Textele biblice transmit mesaje mixte și contradictorii și în privința răspunderii personale. Dacă facem o paralelă între învățăturile lui Isus (Iisus) și imaginea lui Dumnezeu în V.T. putem să observăm că este vorba despre două planuri total diferite. Cum am putea să ne imaginăm pe Isus (Iisus) dând ordin ca niște călăi să ucidă fecioare, copii și femei sau întreaga populație a unei cetăți? O astfel de ipoteză pare halucinantă. Isus (Iisus) ne-a învățat să ne iubim și dușmanii și să întoarcem și obrazul celălalt atunci când suntem loviți, cum și-ar fi călcat el propriile învățături, ucigând copii nevinovați? Nu poate fi vorba de una și aceeași Persoană și nici măcar de unul și același Dumnezeu. O Persoană care își schimbă atât de mult caracterul, un cameleon moral, nu poate să fie un ghid moral pentru omenire.       

În N.T. avem multe texte care se referă la caracterul iubitor a lui Dumnezeu, în așa măsură încât El este identificat cu dragostea:

„8. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” ( Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan 4; 8)

Dacă Dumnezeu este dragoste, atunci de ce a ucis prin Potop 99,99% din populația globului pământesc? O asemenea dragoste seamănă mai mult cu ura. Crime săvârșite din dragoste săvârșesc numai persoanele care au probleme psihice, dar Dumnezeu este întruchiparea înțelepciunii. Singura explicație care pare a fi plauzibilă este aceea că multe texte biblice reprezintă o colecție de mituri, fără legătură cu realitatea.

➤

În conformitate cu Biblia, oamenii ar fi fost creați muritori, nu au fost de la început nemuritori. Putem să știm acest lucru deoarece ni se spune că în Grădina Eden ar fi existat pomul vieții, care nu ar fi fost necesar dacă oamenii ar fi fost deja nemuritori. Știm despre plante că mureau, încă înainte ca Adam și Eva să devină neascultători față de Dumnezeu, deoarece acestea erau mâncate de oameni și de animale. Animalele de asemenea mureau, deoarece existau și animale care se hrăneau cu alte animale și oamenii mureau, dacă nu apucau să mănânce din pomul vieții.  

Dacă așa stau lucrurile, afirmația apostolului Pavel că moartea ar fi intrat în creație ca o consecință a neascultării primilor oameni de Dumnezeu, este o opinie greșită. Această observație este un motiv temeinic pentru a pune în discuție întreaga teologie a teismului clasic. Moartea nu a intrat în creație deoarece Adam și Eva nu au ascultat de Dumnezeu, ci pentru că El a creat ființe muritoare.

Ideea că omenirea ar fi fost creată nemuritoare, dar că a început să moară din cauza neascultării primilor oameni de Dumnezeu, este o invenție prin care s-a creat o teologie falsă:

„12. De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el. 13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege. 14. Ci a împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră, după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. 15. Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi, prin harul unui singur om, Iisus Hristos.” (Romani 5; 12-15)

Dacă cei mulți nu au murit prin greșeala unuia, adică a lui Adam, atunci nici darul Lui nu era nevoie să prisosească asupra celor mulți, prin harul unui singur om, Iisus Hristos. Cu alte cuvinte, dacă premisa acestei afirmații este falsă, atunci și concluzia ei este tot falsă.

Contrar afirmației apostolului Pavel, moartea a fost în lume din totdeauna, de exemplu, regăsim fosile pe Pământ mult mai vechi decât apariția omului. Chiar din descrierea biblică ne putem da seama că moartea a existat încă de la început pe planeta noastră. Prezența animalelor carnivore, care au fost create înaintea oamenilor, morțile accidentale și existența pomului vieții sunt suficiente argumente care să ne arate că moartea a fost de la început prezentă în creație. 

Există pe Pământ insecte care trăiesc doar câteva ore, de exemplu, efemeropterele cuprind și astfel de insecte. Astfel de insecte, create de Dumnezeu, ar fi murit înainte de crearea oamenilor deci moartea lor nu ar fi avut nici o legătură cu neascultarea primilor oameni. Al doilea argument care demonstrează că moartea nu a intrat în lume prin așa zisa neascultare a lui Adam și Eva este acela că multe animale ar fi murit în mod inevitabil în morți accidentale. Insecte, viermi sau alte animale mici ar fi murit în morți accidentale, fiind înghițite sau strivite de dinozauri sau alte animale de mari dimensiuni. În ape, animale mari, de exemplu balenele, ar fi înghițit o mare cantitate de pește, omorându-i pe aceștia, înainte ca Adam și Eva să fie neascultători față de Dumnezeu. Virusurile și bacteriile ar fi provocat încă de la început boli mortale care să afecteze ființele vii care trăiau pe Pământ la aceea dată.

Păcatul nu a intrat în lume printr-un om și moartea nu a intrat în lume prin păcat. Păcatul a existat de când există lumea și moartea a existat și ea de când există viața, fără legătură cu păcatul. Dacă așa stau lucrurile, atunci înseamnă că principiul harului gratuit a lui Dumnezeu care să compenseze greșeala lui Adam și Eva, astfel încât oamenii să nu sufere nevinovați din cauza unei erori săvârșite de primii oameni, nu are nici o bază reală. Iertarea aceasta, care s-ar fi săvârșit în masă, doar în baza credinței celor în cauză, nu are nici un sens, atâta vreme cât nu există motivul pentru care oamenii ar fi trebuit să fie iertați.

Chiar ideea de păcat trebuie privită diferit decât este văzută de către dogmele și doctrinele oficiale creștine. Oamenii nu se nasc păcătoși, prin urmare păcatul nu este inerent naturii umane. Oamenii greșesc și trebuie să răspundă pentru greșelile lor, dar aceasta nu înseamnă că există vre-o bază ca mulți oameni să sufere pentru veșnicie în iad. 

În baza presupusului păcat a lui Adam și Eva toți oamenii sunt considerați păcătoși din naștere și de aceea sunt priviți cu dispreț în comparație cu Dumnezeu care este văzut ca fiind sfânt. Cu toate acestea, deși este considerat sfânt, Dumnezeu din Biblie care este altceva decât Dumnezeu din realitate, a ucis prin Potop 99,99% din populația globului, după care i-a părut rău și a promis că nu va mai săvârși o asemenea faptă.

Moartea nu a intrat în lume prin păcatul primilor oameni, ci o dată cu apariția vieții pe Pământ. Acolo unde este viață, există și moarte, începând cu cele mai simple microorganisme. Nu este adevărat că moartea provine din existența păcatului, ci mai degrabă relele de pe Pământ sunt generate de existența morții și a suferințelor care sunt înrudite cu ea. De exemplu, criminalii care ucid pentru a obține un beneficiu personal săvârșesc un rău care este posibil datorită existenței morții pe Pământ. 

Conform textelor biblice, Adam și Eva au fost încercați de Dumnezeu pe fundalul existenței morții, deoarece li s-a spus că dacă vor mânca din pomul cunoștinței binelui și răului, în aceeași zi vor muri. Ce sens ar fi fost ca Dumnezeu să vorbească de moarte, dacă ea nu ar fi existat pe Pământ, la data când s-a făcut referire la ea? Dumnezeu a vorbit de moarte ca și cum ea exista deja pe Pământ.

Moartea face parte din procesul de evoluție al naturii. Atunci când moare un individ dintr-o specie un alt individ îi ia locul și cel mai recent individ poate să fie mai bine adaptat decât predecesorul său la condițiile de mediu.

Nemurirea se poate atinge printr-o legătură personală cu Dumnezeu, a fiecărui credincios și a fiecărei credincioase în parte. Pentru aceasta nu este nevoie să credem că Dumnezeu a creat lumea în șase zile sau că Adam și Eva au păcătuit împotriva Lui. Putem să atingem un standard spiritual înalt fără să credem în facticitatea povestirilor cuprinse în primele 11 capitole ale Bibliei.

În afara nivelului biologic, care este condiția fundamentală a existenței noastre pe Pământ, există și o altă treaptă, conștiința, care este locul unde ne întâlnim cu Dumnezeu. Afirmația că Dumnezeu este Spirit poate să însemne că El este Conștiința a tot ceea ce există, a tuturor entităților, care în grade diferite de relaționare, sunt legate între ele. Ce legătură poate să fie între un om și o galaxie foarte îndepărtată? Oamenii sunt constituiți din materie care este specifică și acelei galaxii și destinul uman depinde de evoluția întregului univers. Nu știm exact ce putere are întregul asupra părților și cum poate el să influențeze fiecare parte, iar rețeaua uriașă de conexiuni din univers este foarte departe de a fi înțeleasă.    

În experiența noastră umană, conștiința nu poate să existe fără baza ei biologică. Cu toate acestea, experiența noastră umană nu cuprinde toate posibilitățile și este posibil să existe și alte forme pe care să se bazeze conștiința. Poate să existe și o conștiință care funcționează într-un mediu anorganic, de exemplu un super calculator sau poate că întreaga existență are propria ei conștiință. Credința creștină și alte credințe religioase se bazează pe principiul că în afară de conștiința umană există o altă Conștiință mai bine informată decât conștiințele noastre pe care oamenii o numesc Dumnezeu.

Chiar și conștiința umană are un anumit grad de independență față de biologic. Oamenii pot să controleze propria lor natură biologică, de exemplu, în timpul unui post. Există și opinia că ceea ce numim conștiință umană nu este produsul direct al activității creierelor noastre, iar creierele omenești nu sunt decât niște receptoare care captează această conștiință. Fără îndoială însă că fiecare creier omenesc își aduce aportul său la modul de captare al conștiinței, dacă există atât de multe opinii în toate privințele.

Bazat pe experiențele înainte de moarte, mulți oameni cred că o dată cu partea materială nu moare și conștiința umană. Anumite persoane care au experimentat moartea clinică și care au fost resuscitate au povestit că în timpul stării lor de moarte clinică au avut experiențe care presupuneau un înalt nivel de conștiință.   

A fi o persoană spirituală presupune a fi condus de o filozofie de viață care depășește limitele înguste ale intereselor personale, bazate pe propria supraviețuire biologică. A fi o persoană care experimentează viața spirituală înseamnă a intra într-o relație personală cu Dumnezeu care este Conștiința supremă a întregii existențe. Religiozitatea dogmatică nu reprezintă cea mai elevată formă de spiritualitate, ea tinde să înlocuiască credința în Realitatea vie care este Dumnezeu, bazată pe experiența personală cu El.  

Întoarcerea la „paradisul” original a lui Adam și Eva este o dorință absurdă. În acel „paradis” primii oameni nu puteau să facă deosebirea dintre bine și rău și când au ajuns să deosebească binele de rău au fost izgoniți din „paradis”. În realitate, „paradisul” original nu a existat niciodată și nici Adam și Eva nu au fost ființe adevărate. 

Fără cunoașterea binelui și răului nimeni nu poate să ajungă în paradisul viitor, deoarece există un standard moral după care se presupune că se face deosebirea dintre cei care sunt mântuiți și cei care nu sunt. Cum ar fi putut Adam și Eva să rămână în „paradisul” pământesc, dacă nu ar fi cunoscut deosebirea dintre bine și rău? Ce paradis este acela în care cei care se află în el nu pot să facă această  deosebire esențială? Aceștia ar putea face rău fără să realizeze lucrul acesta. Prin urmare, există o inconsecvență evidentă între cerința morală care delimitează posibilitatea de a fi mântuit și povestirea biblică despre Adam și Eva.

Ideea conform căreia ascultarea de cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului ar fi dus la o stare de fericire perpetuă a lui Adam și Eva, nu are nici un sens. Fără discernământul necesar care să permită cunoașterea binelui și al răului, Adam și Eva ar fi fost doar niște roboți biologici, care ar fi avut nevoie să fie ghidați în orice moment de o conștiință exterioară lor care să le indice dacă ceea ce făceau era bine sau era rău. O astfel de dependență de altcineva nu ar fi avut cum să ducă la o stare de fericire veșnică. Am putea să ne punem, fiecare din noi, într-o astfel de situație în care să fim nevoiți să cerem aprobarea pentru cea mai mică acțiune pe care o facem, neștiind dacă este bună sau rea. Dacă am face acest exercițiu mintal am vedea că nu este de loc o situație de dorit. 

Consumul fructului oprit a fost o necesitate pentru ca Adam și Eva să devină ființe umane cu discernământ și să aibă posibilitatea de a alege liber între bine și rău. Fără să încalce cerința lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului Adam și Eva, la fel ca oricine altcineva în locul lor, ar fi putut să facă rău fără să își dea seama sau ar fi fost dependenți în toate acțiunile lor de o conștiință exterioară lor. Să nu uităm că răul exista deja în „paradis” și era vehiculat de către Satan. Ce paradis este acela în care răul există, dar oricine trăiește în el nu poate să identifice acel rău? Un astfel de „paradis” nu poate fi locul de viață ideal. Dacă acest consum a fost o necesitate, atunci Adam și Eva nu pot să fie acuzați că au mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului, deci întreaga teologie care se bazează pe acest principiu este falsă. 

Problema existenței morții, înainte de așa zisa neascultare a lui Adam și Eva, este o problemă teologică importantă și lucrul acesta este exprimat de diferiți reprezentanți ai teismului clasic. Următorul citat se referă la acest subiect:

„Există numeroase diferențe între perspectiva biblică a creației speciale și perspectiva teismului evoluționist. O diferență semnificativă privește viziunea lor asupra morții. Teismul evoluționist tinde să creadă că pământul are miliarde de ani vechime și coloana geologică care conține registrul de fosile reprezintă lungi perioade de timp. Deoarece omul a apărut doar târziu în registrul de fosile, teiștii evoluționiști cred că multe creaturi au trăit, au murit și au dispărut cu mult înainte de sosirea târzie a omului. Aceasta înseamnă că moartea a existat înaintea lui Adam și a păcatului său.” (ref. 255)   

Problema stabilirii momentului când a intrat moartea în lume schimbă complet teologia creștină. Teologia apostolului Pavel se bazează pe un mit și din această cauză ea nu poate să fie edificatoare pentru înțelegerea realității. Din acest motiv, se impune adoptarea unei noi înțelegeri a raportului dintre Dumnezeu și creația lui care să se bazeze pe realitate și nu pe mitologie.

Omenirea a apărut prin evoluția speciilor și întrucât oamenii au apărut mult mai târziu decât alte viețuitoare, multe ființe vii au murit înainte ca oamenii să apară pe Pământ. Nu este deci adevărat că păcatul lui Adam și Eva au adus moartea în lume și că înainte de păcatul lor exista o lume idilică în care nu se murea. Aceasta este o legendă care nu are și nu poate avea nici un impact asupra realității și care nu ne ajută să înțelegem cu nimic rostul vieții noastre pe Pământ.

➤

Atunci când considerăm că povestirile despre crearea primilor oameni din Biblie reprezintă descrierea unor fapte reale există pericolul ca să interpretăm greșit statutul femeilor în comunitățile creștine și în societate. Eva este văzută, în cartea Facerea capitolul 2, ca o ființă umană derivată din bărbat și într-un fel inferioară acestuia. Pentru acest motiv, în multe din Bisericile instituționale, femeilor nu le este permis să predice și nu sunt egale cu bărbații în serviciul lui Dumnezeu. Iată ce ne spune Biblia despre crearea femeii:

„21. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. 22. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. 23. Şi a zis Adam: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său.” (Facerea 2; 21-23)

Acest text biblic generează multă confuzie în teologie. Există mai multe opinii în legătură cu statul femeilor în Bisericile instituționale și toate se bazează pe epistolele apostolului Pavel. Unele dintre epistolele care se atribuie lui Pavel sunt considerate a fi autentice, dar altele sunt apreciate de către cercetători ca fiind scrise de alte persoane sub pseudonimul Pavel. De exemplu, în epistola apostolului Pavel către Romani, care se consideră de către cei mai mulți cercetători că este autentică, găsim scrise următoarele: 

„10. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire.” (Romani 10; 10)

Din acest text rezultă că o credință personală este suficientă pentru mântuire, atât pentru bărbați cât și pentru femei, dar într-un alt text se cere femeilor și îndeplinirea altor condiții, pe lângă credință, pentru a fi mântuite:

„11. Femeia să se înveţe în linişte, cu toată ascultarea. 12. Nu îngăduiesc femeii nici să înveţe pe altul, nici să stăpânească pe bărbat, ci să stea liniştită. 13. Căci Adam a fost zidit întâi, apoi Eva. 14. Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, amăgită fiind, s-a făcut călcătoare de poruncă. 15. Dar ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie.” (Epistola întâia către Timotei a Sfântului Apostol Pavel 2; 11-15)

În concordanță cu primul capitol din Biblie, omul a fost făcut din două părți egale, bărbat și femeie și ambele părți reprezintă chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Teoria conform căreia femeia a fost ispitită și de aceea ea este mai vinovată decât bărbatul este o aberație. Femeia a fost aceea care a văzut imediat că oamenii au nevoie de cunoașterea binelui și răului pentru a dobândi știința necesară care îi va transforma din roboți biologici în oameni adevărați și a înțeles valoarea acesteia și a apreciat-o:

„6. De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el.” (Facerea 3; 6)

Atitudinea femeii a fost una curajoasă și demnă de admirat. A riscat totul pentru a dobândi știință și a realizat că fără știință oamenii nu sunt întregi. De când dorința de a ști mai mult este un păcat? Această dorință a fost totdeauna criticată și condamnată de instituțiile bisericești, deoarece au văzut în ea o amenințare adresată lor. Cine știe să facă deosebirea între bine și rău nu mai poate să fie manipulat cu atât de multă ușurință.

Dacă ar fi vorba de înșelăciune, atunci Adam și Eva ar fi fost înșelați în egală măsură deoarece Biblia nu ne spune că Adam ar fi întreprins vre-un demers pentru a o opri pe Eva să mănânce din pom. 

Biblia nu ne spune că Eva a fost înșelată de șarpe, ci ne relatează că a constatat și ea, și-a format opinia că rodul pomului este vrednic de dorit pentru că dă știință. Șarpele nu a înșelat-o cu nimic pe Eva, dacă într-adevăr rodul pomului era capabil să dea știință, șarpele a spus adevărul și atunci când cineva spune adevărul nu poate să înșele pe altcineva. După ce au mâncat din pom Adam și Eva au devenit ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, deci li s-au deschis ochii și au dobândit știință. S-a întâmplat exact cum a spus șarpele că urmează să se întâmple, deci șarpele nu i-a mințit cu nimic pe oameni.

„4. Atunci şarpele a zis către femeie: „Nu, nu veţi muri! 5. Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”. (Facerea 3; 4-5)

Șarpele nu a existat niciodată în realitate și întreaga poveste este un mit, care ne spune că Dumnezeu ar fi împiedicat pe oameni să cunoască binele și răul și ar fi preferat să îi mențină într-o stare de ignoranță ca să lucreze și să păzească Grădina Eden. Prin urmare, aspectul cel mai important este acela că Adam și Eva sunt doar personaje de legendă, ei nu au existat niciodată cu adevărat. Dacă așa stau lucrurile, atunci toată demonstrația care se face în epistola 1 Timotei este una falsă. În realitate, Adam nu a fost zidit întâi și femeia nu a fost amăgită de șarpe. Nici unul din argumentele prin care scriitorul epistolei 1 Timotei stabilește primatul bărbatului asupra femeii nu are nici o bază temeinică. Sunt argumente false pentru că se bazează pe mituri nu pe fapte reale. Având în vedere acest aspect nu există nici un motiv ca femeile să fie tratate în mod discriminatoriu în raport cu bărbații, fie în organizațiile bisericești, fie în societate. 

Scriitorul epistolei 1 Timotei le cere femeilor să nască copii pentru a fi mântuite și pretinde ca femeile să nască băieți nu fete, ca și cum nașterea de fete ar avea o valoare secundară. Această doctrină este împotriva altor învățături ale apostolului Pavel care afirma că mântuirea vine doar prin credință, totuși se află scrisă într-o epistolă care este atribuită acestui apostol.  

Într-o altă epistolă, Pavel recomandă fetelor virgine să nu se căsătorească și este foarte greu de reconciliat această recomandare cu textul din prima epistolă către Timotei: 

„36. Iar de socoteşte cineva că i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, dacă trece de floarea vârstei, şi că trebuie să facă aşa, facă ce voieşte. Nu păcătuieşte; căsătorească-se. 37. Dar cel ce stă neclintit în inima sa şi nu este silit, ci are stăpânire peste voinţa sa şi a hotărât aceasta în inima sa, ca să-şi ţină fecioara, bine va face. 38. Aşa că, cel ce îşi mărită fecioara bine face; dar cel ce n-o mărită şi mai bine face.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 7; 36-38)

Dacă o femeie este mântuită prin nașterea de copii, după cum ne spune epistola 1 Timotei, atunci fecioarele ar trebui să se mărite toate și să nască copii, pentru a fi mântuite. Sfatul apostolului Pavel ca fecioarele să rămână nemăritate duce la situația în care multe femei nu vor fi mântuite. Este vorba de o contradicție clară conținută de Biblie. 

În același timp, într-una dintre epistolele despre care majoritatea cercetătorilor cred că aparțin cu adevărat apostolului Pavel, acesta depășește deosebirea de gen și îi privește pe bărbați și pe femei ca fiind egali din punct de vedere spiritual:

„28. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. 29. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 3; 28-29)

Dacă nu mai există nici o diferență între bărbați și femei, pentru că ei și ele sunt una în Hristos de ce sunt condiționate numai femeile să nască fii dar bărbații nu sunt sub această condiție ca tați. Bărbații deci pot să fie mântuiți chiar dacă soțiile lor nasc numai fete dar femeile pentru a fi mântuite trebuie să nască băieți. Aceasta este o serioasă discriminare practicată de Biblie.

Multe inegalități împotriva femeilor, de a lungul mileniilor, se explică prin preluarea faptică a povestirii despre Adam și Eva, cu toate că primii oameni pe Pământ, după descrierea biblică, sunt doar personaje de legendă. Eva este văzută de Biblie ca având o importanță mai mică decât Adam, cel puțin la nivel spiritual: 

„7. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. 8. Pentru că nu bărbatul este din femeie, ci femeia din bărbat. 9. Şi pentru că n-a fost zidit bărbatul pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. 10. De aceea şi femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei, pentru îngeri. 11. Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. 12. Căci precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sunt de la Dumnezeu.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel 11; 7-12)  

Cine a apărut prima dată, oul sau găina? Este aceeași dilemă ca și cu bărbatul și femeia. Cine a apărut mai întâi, urșii sau ursoaicele, leii sau leoaicele etc.? Este o dilemă fără sens pe care o generează Biblia. Bărbații și femeile sunt două laturi ale aceleiași specii și au evoluat împreună fără să se poată stabili științific cine a apărut primul și cine al doilea. Nici nu este nevoie de stabilirea unei astfel de priorități pentru că nu trebuie să aflăm cine este superior celuilalt. Nici bărbatul și nici femeia nu sunt superiori unul altuia, chiar dacă fiecare are anumite particularități specifice. Aceste particularități sunt extensiile aceleași specii și împreună formează ființa umană.    

În epistola întâia către Corinteni ni se spune că bărbatul este chip și slavă a lui Dumnezeu și că femeia este slava bărbatului. Această afirmație contrazice textul din cartea Facerea capitolul 1, care ne spune că atât bărbatul cât și femeia au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. 

„27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 27)

Omul nu este doar bărbat sau doar femeie, omul este bărbat și femeie. Această afirmație biblică contrazice toată teologia apostolului Pavel care privește relația dintre bărbați și femei. Chiar dacă îl numim sfânt, totuși apostolul Pavel a greșit grav atunci când a făcut diferențierea pe care a făcut-o între bărbați și femei. Bărbații și femeile reprezintă împreună chipul și asemănarea lui Dumnezeu și fiecare în parte este făcut după chipul Lui, în egală măsură. De fapt, apostolul Pavel a contrazis prevederea din capitolul 1 din Biblie, atunci când a afirmat că bărbatul este slava lui Dumnezeu și femeia este slava bărbatului. Femeile reprezintă jumătate din omenire deci afirmația că numai jumătate, adică numai bărbații, sunt chipul și slava lui Dumnezeu este o aberație. De altfel, dacă citim atent textul observăm că autorul său folosește o ambiguitate, nefiind nici el convins de ceea ce spune. Bărbatul este chipul și slava lui Dumnezeu, în timp ce despre femeie ni se spune că este doar slava bărbatului, nu și chipul lui. Din nefericire, în baza unor asemenea absurdități femeile au fost privite ca fiind o categorie inferioară de persoane, atât în Bisericile instituționale cât și în societate.

Învățătura biblică privitoare la locul și rolul femeilor în comunitățile creștine este foarte contradictorie și de aceea nu poate fi luată ca o bază serioasă pentru viața de zi cu zi. În primul capitol al Bibliei ni se spune că bărbatul și femeia sunt două laturi egale a ceea ce înseamnă să fi om, dar în multe texte care sunt atribuite apostolului Pavel se stabilește primatul bărbatului în comunitățile creștine, pe baza unor legende.

➤

Interpretarea gnostică a cărții Facerea, pare a fi mai aproape de intențiile scriitorilor acestei cărți, dacă ne gândim că șarpele este privit în mod pozitiv de către acei scriitori. Șarpele a spus adevărul, oamenii nu au murit în ziua când au mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, nici fizic și nici spiritual, și oamenilor li s-au deschis ochii putând să deosebească binele de rău, la fel ca Dumnezeu. 

Mitologia cărții Facerea suportă ideea existenței unui creator, care este un dumnezeu mai mic ca putere decât Tatăl ceresc. Demiurgul i-a creat pe primii oameni fără aprobarea Tatălui ceresc iar cerul și Pământul au fost create după modelul pe care ni-l oferă științele moderne, cu totul altfel decât ne relatează Biblia. Acest Demiurg poate să fie o denumire generică pentru reprezentanții unei civilizații extraterestre. 

În același timp, trebuie să luăm în considerare că scrierile biblice despre creație și Potop sunt doar mituri, deci descrierea lui Dumnezeu pe baza unor mituri nu ne spune nimic despre realitate. Cu toate acestea, teoria astronauților antici încearcă să ne demonstreze că miturile despre creație, care se regăsesc la multe popoare din vechime, au ca bază vizita unei civilizații extraterestre pe Pământ. Această vizită sau aceste vizite au lăsat urme clare pe planeta noastră, cum ar fi construcții extraordinare care nu puteau să fie realizate cu tehnologia pe care o aveau oamenii pe Terra acum câteva mii de ani. 

Nu putem să îl cunoaștem pe Dumnezeu, atunci când citim primele 11 capitole din cartea Facerea deoarece textele nu sunt fidele Realității Sale. El nu poate să fie atât de meschin cum îl arată cartea Facerea, căci dacă ar fi așa, nu ar mai fi Dumnezeu. Dumnezeu nu putea să regrete crearea oamenilor, după ce a declarat, imediat după crearea lor, că aceea creație a fost foarte bună. Dumnezeu nu putea să omoare 99,99% din Populația globului, prin Potop, și după aceea să îi pară rău că a făcut acest lucru și să se hotărască să nu mai facă așa ceva niciodată. În atotștiința Lui, Dumnezeu ar fi regretat înainte de a face astfel de lucruri, deoarece cunoaște consecințele a ceea ce face înainte de a pune în practică o anumită hotărâre.  

Cine citește Biblia trebuie să aleagă între Dumnezeu care a ucis nediscriminat copii, bătrâni, femei, etc. sau Acela care l-a dat pe Fiul Său să moară pe cruce pentru salvarea oamenilor, deoarece nu este același Dumnezeu, dacă ne luăm după imaginile pe care le generează textele biblice. Dumnezeu nu putea să inspire mesajele absurde și contradictorii care se află scrise în primele 11 capitole ale Bibliei, deci ele nu spun nimic despre El. Aceste texte nu reprezintă o revelație a lui Dumnezeu, ci mai degrabă îl ascund pe El de ochii celor care îl caută.

Dacă însă miturile biblice despre creație ne fac trimitere, prin intermediul altor mituri, la o posibilă vizită a unei civilizații extraterestre pe Pământ, atunci, chiar dacă ele nu sunt descrieri exacte ale realității și sunt confuze și contradictorii, totuși ele indică o potențială explicație în ceea ce privește o parte din istoria omenirii. Cât privește însă originea cosmosului, miturile biblice nu spun absolut nimic.

Dacă lumea nu a început așa cum ne spune cartea Facerea, cel mai probabil, nici nu va sfârși așa cum descrie sfârșitul cartea Apocalipsa din Biblie. Cele două cărți se oglindesc una pe cealaltă și ambele conțin ideea unui rai pământesc. Cartea Apocalipsa, la rândul ei, este plină de absurdități și contradicții și reprezintă o propunere de viitor incredibilă.

Textele biblice despre creație, din cartea Facerea, reprezintă conținutul a două narațiuni care se contrazic între ele și care sunt în același timp în contradicție cu legile naturii și implicit cu orice demers rațional care încearcă să le clarifice. Există o discrepanță uriașă între raționalitatea care se poate verifica în studiul legilor naturii și evidenta iraționalitate a povestirilor biblice despre creație. Dumnezeu este Logos, deci pe lângă cuvânt este și rațiune, și de aceea nu poate să aibă nimic a face cu cele două povestiri din cartea Facerea, prin urmare afirmația că El ar fi inspirat acele scrieri este absurdă.  

Este cu mult mai credibilă varianta conform căreia lumea a apărut după modelele descrise de cosmologia modernă și de teoria darwinistă care se referă la originea speciilor. Toate observațiile pe care știința le-a făcut asupra naturii confirmă cele două modele, apariția universului prin Big bang și apariția oamenilor pe baza evoluției naturale, și infirmă cele două povestiri despre creație care se află scrise în Biblie.   

În viziunea teistă asupra lui Dumnezeu, El l-a creat pe Satana deși cunoștea binele și răul înainte de a îl crea pe acesta, deci El a acceptat răul ca fiind o consecință inevitabilă a creației Sale. În concepția teist evoluționistă, răul face parte inerentă din evoluția naturii, deci fără existența răului natura ar fi fost incompletă și în locul ei ar fi existat o realitate artificială. În concepția gnostică, răul se datorează unui dumnezeu inferior Tatălui ceresc, care i-a creat pe oameni fără acordul Lui. Fără îndoială că binele și răul sunt două laturi ale aceleași realități și că ele sunt rezultatul evoluției naturii. O lume paradisiacă, în care nu ar fi existat decât binele, este o invenție mitologică și nu are nici o legătură cu realitatea. Atât Adam și Eva cât și lumea lor sunt produse ale imaginației omenești, care însă, nu au fost scutite de prezența răului, cum s-ar putea crede la o citire neatentă. Să nu uităm că în așa zisul paradis pământesc exista și șarpele, care este considerat de unii, un agent al răului. Aceasta însă, deși este interpretarea oficială a Bisericilor instituționale, este una contradictorie, căci anihilează noțiunea de paradis, atâta vreme cât răul se afla inclus în acel tărâm imaginar. Răul a existat în natură, de exemplu șarpele, înainte de așa zisa cădere a primilor oameni în păcat, atâta vreme cât șarpele era și el o parte a naturii.  

Steve Lemke remarcă în articolul său:

„Aceste teodiceei sau apărări ale problemei răului în mod normal presupun viziunea standard a creației divine. Dacă cineva propune creația prin mijloacele teist evoluționiste, anumite presupoziții pentru aceste răspunsuri la problema răului nu mai funcționează. De aceea, susținând o anumită formă de teism evoluționist apar probleme pentru explicațiile standard ale problemei răului.” (ref. 251) 

Căderea primilor oameni în păcat reprezintă doar o legendă. Omenirea s-a dezvoltat treptat și a ajuns să conștientizeze gradual valorile care sunt importante pentru funcționarea în condiții bune a societății. Morala este o creație umană bazată pe observarea realității, ea nu are proveniență divină. Constituirea mai întâi a triburilor și apoi formarea națiunilor a impus definirea unor reguli precise pentru comportamentul indivizilor care aparțineau de acele colectivități, deoarece în lipsa unor astfel de reguli ar fi fost imposibilă administrarea unor grupări mari de oameni. Omorul, adulterul, furtul și alte fapte dăunătoare societății au fost încriminate în mai toate civilizațiile umane, evident și în cele care nu pretindeau că au o legătură directă cu Dumnezeu. Dacă numai Evreii ar fi condamnat în Legea lor, omorul, adulterul, furtul și altele, atunci am fi putut crede că ei au primit un set de norme obligatorii de la Dumnezeu care să îi ajute să se civilizeze. Este clar însă că toate civilizațiile antice, încă înaintea Evreilor, au avut legi care pedepseau o serie de fapte care sunt pedepsite și în zilele noastre de către societățile moderne. 

„7. Fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. 8. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8; 7-8)

Dacă Legea celor zece porunci ar avea origine divină, atunci singura șansă a oamenilor de o putea respecta ar fi schimbarea naturii umane cu natura divină, adică nașterea din nou. (Ioan 3; 3-6) Cu toate acestea, Legea celor zece porunci nu poate să aibă o natură spirituală deoarece ea nu este inspirată de Dumnezeu. Lumea nu a fost creată în șase zile, așa cum pretinde Legea celor zece porunci.

Cartea Facerea ne arată că natura umană a fost de la început carne și nu spirit deoarece Adam a fost creat din pământ. Dacă natura lui Adam și Eva ar fi fost spirituală căderea lor în păcat ar fi fost greu de conceput deoarece oricine este născut din Dumnezeu, adică are o natură spirituală, nu mai păcătuiește. (1 Ioan 5; 18) Adam și Eva, conform implicațiilor generate de afirmațiile Bibliei, ar fi primit de la Dumnezeu o poruncă pe care nu o puteau respecta, deoarece era o poruncă spirituală, dar ei erau ființe naturale, de carne.  

„În primul rând, este obligația lui Dumnezeu care este bun să producă o lume bună. Nu am putea să așteptăm de la Dumnezeu, dacă ar fi rău sau cu o morală nesigură, să producă o lume bună, dar avem toate motivele să ne așteptăm ca Dumnezeu să fie bun și generos (Matei 5:48; 1 Ioan 1: 5, 4: 7-8) și să producă „cea mai bună dintre lumi” (având în vedere libertatea umană). În povestirile biblice, de aceea, răul și suferința pe care o observăm în natură și în experiența umană nu se pot pune pe seama lui Dumnezeu, din cauza unui proces defectuos de creație, dar mai degrabă sunt rezultatul unei căderi morale a primilor oameni și a păcatului subsecvent săvârșit de descendenții lor.” (ref. 252)    

Dacă Adam și Eva nu au existat în realitate, ceea ce rezultă cu claritate în urma unei analize temeinice a primelor 11 capitole din Biblie, înseamnă că răul și suferința din lume se explică prin modul cum a creat Dumnezeu universul și omenirea. Din nefericire, aceasta este doar o speculație atâta vreme cât nu știm care este modul în care a creat Dumnezeu universul. Nu avem nici o revelație în acest sens, iar povestirile biblice despre creație nu pot să fie considerate altceva decât mituri. De altfel, nu știm nici dacă universul a fost creat direct de Dumnezeu sau a apărut ca un rezultat al desfășurării legilor naturii. Nu știm nimic despre cum au apărut legile naturii și misterul devine și mai greu de elucidat, atunci când ne propunem să aflăm dacă există ceva veșnic în existența universală. Existența lui Dumnezeu este presupusă de mulți tocmai ca o explicație a existenței celorlalte realități, dar textele biblice nu sunt în nici un fel revelatoare despre relația dintre Dumnezeu și apariția lumii. 

Creaționiștii cred că păcatul neascultării de Dumnezeu al primilor oameni a împiedicat o relație bună dintre El și omenire. Următorul citat sintetizează acest punct de vedere:

„Unul dintre efectele imediate ale căderii a fost acela că omenirea a fost separată de Dumnezeu. În Grădina Eden, Adam și Eva au avut o comuniune perfectă și prietenie cu Dumnezeu. Atunci când s-au revoltat împotriva Lui, aceea prietenie a fost ruptă. Ei au devenit conștienți de păcatul lor și au fost rușinați înaintea Lui. Ei s-au ascuns de El (Facerea 3: 8-10), și omul se ascunde de Dumnezeu de atunci încoace. Numai prin Hristos poate să fie restaurată aceea prietenie, pentru că în El noi suntem făcuți atât de drepți și fără păcate în ochii lui Dumnezeu cum au fost Adam și Eva înainte de a păcătui. „Dumnezeu l-a făcut pe El care nu a avut păcat să fie păcat pentru noi, pentru ca în El noi să putem dobândi dreptatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5:21).” (ref. 253)     

Dumnezeu și omenirea nu au avut niciodată o relație perfectă de prietenie deoarece niciodată nu au existat pe Pământ Grădina Edenului sau Adam și Eva. Chiar dacă ar fi existat, Adam și Eva nu ar fi putut să aibă niciodată o relație perfectă cu Dumnezeu, în condițiile descrise de Biblie. Ce relație perfectă ar fi fost aceea dacă Adam și Eva nu cunoșteau diferența dintre bine și rău? Orice i-ar fi învățat Dumnezeu pe primii oameni ar fi trebuit să aibă ca bază discernământul lor care le-ar fi permis să facă deosebirea dintre bine și rău. Cum ar putea un părinte să își educe copiii dacă mai înainte de toate nu i-ar învăța să facă deosebirea dintre bine și rău? Fără îndoială că nu le-ar putea oferi nici un fel de educație. Legendele despre creație conținute de Biblie prezintă o frontieră de netrecut între Dumnezeu și primii oameni, cunoașterea binelui și a răului. 

Dacă primele 11 capitole din Biblie nu exprimă realitatea, ci sunt doar legende, atunci însemnă că și narațiunea cu privire la revolta împotriva lui Dumnezeu trebuie pusă la îndoială. Ce rămâne din construcția imaginară în care un înger căzut s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu? Unde mai este locul lui Satana, dacă el nu s-a folosit de nici un șarpe pentru a induce în eroare pe primii oameni? Ce fel de revoltă ar fi avut loc în ceruri, în lipsa lui Adam și Eva, dacă cei doi nu aveau cum să facă obiectul nemulțumirii lui Satana?  Dacă o astfel de revoltă a existat, ea nu a avut nimic a face cu descrierile biblice care se referă la crearea omului și la ispitirea primilor oameni.

„9. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el. 10. Şi am auzit glas mare, în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noaptea. 11. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. 12. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt. 13. Iar când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a prigonit pe femeia care născuse pruncul. 14. Şi femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, unde e hrănită acolo o vreme şi vremuri şi jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui. 15. Şi şarpele a aruncat din gura lui, după femeie, apă ca un râu ca s-o ia apa. 16. Şi pământul i-a venit femeii într-ajutor, căci pământul şi-a deschis gura sa şi a înghiţit râul pe care-l aruncase balaurul, din gură. 17. Şi balaurul s-a aprins de mânie asupra femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Iisus. 18.     Şi a stat pe nisipul mării.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 12; 9-18)

Cum a fost aruncat pe Pământ șarpele de demult, care se cheamă Diavol și Satana dacă el nu a existat niciodată în realitate, ci doar în povestirile biblice? Fără balaur ce semnificație mai are simbolul femeii care născuse pruncul? Nu mai are nici o semnificație. Ce rămâne atunci din lupta dintre bine și rău? Dacă există, o astfel de luptă cosmică are cu totul alte coordonate decât cele oferite de Biblie. Șarpele de demult, adică șarpele care se presupune că i-ar fi indus în eroare pe Adam și Eva, este personajul unei legende, de ce ar fi considerat șarpele din cartea Apocalipsa că este un personaj real? Dacă șarpele de demult nu a existat în trecut, el nu are cum să existe nici în viitor.

Oamenii nu au fost creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui, ci ei poartă chipul și asemănarea naturii din care provin. Numai dacă oamenii au fost creați prin inginerie genetică de către o civilizație extraterestră care și-a folosit propriile gene pentru crearea lor, atunci suntem făcuți după chipul și asemănarea acelor extratereștrii, dar și după chipul naturii reprezentată de hominizii cu care genele respective au fost combinate. În felul acesta s-ar putea explica și de ce Biblia folosește expresia „să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” cu toate că Dumnezeu, în viziunea dogmelor și doctrinelor creștine, este unul singur nu mai mulți. Extratereștrii ar fi fost mai mulți nu unul singur.

La fel ca toate mamiferele, oamenii au o gură, un nas, doi ochi etc. Dumnezeu este Spirit, așa cum ne-a spus Isus (Iisus), deci nu poate să fie nici o asemănare fizică între El și noi, deci idea că am fost creați după chipul și asemănarea Lui nu are sens. Doctrina Trinității nu are nici un amestec în această explicație deoarece Trinitatea nu este o învățătură a V.T.  

De ce ar fi creat Dumnezeu pe oameni atât de asemănători cu alte animale, inclusiv în ceea ce privește codul genetic, dacă oamenii sunt atât de speciali și diferiți de animale? Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa, atunci nu i-ar fi făcut după chipul și asemănarea animalelor, dar oamenii se aseamănă foarte mult cu animalele atât fizic cât și genetic. Această asemănare ne arată că în realitate ființele umane sunt o parte a naturii de pe Pământ și că provin din aceeași strămoși ca și alte ființe vii care trăiesc pe planeta noastră. 

Biblia ne spune că ceea ce îi separă pe oameni de Dumnezeu este cunoașterea. Prin cunoaștere și solidaritate umană oamenii pot să fie ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul, și pot avea mari realizări tehnologice care le permite să ajungă „până la cer”. Această afirmație nu este o revelație, ci este o constatare bazată pe o elementară observație a lumii, în care se vede cum tehnica contribuie la dezvoltarea umanității. Dezvoltarea civilizației nu are limite care se pot anticipa, ea poate să continue până la un grad foarte înalt.

Cunoașterea umană avansează cu pași grăbiți și deja se pune problema descoperirii secretului vieții veșnice. Oamenii pot mânca și din „pomul vieții” dacă gradul de cunoaștere al omenirii va crește tot atât de vertiginos ca și până acum.

Cunoașterea este elementul fundamental care îi deosebește pe oameni de alte ființe vii. Cunoașterea morală este o caracteristică esențială a ceea ce înseamnă umanitatea. Fără cunoașterea binelui și a răului, fundamentul cunoașterii morale, oamenii nu ar fi decât niște animale la fel ca toate celelalte animale. Rămânând în cadrul legendei biblice, Dumnezeu a creat niște animale pe care le-a numit oameni, niște roboți fără conștiință morală și i-a împiedicat să își formeze această conștiință. Lucrul acesta ar avea sens numai dacă ar fi să considerăm miturile biblice despre creație o prelungire a miturilor sumeriene care ne spun că anunnaki, o civilizație extraterestră, i-ar fi creat pe oameni pentru activități practice, nu fel de roboți inteligenți, capabili să îndeplinească munci grele, dar care au scăpat de sub controlul stăpânilor lor.

Învățătura lui Isus (Iisus) este cea care ne arată cum să deosebim binele de rău și cum să respingem starea de sclavie la care am fost destinați inițial de anunnaki. Omul are o natură spirituală la care poate să ajungă numai cunoscând binele și răul. Inițial, civilizația extraterestră care ne-ar fi creat, ar fi încercat să nege natura noastră spirituală, interzicând primilor oameni să cunoască diferența dintre bine și rău. Oamenii însă s-au răzvrătit împotriva acestei interdicții și au dezvoltat o civilizație care le permite să întrezărească atât posibilitatea existenței unor civilizații extraterestre cât și a unei Conștiințe universale, care este Dumnezeu Tatăl, și care încearcă să îi salveze pe oameni arătându-le adevărata lor natura spirituală.  

„13. Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. 14. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, 15. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 3; 13-15) 

Dumnezeu cunoaște binele și răul din eternitate, deci această cunoaștere nu poate fi considerată ca fiind o sursă a răului. Principala cauză a răului în lumea noastră sunt ignoranța și nedreptatea și de asemenea fanatismul politic și religios. Lupta împotriva răului presupune lupta împotriva ignoranței și dezvoltarea cât mai accentuată a științelor moderne..

Trebuie observat că atât interpretarea teismului clasic, cea a teismului evoluționist, cât și cea gnostică se bazează pe miturile care sunt conținute de primele 11 capitole ale Bibliei. Dacă aceste texte sunt mituri, deci nu reflectă realitatea, nici concluziile care se pot desprinde din ele nu descriu exact situații de fapt. Singura legătură care mi se pare substanțială este aceea dintre miturile biblice și cele ale altor civilizații străvechi în care se vorbește despre vizita unei sau unor civilizații extraterestre pe Pământ. În acest sens, miturile biblice nu sunt inspirate de Dumnezeu, dar pot să fie ecoul unor fapte reale pe care le-a preluat din alte mitologii și le-a transformat imprimându-le o amprentă proprie. Este de la sine înțeles că nici o civilizație extraterestră nu putea să creeze universul fiind în interiorul lui, dar această exagerare este contribuția originală a povestirilor biblice la patrimoniul de mituri universal. În afara cunoștințelor pe care omenire le-a dobândit prin intermediul științelor moderne nu avem nici nu fel de alte informații despre originea universului, pe care oamenii le-ar fi obținut prin revelație. 

„Pe de o parte, Gnostici văd pe șarpele Lucifer ca pe un salvator, cineva care a venit să îl salveze pe om, un mesager al adevăratului Dumnezeu. Acest șarpe al iluminării care a adus gnoza, adevărul gnostic care permite să vedem adevărata natură a lucrurilor în această lume de confuzie, a venit să îl elibereze pe om. Lucifer este adevăratul eliberator al omului. El a venit să îl elibereze pe om de sub tirania lui Yahve, de sub tirania dumnezeului creator. El a adus adevărata cunoaștere care poate să îl elibereze pe om și îl poate ajuta să scape din această lume satanică și să se întoarcă în lumea din care a venit.” (ref. 254)

Privit într-o perspectivă proprie, consider că interpretarea gnostică a primelor 11 capitole ale Bibliei este mai aproape de intenția scriitorilor acelor texte decât interpretarea teistă clasică. Cu toate acestea, eliberatorul oamenilor, Acela care are o legătură cu șarpele pe care Moise l-a înălțat în pustie este Isus (Iisus) și nicidecum Lucifer. Despre Lucifer se poate spune că este un alt nume, al Demiurgului, de fapt al civilizației extraterestre, care i-a creat pe primii oameni, contestându-le libertatea pe care aceștia o meritau. Tatăl ceresc este Conștiința universală care veghează asupra oamenilor și care l-a împuternicit pe Isus (Iisus) să elibereze spiritual ființele omenești. 

Există un conflict între Tatăl ceresc și civilizația extraterestră care i-a creat pe primii oameni și mărul discordiei este fiecare individ care trăiește pe Pământ. În viziunea gnostică, Lucifer este dumnezeul acestei lumi, care poate fi înțeles ca fiind civilizația extraterestră care i-a creat pe oameni. Civilizația extraterestră creatoare a primilor oameni continuă să încerce să țină omenirea într-o ascultare oarbă, dar Tatăl ceresc se luptă să acorde oamenilor adevărata demnitate prin revărsarea asupra lor a dragostei Sale necondiționate.

➤