This website uses cookies to manage authentication, navigation, and other functions. By using our website, you agree that we can place these types of cookies on your device.
View e-Privacy Directive Documents
View GDPR Documents
Consideraţii generale cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărurilor sale.
Înainte să abordăm problema adevăratei Biserici a lui Dumnezeu, se impun câteva consideraţii generale, legate de posibilitatea cunoaşterii lui Dumnezeu, deoarece numai în felul acesta putem stabili valoarea fundamentelor de cunoaştere, pe care se bazează diferitele Biserici instituţionale. Personal, nu mă situez pe poziţii agnostice şi, dacă aş face-o, nu aş avea nici o bază biblică pentru agnosticism. După cum ştim cu toţii, agnosticismul este o concepţie, în care se susţine că Dumnezeu şi deci adevărul sau falsitatea afirmaţiilor, sau negaţiilor legate de El, nu pot fi cunoscute. Biblia însă ne spune că a îl cunoaşte pe Dumnezeu este chiar sensul profund al chemării creştine. „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17: 3)
A îl cunoaşte pe Dumnezeu nu înseamnă numai cunoaşterea Bibliei, ci înseamnă, în egală măsură, şi a cunoaşte, în adâncime, universul pe care El l-a creat şi acesta este obiectul de studiu al ştiinţelor naturii.
„Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui vecinică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţii.” [(Romani 1: 19-20); ref. 1 în Biblia Ortodoxă]
Cum l-am putea cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu am cunoaşte obiectul creaţiei sale şi cum am putea cunoaşte acest obiect, fără să îl studiem sistematic, prin intermediul ştiinţelor moderne? În Biblie, Dumnezeu apare ca o forţă creatoare, dar nu ni se oferă amănunte asupra creaţiei, ci doar generalităţi; nu avem o diagramă completă, în legătură cu extraordinara complexitate a apariţiei universului, sau poate multiversului. Pentru a ne face o părere despre ceea ce înseamnă cu adevărat Dumnezeu, trebuie să privim la inimaginabila desfăşurare şi la diversitatea a ceea ce ne înconjoară şi de asemenea la dimensiunile uriaşe ale universului, în care ocupăm, ca specie, doar un foarte minuscul colţişor. Nu este de ajuns să privim doar la ceea ce Bisericile instituţionale ne arată şi ne dă voie să vedem. Ochii noştri trebuie să încerce să se adapteze la miracolul ne mărginiri şi nu avem nevoie pentru aceasta de ochelarii „cu dioptrii,” care ne sunt prescrişi de cei care nu vor să vadă. Da, suntem în plină aventură a cunoaşteri şi acesta este farmecul vieţii de acum şi sensul vieţii veşnice. ‚Frânele’ instituţiilor bisericeşti sunt concepute să ne ţină pe loc dar universul ne cheamă şi personal consider că aceasta este chemarea lui Dumnezeu, prin care ne arată cine suntem şi unde ne este locul, adică fiinţe cu vocaţie universală. A cerceta mediul înconjurător şi apoi universul înconjurător nu este o „înclinaţie satanică,” aşa cum au sugerat, mai direct în trecut şi mult mai voalat în prezent, unele instituţii bisericeşti, este vocaţia universală a omului, a cărui casă nu este doar pământul dar şi universul şi bineînţeles infinitatea existenţei. Dumnezeu este dincolo de Big-bang şi pentru că nu putem ajunge singuri la El ne ajută prin revelaţie şi ne întinde ‚mâna’ pentru a ne conduce către Sine. Totuşi chemarea infinitului există dintodeauna pentru om şi aceasta este o chemare implicită pe care Dumnezeu ne-o face prin tot ceea ce a creat. Dumnezeu se revelează minţii prin natură şi se revelează spiritului şi sensibilităţi umane prin Isus Cristos. Cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere a revelaţiei lui Dumnezeu, pentru că atunci când cunoaştem cosmosul ne apropiem de Cel care se află în spatele a tot ceea ce există. Cu cât ne apropiem mai mult cu atât ne dăm seama mai bine despre dimensiunile sale ne quantificabile şi ne convingem mai mult despre faptul că Dumnezeu este o posibilitate raţională. În mod intutitiv filozofii Greciei antice au afirmat că trăim într-un cosmos viu şi acelaşi lucru ne spune şi credinţa creştină. Nu se reduce totul la energie, materie şi informaţie, în cosmos mai există Cineva, care este asemănător cu omul, fiindcă omul îi este chip şi asemănare şi care face din cosmos o realitate vie, spirituală. În căutarea lui Dumnezeu se îndreaptă orice demers uman de cunoaştere, deoarece speranţa noastră este faptul că la capătul drumului ne vom regăsi pe noi înşine, într-o altă formă, ne muritoare. Eforturile uriaşe îndreptate către cunoaşterea universului sunt justificate de o speranţă ascunsă, a fiecăruia, de a îşi regăsi originile şi sensul.
Într-o perspectivă kantiană, ceea ce putem cunoaşte, sunt fenomenele date ca obiecte ale simţurilor dar nu „lucrurile în sine.” În viziunea lui Hegel, spiritul nu este mai mare decât manifestarea forţei lui şi acesta parcurge toate etapele necesare propriei lui realizări, inclusiv cea religioasă. Acestea sunt dezvoltări filozofice valoroase dar se referă numai la cunoaşterea umană, aşa cum este dată prin experienţa noastră senzorială. Pe lângă aceasta, însă, există şi revelaţia creştină. Aceasta este un mod special de cunoaştere, în care ceea ce nu se poate cunoaşte, pe calea demersului ştiinţelor naturii sau al metafizicii, din cauza limitelor actuale, sau prin simplă experienţă senzorială, ni se poate face cunoscut pe o cale mult mai directă, extra senzorială. Orice tip de cunoaştere umană, posibil de a fi analizat în mod ştiinţific, are la bază o percepţie, formată cu ajutorul simţurilor, dar revelaţia nu se adresează simţurilor, ci mai degrabă minţii, în mod direct. „Ochii minţii” sunt „organele de simţ” pentru revelaţie, dar ei nu sunt catalogaţi printre cele cinci simţuri ale omului. Această revelaţie nu este o cunoaştere de tip platonic, adică acea cunoaştere intelectuală, pură, singura adevărată, care ar permite accesul la Idei, şi care, în această concepţie, sunt considerate prototipul realităţii.
Nu îl putem cunoaşte pe Dumnezeu direct, până când nu ne cunoaşte El pe noi şi nu ni se dezvăluie din sferele, la care nu putem ajunge singuri. În acest sens, este util a se vedea textul din Evanghelia după Ioan, capitolul 6, versetul 44. Să nu uităm că Dumnezeu este un Subiect, o Persoană şi niciodată doar un obiect al cunoaşterii. Un subiect are voinţă şi se poate lăsa cunoscut sau nu, în funcţie de alegerea să. Dumnezeu se revelează şi se ascunde în acelaşi timp. El nu se străduieşte, nu face eforturi, pentru a se face cunoscut umanităţii în ansamblul ei, mai mult decât a făcut-o prin Isus Cristos. Ar putea, ca printr-o simplă apariţie clară în faţa întregii umanităţi, să pună punct, o dată pentru totdeauna, chestiunilor legate de existenţa Lui. Va face acest lucru numai la sfârşitul istoriei, când credinţa îşi va fi epuizat tot potenţialul său. Dumnezeu se ascunde şi se face cunoscut prin intermediul unui limbaj alegoric. Isus Cristos vorbea în parabole, pe care câteodată, nu le înţelegeau nici ucenicii săi. De ce nu vorbea totdeauna clar şi explicit ca să îl înţeleagă toată lumea? Răspunsul l-a dat chiar El.
„Ucenicii s-au apropiat de El şi I-au zis: << De ce le vorbeşti în pilde? >> Isus le-a răspuns: << Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel ce nu are, se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg. >>” [(Matei 13: 10-13); ref. 2 în Biblia Ortodoxă]
Spuneam că, în mod paradoxal, Dumnezeu se ascunde, adică nu este vizibil acolo unde ne-am aştepta să fie, dar apare acolo unde nu ne aşteptăm. Dumnezeu este din ce în ce mai puţin vizibil în expresia instituţională a credinţei creştine, dar poate fi văzut în actele de devotament şi abnegaţie, în dăruirea şi sacrificiul de sine al multor oameni, care sunt gata să îşi dea chiar viaţa pentru aproapele lor, dacă circumstanţele o cer. Exprimarea spontană este mai evidentă, decât cea cuprinsă în doctrinele încastrate în reguli de fier, pe care ochiul văzut sau ne văzut al inchizitorilor moderni le supraveghează cu o privire de vultur, care nu doreşte să piardă prada. De ce, în trecut, nu puteau unii să-l înţeleagă pe Dumnezeu, iar alţii nu pot nici în ziua de astăzi? Pentru că atunci, ca şi acum, aceştia s-au înfăşurat într-un giulgiu al morţii spirituale, care nu poate să le prezerve conştiinţele, în ciuda fricii pe care au investit-o în el. În acest sarcofag cu reguli şi principii moarte unii încearcă să îngroape pe toţi aceia care îndrăznesc să simtă cu inimile lor proprii şi să gândească cu minţile lor.
Despre adevăr se pot spune multe, atunci când sondăm domeniul filozofiei din perspectiva metafizicii, dar o analiză de acest tip nu face obiectul lucrării de faţă. Voi considera noţiunea de adevăr doar în sensul acreditării unor propoziţii care fac referire la Dumnezeu şi care sunt considerate corecte, sau adevărate, în egală măsură, de către cei care le formulează şi de către cei care le analizează. Adevărul, înţeles nu doar în sensul corespondenţei dintre afirmaţiile noastre şi obiectul la care se referă, sensul clasic, dar de asemenea în sensul Heideggerian al deschiderii către o realitate fundamentală a Fiinţei, care ne permite să ne orientăm în lumea fiinţelor care ne înconjoară şi de care aparţinem şi noi, cel puţin cu o parte din dimensiunile noastre umane.
Să nu uităm că adevărul despre Dumnezeu este adevărul despre o Persoană, care este mult mai complex, decât adevărurile referitoare la obiecte sau fenomene. Adevărul despre o persoană, despre orice persoană, nu trebuie confundat cu persoana în sine, în totalitatea dimensiunilor ei, deoarece acea persoană are, la rândul ei, o dinamică şi o deschidere proprie, către sine şi către eternitate, cu care în mod obişnuit nu se poate ţine pasul. În ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, El este pentru noi ca şi un glas, care provine de la o Persoană, căreia nu îi vedem chipul. O Persoană care ne vorbeşte din umbra eternităţii şi de care ne desparte un univers, sau mai multe, dar care ni se adresează din interiorul nostru.
Dacă adevărul despre o persoană nu este chiar persoana respectivă, ci doar reflexia ei, în mintea noastră şi adevărul despre Dumnezeu nu este El însuşi, ci doar imaginea Lui. Totuşi, în numele unor astfel de adevăruri, unele instituţii bisericeşti exercită o putere discreţionară asupra oamenilor, pe care o califică ca fiind asemănătoare cu puterea divină. Imaginea noastră despre Dumnezeu poate fi mai apropiată sau mai depărtată de realitate. Tot ce ştim despre El este doar un început de cunoaştere şi imaginea noastră despre Dumnezeu este marcată de imaginea pe care o avem despre noi înşine, pentru că noi îl căutăm pe El, în noi. Există un singur Dumnezeu, dar tot atâtea imagini despre El, câţi oameni există. În credinţa creştină şi de fapt şi în alte credinţe religioase, adevărurile absolute nu îşi găsesc locul. De ce este important să precizez acest lucru? Pentru a putea respinge pretenţia unor instituţii bisericeşti care clamează, cu toată puterea, că ele sunt banca de date unică a eternităţii.
Apostolul Ioan ne spune că nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu, dar Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4: 8-12) Adevărul indiscutabil despre Dumnezeu este dragostea, adică faptul că El este dragoste. Lucrul acesta este subliniat şi reluat pe tot cuprinsul Noului Testament. Celelalte adevăruri despre Dumnezeu au fost şi sunt deschise spre dezbatere, mai ales cele legate de poziţia ontologică a Persoanei lui Dumnezeu. Nici un filozof creştin, după ştiinţa mea, nu a pus însă în discuţie faptul că Dumnezeu este dragoste. Dacă ar fi făcut-o ar fi contrazis, dintr-o dată, toată semnificaţia Religiei Creştine.
Legile sunt făcute pentru a îi proteja pe oameni de semenii lor. Dumnezeu însă ne protejează şi ne învăluie cu dragostea lui. Dragostea nu poate şi nu trebuie să fie reglementată prin lege sau regulamente de funcţionare. Ea este o stare psihologică, în acelaşi timp naturală şi supranaturală. Nimeni nu trebuie să ne înveţe să iubim, această trăire este înscrisă în codul nostru genetic. Cum poate cineva să spună că nu mai există nimic bun, în lumea în care trăim, atâta vreme cât oamenii încă se mai iubesc, unii pe ceilalţi? Isus nu ne propune ceva nou şi neobişnuit, din punct de vedere moral, ne propune dragostea.
Fiecare om ştie ce este dragostea, chiar fără să fie Creştin. Oamenii se iubesc, între ei, de milenii, cu mult înainte de venirea lui Cristos. Ceea ce face deosebit Isus, este că ne vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, arătându-ne că şi Dumnezeu este, într-un fel, ca şi noi, că El încearcă aceleaşi trăiri ca şi noi. Cristos ne arată că dragostea este o trăire divină, mai mult, că ea are o origine divină. Isus a venit să ne spună că Dumnezeu ne iubeşte. În dragoste, noi şi Dumnezeu suntem una. Dragostea este scânteia divină care există în fiecare om. Prin dragoste, devenim ca Dumnezeu, devenim dumnezei.
Cristos a ridicat dragostea la nivelul de principiu, arătându-ne că nimic altceva nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Dragostea este cea mai bună conştiinţă a omului. Ea ne spune ce să facem în fiecare moment, ea este conştiinţa care ne arată ce este bine şi ce este rău. Este vorba de dragostea dezinteresată şi nu de cea care tratează pe cel iubit ca pe un obiect folositor. Ce nevoie am mai avea de protecţie, dacă toată lumea ne-ar iubi? Numai că lumea creştină nu ne iubeşte, ea ne organizează după regulile ei şi după aceea ne lasă pradă deziluziilor.
Instituţiile bisericeşti nu funcţionează după principiul dragostei, ele funcţionează după regulamente, prin care încearcă să îi protejeze pe membrii ei, unii de ceilalţi. Pericolul este confuzia, între ceea ce se vede şi ceea ce se află dincolo, de ceea ce se vede. Trupul omului ascunde spiritul lui şi instituţiile bisericeşti ascund Biserica celor născuţi din nou, adică Biserica celor născuţi din Spirit. Cosmosul ascunde Spiritul lui Dumnezeu dar Biserica celor înscrişi în Ceruri este trupul lui Isus Cristos. Este adevărat că aceasta este formată din oameni, care au şi trupuri nu doar spirite, dar spiritul este cel care îi conduce nu trupul.
Pe de altă parte, nici un filozof, teolog sau om de ştiinţă nu a formulat explicaţii în legătură cu compoziţia sufletului sau spiritului. Noţiunea ca atare se vehiculează mult dar are un conţinut extrem de ambiguu. Care sunt ipotezele de lucru şi care este posibilitatea raţională a existenţei sufletului? Care sunt elementele de bază, materiale sau ne materiale, din care acesta este constituit şi cum se combină între ele? Care sunt legile care guvernează existenţa şi funcţionarea sufletului sau a spiritului şi care este legătura lor cu materia? Cu alte cuvinte, care este „anatomia” şi „fiziologia” sufletului? Dacă cineva ar putea face cu adevărat acest demers cognitiv şi dacă ar scoate sufletul, sau spiritul din zona poeticului religios şi l-ar introduce într-o zonă a analizei ştiinţifice atunci toate misterele religiilor ar fi explicate.
Trebuie, de asemenea, să facem deosebirea între adevăr, considerat ca o reflexie exactă şi completă a existentului divin şi care rămâne doar un deziderat şi adevăr în sensul a ceea ce se poate spune despre Dumnezeu, din punctul de vedere uman, cu un limbaj istoric şi cu un conţinut limitat al acestuia. Diferenţierea este necesară, întrucât nu putem spune despre Dumnezeu, cu valoare de adevăr, decât ceea ce ne permite revelaţia personală şi mesajul divin adresat umanităţii şi numai în modul admis de limbajul modelat pentru dimensiunea finită a omului. Revelaţia aceasta, personală, îmbracă nu doar o formă mistică dar şi o deschidere înspre o formulare raţională.
Cunoaşterea lui Dumnezeu este un proces continuu, care are implicaţii în eternitate şi de acea nu ne putem hazarda în a avansa adevăruri ultime, câtă vreme suntem încă în lumea mărginită de moarte. Nu putem să ştim cât de mult l-am cunoscut în momentul de faţă pe Dumnezeu şi cât de adevărate sunt cunoştinţele noastre, până nu îl vom cunoaşte deplin, în eternitate. (1 Corinteni 13: 12) Deocamdată ne este oferită şi a devenit familiară dimensiunea umană a lui Dumnezeu. Îl cunoaştem pe El prin intermediul umanului, atunci când îi iubim pe cei de lângă noi şi îl cunoaştem atunci când ne cunoaştem pe noi înşine. Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu care este Isus Cristos.
Dumnezeu ni se revelează în parte şi de aceea îl şi cunoaştem în parte, din punctul de vedere al existenţei Sale, dar în ceea ce priveşte generozitatea Lui, îndreptată către om, îl cunoaştem deplin în Isus Cristos.
„El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii lui, a făcut curăţirea păcatelor şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte,...” [(Evrei 1: 3); ref. 3 în Biblia Ortodoxă]
Nu ştim mare lucru despre dimensiunile sale cosmice, ne determinate şi despre extensia Sa nelimitată. Înainte de a ni se descoperi Ce Este sau Cine Este, Dumnezeu ni-a arătat despre El, Cum Este. Pentru primele două coordonate ştim doar că El este cel ce Este.
„Dumnezeu a zis lui Moise: <<Eu sunt Cel ce sunt. >>Şi a adăugat: <<Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: Cel ce se numeşte <Eu sunt> m-a trimis la voi>>.” [(Exodul 3: 14); ref. 4 în Biblia Ortodoxă]
Afirmaţia de mai sus nu este o butadă. Dumnezeu, pur şi simplu, Este. Revelaţia fiind axată mai mult pe ultima dimensiune, cea modală, limitarea noastră umană încearcă să completeze golurile lăsate de primele două necunoscute, încercând să concerteze o percepţie finită cu o realitate infinită şi, desigur, că rezultatul este imperfect. Când spun imperfect, nu spun desigur în mod necesar greşit pentru că, în limitele date, o propoziţie poate fi sau nu corectă, chiar dacă nu acoperă întreaga zonă de referinţă. Această propoziţie poate fi corectă până la un punct, dar incompletă.
Acest tip de aserţiune poate relativiza demersul cognitiv în sensul că, deşi corect, la nivelul fracţiei, ceea ce se cunoaşte poate fi mult prea puţin, din punct de vedere cantitativ şi calitativ şi prea nesemnificativ, faţă de ceea ce nu se cunoaşte, încât să permită afirmaţii cu valoare generală. Ceea ce credem că ştim, în mod raţional, despre Dumnezeu, este probabil infinit mai puţin decât ceea ce Este cu adevărat El şi aceasta deoarece El Este infinit. Nevoia de a cunoaşte infinitul este motivul pentru care avem nevoie de viaţă veşnică. Oamenii nu se pot mulţumi cu gândul că există limite în cunoaştere şi când vor presupune că se apropie de astfel de limite, ei vor face tot posibilul să le anihileze. Infinitul este chemarea supremă care se adresează fiinţei umane finite.
Prin urmare, ceea ce ştim, este corect câteodată numai la nivelul părţii, dar când este interpretat la nivelul întregului, sensurile pot fi altele. De exemplu, putem să ştim foarte multe lucruri exacte despre roţile dinţate, care alcătuiesc un ceas, dar nimic despre ceasul în sine şi cam acesta este raportul dintre cunoştinţele umane în legătură cu Dumnezeu, cel puţin în momentul de faţă şi realitatea Lui. În această schimbare de orizonturi şi contextualitate se transformă şi chiar se pierd sensurile cunoaşterii actualizate şi de aceea, ceea ce ştim despre Dumnezeu, chiar atunci când este corect nu, poate face obiectul unei retorici absolutiste, adică a fanatismului religios. Baza oricărui fanatism este pretenţia de a deţine monopolul adevărului şi în cazul celui religios, adevărului despre Dumnezeu. Instituţiile bisericeşti au încercat să impună un monopol şi asupra ştiinţelor naturii, dar acesta s-a pierdut din cauza modului sistematic şi convingător, în care, acestea din urmă, şi-au susţinut afirmaţiile. Este nevoie, fără îndoială, de credinţă şi de încredere pentru că, oricât de onest, procesul de cunoaştere al unor realităţi situate dincolo de timp şi dincolo de determinările finite, are nevoie de un fundament ontologic preexistent.
Cu alte cuvinte, înainte de a ne îndrepta eforturile către cunoaşterea lui Dumnezeu, trebuie, mai întâi de toate, să acceptăm posibilitatea existenţei Lui şi lucrul acesta se face prin credinţă. Cum putem căuta ceva a cărui existenţă nu ar avea nici un sens? Există deci, în om, un mecanism interior, încrustat parcă în conştiinţa sa, în care existenţa lui Dumnezeu pare a fi ceva raţional şi nu absurd. Ceva raţional, în raport cu condiţia umană, care ea însăşi pare câteodată absurdă. Există o dimensiune spirituală a omului, care se exprimă printr-o necontenită căutare, pentru a găsi locurile în care această conştiinţă se apropie cel mai mult de o adevărată înţelegere, atotcuprinzătoare a realităţii.
Omenirea nu a ieşit încă din epoca credinţei pentru a intra în epoca ştiinţei, iar lucrul acesta se va întâmpla numai atunci când ceea ce face acum obiectul credinţei, va face atunci obiectul ştiinţei. Atunci când ceea ce credem se va putea dovedi în mod indiscutabil şi „ceea ce credem” va fi „ceea ce ştim” şi credinţa în Dumnezeu va deveni ştiinţa despre Dumnezeu. Aceasta, însă, trebuie să fie ştiinţa despre infinit, dar deocamdată oamenii de ştiinţă avansează doar unele speculaţii despre ce a fost înainte sau ce este dincolo de universul nostru. Ce a fost înainte de Bigbang? Este o întrebare al cărui răspuns poate deschide perspectiva unei mai bune înţelegeri a lui Dumnezeu.
Adevărul despre Dumnezeu se poate cunoaşte prin spiritualitate şi fiinţa umană este chemată la cunoaşterea acestuia, dar aşa cum spunea episcopul Ambrozie, adevărul este o Persoană. Cunoaşterea lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea unei Persoane şi de aceea este o cunoaştere personală, adică între două persoane şi nu doar a unui set de axiome cu valoare imagistică. O cunoaştere indirectă nu echivalează cu o cunoaştere personală, directă, dar cel care îl cunoaşte pe Dumnezeu, are şi aspiraţia să poată vorbi despre El în termeni raţionali. Nu îl mai cunoaştem pe Cristos, în felul lumii, ci printr-o cunoaştere spirituală, personală. Această cunoaştere nu se limitează la ceea ce citim în Biblie despre Isus Cristos, ci se extinde la ceea ce experimentăm în noi înşine, în relaţia cu Persoana Lui.
„Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Cristos în felul lumii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta.” [(2 Corinteni 5: 16); ref. 5 în Biblia Ortodoxă]
Avem de ales între a ne limita să cunoaştem informaţii despre Dumnezeu sau să îl cunoaştem chiar pe El. Avem de optat între, a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, sau a îl auzi pe El vorbindu-ne despre Sine, prin vocea Lui care locuieşte în conştiinţele noastre. Cunoaşterea lui Dumnezeu implică şi cunoaşterea Bisericii Sale, deoarece Dumnezeu se manifestă în acest context divin.
Apostolul Pavel ne spune că omenirea cunoaşte, în parte, lucrurile lui Dumnezeu, dar dacă este aşa, de ce fiecare instituţie bisericească se cramponează şi emite pretenţii, în legătură cu propriile ei învăţături, ca şi cum ar cunoaşte tot ceea ce este cel mai important despre El? (1 Corinteni 13: 9) De ce îşi imaginează fiecare că posedă adevăruri unice şi definitive, care îi separă de ceilalţi şi care le dă dreptul să se considere, pe ei înşişi, unicii reprezentanţi autentici ai credinţei în Dumnezeu? Tot ceea ce este crezut, inclusiv în domeniul spiritual, nu este ştiut cu siguranţă, căci dacă ar fi fost ştiut, cu certitudine nu ar mai fi făcut obiectul credinţei, ci ar fi reprezentat o axiomă a cunoaşterii. Încercarea de impunere a unei credinţe religioase asupra altora, chiar asupra membrilor aceleaşi instituţii bisericeşti, este o aberaţie, deoarece credinţa nu are doar repere obiective ci are, mai ales, coordonate personale, intuitive. Nu putem pretinde altora să aibă aceleaşi intuiţii şi experienţe spirituale ca şi noi. Chiar şi ştiinţele moderne pot emite teorii care, câteodată, pot fi infirmate de descoperiri ulterioare.
Credinţa în sine, cuprinde un element de incertitudine, cine crede cunoaşte lucrurile, numai într-o anumită proporţie, restul este mister. Toate credinţele sunt egale, ca şi valoare cognitivă, deoarece toate conţin acest element de incertitudine şi toate se bazează pe intuiţie în aceeaşi măsură în care se bazează şi pe dovezi şi de aceea nu pot fi suprapuse. Dovezile, de cele mai multe ori sunt constitutuite din experienţe personale, care prin natura lor sunt dificil de transmis. Nu se poate spune care credinţă este mai adevărată, ci se poate spune doar care credinţă religoasă exprimă mai bine aspiraţiile umane individuale către infinitul existenţei, sau către cunoaşterea de sine.
În mod evident şi inerent, orice proces de cunoaştere presupune un pronunţat element de subiectivitate, influenţat de o diferenţă de percepţie. Dumnezeu este privit din unghiul de vedere uman, care presupune istoricitate şi determinare existenţială. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, care este în afara direcţiei de scurgere a timpului istoriei umane, dar care, în acelaşi timp, este implicat în modul în care decurge această istorie, este, în mod inevitabil, văzut prin lentilele propriei auto-realizări a fiinţei umane. Dumnezeu trebuie conceput ca un înţeles al fiecărei experienţe umane, în parte, pentru că existenţa Lui dă sens existenţei omului pe pământ. Imaginea lui Dumnezeu este una parabolică şi încărcată de simboluri, ceea ce o face convenţională, dar, pe de altă parte, este şi una individuală, dependentă de o simbolistică şi conexiuni proprii. Trăim într-un context în care, asupra conştiinţelor individuale se forţează un anumit tip de imagine convenţională despre Dumnezeu, care încearcă, parcă, a se adapta unor nevoi umane mai degrabă stringente decât contemplative.
Nimeni nu ar trebui să ne oblige să credem, în zona spiritualului, altceva decât ceea ce rezultă din convingerile noastre proprii. Acestea pot fi câteodată considerate greşite, chiar prin prisma altor convingeri eronate, dar elementul de referinţă este unul relativ. Raţiunea şi instrumentele ei rămân un îndrumar şi un arbitru preţios în aflarea şi evaluarea adevărurilor spirituale şi este datoria fiecărui credincios să nu le dispreţuiască. În acelaşi timp, în materie de credinţă religioasă, o concepţie greşită nu poate fi judecată după etalonul alteia, care este bazată tot pe credinţă.
Trebuie recunoscută revelaţia personală ca sursă a adevărului în materie de credinţă spirituală, dar aceasta trebuie să îmbrace o formă raţională. Isus Cristos i-a „mirat” pe cei care îl ascultau, prin logica Sa ascuţită. De exemplu, pentru că pe monede era chipul Cezarului, El i-a întrebat, pe cei care încercau să îl surprindă, al cui este acel chip şi literele scrise pe ban. Cei de faţă i-au răspuns că era chipul Cezarului. Atunci El le-a răspuns: „Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!” (Matei 22: 17-22) El ne poate uimi şi astăzi prin modul extraordinar de precis şi elegant cu care transmitea mesajele Sale, prin parabole. Apostolul Pavel face un continuu apel la logică şi ne îndeamnă să fim copii la răutate dar la minte să fim oameni mari. (1 Corinteni 14: 20)
Singurul principiu acceptabil, atunci când avem de a face cu o credinţă spirituală, inclusiv cea creştină, este principiul alegerii personale libere, bazat pe convingeri personale. Nu ar trebui să existe nici o formă de represiune care să împiedice exprimarea acestor convingeri. Cu toate acestea, lupta prin care se încearcă să ni se canalizeze conştiinţele şi care are rădăcini adânci în trecut, continuă în alte forme şi cu alte mijloace. Este un păcat, susţine apostolul Pavel, să faci ceva, dacă nu eşti cu totul convins de adevărul şi dreptatea a ceea ce faci. (Romani 14: 23) Împotriva acestui principiu Biblic, nu se practică nicăieri mai mult, decât în religie şi în politică, presiunea asupra conştiinţelor.
Pe de altă parte, cunoaşterea ştiinţifică nu a demonstrat că nu există Dumnezeu şi nimeni nu poate face proba aceasta. Stephen Hawking, un foarte cunoscut astro-fizician, bănuieşte că apariţia a tot ceea ce există, se explică prin legea gravitaţiei, combinată, desigur, cu celelalte legi ale fizicii, adică legea electro magnetismului, forţele tari şi forţele slabe. El susţine, de asemenea, că universul nu are nevoie de Dumnezeu pentru a fi explicat. Se grăbeşte cu concluziile, deoarece Dumnezeu este o realitate dincolo de Bigbang şi dincolo de legile cunoscute ale fizicii. Hawking nu a avut probabil nici o revelaţie personală, din partea lui Dumnezeu, prin care Isus Cristos personal, să îl atingă cu puterea Lui. Ca să demonstreze cineva că nu există Dumnezeu ar trebui să atingă limitele infinitului, dar infinitul nu are limite.
O “credinţă oarbă” este mult mai periculoasă decât necredinţa. Prima poate duce la fanatism dar cea de a doua doar la scepticism. Prin “credinţă oarbă” înţeleg o credinţă ne analizată critic, incoerentă şi incapabilă de a fi formulată în termeni raţionali. Înţeleg, deasemenea, prin “credinţă oarbă” tot ceea ce se bazează exclusiv pe simţuri, fără legătură cu mintea. În acelaşi timp, “o credinţă oarbă” este şi aceea care urmează credinţele altora, “orbeşte,” adică fără să le cerceteze, cu propria minte. “Credinţa oarbă” este cauza fanatismului religios şi una dintre cele mai importante cauze de suferinţă, în această lume, este tocmai acest tip de fanatism. În momentul istoric pe care îl trăim, fanatismul religios este cel mai mare pericol pentru pacea lumii. Bisericile instituţionale stimulează fanatismul religios, prin aceea că îi descurajează pe membrii lor de a gândi cu mintea lor, în problemele legate de spiritualitate.
Continua sub-evaluare a muncii ştiinţifice, pe care oamenii devotaţi adevărului şi cunoaşterii naturii o desfăşoară ne întrerupt, precum şi bigotismul acelora care se folosesc de toate cuceririle ştiinţifice moderne, de exemplu telefoane mobile, mijloace de transport etc., dar, pe de altă parte, blamează ştiinţa, care a făcut posibile aceste realizări, fac un mare deserviciu imaginii pe care mulţi şi-o formează despre Dumnezeu, care este legată, în felul acesta, de ignoranţă şi fanatism. Aşa cum spunea şi apostolul Pavel, în textul mai sus citat, prin studierea realităţii care ne înconjoară, îl putem cunoaşte pe Dumnezeu. El se revelează prin creaţia Sa, natura care ne înconjoară fiind o carte deschisă, o “Biblie a naturii.” În ea putem citi informaţii despre Dumnezeu. (1 Romani 19-20) Numai că citirea acestor mesaje presupune cunoaşterea realităţii înconjurătoare cu ajutorul ştiinţei, adică al unor cunoştinţe sistematizate şi legate între ele în structuri teoretice, cu verificabilitate practică.
Realitatea nu este constituită doar din obiecte şi fenomene, care se adresează simţurilor şi pot fi înţelese la prima vedere, dar mai ales din principii, legi şi componente pentru care aceste fenomene nu sunt decât o formă de manifestare. Cunoaşterea acestor principii de funcţionare a universului în care trăim este o modalitate de a îl cunoaşte şi înţelege pe Cel care le generează în mod continuu, adică Dumnezeu. A exclude această cale de cunoaştere şi a considera că Biblia scrisă şi canonizată este unica modalitate de a obţine cunoştinţe despre Dumnezeu, este o mare eroare, pe care instituţiile bisericeşti au săvârşit-o în trecut şi unele dintre ele o săvârşesc şi în prezent. Dumnezeu se revelează şi în mod direct, în minţile noastre, prin Duhul Sfânt şi aceasta este calea principală de a îl cunoaşte pe El.
În ceea ce priveşte cunoaşterea viitorului, Dumnezeu se raportează altfel la timp, decât noi. Dumnezeu este deasupra timpului şi în timp, în mod simultan şi dacă pentru oameni călătoriile în timp sunt doar o speranţă de viitor, pentru El vehicularea înainte şi înapoi în timp este probabil ceva banal. Dumnezeu nu are nevoie să călătorească în timp deoarece El este situat, în acelaşi moment, în trecutul, în prezentul şi în viitorul nostru. Noi nu existăm încă în viitor, dar Dumnezeu există deja şi în viitor întrucât El există din totdeauna şi pentru totdeauna. Dumnezeu, care există şi în viitor, cunoaşte viitorul pentru că participă la acesta. Deoarece Dumnezeu există deja în viitor, şi pentru că cei mântuiţi, conform afirmaţiilor N.T., au un viitor, aceasta înseamnă că ei se află deja cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa, în viitor. Cu alte cuvinte, aceia care sunt prezumaţi că vor fi cu Dumnezeu, pentru veşnicie, sunt deja cu El, au intrat deja în eternitatea Împărăţiei Cerurilor, din perspectiva Lui.
Dumnezeu a desfăşurat planul mântuirii încă de la întemeierea lumii şi ştie dinainte, în mare detaliu, tot ce se va întâmpla până la sfârşit. Cu alte cuvinte, Dumnezeu, mai întâi, a proiectat lumea noastră, înainte ca ea să fie pusă în operă şi apoi a intervenit pentru realizarea ei. Aşa cum un bun inginer desfăşoară şi analizează în prealabil un proiect, înainte de a îl realiza, tot astfel Dumnezeu, mai întâi, a lăsat lumea să existe în planul Său, iar lucrul acesta i-a permis să vadă cum evoluează aceasta. În acest plan sunt cuprinşi toţi aceia care sunt născuţi din Dumnezeu, deci într-un anumit sens, aceştia au fost încă de la întemeierea lumii cu Dumnezeu şi deoarece, din perspectiva lui Dumnezeu, care există şi în viitor, cei mântuiţi sunt şi acum cu El, în certitudinea viitorului lor, oferită de El, aceasta înseamnă că ei au fost din totdeauna şi vor fi pentru todeauna cu El. (Efeseni 1: 4-12)
Pentru un al doilea tiraj al cărţii de faţă am considerat că se impune această introducere. Această lucrare nu este una de filozofie „ştiinţifică” ci mai degrabă de teologie ne denominaţională şi din acest motiv anumite aspecte prezentate, care ar trebui, în mod necesar, să îmbrace o formă filozofică, mai sofisticată de exprimare, nu sunt prezente. Am scris această lucrare cu gândul la o gamă largă de cititori şi din acest considerent nu mi-am permis luxul să mă urc în sfere în care, câteodată, limbajul filozofic devine greu de descifrat, pentru persoane care nu sunt pregătite în mod special în acest domeniu.
Pe de altă parte, am dat ne numărate citate din Biblie, întrucât, trebuie să recunoaştem, Biblia este fundamentală pentru ceea ce oamenii profesează, din punctul de vedere al credinţei lor creştine şi că un Creştinism fără Biblie este egal cu o teorie despre Creştinism şi nu cu fenomenul în sine. Poate voi fi acuzat că am abuzat de folosirea a prea multe citate din Biblie, dar cu siguranţă nu voi fi acuzat de faptul că această carte nu se întemeiază, într-un mod temeinic, pe cartea de bază a Creştinismului, care este Biblia, înţeleasă ca o colecţie formată din V.T. şi N.T.
Totuşi, întrucât filozofia şi teologia nu se pot despărţii, mi-am propus ca în această introducere să aşez şi o minimă temelie filozofică acestei lucrări, însă nu expunând un sistem filozofic personal ci făcând apel la unii mari gânditori care şi-au exprimat ideile înainte de mine. Am regăsit puternice afinităţi cu modul lor de a gândi dar fără îndoială şi deosebiri importante de concepţie cu atât mai mult cu cât în nici o altă lucrare scrisă nu am descoperit o adevărată teologie a adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu şi de aceea am început să o formulez în această carte.
În primul rând mă voi referii la Nicolai Berdiaev şi voi asigura citititorul cu citate extinse din una din lucrările sale şi anume „Biserica şi lumea.” Voi raporta aceste citate la propriile mele idei, exprimate în această carte. Mă desparte de Berdiaev un renume, pe care acesta şi l-a creat, pe bună dreptate, în secolul trecut, dar şi o evoluţie a fenomenului creştin, produsă, între perioada în care aceste a trăit şi a scris şi zilele noastre. Mă apropie însă, până la identificare, de acest autor, modul în care acesta vede şi înţelege Creştinismul ca fenomen spiritual şi de asemenea limitele Creştinismului practicat de Bisericile instituţionale.
Voi începe cu cea ce ne identifică şi apoi voi face referire şi la ceea ce ne desparte. În acest scop mă folosesc de citate lungi din lucrarea lui Nicolai Berdiaev, deja amintită, citate extrem de revelatoare, din punctul de vedere al mesajului pe care încerc să îl transmit prin această lucrare. Iată pe primul dintre ele.
„Este Biserica o realitate ontologică? Catehismul nu ne dă nici o informaţie în privinţa asta. Ontologia Bisericii este încă puţin descoperită (revelată); este o datorie ce revine viitorului. Încă nu este suficient de reală şi actuală esenţa Bisericii, ca să permită elaborarea ontologiei sale. De altminteri, este posibilă o definiţie a naturii Bisericii?
Văzută din exterior, Biserica nu poate fi înţeleasă deplin; nu se poate defini raţional, prin concept. Trebuie trăit în Biserică, ea neputând fi înţeleasă decât în experienţă. Nu ni se impune ca o realitate exterioară. Ce ni se pare că înţelegem nu constituie natura sa intrinsecă. Biserica nu este un templu clădit din pietre, nu este o adunare de credincioşi, nici o parohie compusă din oameni; mai mult, nu este o instituţie reglementată prin norme juridice, deşi toate aceste elemente fac parte din fiinţa ei. Ea nu deţine limite şi semne exterioare, care ar determina natura sa interioară şi ar putea-o diferenţia de fiinţă. Biserica deţine un element fizic, psihic şi social, dar nu prin aceste elemente îi putem defini natura. Biserica nu este tangibilă, nu aparţine lumii lucrurilor văzute, nu este o realitate empirică la fel cu mineralele, plantele sau animalele. Aparţine lumii lucrurilor nevăzute, ce nu se pot demonstra decât prin credinţă; este o realitate spirituală interioară.
Este adevărat că Biserica există pentru toţi ca o realitate empirică, că fiecare trebuie sa-şi determine atitudinea în privinţa ei. Duşmanii, care nu cred în ea, luptă contra ei ca şi cu o realitate. Dar ei recunosc realitatea ei într-un cu totul alt sens decât cei care cred şi trăiesc în ea. Căci din exterior nu se percep tangibil decât pietre, un ritual, o instituţie, oameni care ocupă un rang într-o ierarhie. Dar autentica realitate a Bisericii, ca fiinţă, este intimă, mistică; stă dincolo de pietre, de ierarhie, de ritualuri, de concilii etc. Natura sa este spirituală, căci ea însăşi aparţine lumii spirituale şi nu lumii naturale. Aceasta nu înseamnă că ea nu se întrupează în lumea naturală şi istorică, rămânând nevăzută.”[1]
Ceea ce ne spune Berdiaev, în acest citat, din puctul de vedere al mesajului pe care încerc să îl transmit prin cartea mea, este faptul că în perioada în care el îşi scria opera, natura bisericii, din punct de vedere ontologic, părea imposibil de definit. În ceea ce mă priveşte eu consider că natura Bisericii este una divină şi nu divino-umană şi în nici un caz una instituţională şi aduc ne numărate argumente în acest sens. De altfel, cu toate că Berdiaev afirmă că nu putem cunoaşte, din punct de vedere ontologic Biserica, într-un spirit Kantian, el totuşi identifică Biserica ca pe „o realitate spirituală interioară.” Eu voi arăta că adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor Aleşi, are o natură pur divină, din puctul de vedere al originii constituirii sale, al structurii, al componenţei, al funcţionării, al misiunii şi al mesajului. În acest fel consider că mă apropii cu un pas mai mult de înţelegerea ontologică a Bisericii. De ce este necesară această abordare? Deoarece elementul uman, caracteristic al bisericilor instituţionale sau corporatiste, care deci se revendică a fi „biserici divino umane” s-a dovedit a fi, de alungul timpului, un element corupător, pervertitor, al mesajului divin cu tendinţa de a înlocui acest mesaj cu un altul, mult mai uman, încărcat de tradiţii pur culturale, dar care opturează transcedentalul, deci calea spirituală către realitatea edificatoare a ne sfârşitului. Finit şi infint sunt două noţiuni şi perspective diferite, în cadrul Creştinismului, care pot fi înţelese prin prisma unor moduri de gândire diferite. Această afirmaţie însă nu se poate face decât în momentul în care se produce o delimitate clară între Bisericile instituţionale sau corporatiste şi Biserica celor născuţi din Spirit sau Biserica Spirituală Unică. Este vorba despre o delimitare şi nu de o separare, deoarece alegerile şi eventualele decantări între persoanele individuale le face Dumnezeu însuşi.
Pe de altă parte, nu aş putea să adaug multe, atunci cînd Berdiaev susţine că Biserica este o realitate spirituală interioară. Ceea ce voi face eu în carte este să descriu mecanismul prin care Biserica devine o astfel de realitate pentru om. Biserica nu este formată din clădiri, din temple clădite de mâini omeneşti, ea este clădită din spiritele umane, împreună cu tote posibilele spirite ale cosmosului, unite într-un Spirit unic, pe care îl denumim Dumnezeu. Chiar dacă instituţiile bisericeşti ne epatează cu astfel de desfăşurări spectaculoase în piatră, siclă sau marmură, totuşi accentul trebuie pus mereu şi mereu pe realitatea interioară, pe faptul de conştiinţă, pe trăire, pe analiza prealabilă oricărei decizii, în care omul se vede pe sine în aproapele său. Biserica este o realitate interioară lui Dumnezeu şi nu exterioară Lui. Este o mare greşeală să se considere că, pentru omul spiritual, adică născut din nou, există o limită, un fel de graniţă, care îl sau care o desparte de Dumnezeu. Dumnezeu şi omul devin una în Spirit, în şi prin Cristos, lucru care se opune vehement autoritarismului instituţiilor bisericeşti. Delimitarea rămăne valabilă numai până în momentul în care persoana umană este renăscută din punct de vedere spiritual, pînă în acel moment putem spune, o dată cu Cristos că, în nici un caz, „carnea şi sângele” nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este o Împărăţie spirituală, dar spiritele nu se supun delimitărilor şi dezbinărilor impuse de „carne,” de trup. În „carne” suntem deosebiţi, mai slabi sau mai graşi, mai înalţi sau scunzi, mai urâţi sau mai frumoşi dar în Spirit toate aceste unităţi de măsură dispar şi singura evaluare se poate face în funcţie de valori spirituale, cum ar fi capacitatea de dăruire de sine, curajul, aspiraţia către frumos şi către dreptate. Avem în comun acelaşi Spirit, dar avem nevoie de Dumnezeu pentru a regăsii această unitate şi atunci când Spiritul conduce „carnea” intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.
Omul nu este ceea ce pare a fi, este mai degrabă un univers care la fel ca şi cosmosul cuprinde în sine o dimensiune finită, materială, dar şi o dimensiune infinită spirituală. Când privim un om ne este imposibil să vedem uriaşa sa extensie în spaţiu şi timp şi de aceea avem nevoie de spiritualitate pentru a ne vedea unii pe ceilalţi şi pentru a ne înţelege unii pe ceilalţi. O societate este cu atât mai evoluată cu cât acordă o importanţă mai mare dimensiune interioare a omului, prin cultură. Cultura este necesară deoarece ea vorbeşte despre omul interior, depăşind cu mult limitele înguste ale unui materialism, „încastrat în piatră.” Cultura materială face parte din cultură, înţeleasă ca un fenomen mai general, dar spiritualitatea este motorul care îl face pe om să privească către depăşirea propriilor sale limite, către transcedental. Visul omului este acela de „tineteţe fără bătreneţe şi viaţă fără de moarte” şi Creştinismul vine în întîmpinarea acestui deziderat şi promite realizarea lui, pentru aceia care cred în Dumnezeu. Ce ar putea omul să îşi dorească mai mult de atît? Probabil nu este nimic mai mult, dacă la nemurire se adaugă şi fericire veşnică. Din acest motiv pretenţia Creştinismului trebuie luată foarte în serios, acesta promite realizarea celor mai înalte aspiraţii umane.
Instituţiile bisericeşti ne trag către în jos, către diviziuni şi delimitări omeneşti, către lupta de putere, către frică, căci altfel cum ar putea să ne controleze trupurile noastre trăcătoare. Bisericile instituţionale sunt dogmatice, posesive şi din păcate are fiecare propria ei agendă doctrinară şi instituţională, pornită din convigerea că fiecare are dreptate şi deţine adevărul absolut despre Dumnezeu. Fiecare popor, prin majoritatea membrilor care îl compun iubeşte tradiţia religioasă în care s-a născut tot aşa cum, de exemplu, vechii Romani iubeau tradiţia lor religioasă. Atunci când între ei au apărut primii Creştini s-au grăbit să încerce să îi extermine şi să îi chinuiască, în moduri dramatice. Isus ne învaţă însă să iubim adevărul, mai presus de toate lucrurile, căci adevărul şi nu tradiţiile noastre ne va face liberi. Isus a fost ucis de ne înţelegerea generată de o tradiţie religioasă, cea iudaică, din perioada în care El şi-a desfăşurat activitatea pe pământ. Este foarte bine atunci când există o suprapunere perfectă între o anumită tradiţie religioasă şi adevărul lui Dumnezeu dar întrucât există atâtea tradiţii religioase diferite şi un singur set de adevăruri despre un Dumnezeu unic, orice tradiţie trebuie să tindă către acel adevăr unic ne lăsându-se prea mult înglodată în amănunte legate mai degrabă de aspecte culturale şi istorice decât de realitatea vie, transcedentală a lui Dumnezeu. Este vorba desigur nu de a renunţa la tradiţii, dar de a sublinia latura lor vie şi prioritatea pe care o are, pentru viaţa noastră spirituală, revelaţia continuă, pe care Dumnezeu o adresează oamenilor.
Tradiţiile nu trebuiesc considerate a fi o încastrare dogmatică a gândurilor şi trăirilor unor sfinţi ci doar un exemplu de ceea ce înseamnă trăirile spirituale pe care toţi suntem chemaţi să le parcurgem şi chiar să le depăşim. Tradiţia trebuie să fie edificatoare şi creatoare şi în nici un caz restrictivă şi dominatoare. Îngroparea revelaţie, chiar când se face cu preţul unor foarte sofisticate şi scumpe funeralii, chiar când este însoţită de un sobor ne sfârşit de preoţi, cu rangul cel mai înalt, ne poate costa posibilitatea de a trece pragul escatologic, ne poate costa mântuirea sufletului. Pe de altă parte, aşa cum Berdiaev nu uită să reamintească, ca pe un mesaj al Bibliei, Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. (Ioan 18; 36) Fără îndoială că Nicolai Berdiaev are perfectă dreptate atunci cănd afirmă că Biserica lui Dumnezeu şi mi-aş permite să subliniez, adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nu poate fi percepută şi cu atăt mai puţin cunoscută decăt de către cei care fac parte din ea. Este vorba desigur de Biserica Spirituală Unică pentru-că în ceea ce priveşte marile catredale, ele pot fi vizitate de oricine. Am să continui cu un alt citat din aceeaşi carte a filozofului rus.
„Înţeleg Biserica din experienţă; or, această experienţă începe când ajung să depăşesc mărginirea, izolarea lumii mele psihice, ruptura şi împărţirea, când pătrund în unitatea marii lumi spirituale, biruind timpul şi spaţiul. Această lume şi experienţă spirituală sunt supra-individuale şi supra-psihice; virtual, ele aparţin Bisericii. Viaţa spirituală este în mod metafizic socială şi nu individualistă, iar Biserica, în sensul profund al cuvântului, are o natură spirituală socială. Experienţa Bisericii este ecumenică, pentru că ecumenismul este una din calităţile sale ontologice. Nu sunt singur în această experienţă, sunt în spirit cu toţi fraţii mei; oricare ar fi locul sau epoca în care au trăit.
Eu însumi sunt limitat în cunoaştere, experienţa mea este restrânsă şi nu poate îmbrăţişa plenitudinea şi diversitatea fiinţei. Prin mine însumi, nu am cunoscut multe întâlniri spirituale determinante. Am scris această lucrare; dar în această carte nu am putut atinge decât raze parţiale ale luminii, nu am întrevăzut decât anumite aspecte ale adevărului. Dar am putut să mă exteriorizez, am putut, vorbind metafizic, să depăşesc propriile mele limite. Am putut comunica cu experienţa fiinţei apropiate în duh, cu experienţa supra-personală. în experienţa religioasă a Bisericii, în întâlnirea cu Hristos, omul nu este singur, nu este părăsit în mărginirea lui, ci este cu toţi cei care au cunoscut această experienţă, cu tot universul creştin, cu apostolii, sfinţii, cu toţi fraţii în Hristos morţi sau vii.”[2]
Există o experienţă spirituală comună, numită Biserică, aşa cum remarcă Nicolai Berdiaev. Ceea ce autorul rus nu a scos în evidenţă şi deci îmi revine mie să fac acest lucru, în lucrarea de faţă, este faptul că această legătură spirituală nu are nici un fel de condiţionare instituţională. Cu alte cuvinte legătura spirituală dintre oameni nu se stabileşte prin convenţia lor contractuală ci în baza condiţiei prealabile de a fi în comunitate cu Dumnezeu. Nu putem avea o legătură spirituală între noi atâta vreme căt nu suntem conectaţi la sursa spiritualităţii, adică la Dumnezeu. Mai întâi aparţinem de Dumnezeu şi apoi aparţinem de comunitatea spirituală numită Biserică. Putem foarte bine să aparţinem de o instituţie bisericească tradiţională şi totuşi să nu aparţinem nici de Dumnezeu şi nici de adevărata Sa Biserică. Putem fără îndoială să aparţinem de orice instituţie bisericească, cu numele, să fim înregistraţi în registrele acestora, dar în acelaşi timp să fim pe dinafara a ceea ce reprezintă realitatea spirituală a adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Sunt de acord, întru totul cu Berdiaev că intrarea în Biserică, după mine în Biserica Spirituală Unică, înseamnă în acelaşi timp, ieşirea din singurătatea personală dar intrarea numai în instituţia bisericii nu numai că nu elimină sentimentul de singurătate, dar chiar îl agravează. Suntem în unitate cu ceilalţi numai atunci când intrăm în lumea aceluiaşi Spirit unic pe care îl denumim Dumnezeu. Corpurile noastre îşi găsesc de regulă un loc temporar într-o ţară şi într-o casă, sau, în mod succesiv, în mai multe, dar locul spiritelor noastre este în Dumnezeu, singurul loc unde acestea îşi pot realiza cele mai înalte aspiraţii, acolo unde este adevărata lor locuinţă, cea veşnică.
Textul lui Berdiaev, din opera citată continuă astfel:
„Nu aparţine Bisericii numai generaţia celor vii, ci fac parte din ea toate generaţiile trecute. Toate sunt vii în Biserică, iar eu sunt în uniune reală cu ele. Iată una din trăsăturile esenţiale ale Bisericii; în ea, în duhul ecumenic, vibrează o singură inimă; aici toţi oamenii întâlnesc un singur şi acelaşi Hristos, toţi primesc de la El o forţă unică şi unificatoare. Hristos este în noi şi noi suntem în Hristos. Formăm generaţia (rasa) unică a lui Hristos, noua generaţie omenească spirituală, cea a Noului Adam.
Această nouă generaţie posedă inteligenţa (mintea) lui Hristos; prin ea, înţelegem ce nu am fi putut cunoaşte prin inteligenţa noastră. Omul care trăieşte în Biserică pătrunde într-o nouă ordine a fiinţei; natura sa suferă o schimbare, devine mai spirituală. În Biserică, în noua generaţie, fiinţează nu numai inteligenţa lui Hristos, dar şi iubirea lui Hristos, libertatea Sa, necunoscută de lumea naturală, a generaţiei Vechiului Adam. Biserica este structura iubirii şi a libertăţii şi sintetizează unirea lor. În lumea naturală, libertatea şi iubirea sunt despărţite; libertatea refuză unitatea, ea se afirmă în dezacord; unirea şi unitatea au forma constrângerii şi arbitrarului. Dar ordinea Bisericii, lumea sa spirituală, nu cunoaşte constrângerea; nu cunoaşte nici libertatea ce se ridică împotriva unităţii, a iubirii.”[3]
Componenţa adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu este fără îndoială una ecumenică, dar este vorba de un ecumenism spiritual şi în nici un caz unul exclusiv instituţional. Din adevărata Biserică a lui Dumnezeu fac parte toţii aceia al căror spirit a fost trezit la viaţă, în şi prin Duhul lui Cristos, atât cei vii dar şi cei morţi. Cine nu are Duhul lui Cristos nu este al Lui. Convertirea sau transfigurarea naturii umane într-o natură spirituală sau, ca să folosesc expresia apostolului Pavel, dobăndirea unei firi duhovniceşti, se face numai prin activitatea spirituală a lui Dumnezeu prin acţiunea Sa asupra spiritelor, prin „învierea din morţi” a acestora, prin chemarea lor la viaţă de către Cristos. În felul acesta dobândim şi mintea lui Cristos şi înţelegem motivaţiile profunde, care l-au determinat să aleagă, în mod deliberat crucea.
„Actualizându-se şi întrupându-se în lumea naturală şi istorică, Biserica poate îmbrăca formele inerente acestei lumi; poate împrumuta principiul constrângerii şi violenţei. Dar aceste elemente sunt străine naturii sale interioare, esenţei sale. Biserica este corpul mistic al lui Hristos; aparţinându-i, înseamnă a fi un membru al corpului lui Hristos, a fi o celulă a acestui corp mistic, un organ al acestui organism mistic. Aparţinând corpului mistic al lui Hristos, primim inteligenţa Sa, iubirea Sa, libertatea ce n-am avut-o şi nu am cunoscut-o în lumea naturală, în izolarea noastră psihică.”[4]
Bisericile instituţionale sunt, aşa cum remarcă şi Nicolai Berdiaev, amprentate de lumea în care trăim, sunt imaginea lumii noastre umane, dar, aş adăuga eu, Biserica celor născuţi din Spirit este imaginia lui Dumnezeu. Pentru Berdiaev delimitarea aceasta nu este destul de clară şi în realitate nici nu poate să fie deoarece până în momentul în care facem o deosebire şi o decongestionare pronunţată a ceea ce înseamnă de fapt Biserica Spirituală Unică, adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi a ceea ce înseamnă Bisericile instituţionale sau corporatiste nu avem instrumentele conceptuale necesare pentru a înţelege dinamica interioară a fenomenului extrem de complex, pe care îl constituie Biserica.
„Biserica nu este o realitate ce există paralel cu altele; nu este un element din totul (totalitatea) istoric şi universal; nu este o realitate obiectivă împărţită. Biserica este totul, ea constituie întreaga plenitudine a fiinţei, a vieţii lumii şi omenirii, dar în starea de încreştinare. Ea posedă o natură cosmică, şi uitarea acestei naturi indică decadenţa conştiinţei sale. O concepţie despre Biserică ce ar înfăţişa-o ca un institut medical, în care sufletele vin pentru tratament, ar fi o concepţie lamentabilă. Cei care nu văd în Biserică decât o instituţie, reneagă natura sa cosmică. În Biserică creşte iarba şi florile se deschid, biserica este cosmosul încreştinat. Hristos a pătruns în cosmos, aici a fost crucificat, în el a înviat şi totul s-a schimbat şi înnoit, întregul cosmos urmează drumul răstignirii şi învierii.
Cosmosul încreştinat, în care este învins haosul, constituie frumuseţea, de aceea Biserica poate fi definită ca adevărata frumuseţe a fiinţei. Şi orice dobândire de frumuseţe în lume este într-un sens profund o încreştinare. Frumuseţea este scopul vieţii universale; este îndumnezeirea lumii. Frumuseţea va salva lumea, cum a spus Dostoievski. Obţinerea frumuseţii constituie salvarea lumii. O concepţie întregită (integrală) despre Biserică este cea care o înfăţişează a fi cosmosul încreştinat, ca frumuseţea. Doar o concepţie diferenţială o transformă în instituţie.”
Revine fără îndoială ca fiind meritul lui Nicolai Berdiaev, acela de a extinde Biserica la realitatea cosmică a dimensiunilor sale, dar personal nu am mers pe această direcţie, în lucrarea de faţă, întrucât o analiză telogică în această direcţie ar presupune o dezvoltare masivă, în sine, a tematicii Bisericii. Această dimensiune cosmică trebuie raportată, după părerea mea şi la posibilitatea existenţei unor alte civilizaţii cosmice inteligente şi la relevanţa pe care jertfa pe cruce a lui Isus Cristos, adică o fiinţă umană şi divină, ar putea avea-o pentru ele. Sunt oare toate lumile inteligente asemănătoare cu cea umană sau este universul populat doar de fiinţe umane sau umanoide, dar care nu se cunosc între ele? De ce nu se cunosc între ele dacă acestea tind la unitate, sau în ce mod pot fi ele presupuse ca făcând parte din Biserica lui Cristos, după răstignirea Sa pe cruce? Are jertfa lui Cristos aceeaşi relevanţa ca şi pentru pământeni, pentru eventuale fiinţe cosmice, diferite de om? Ce ne îndreptăţeşte să privim omul ca singura formă în care poate exista viaţa inteligentă, în cosmos? Privit într-o altă perspectivă decât cea teologică, de exemplu în perspectiva filozofiei ştiinţei, acest set de întrebări pot dobândi un răspuns diferit decât cel sugerat de Berdiaev. În orice caz, acest mod de abordare printr-o filozofie sau teologie cosmică este probabil inexistent, în momentul de faţă. Are jertfa expiatoare a lui Isus aceaşi aplicabilitate pentru orice fiinţă inteligentă, indiferent de locul în univers sau în universuri, în care acestea s-ar afla? Mai există şi alte fiinţe care au căzut în păcat, în afară de om şi oare istoria lui Adam şi Eva se repetă pe pămănt, după ce ea şi-a desfăşurat dramatismul în alte zone ale universului? Desigur Biblia tace cu desăvărşire în aceasta privinţă şi Berdiaev presupune că prin jertfa lui Cristos tot cosmosul este creştinat, dar ce înseamnă aceasta, în mod concret pentru clusterele de galaxii, de exemplu? Personal, mă limitez să afirm că prin jertfa lui Cristos sunt creştinaţi numai aceea care înţeleg şi primesc această jertfă. Jertfa în sine are vocaţie universală, desigur dacă universal, în acest context, înseamnă doar toţi oamenii care trăiesc pe pământ, dar jertfa are eficacitate numai pentru aceia care îi cuprind valoarea. Sunt de acord cu Berdiaev că o bună explicaţie pentru materializarea spiritului, pentru întrupare, este dragostea lui Dumnezeu pentru frumuseţe, dragostea fiind forma supremă de frumuseţe pentru Dumnezeu şi om, aceasta în cazul în care textul său poate fi extins către această accepţiune. Frumuseţea este o componenetă esenţială a ceea ce numim Dumnezeu şi consider că o învăţătură creştină în care se pune un accent deosebit pe morală, dar se lasă deoparte latura estetică nu este doar incompletă, dar poate să fie chiar dăunătoare. În ce fel? Dreptatea fără frumuseţe ne prezintă un Dumnezeu justiţiar, dar nu ne arată motivaţiile acestei justiţii. Frumuseţea nu are limite şi din acest motiv iubirea este veşnică. Contemplarea frumuseţii lui Dumnezeu anulează orice frică. Consider că primul sentiment pe care îl încearcă un călător atunci când îşi îndreptă ochii către privelişti minunate este dispariţia oricărei frici. Ceva mai mare şi mai evocator decât propria imaginaţie se află în faţa ochilor şi acel ceva înalţă spiritul deasupra condiţionărilor materiale.
„Dar până la realizarea împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica duce o existenţă împărţită. Trebuie să se ridice peste elementele neiluminate ale lumii, nu se poate confunda cu ele. Biserica este, mai întâi, nevăzută, interioară, mistică. Aparţine ordinului spiritual şi nu celui natural. În această calitate, Biserica este în stare potenţială; din punct de vedere mistic, ea nu este încă complet actualizată.”[5]
Consider, alături de Berdiaev, că Biserica este mai întăi o realitate interioară, mistică şi că dacă nu este aşa ceva nu este nimic. O instituţie numită „biserică,” în care nu ar funcţiona şi credincioşii născuţi din nou, nu ar fi decât o capcană intelectuală şi spirituală adică o religie goală de conţinut spiritual, care ar ţine pe loc dezvoltarea armonioasă şi progresul umanităţii. Credinţa creştină nu trebuie să se bazeze doar pe dorinţa, todeauna cu împlinire viitoare, a unui obscur „mai bine.” Credinţa creştină înseamnă racordarea efectivă a spiritului uman la viaţa spirituală a cosmosului, pentru aceeia care consideră că există o astfel de viaţă spirituală, înseamnă viaţă din Viaţă şi nu doar dorinţe ne precizate şi speranţe ne confingurate şi care sunt imposibil de definit la nivelul strict al naturii umane. Credinţa creştină nu este în nici un caz un set de reguli, mai mult sau mai puţin stricte, ci este participarea la Fiinţa Aceluia care poate stabili reguli, dar care în fond nu are decât o singură regulă şi anume aceea că putem participa liber la Spiritul Lui, dacă îl iubim pe El.
„În conştiinţa Bisericii, se înfruntă două principii; anticul principiu elenic, artistotelic al formei care limitează, al prezentului desăvârşit, şi principiul creştin, mistic, susceptibil întotdeauna de noi actualizări creatoare. Nu trebuie uitat că actualizarea şi întruparea chiar a Bisericii în istorie, ridică reacţii ale naturii omeneşti, limite ale gândirii mobile şi dinamice, ale orientării spirituale omeneşti. Biserica văzută nu este decât o prezentare parţială a Bisericii nevăzute, nu este decât o formă incompletă a materiei sale, a vieţii umanităţii şi a lumii. Biserica nu se manifestă şi nu se descoperă în toată plenitudinea fiinţei sale, nu realzează toate posibilităţile ce le acoperă în ea însăşi. Actualizarea, întruparea şi deschiderea ei completă vor fi transfigurarea cosmosului, venirea unei noi lumi, instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu. Interiorul închide mult mai mari bogăţii decât exteriorul.”[6]
Obiectul de dezbatere al cărţii pe care o prezint cititorului este tocmai raportul dintre Biserica vizibilă, pe care eu o denumesc Biserica instituţională şi Biserica invizibilă, pe care eu o denumesc Biserica celor născuţi din Spirit sau din Dumnezeu, a celor născuţi din nou, a celor înscrişi în Ceruri sau a celor Aleşi. Din ce în ce mai puţin Bisericile instituţionale sau corporatiste, adică Biserica vizibilă reflectă prezenţa în mijlocul lor a Bisericii Spirituale Unice. Apostazia organizaţiilor bisericeşti vizibile este un fenomen progresiv sau evolutiv, care a început acum aproape două mii de ani şi s-a adâncit treptat, luând o turnură dramatică mai ales o dată cu recunoaşterea validităţii Biericii creştine prin edictul de la Milan din 313, al cărui autori au fost Constantin cel Mare şi Licinius, cel din urmă care guverna partea de est a Imperiului Roman şi ulterior prin lucrările Conciliului de la Nicea din 325. Există, fără îndoială şi o latură vizibilă a Bisericii invizibile, în caz contrar de unde am putea ştii că aceasta dintâi există cu adevărat? De remarcat este însă faptul că manifestările exterioare ale Bisericii vizibile, instituţionale, nu sunt identice cu manifestările exterioare ale Bisericii invizibile, adică a Bisericii Spirituale Unice. Invizibil şi vizibil, în acest context, sunt noţiuni relative, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit este invizibilă doar atunci cînd este privită din exterior, dar este vizibilă pentru membrii ei. Din acest considerent chiar deosebirea între Biserica Spirituală Unică şi Bisericile instituţionale, în ansamblul acestor fenomene, nu poate fi făcută decăt de cei care au o legătură spirituală proprie cu Dumnezeu. În acelaşi timp, orice manifestare spirituală bazată pe puterea lui Dumnezeu, adică orice mesaj spiritual sau manifestare spirituală, datorate acţiunii Duhului Sfânt, orice manifestare a darurilor şi a roadelor spirituale, sunt în acelaşi timp şi o manifestare vizibilă a Bisericii invizibile. Prin urmare, aceste manifestări sunt vizibile dar există pericolul ca ele să fie puse pe seama activităţilor instituţionale bisericeşti, legitimându-le acestora din urmă, existenţa. Sper că cititirorul va descoperii în cartea pe care i-o prezint suficiente elemente, care să îi permită să discearnă între ceea ce este cu adevărat spiritualitate şi ce este industrie religioasă, în domeniul Creştinismului.
„Întruparea este simbolizarea; Biserica văzută este simbolizarea Bisericii nevăzute; ierarhia pământească este cea a ierarhiei cereşti. Dar simbolul presupune neapărat infinitul aşezat dincolo de el. Biserica prezentă şi întrupată în istorie, nu constituie insondabila profunzime şi plenitudinea sa, căci infinitul ei rămâne dincolo. Este imposibil de încarcerat nesfârşitul în sfârşit. Prin cunoaşterea acestui adevăr se distinge realismul simbolic de realismul naiv.
Biserica este corpul lui Hristos, care cuprinde tot infinitul vieţii cosmice, căci El însuşi este cosmic. Sacramentele şi dogmele Bisericii sunt expresia văzută a vieţii misterioase a corpului cosmic al lui Hristos.
Totuşi dogmele, cum am semnalat mai sus, nu sunt decât formulele simbolice ale adevărurilor experienţei spirituale, întâlnirile esenţiale ale omului cu Dumnezeu şi cu Hristos. Sacramentele nu sunt decât punctele principale şi văzute, în care se concentrează evenimentele teurgice, care se săvârşesc în viaţa cosmică. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este răstignit veşnic în cosmos şi jertfa sa euharistică este veşnic oferită. Biserica, duce spre aceste mistere ale vieţii divine, dar ele rămân de nepătruns raţionalismului şi spiritului său juridic. Prin natura ei Biserica este bilaterală; nu o putem aprecia dintr-un punct de vedere monofizit. Nu are numai o origine divină, are şi o origine cosmică, poartă nu numai semnătura lui Dumnezeu, dar şi amprenta lumii. Biserica este Dumnezeu-Lume, Dumnezeu-Umanitate.”[7]
Sunt de acord că Biserica văzută ar trebui să fie simbolizarea Bisericii nevăzute, dar acest lucru se poate realiza numai atunci când Biserica văzută exprimă latura invizibilă, a Bisericii Spirituale Unice, dar nu şi atunci când simbolul nu mai reflectă un conţinut real, atunci când simbolul se ridică la rangul de realitate de sine stătătoare, autonomă, atunci când simbolul uzurpă realitatea a ceea ce simbolizează, adică atunci când el devine o formă goală de conţinut, în sensul că îşi pierde puterea regeneratoare. Puterea spirituală de regenerare a Bisericii funcţionează numai atunci când persoana umană deţine chiar lucrul în sine, adică realitatea prezenţei lui Dumnezeu şi nu doar simbolul acesteia. Nu doar moaştele sfinţilor ci sfinţirea propriu zisă, nu doar icoana lui Cristos ci chiar pe Cristos, nu doar ungerea simbolică cu mir ci chiar puterea Duhului Sfânt prezentă în om şi manifestarea acesteia prin darurile şi roadele sale. În Biserica instituţională Ortodoxă Taina mirungerii este acea lucrare sfânta, instituită de Mantuitorul Hristos, prin care, ungându-se de catre episcop sau preot cu Sfantul Mir membrele celui botezat, odată cu pronuntarea cuvintelor: „Pecetea darului Sfantului Duh, Amin”, se împartăşeşte primitorului harul întăririi, creşterii şi desăvărşirii duhovniceşti începute prin botez. Simbolul se practică cu zeci de milione de oameni dar câţi dintre aceştia manifestă în practică puterea Duhului Sfânt, săvârşind minunile pe care Cristos a prezis că le vor săvârşi aceia care cred în El? În multe cazuri simbolul nu este însoţit de realitatea pe care acesta ar trebui să o reprezinte.
Dacă Isus nu prinde viaţă în noi înşine şi nu locuieşte în noi nu are nici o importanţă dacă participăm sau nu la administrarea simbolului respectiv. Totuşi trebuie spus că unele Biserici instituţionale echivalează administrarea simbolului cu lucrul în sine, adică atunci când un credincios participă la Eucharistie sau Cină, în acel moment pâinea şi vinul sunt considerate că se transformă, în mod concret, tangibil, în sângele şi trupul lui Cristos, prin urmare cel în cauză este efectiv locuit de El. Pe de altă parte, transformarea spirituală a persoanei se realizează numai atunci când Duhul lui Cristos locuieşte, în fiinţa umană, în mod efectiv şi acesta este un contact spiritual nu fizic care poate avea loc în momentul în care contactul cu apa şi vinul se produc efectiv, dar care poate foarte bine să nu se producă în acel moment. Contactul spiritual cu Cristos se poate produce cu totul în afara acestui context şi se întâmplă, de exemplu, atunci când Duhul lui Dumnezeu se pogoară asupra fiinţei umane. Acest lucru nu se întâmplă numai cu ocazia Cinei şi am dezvoltat în carte acest subiect. Confiscarea şi manipularea simbolurilor de către Bisericile instituţionale este o mare problemă şi această situaţie se extinde şi în legătură cu sărbătorile religioase, etc. Relaţia spirituală dintre Dumnezeu şi om se stabileşte din iniţiativa celui dintâi atât colectiv, prin întruparea lui Isus Cristos dar şi individual, prin chemarea la mântuire a fiecărui individ în parte.
Este foarte important să precizez că simbolul şi realitatea prezenţei lui Dumnezeu nu sunt unul şi acelaşi lucru şi că practicarea formală a simbolurilor nu are legătură cu activitatea Bisericii Spirituale Unice. Manipularea apare atunci când cele două sunt, în mod deliberat confundate şi atunci când oamenii se amăgesc cu ideia că practicând un simbol al Creştinismului, în mod automat intervine şi puterea divină. Evident nu sunt împotriva simbolurilor ci doar afirm că ele pot devenii o capcană pentru spiritul uman atunci şi numai atunci când nu sunt însoţite de o viaţă spirituală autentică în directă relaţie cu Dumnezeu.
„Biserica ecumenică nu este complet actualizată în Biserica văzută şi istorică; altfel ar fi inexplicabilă pluralitatea bisericilor şi confesiunilor. Biserica universală rămâne dincolo de toate diviziunile. Dacă, pe de o parte, prezentarea Bisericii în istorie constituie un proces de îmbogăţire, de a şti împlinirea rolului universal şi istoric ce trebuie să-l aibă creştinismul, pe de altă parte implică un proces de scădere, o inevitabilă adaptare la nivelul mediu al masselor populare. În Biserică, economia a jucat un rol preponderent. Toate corpurile istorice s-au creat pentru a servi interesele colectivităţilor; poartă amprenta lor. Religia, în lume, este o creaţie la care au colaborat poporul şi învăţaţii religiei, profeţii. De aceea, viaţa religioasă comportă, în acelaşi timp, stratificări populare şi stratificări spirituale aristocratice.
Biserica văzută nu poate exista numai pentru minoritatea aleasă; ea se adresează întregii omeniri şi întregului univers. De aici toată latura ei negativă, tragedia sfâşiată a destinului ei, toată atracţia sau repulsia din istoria ei. Biserica trebuie să coboare în adâncimile vieţii universale, nu poate rămâne pe culmi, cum doresc gnosticii, montaniştii şi discipolii diverselor secte. Lumea omenească, în care trebuie să trăiască Biserica, este doborâtă de naturalismul păgân, de ură şi mărginire. Adevărul ecumenic al Bisericii se scindează pe fascicole păgâne. Marea aberaţie istorică a stat în faptul că prea des omul a confundat mărginirile sale cu absolutul divin, a conferit o valoare absolută şi sacră trupului istoric. Biserica este o realitate ontologică, un organism spiritual; în această fiinţă reală, care se află nu numai pe pământ, dar şi în cer, nu doar în timp, dar şi în eternitate, sunt amestecate două naturi: Dumnezeu şi lumea, Dumnezeu şi umanitatea. Iată raţiunea pentru care Biserica, organism şi fiinţă reală, împărtăşeşte destinul lumii şi al umanităţii, suferă şi se dezvoltă. Biserica aparţine ordinii iubirii şi libertăţii, dar trăieşte în lumea naturală a discordiei şi constrângerii. Biserica aparţine ordinului spiritual, dar este cuprinsă în ordinul natural, pe care este chemată să-l transfigureze.
Sacramentele Bisericii constituie prototipurile transfigurării întregului univers. Numai prin sacramente, prin liturghie, prin euharistie comuniază poporul cu profunzimea vieţii spirituale. Sacramentele se săvârşesc în adâncurile vieţii cosmice; acolo se face jertfa lui Hristos. Sacramentele se realizează în fiecare fenomen al vieţii, dar sunt văzute şi concentrate în misterul (taina) Bisericii, şi acolo se revelă întregii umanităţi. Religia populară este liturgică şi simbolică.”
Biserica este un organism spiritual, aşa cum am consemnat în mai multe locuri, în această lucrare totuşi ea trăieşte în lume ca fiinţă reală cu caracteristici umane, după opinia lui Berdiaev. Pe de altă parte, o ideie ne consemnată de acesta, latura umană, ca să mă exprim astfel, trupul uman al Bisericii, adică instituţia bisericească ajunge să se constituie ca o entitate în sine devenind mai degrabă unul din multele trupuri ale lumii şi nu trupul lui Cristos. Acest proces de autonomizare, de transformare în vehicule ale unor interese pur umane, parcurs de Bisericile instituţionale, reprezintă obiectul lucrării de faţă şi delimitarea acestui fenomen faţă de puritatea şi frumuseţea spiritualităţii creştine unul dintre obiectivele principale ale acesteia.
Aş dori, în acest context de introducere, să revin puţin asupra sacramentelor. Biserica celor născuţi din Spirit nu a renunţat şi nu poate renunţa la sacramente. Principiul fundamental al acestui organism spiritual este însă negarea oricărui monopol din partea oricărei instituţii bisericeşti asupra sacramentelor. Biserica Spirituală Unică nu este un nou cult cu o nouă doctrină ci este o realitate pur spirituală ne organizată în forme instituţionale, fără nici o structură organizatorică stabilită de oameni, este viaţă spirituală, fără constrângerea instituţiilor religioase, de nici un fel.
Niciodată nu a exprimat la fel de bine un alt om, despre care eu să fi auzit, propriile mele idei şi bineînţeles propriile sale idei, altul decât Berdiaev. Desigur şi el şi eu ne-am adăpat de la aceaşi sursă spirituală. Acesta este motivul pentru care am dorit să reactualizez în această lucrare, unele texte care îi aparţin şi să retrezesc în acest fel interesul cititorilor pentru opera lui. Totuşi, demontarea mecanismului interior al Bisericii şi analiza raportului dintre părţile componente, tensiunile şi dinamica viitoare a fenomenului creştin, este un aport personal pe care eu îl aduc la această temă majoră, care este Biserica. Nu mă pot despărţii de analiza unor fragmente din cărţile lui Nicolai Berdiaev înainte de a mai face referire la câteva citate.
„Nu pot adera Bisericii punând condiţia de a nu accepta decât Biserica cerească, sau Biserica ce a realizat perfecţiunea pe pământ. Nu pot primi Biserica din exterior, ci numai din interior. Atunci, nu poate fi vorba de o legătură contractuală între ea şi mine; la Biserică aderând prin inferioritate. Doresc o dezvoltare creatoare, nu pot admite stagnarea, imobilitatea şi inerţia. Numai o concepţie întregită despre Biserică, înfăţişată prin cosmosul încreştinat, ca Biserică cerească şi eternă şi nu doar temporală şi istorică, mă eliberează de apăsarea ei exterioară, mă opreşte să emit judecăţi criticiste asupra ei. Intrarea în Biserică este pătrunderea în planul etern şi divin al lumii. Acest act nu implică o separare de concret, părăsirea lumii, ci cu adevărat participarea la transfigurarea lor.
Biserica este dinamică, este un proces creator; oprirea acestui proces este o slăbiciune şi un păcat omenesc. În Biserică nu există doar principiul lui Petru, ci şi cel al lui Ioan şi Pavel. Tradiţia esoterică a lui Ioan niciodată nu moare în Biserică; trăieşte nu numai în Evanghelia temporală şi istorică, dar şi în Evanghelia eternă. Hristos a propovăduit venirea împărăţiei lui Dumnezeu şi ne-a chemat în căutarea ei înainte de orice, nu a instituit dintr-o dată o Biserică istorică, cu întocmirea ei pământească. (În critica istorică, găsim multe idei, bine justificate în această privinţă, fără ca ea să cuprindă întinderea religioasă a afirmaţiilor sale. Există mari adevăruri la Zome, Sabatier, Heiler, dar ei nu văd adevărul istoric decât printr-o separare de conştiinţa Bisericii.) Obştea creştină primitivă trăia într-o atmosferă eshatologică, în aşteptarea celei de a doua Veniri a lui Hristos, a Venirii împărăţiei lui Dumnezeu; organizarea unei biserici, în sensul istoric al cuvântului, nu-i era necesară. Întemeierea Bisericii pentru viaţa pământească a devenit indispensabilă când s-a conştientizat îndelungul drum istoric ce mai trebuia parcurs, nefiind încă momentul instaurării împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta necesita organizarea, în vederea unei vieţi istorice. Darurile harismatice au slăbit şi canoanele s-au promulgat, recunoscându-se că harul sacerdoţiului este transmis prin succesiune apostolică. Pe pământ s-a instituit Biserica, în locul împărăţiei lui Dumnezeu. Dar niciodată nu trebuie să fie confundată Biserica pământească cu împărăţia lui Dumnezeu, nici identificată cu ea, căci Biserica nu este decât calea care duce la împărăţie. Ideea împărăţiei lui Dumnezeu rămâne o idee eshatologică şi nu istorică.”
Am făcut, în prezenta lucrare, numeroase remarci asupra caracterului dinamic al Bisericii Spirituale Unice şi asupra modului evolutiv în care se acumulează cunoştinţele despre Dumnezeu. Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti au închis în dogme fixe formularea unor adevăruri despre El. Dacă Dumnezeu este imuabil, nu acelaşi lucru este valabil şi pentru dogmele în legătură cu El. Aroganţa acelora care cred că ştiu totul despre o Fiinţă infinită şi care au închis într-o „cutie de valori,” la care au aruncat cheia, tot ceea ce se poate spune despre acastă Fiinţă trezeşte zâmbete dar şi revoltă atunci când ne gândim că în numele unor adevăruri „absolute” Inchiziţia a torturat oamenii şi i-a ars de vii şi că ar mai face din nou acest lucru dacă ar mai avea puterea să o facă. Dacă avem dreptul să ne exprimăm liber şi dacă eu să scriu această carte, este datorită acelui mult şi pe ne drept blamat „spirit secular,” adică a libertăţii scăpate de teroarea cenzurii religioase, fără de care nimeni nu ar fi putut să gândească şi mai ales să declare decât cea ce i se permitea de către Bisericile instituţionale. Nu este bine că lucrurile stau în acest fel adică faptul că ne datorăm libertatea „secularismului” şi nu Creştinismului. Şi din acest motiv dialectica dintre religie şi ştiinţă trebuie privită cu mare atenţie şi trebuie recunoscut că dezvoltarea ştiinţei a contribuit şi la o înţelegere mai profundă a valorii spirituale a Creştinismului, şi o definire mai exactă a libertăţii, în detrimentul institutuţionalismului religios.
Fundamentalismul religios creştin este în floare şi în ziua de astăzi şi în mod special printre Români, dar nu numai. Sunt destui aceia, mai ales printre Neo-Protestanţi, care văd în mijloacele de informare un adevărat pericol pentru „puritatea lor morală” şi privesc ştiinţa şi tehnologia cu suspiciune. Sunt mulţi, de asemenea, aceia care sunt mai ataşaţi de instituţiile bisericeşti de care aparţin, de cât de valorile spirituale ale Creştinismului şi aceasta pentru-că Isus Cristos ne cere dăruire de sine şi compasiune profundă pentru ceilalţi pe când Bisericile instituţionale nu ne cer decât banii noştri. De un singur lucru putem fi siguri salvarea noastră spirituală nu se poate cumpăra cu bani, oricât de mulţi, putem să îi corupem pe oameni, dar nu putem, în nici un caz, să îl cumpărăm pe Dumnezeu. În Romania se pendulează între o tradiţie religioasă extrem de îngăduitoare şi permisivă, cea Ortodoxă, în care Biserica instituţională promite să facă totul, prin acţiunile ei, pentru salvarea sufletelor şi un legalism exacerbat, promovat de multe culte Neo-protestante. Creştinismul spiritual descoperă dimensiunea personală, intimă a credinţei creştine, posibilitatea eliberării prin înţelegerea motivaţiilor profunde a unor valori morale, înălţimile spirituale pe care omul le poate atinge atunci când realizează, în mod conştient, frumuseţea unor relaţii bazate pe principiul dragostei spirituale creştine. Dostoievschi spunea că frumuseţea va salva lumea. Frumuseţea morală şi spirituală a lui Dumnezeu ne face să îl iubim, dar ce sens ar avea să acceptăm un nou stăpân autoritatar, după ce cu greu am scăpat de cei pământeşti, un stăpân care ar dispune de fiinţa umană în mod absolutist şi care se delimitează de aceasta printr-un zid, în care singura poartă de trecere este o instituţie bisericească sau alta? Dumnezeu şi omul sunt una, în Cristos, nimic nu îi desparte şi nimic nu îi poate îndepărta sau înstrăina. Suntem una cu Dumnezeu, în Cristos, aşa cum în însăşi persoana lui Isus cele două naturi, divină şi umană, se bucurau şi se îngemănau împreună. Nici vorbă de medierea vreunei instituţii religioase între Dumnezeul din Cristos şi omul din Isus, în interiorul Fiinţei Sale. Legătura cu Dumnezeu este o relaţie pur personală, intimă şi nu obiect de comerţ, pe piaţa publică. O dată scoasă din spaţiul interior, sufletesc şi aruncată în spaţiul public, credinţa personală se umple de praf şi chiar de noroi şi este de multe ori călcată în picioare de ceilalţi.
„Epoca noastră a creat un dualism fără precedent al Bisericii şi lumii, al sacrului şi al profanului, al religiei şi al vieţii; a despărţit vechiul agregat istoric, în care erau adunate creştinismul şi viaţa socială. Această situaţie nu se mai poate menţine pentru conştiinţa religioasă; viaţa se trăieşte fără de dorirea lui Dumnezeu, rămâne fără justificare şi nesfinţită, religia este surghiunită într-un colţ al sufletului. Dar acest proces dureros deschide noi posibilităţi; graţie lui, creştinismul se eliberează de obiceiurile păgâne şi de vechea generaţie naturală, contribuie la spiritualizarea creştinismului, la naşterea unei spiritualităţi noi în lume. În Biserica văzută şi perceptibilă, vechea natură păcătoasă a omului există încă, şi adesea deformează şi slăbeşte creştinismul; dar până în prezent nu au fost complet deduse toate urmările dogmei hristologice. Tot ce a suferit Biserica, în viaţa sa istorică, coruptibil, funest, provine din neiluminarea, neîncreştinarea naturii omeneşti. Or, în istoria vieţii sale, ca şi în lume, majoritatea domneşte asupra minorităţii, adică partea mai puţin spirituală a omenirii domneşte peste cea mai mult spirituală. Şi această influenţă nefastă a activităţii omului în viaţa Bisericii a fost un imens obstacol în perceperea naturii sale teandrice, în sfinţirea interioară a procesului creator ce se săvârşeşte în ea.”[8]
Acest citat din Berdiaev, de final, aproape că nu mai are nevoie de comentarii totuşi trebuie menţionat că acesta vede Biserica ca un mediu în care se desfăşoară liber capacităţile omului creator şi aşa ar trebui să fie, dar în realitate Bisericile instituţionale, unele mai mult şi altele mai puţin, duc un război ne declarat împotriva celor mai recente descoperiri ştinţifice, încercând de multe ori un dogmatism desuet şi care devine din ce în ce mai puţin convigător. Oamenii sunt forţaţi să aleagă între ştiinţă şi religie, ceea ce reprezintă de fapt o opţiune falsă, pentru că ambele tind la cunoaşterea aceleiaşi realităţi. Există o legătură profundă între credinţa creştină şi filozofie. Preluarea literală a Bibliei poate duce şi în realitate chiar şi duce la o formă de moralizare forţată şi rigidă, la o morală creştină care cu toate că nu este din lumea aceasta este transformată într-un fel de „pat al lui Proclust.” Acesta din urmă este un personaj din mitologia greacă. Acesta ademenea călătorii și le oferea ospitalitatea casei sale. Odată ajunși în casă, Procust îi obliga să se culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul, Procust îi intindea corpul, trăgându-l de mâini și de picioare, până ce-l lungea pe potriva patului. Dacă oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia capul ori picioarele. Evident, în orice situație deznodământul era moartea călătorului ghinionist.[9]
Dincolo de mitologia Bibliei, umanitatea a încercat să dea un înţeles Fiinţei din spatele universului, în acelaşi timp, din centru universului şi de dincolo de univers, Forţei supreme, din care decurg toate lucrurile. Ce poate Fi, Acela care este deasupra fiinţei, despre ce vorbim atunci când vorbim despre Dumnezeu? Renunţarea la raţionalitate nu face servicii credinţei creştine şi chiar tinde să o redistribuie într-un spaţiu derizoriu. Pe de altă parte şi doresc să subliniez acest fapt, credinţa creştină fără dimensiunea sa mistică nu este decât un surogat al filozofiei sau moralei. Credinţa creştină are, la un moment dat, să spunem la fel ca şi soarele, două părţi, una văzută şi una nevăzută. Latura vizibilă este potenţată de cea invizibilă şi latura imanentă este posibilă datorită laturii transcendente. Dacă ar fi să folosim un exemplu din teoria relativităţii a lui Einstein, noi, planeta noastră şi individualitatea noastră umană, sunt elemente de finitudine într-o planeitate fără limite şi în locul unde ne aflăm, spaţiul şi timpul se curbează în jurul nostru. Învăluiţi în această ‚mahramă,’ termen biblic, spaţio-temporală, avem tendinţa să judecăm toate lucrurile prin prisma a ceea ce vedem şi ce auzim, fără însă să lăsăm loc misterului. Cea ce nu ştim poate fi mai mult şi mai important decât ceea ce ştim şi pentru necunoscut avem un cuvânt şi anume Dumnezeu. Numai că Dumnezeu se refractă în noi prin aceea că noi suntem din El şi nu suntem uitaţi de El. El ne cunoaşte pe noi în cele mai mici detalii dar noi îl cunoaştem pe El numai în linii generale. O ‚urmă’ a lui Dumnezeu există în tot ceea ce îi aparţine dar în sufletele noastre această ‚urmă’ luminează cel mai puternic. Aceast termen de ‚urmă,’ în traducere liberă, nu îmi aparţine mie, ci lui Plotinus.[10] Influenţa lui Plotinus a fost atât de uriaşă, în formularea învăţăturilor creştine, încât am tot dreptul să fac referire la el.
Aceia care sunt ‚somaţi’ la Dumnezeu de către diverse instituţii bisericeşti sunt din păcate, de multe ori, goliţi, sărăciţi, de tot ceea ce a însemnat spiritualitatea creştină de 2000 de ani încoace, pe de o parte, fiind aruncaţi în confuzia ameţitoare a cea ce înseamnă litera Biliei fără înţelesurile ei profund umane. Pe de altă parte, aceia sunt ‚îmbătaţi’ cu ritualuri insufucient susţinute de un discurs analitic raţional. Există o tendinţa absurdă, născută o dată cu Protestantismul, dar agravată prin Neoprotestantism şi anume aceea de a reinventa, de la zero, spiritualitatea creştină, cu fiecare nou creştin apărut în lume. În loc să ne hrănim cu ceea ce avem în bagajul umanităţii noastre şi să adăugăm, fiecare din noi, ceva substanţial la ceea ce avem deja, ne trezim purtaţi de vântul unor doctrine, pe care nu avem la ce le raporta. Câte odată sumtem învăţaţi că tradiţia creştină este ceva rău şi că numai Biblia, înţeleasă în mod literal este semnificativă, dar nu ni se spune că Biblia a fost scrisă în baza tradiţiei orale care exista în momentul în care textele ei au fost consemnate pe suportul material. De alungul a două mii de ani mari filozofi, mari gânditori, mari mistici, au încercat să dea un sens uman, raţional, credinţei creştine. A face abstracţie de toată experienţa lor spirituală echivalează cu a face abstracţie de cele dintâi învăţături, pe care în primii şapte ani de acasă, părinţii le acordă copiilor lor. Unele Bisericile instituţionale, încearcă să ne rupă de marea tradiţie a Creştinismului şi să ne limiteze la tradiţiile lor limitate, la o anumită cultură sau zonă geografică. În acelaşi timp, tradiţiile mai vechi le refuză pe cele mai noi, de exemplu tradiţia Ortodoxă, cea Romano Catolică, sau Greco Catolică, se distanţează de tradiţiile Protestante sau Neoprotestante. Lucrul acesta se întâmplă pe fondul unui fenomen în care unele din noile tradiţii, cum ar fi cele Neoprotestante, îşi ascund propriile elemente caracteristice oricărei tradiţii şi nu se recunosc pe ele însele a fi veritabile tradiţii. „Sola Scriptura” este văzut ca un principiu care respinge tradiţia creştină, în înţelesul îngust al acestui termen, dar ce este o tradiţie dacă nu un set de reguli şi doctrine dezvoltate în timp, de absolut toate Bisericile instituţionale? Toate instituţiile bisericeşti se conduc nu numai după Biblie, dar şi după modul lor specific de interpretare a acesteia şi după reguli şi obiceiuri proprii de funcţionare şi eu văd în aceasta, nici mai mult, nici mai puţin decât o tradiţie stabilită, sau în curs de devenire.
Nu suntem lăsaţi să fim Creştini şi atât, suntem înghesuiţi în nişte cutiuţe pe care sunt lipite tot felul de etichete, care nu corespund conţinutului lor. Revenind la ansamblul spiritualităţii creştine, deci ridicându-ne cu o treaptă peste frontierele trasate de oameni, nu de Dumnezeu, încercăm să stabilim densitatea atmosferei spirituale pe care o respirăm şi pe baza conţinutului său de substanţă cognitivă şi raţională, transpusă în idei care nu pot să nu se înlănţuiască în sisteme de idei, devenite în mod inevitabile sisteme filozofice. Gîndirea filozofică nu este altceva decât gîndire, pur şi simplu, care însă nu îşi poate refuza o anumită sistematizare, dar care spre deosebire de doctrinele religioase, nu conţine nici un fel de element extraneu de autoritate? Nu trebuie să crezi într-un sistem filozofic, ci doar să analizezi posibilitatea de deschidere ideatică pe care ţi-o propune. Lucrul acesta ne îmbogăţeşte şi ne învaţă, dându-ne posibilitatea să discernem mai bine între idei, inclusiv între cele referitoare la credinţa creştină. Din păcate, în limba Română, cuvântul filozofie are şi o conotaţie peiorativă. Lucrul acesta se găseşte probabil doar la noi, fiindcă eu nu cunosc nici o altă zonă geografică, în care filozofia să nu fie respectată de toată lumea, ca un element esenţial de cultură. Filozofia sistematică nu trebuie confundată cu filozofia „de viaţă,” a fiecăruia dintre noi, deoarece cu toate că amândouă formele de activitate intelectuală, sunt la fel de legitime, totuşi filozofia sistematică a apărut în cultura umană ca o ştiinţă, iniţial ca ştiinţă a ştiinţelor. Personal sunt convins că dacă nu ar fi făcut apel la filozofie, credinţa creştină ar fi fost doar o formă de subcultură, neatractivă pentru persoanele care îşi pun întrebări. Dar nu a fost să fie aşa şi aş adăuga că nici nu putea să fie aşa. Credinţa creştină s-a ridicat la rangul de problematică intelectuală majoră datorită filozofiei. De ce oare toţi aşa numiţii părinţi ai Bisericii au fost şi buni cunoscători ai filozofiei? Pentru că nu se poate medita serios şi sistematic fără filozofie.
Credinţa creştină, în ansamblul ei este fundamentată pe filozofie şi pe misticism, de aceea ambele elemente sunt la fel de importante. Ce înseamnă experienţă mistică? Definiţia dată de Dex este clară: „Credință în existența unor forțe supranaturale și în posibilitatea omului de a comunica direct cu aceste forțe (prin revelație, intuiție, extaz); sau: „Credință despre existența unor forțe supranaturale cu care omul ar comunica prin revelație și extaz.” Avem de asemenea următoarea definiţie: „Concepție teologică-idealistă asupra lumii, la baza căreia stă credința în existența unor forțe supranaturale cu care omul ar putea comunica prin revelație, intuiție, extaz; comportament, atitudine psihică, concepție specifică misticilor.” Credinţa creştină nu poate fi redusă doar la filozofie dar nu poate fi restrânsă nici doar la misticism. De ce nu se poate alege fie una fie cealaltă dintre opţiuni? Deoarece, după părerea mea, filozofia fără misticism poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu poate fi în unitate simţită, trăită cu El, doar prin forţe proprii şi din acest motiv riscă să se îndepărteze de substanţa vie a Fiinţei, sau, în cel mai bun caz, să pornească de la premizele unei permanente fluctuaţii în fundamentul de bază al recunoaşterii unei existenţe raţionale dar situată dincolo de posibilităţile tranzitorii ale raţiunii umane.
Credinţa creştină nu este iraţională, doar că obiectul ei de referinţă, adică Dumnezeu, se află dincolo de raţionalizarea propriilor noastre limite. Cu alte cuvinte, redefinirea continuă a propriilor limite umane este un proces care ne împiedică să folosim raţiunea noastră ca etalon al inefabilului, adică a lui Dumnezeu. Inefabilul nu poate fi exprimat şi în consecinţă nici măsurat dar noi avem tendinţa de a reduce inexprimabilul la exprimabil, ne măsuratul, la măsura noastră umană. Este esenţial însă de a nu face confuzia între cele două dimensiuni ale realităţii cea inefabilă, infinită şi cea exprimabilă, finită. Declamarea literală a textelor Biliei, cu aplombul specific al celor neştiutori nu face decât să diminueze, în reprezantarea umană, substanţa lui Dumnezeu, dacă această retorică nu este însoţită de vibraţia sufletească a aceluia care a atins, în mod personal, cu sufletul său, frontierele ne văzute ale puterilor omeneşti şi a fost ‚răpit’ de Puterile Spirituale şi înălţat dincolo de condiţionările materiale. Ca să uiţi trecătorul şi să dispreţuieşti moartea trebuie să fi gustat, măcar pentru o clipă din eternitate. Studiind experienţele celor care s-au aflat în moarte clinică şi care au revenit la viaţa pământească se poate constata că aproape toate au în comun dorinţa celui în cauză de a râmîne pe meleagurile veşnice şi a nu se mai întoarce în materialitatea diurnă. Credinţa creştină ne propune o astfel de experienţă, fără însă a ajunge în moarte clinică, adică un astfel de exerciţiu spiritual, care să ne permită să vedem dincolo de orizontul uman, urcaţi pe ‚umerii,’ în formă de cruce, a lui Isus Cristos.
Filozofia ne scapă de iluzia aceluia care încearcă să prindă, să ‚atingă’ pe Dumnezeu, prin imaginea Lui mitologică, experienţă care în viaţa codiană este prezentă în aşa numitul fenomen „fata morgana.” Fata morgana este un fenomen optic, frecvent în țările calde, care face ca obiectele aflate la orizont (sau dincolo de el) să apară ca reflectate în apă, cu imaginea răsturnată (simplă sau multiplicată) și care se datorează mișcării sau creșterii rapide a densității aerului în raport cu înălțimea. Mai înseamnă şi apariție înșelătoare; iluzie trecătoare. Copiii, cei la minte, nu cei la suflet, câteodată, încearcă să prindă imaginea aparentă şi când o ating cu mână au sentimentul că au în stăpânirea lor obiectul în sine. Filozofia ne descoperă, într-un mod raţional, elegant şi ne umilitor, limitele puterii noastre de a îl cunoaşte pe Dumnezeu, nu pentru a ne descuraja de la procesul cunoaşterii dar pentru a ne determina să ne continuăm căutarea dincolo de limitele propriei noastre naturi. Fără să dea, pur şi simplu la o parte, cu dispreţ, căutarea noastră, filozofia ne arată pînă unde ne poate duce ea, dacă este efectuată exclusiv cu mintea şi ne invită la permanentă reevaluare. Filozofia ne arată întodeauna drumul corect în care trebuie să mergem, după ce depăşim limitele ei şi direcţia raţională din care ne putem aştepta la un răspuns.
Aceia care citind exclusiv textele Bibliei şi pe acelea în mod disparat şi ne inspirat şi care teoretizând după aceea propria lor înţelegere limitată pe care o transformă într-o dogmă fixă, pot fi priviţi cu duioşie şi profundă înţelegere dacă nu devin periculoşi şi retrograzi şi dacă nu se pregătesc să impună prin constrângere, viziunea lor, asupra întregii lumi. Citirea Bibliei poate fi suficientă pentru salvare dar nu şi pentru conectarea mesajului ei la realităţile vieţii cotidiene. Există imperii politice dar şi imperii spirituale, altele decât Împărăţia lui Dumnezeu, aceasta din urmă ne fiind din lumea aceasta. Filozofia ne atrage atenţia la vigilenţă intelectuală şi spirituală împotriva fanatismului religios şi aceia care dispreţuiesc filozofia în realitate dispreţuiesc bunul simţ şi măsura pe care raţiunea o impune asupra omului. Optuzitatea intelectuală nu oferă avantaje dar crează pasiuni false, determinarea pentru dedicare necondiţionată unei cauze, oricare ar fi aceasta dar cu condiţia să te predispună la excese. Mândria personală şi fanatismul religios merg mână în mână, aroganţa şi intoleranţa, atunci când sunt catalizate de religie sunt laturile aceluiaşi fenomen. Aceste trăsături psihologice nu sunt specifice doar religiei, ele se regăsesc şi în alte domenii ale existenţei umane. Lăsând loc la inefabil, încercăm să ordonăm gândurile noastre în cunoştinţă de cauză cu privire la preocupările celor din jurul nostru şi în modul acesta creem o comuniune spirituală şi intelectuală în jurul aceleiaşi teme de intuiţie, care este credinţa noastră comună în Dumnezeu.
Filozofia răspunde unei nevoi umane acute şi anume aceea de a îşi putea imagina obiectul propriei credinţe. O credinţă fără imaginaţie înseamnă o preluare literală a unei transpuneri mitologice a unor adevăruri, care depăşesc cadrul restrîns al condiţiei umane. Imaginaţia este începutul cunoaşterii şi cred că a stopa imaginaţia înseamnă a sufoca însuşi acest proces, chiar înainte de a putea să îşi producă primele roade. Nu ni-l putem imagina probabil pe însuşi Dumnezeu Tatăl, exact aşa cum este, dar putem şi trebuie să ne închipuim dimensiunea la care această Realitate se referă. Trebuie să ne imaginăm, sau cel puţin să încercăm să ne imaginăm, ce înseamnă infinitul şi de ce acesta este aşa de complex dar şi plin de oferte pentru noi. Nu putem să facem acest demers fără instrumente conceptuale, adică să lăsăm totul la nivelul unui strigăt lăuntric, dureros de intens, dar în fond surd, la nivelul unei ‚angoase’ existenţiale, care ne subliniază înstrăinarea noastră de absolutul de care aparţinem. Sentimentul înstrăinării omului, conștiința condiției umane de ființă muritoare ne face să ‚urlăm’ câteodată din interior şi numai în noi înşine dar puterea de a controla înţelesurile se află în cuvînt. Însăşi puterea lui Dumnezeu se manifestă prin Cuvânt, Acela care a fost de la început şi prin care şi pentru care s-au făcut toate lucrurile. (Ioan 1, 1) Omul depăşeşte condiţia de rob prin cuvânt, prin cunoaşterea care vine prin cuvânt iar filozofia este arta de a folosi cuvântul pentru a exprima căutările umane şi neliniştile sale de ‚oglindă’ lucidă a realităţii. Dezbrăcarea conştiinţei de cuvânt de capacitatea de a îi înţelege sensurile convine instituţiilor bisericeşti, care se pretinde a fi intermediarul dintre om şi Cuvânt. Oamenii fără cultură şi educaţie sunt mai uşor de manipulat dar aceea care gândesc sunt întodeauna incofortabili pentru ‚tradiţiile’ şi instituţiile stabilite „pentru totdeauna.”
Trebuie numai să credem, nu avem nevoie de „filozofiile lumii” susţin unii manipulatori, dar în ce să credem ne spun ei. Esenţa spiritualităţii constă însă tocmai în descoperirea, cu propria fiinţă, a credinţei, pornind de la descoperirea nevoi de credinţă şi mergând până la definirea spaţiului acesteia. Orice om care acum este credincios a fost mai întâi filozof. A început să se întrebe de ce sunt toate aceste lucruri, care formează viaţa sa şi ce loc are sinele său într-un univers care pare a nu avea nici un sine. De ce trebuie să sufere şi să se zbată 80, 90 de ani pe pământ dacă, după aceea nu mai rămâne nimic din el sau din ea. Rămâne specia umană, dar ea este confruntată cu aceleaşi căutări la nivel global ca şi la nivel individului. Avem două accepţiuni ale nemuriri şi anume nemurirea ca individ şi nemurirea ca specia. Cine nu crede în nemurirea ca şi individ speră în schimb, implicit sau explicit, în nemurirea speciei, prin copii nepoţi, etc., ai săi cât şi ai celorlalţi membri ai speciei. Amândouă categoriile însă se bazează pe credinţă fiindcă îţi trebuie o mare credinţă pentru a spera că specia noastră va reuşi să depăşească toate obstacolele care îi stau în cale, demografice, legate de resurse, de poluare etc., pentru a se stabili pentru totdeauna în universul nostru sau într-un alt univers. Desigur o astfel de forţă ar veni din cunoaşterea ştinţifică, dar nu s-ar putea manifesta fără credinţa fermă în viitorul umanităţii şi în valoarea speciei umane. Creştinismul ne face oarecum elitişti, afirmând că numai unii, cei mai buni, vor ajunge în viitor, adică cei aleşi. Ştiinţa este mult mai ‚democratică,’ adică şi buni şi răi se îndreaptă către viitor împreună, căci viitorul nu este un tărăm al ‚sfinţilor,’ ci doar al fiinţelor inteligente.
În orice caz, individul doreşte să persiste ca atare, adică nu doar prin specie, ci în sine, pentru că fiecare vede în acest sine, un element de irepetabilitate care merită să dăinuiască la nesfârşit. Cu toate acestea credinţa Creştină ne cere să renunţăm la acest sine, adică să ne universalizăm devenind, în felul acesta, paradigme ale speciei umane. Pare un paradox, încercăm să ne salvăm pe noi înşine, sinele nostru, dar Isus ne-a cerut să ne lepădăm de sine. Cine îşi iubeşte viaţa şi-o va pierde, dar cine şi-o va da pentru Isus şi-o va câştiga. (Matei 10; 39) Un alt paradox, cel puţin în aparenţă; cum poţi să doreşti să trăieşti veşnic, dacă nu îţi iubeşti viaţa? Se pare că numai aceia care sunt gata să renunţe la viaţa lor au şansa veşniciei. Prin urmare credinţa creştină nu este o stimulare a egoismului sau o exacerbare a lui de aşa natură încât să ne facă să dorim să ne proiectăm pe noi înşine în eternitate ci înseamnă conştientizarea faptului că în fiecare din noi se consumă destinul întregi umanităţi şi că omul este în umanitate aşa cum umnanitatea este în om. Atunci când întrebările existenţiale pe care ni le punem, cele clasice, „de unde venim şi unde ne ducem,” nu găsesc răspuns în mediul nostru obişnuit sau în cultură mergem mai departe în procesul căutării de sensuri şi încercăm potenţialul credinţei în Dumnezeu. Filozofia nu şi-a terminat misiunea pentru că întrebările rămân aceleaşi, mai mult apar noi întrebări, mult mai complexe. Dacă Dumnezeu este o realitate complexă, din care decurg toate lucrurile, mai simple decât El, cum se face că întâi există ceea ce este complex şi după aceea cea ce este simplu, atâta vreme cât noi ştim că toate lucrurile complexe sunt constitutuite prin combinarea lucrurilor simple. Dacă Dumnezeu nu este material, atunci care este suportul existenţei Lui şi ce înseamnă că El este Spirit, independent de materie? Dacă nu este materie este energie sau informaţie, sau ambele împreună, dar de unde ştim, cu siguranţă, că Dumnezeu nu înglobează şi o latură materială? Sunt foarte multe întrebări, care îi lasă indiferenţi pe cei comozi dar nu şi pe cei care doresc să îl cunoască pe El.
Avem din nou două alternative, prima să nu punem întrebări şi în acest mod să credem orbeşte ceea ce vor alţii să ne spună, sau să încercăm să aflăm tot ceea ce se poate şi în felul acesta să parcurgem propria experienţă spirituală. În al doilea caz, filozofia ne va ajuta să preţuim credinţa şi ne va cultiva imaginaţia deoarece toate aceste întrebări sunt de resortul metafizicii, al filozofiei religiei şi al filozofiei ştiinţei. Credinţa filozofia şi ştiinţa nu pot merge decât împreună şi personal, sunt convins că ceea mai mare greşeală a religiei creştine, în trecut, promovată şi susţinută de Bisericile instituţionale, a fost obscurantismul. În prezent, fenomenul se diminuează treptat pentru că instituţiile bisericeşti nu pot nega evidenţele. Progresul ştiinţific şi tehnologic, cu toate că poate avea şi efecte negative, duce totuşi la creşterea gradului de civilizaţie umană la uşurinţa transporturilor, a comunicaţiilor, la rezultate spectaculoase, în domeniul medicini, inclusiv la posibilitatea răspândirii mesajului creştin. Cu toate acestea, cele mai multe Biserici instituţionale nu sunt pregătite să pună în discuţie descoperirile ştiinţifice în domeniul astrofizicii, apariţiei vieţii pe pământ, apariţiei omului şi fac o delimitare artificială între aplicaţiile practice ale ştinţelor, de exemplu, în domeniile, precizate mai sus şi metodologiile fundamentale care duc la rezulte de tip ştiinţific în domenii cum ar fi originea vieţii pe pământ sau a omului. Cu alte cuvinte, aceleaşi metode a permis ştiinţei să inventeze laserul, sau să descopere efectul Dopler, să permită transplantul de organe sau să stabilească vechimea pământului, etc.
Prin urmare, se practică încă acceptarea selectivă a rezultatelor ştiinţei, se acceptă ceea ce este evident şi nu poate fi contestat, ceea ce este util, pentru toată lumea, dar se respinge cu obstinaţie ceea ce contrazice fundamentele religioase ale Bisericilor instituţionale. Nu are importanţă că oamenii de ştiinţă care vorbesc despre Big-bang, aparţin aceloraşi medii academice care au promovat toate descoperirile ştinţelor moderne. „Ei nu ştiu ce spun,” doar în Geneza scrie clar, pe două pagini, toată istoria universului. Aceşti „oameni de ştiinţă” sunt nişte ‚păgâni,’ nişte ‚păcătoşi’ cărora le place să scormonească şi să răscolească adevăruri stabilite o dată pentru totdeauna şi intangibile, adică pământul a fost făcut în şase zile lucrătoare, din care în ziua întâi lumina şi în ziua a patra soarele, luna şi stelele. (Geneza 1; 2-5; 14-19)
Aceiaşi categorie, a oamenilor de ştiinţă, sunt în regulă atunci când descoperă diverse medicamente miraculoase, pentru salvarea vieţii oamenilor, dar devin periculoşi, atunci când îşi pun probleme legate de originea universului sau a pământului. Unii apologeţi ai obscurantismului religios consideră că ştiinţa ar trebui controlată, căci altfel instituţiile bisericeşti riscă să fie contrazise, încă o dată, în probleme fundamentale, în care au fost nevoite să se recunoască înfrânte, în trecut. A rămas celebru cazul filozoafei Hypatia. Cu puţin înainte de moartea sa, Cyril a fost numit episcopul creştin al Alexandriei şi un conflict a izbucnit între acesta şi prefectul Orestes, de această confruntare fiind considerată vinovată matematiciana şi filozoafa Hypatia, care preda filozofia greacă în Egiptul roman. Orestes era prieten cu filozoafa Hypatia, iar aceasta era într-o postură dificilă fiind femeie şi filozof, în aceea parte de lume, care începuse să fie dominată de Creştini. Într-o zi din luna martie 415 e.n., o mulţime de Creştini au tras-o pe Hypatia din trăsătura cu care călătorea, au omorât-o şi i-au mutilat corpul cu bucăţi de ţiglă ascuţite, după care i-au ars rămăşiţele, bineînţeles fiind aţâţaţi de un ‚puritan’ al credinţei creştine.[11] În cartea sa „Mică călătorie către casa celor mari,” scrisă în anul 1928, Elbert Hubbard enunţa ceea ce Hypatia ar fi spus, în legătură cu religia sa: „Neoplatonismul este o filozofie progresivă şi nu îşi propune să ajungă la concluzii definitive pentru mintea umană care este finită. Viaţa este un drum şi cu cât mai departe călătorim cu atât mai mult adevăr putem înţelege. A înţelege lucrurile care sunt aproape de noi este ceea mai bună pregătire pentru a înţelege lucrurile care sunt dincolo de noi.”[12] De ce este important ceea ce s-a întâmplat acum 2000 de ani? Simplu, deoarece este simptomatică pentru întreaga istorie a Creştinismului până în prezent o anumită atitudine a Bisericilor instituţionale faţă de ştiinţă, sunt de asemenea endemice aroganţa şi dispreţul faţă de creativitatea umană, iluzia că în instituţiile bisericeşti este depozitat tot adevărul şi că toată căutarea şi ştiinţa umană este zadarnică şi chiar este un atentat la ‚puritatea’ credinţei în Dumnezeu. Progresul societăţilor umane, atât cât este el, s-a realizat în conflict cu instituţiile bisericeşti şi a fost frânat, de multe ori, de acesta.
Filozofia a fost considerată mult timp „ştiinţa ştiinţelor” şi din ea s-au desprins toate ştiinţele moderne, cum ar fi fizica, astrofizica, biologia, ligvistica, politilogia, sociologia, etc. Aristotel, un filozof grec, a cuprins multe din aceste domenii, care au devenit autonome numai mult timp după ce el şi-a prezentat rodul interogaţiilor sale. Trebuie să precizez un fapt incontestabil şi anume acela că tot ceea ce înseamnă gândire creştină se bazează pe gândirea filozofică greacă aşa cum a fost ea dezvoltată mai ales de Platon şi Aristotel. Mă folosesc de expresia „dezvoltată de Platon şi Aristotel,” deoarece propria lor filozofie se situează pe bazele puse de pre-Socratici, depăşindu-le pe acestea cu mult. Referinţa la filozoafa Hypatia face legătura între modul de a gândi, care o anima pe această victimă a obscurantismului şi modul de gândire al celor mai mari ‚părinţi,’ de fapt gânditori şi filozofi ai Creştinismului. Neoplatonismul, pe care Hypatia, îl preda la şcoala de filozofie din Alexandria, a intrat în conştiinţa creştină prin părinţii Capadocieni, adică Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz şi Grigore de Nisa. ?
Este desigur simplist să afirmăm că dacă avem Biblia, nu ne trebuie altceva, atâta vreme cât Biblia nu ne dă răspuns la toate problemele legate de viziunea creştină asupra lumi. Atunci când eu afirm acest lucru, care nu sunt canonizat şi trecut în nici un calendar şi nici nu am nevoie să fiu, unii pun desigur afirmaţia mea sub semnul întrebări, dar toţi mari gânditori ai Creştinismului, mulţi dintre ei fiind canonizaţi de diverse Biserici instituţionale, au simţit adevărul acestei afirmaţi şi s-au întors către filozofie. Dacă avem Biblia de ce ne mai batem capul cu filozofia? Lucrul acesta se întâmplă deoarece Creştinii nu se înţeleg şi câteodată se omoară între ei, cu Biblia în mână. Dacă Biblia ne arată ce trebuie să facem ca să fim mântuiţi de ce nu ne rezumăm la ea? Pentru că, pentru a fi salvaţi nu trebuie mai întâi „să facem,” ci, în primul rând, trebuie „să fim,” adică să fim evoluaţi în gândire şi să devenim fiinţe libere, care gândesc cu mintea lor şi care aspiră către infintul libertăţii, al dragostei şi al existenţei. Naşterea din nou, adică renaşterea spirituală este o creştere, o evoluţie, un progres spiritual continu, până vom ajunge la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos. Este o dezvoltare în dragoste, în cunoaştere şi în caracter. Dezvoltarea în dragoste se face prin slujirea celor din jurul nostru, dezvoltarea în cunoaştere se face prin cunoaştere intelectuală şi dezvoltarea în caracter se face prin practică, urmând modelul oferit de Isus. Dacă în acest proces suntem încătuşaţi de instituţii bisericeşti, care în loc să ne susţină ne frânează, suntem obligaţi să „scuturăm lanţurile” şi ancoraţi direct în Persoana lui Isus Cristos să creştem, în mod continu, până ajungem la El, care este Capul mântuirii noastre. (Efeseni 4; 15) Isus este Capul pentru că ne luminează nu pentru că ne subordonează. (Ioan 8; 12)
Având în vedere cele de mai sus, aş dori, cât se poate de scurt, să fac referire la rădăcinile filozofice ale credinţei creştine, „în goana calului,” deoarece spaţiul rezervat acestei introduceri nu îmi permite altfel. Mă voi mulţumi să mă refer, în principal, la gândirea filozofică care lasă loc pentru misticism, adică pentru contactul direct cu prezenţa lui Dumnezeu, cu trăirea spirituală primordială, cu revelaţia creştină. În această introducere voi arăta câteva jaloane despre felul în care conştiinţa creştină a crescut în înţelegerea lui Dumnezeu şi voi începe printr-o prezentare foarte succintă a filozofiei greceşti. Cel mai marcant reprezentant al acesteia este, fără îndoială, Platon, în legătură cu care un mare filozof american Witehead spunea că toată filozofia modernă nu reprezintă decât note de subsol la filozofia acestuia. ?
[1]
[2]
[3]
[4]
[5]
[6]
[7]
[8]
[9] Wikipedia Enciclopedia pe Internet
[10]
[11] en.wikipedia.org/wiki/Hypatia
[12] cosmopolis.com/people/hypatia.html -
SPIRITUALITATEA CREŞTINĂ
ŞI
BISERICILE INSTITUŢIONALE
GABRIEL BAICU
Ediţie revăzută şi adăugită a cărţii
Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste
Creştinism spiritual şi religie instituţională
Tolle Lege Publishing House
„El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghiarele leilor.”
Daniel 6; 22. 27.
Cuprins:
Prefaţa
Capitolul 1: Consideraţii generale
Capitolul 2: Argumente prezentate de Biblie care susţin teza că există o singură Biserică a lui Dumnezeu
Capitolul 3: Biserica celor născuţi din Dumnezeu este Biserica celor născuţi din nou sau Biserica celor născuţi din Spirit, Biserica Spirituală Unică, Biserica celor înscrişi în Ceruri sau Biserica celor Aleşi
Capitolul 4: Consideraţii generale legate de persoana lui Isus Cristos
Capitolul 5: Câteva aspecte istorice legate de Creştinismul timpuriu (50-300 e.n)
Capitolul 6: Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine şi formarea doctrinei oficiale (300-450 e. n.)
Capitolul 7: Natura umană şi natură divină. Legătura personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală
Capitolul 8: Bisericile corporatiste sunt Bisericile instituţionale, sau Bisericile confesionale, organizaţiile religioase creştine, corporaţiile bisericeşti, sau instituţiile bisericeşti.
Capitolul 9: Raportul dintre membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi membrii Bisericilor corporatiste
Capitolul 10: O prezentare generală în legătură cu învăţăturile Bisericii celor înscrişi în Ceruri şi cele ale Bisericilor corporatiste
Capitolul 11: Reforma din interior
Anexa 1: Citatele din carte în versiunea Ortodoxă a Biliei
Anexa 2: Bibliografie
Conţinutul capitolelor
Capitolul 1
Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea Bibliei
Care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?
Despre necesitatea de a şti dacă numai apartenenţa la o anumită confesiune creştină, sau numai apartenenţa la anumite confesiuni creştine, asigură salvarea oferită de Creştinism
Considerente filozofice, istorice şi morale
Capitolul 2
Prezentarea şi discutarea argumentelor Biblice despre unicitatea Bisericii
Biserica celor născuţi din Spirit şi Bisericile corporatiste au destinaţii diferite
Semnul fiarei 666
Un nou început pentru Mireasa Mielului.
Concluzii asupra prezentului capitol
Capitolul 3
Ce este Biserica celor născuţi din Spirit şi de ce aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?
Despre învăţătura Bisericii celor înscrişi în Ceruri
Libertatea fiecărui credincios de a formula propriul crez şi propriile doctrine
Caracteristicile participării la Biserica celor născuţi din Spirit
Despre predestinare şi înscrierea în cartea vieţii
Câteva considerente cu caracter moral
Capitolul 4
Rădăcinile Bisericii Creştine se află în Persoana lui Isus Cristos
Naşterea lui Isus Cristos şi semnificaţia acesteia pentru om
Posibile ne concordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii
Despre teologia prezentată de evanghelii
Diverse modalităţi de a înţelege Persoana lui Isus Cristos
Capitolul 5
Consideraţii introductive pentru acest capitol
Primele elemente de diviziune ale Bisericii
Aspecte istorice care se referă la constituirea şi formarea, în prima fază, a Bisericii
Prima etapă în organizarea şi structurarea comunităţilor creştine
Apostolul Iacov este primul lider al Bisericii din Ierusalim
Posibile rădăcini pentru apariţia autoritarismului în Biserică
Teologia unităţii şi teologia ierarhiei
Nu există ierarhie ci egalitate în trupul lui Cristos
Alte aspecte istorice legate de Biserica Creştină, aflată la începuturile ei
Despre modul cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii
Identificarea adevăratei Biserici a lui Dumnezeu în cartea Apocalipsa lui Ioan
Alte documente importante legate de dezvoltarea Bisericii timpurii
Capitolul 6
Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine
Câteva considerente legate de relativitatea soluţiilor oferite de Biserica instituţională, care soluţii însă au fost ridicate la rang de adevăruri indiscutabile
Capitolul 7
Referinţe Biblice cu privire la natura divină şi natura umană
Despre raportul dintre natura divină şi natura umană
Despre momentul când se dobândeşte calitatea de membru a Bisericii celor născuţi din Dumnnezeu
Modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte direct fiecărui credincios
Mântuirea prin dragoste
Capitolul 8
Ce sunt Bisericile corporatiste?
Imaginea despre Dumnezeu pe care o creează Bisericile instituţionale
Despre organizarea Bisericilor instituţionale
Bisericile instituţionale şi judecăţile lor
Bisericile instituţionale şi atitudinea lor morală în istorie
Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.
Care ar trebui să fie scopurile Bisericilor instituţionale?
Două drumuri care se vor despărţi
Cine este cel mai mare în Biserica lui Dumnezeu?
Sunt Bisericile instituţionale calea către salvare?
Natur
De ce este important de cunoscut care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu?
Câteva considerente specifice
Capitolul 9
Consideraţii legate de componenţa Bisericilor corporatiste
Sunt bisericile corporatiste organizaţii divino-umane?
Cum trebuie înţeles raportul dintre cele două entităţi, Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi Bisericile corporatiste?
Capitolul 10
Despre modul în care sunt construite doctrinele Bisericilor instituţionale
Despre botezul în apă
Rebotezarea cu botezul în apă este contrară învăţăturii Bibliei
Despre botezul cu Duhul Sfânt
Căteva considerente legate de problema imaginilor şi statuilor, în Bisericile instituţionale
Rolul femeilor în cadrul Creştinismului
Despre problema autorităţii
Despre sfinţenie şi locul ei în Bisericile instituţionale
Capitolul 11
Ce presupune reforma din interior?
Reforma din interior şi viitorul
O nouă atitudine faţă de ştiinţele moderne
Despre perspectivele Bisericilor instituţionale
Cele două moduri opuse de înţelegere a Creştinismului
Este destul de clar, că teza pe care o avansez în acest capitol, este faptul că dragostea de natură divină, nu este doar o calitate printre celelalte. Dragostea spirituală este motorul psihologic prin care lucrează credinţa creştină. Fără ea, credinţa pur şi simplu nu funcţionează. Prin această schimbare de atitudine se schimbă totul, caracterul, gândurile, modul de a ne raporta la semenii noştri. Acolo unde nu există dragoste de natură divină, nu este nici Isus Cristos în vieţile oamenilor şi cine nu iubeşte, nu este născut din Dumnezeu. Cine este născut din nou, este născut din Dumnezeu şi dacă El este dragoste, înseamnă că cel renăscut spiritual este născut din dragoste. Cine nu îşi iubeşte semenii, aşa cum i-a iubit şi Isus Cristos, nu este ucenicul Lui. Bătălia pentru doctrine o poartă oameni, care, de multe ori, nu ştiu despre ce vorbesc. În neştiinţa lor, ei cred că au ajuns să ştie ceva despre Dumnezeu, dar dacă nu au cunoscut dragostea Lui, încă nu l-au cunoscut pe El. Exerciţiul mintal şi cunoaşterea raţională sunt importante, dar ar fi o nechibzuinţă dacă am crede că ştim lucruri esenţiale despre Dumnezeu, dar dacă, în acelaşi timp, nu am şti că fără dragoste, credinţa este moartă.
Isus Cristos se descoperă celor aleşi şi nu lumii. (Ioan 14: 22-23) Din acest motiv, Biserica celor născuţi din Spirit este o realitate divină şi nu o organizaţie instituţională, întrucât ea este o realitate care nu caută să se impună lumii în nici un fel, ci doar să îi adune pe cei aleşi, adică pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. De ce pe cei aleşi? Pe temeiul faptului că, încă înainte să existe pe pământ, aceştia au avut în ei dragostea pentru Cristos şi dorinţa de a-l alege pe El şi principiile Sale. Biserica Spirituală Unică nu poate fi o instituţie, deoarece nu este din această lume, nici pentru această lume pământească. Ea există încă de la întemeierea lumii, pentru eternitate, în Cristos, care a ales-o şi există pentru El, care îi este Mire spiritual. Aş fi interesat să ştiu când s-a decis Isus Cristos să îşi facă o Biserică formată din fraţi şi surori, care să fie ca şi El; adică în ce moment, înainte de existenţa pământului, a luat această hotărâre? Probabil nu voi primi acest răspuns decât mai târziu, direct de la El. Sunt atât de multe lucruri despre Dumnezeu pe care nu le ştim, dar dacă vom cunoaşte dragostea Lui, vom ajunge cândva să ştim totul şi chiar să ajungem să nu mai avem ce să ştim, dar dragostea va continua să existe. (1 Corinteni 13: 8)
Atunci când înţelegem că toate lucrurile au sfârşit, inclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu, şi că numai dragostea de natură divină nu are sfârşit, înţelegem de ce Dumnezeu, care nu are sfârşit, este dragoste şi de ce aceasta este valoarea supremă a Creştinismului. Dumnezeu care cunoaşte tot cea ce se poate cunoaşte, despre absolut orice poate fi cunoscut, adică despre tot cea ce există sau ar putea exista, a depăşit faza de cunoaştere şi a rămas numai dragoste spirituală. Dumnezeu se află deasupra cunoaşterii universurilor şi întregului lor conţinut, dar nu deasupra dragostei. De acea, Dumnezeu este dragoste şi din acest motiv pune atât accent pe dragoste. Dumnezeu ştie totul despre noi, ce am fost, ce suntem şi ce vom fi şi dacă ne-a trecut în cartea vieţii, a făcut aceasta în deplină cunoştinţă de cauză. Dumnezeu, care a epuizat orice cunoaştere şi în ceea ce ne priveşte, a rămas doar cu dragostea spirituală pentru noi. Pentru Dumnezeu, cunoştinţa a trecut şi a rămas doar dragostea eternă, cu care ne iubeşte. El ne iubeşte, în condiţiile în care ne cunoaşte perfect trecutul, prezentul şi viitorul, din toate perspectivele. Aceasta este încurajator, Dumnezeu ştie exact cine suntem, pe El nu îl putem păcăli şi pe această bază, ne iubeşte.
Cunoaşterea nu este o realitate infinită, după câteva milioane de ani sau mai repede vom şti tot ce se poate şti despre univers sau universuri şi cu toate că este atât de importantă, aceasta este totuşi secundară faţă de dragostea spirituală. “Cunoştinţa va avea sfârşit.” (1 Corinteni 13: 8) Din acest motiv, învăţătura lui Isus Cristos se reduce la două porunci. Creştinismul este religia iubirii, mai trebuie însă să înţelegem corect ce înseamnă această iubire. Ce este, ce presupune, ce determină, ce motivează, ce transformă, ce se întâmplă exact în interiorul fiinţei umane, trebuie ca fiecare să descopere pentru sine. Nu există reţete pentru ceea ce simte, ceea ce gândeşte sau ce este gata să facă o mamă sau un tată pentru copii săi, ceea ce simte un prieten etc. Nimeni nu poate învăţa o mamă, sau un tată, ce trebuie să simtă pentru copilul său. Această stare psihologică devine un principiu, care este aplicabil în relaţiile cu toată lumea. Ştiu că pare o utopie, o absurditate sau o nebunie, dar este nebunia crucii lui Isus Cristos şi înţelepciunea lui Dumnezeu.
„Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care, pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.” [(1 Corinteni 1: 22-25); ref. 153 în Biblia Ortodoxă]
Nu devenim cu adevărat Creştini decât atunci când înţelegem această “nebunie” a lui Dumnezeu, care este o ştiinţă, cu nimic mai prejos decât orice altă ştiinţă. Această cunoaştere a “nebuniei” crucii lui Isus Cristos, care a murit în chinuri pentru nişte oameni care nu îl cunoşteau, mai mult, care l-au condamnat la moarte, este suprema ştiinţă a lui Dumnezeu. Este mai presus de orice doctrină şi de orice tradiţie, este învăţătura fundamentală a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, pe care membrii ei o pot transmite, în primul rând prin exemplu personal de slujire şi nu doar prin declamaţii demagogice.
Apostolul Pavel ne vorbeşte, în Romani, în capitolul 6, despre o moarte şi o înviere care trebuie înţelese bine, dacă este să înţelegem corect Creştinismul. El ne spune că prin botezul în apă, în mod simbolic, cei care se botează, mor împreună cu Cristos, ca o dată ieşiţi din apa botezului să învie împreună cu El. Ni se vorbeşte despre o renaştere spirituală care nu trebuie limitată la botezul în apă, ci trebuie extinsă la procesul complex al naşterii din Duhul Sfânt. Prin botezul în apă se reproduce, în mod simbolic, moartea faţă de păcat a credinciosului. Prin scufundarea sa în apă, acesta este prefigurat ca şi cum ar fi înmormântat împreună cu Cristos, prin aceea că trupul păcatului, pe care fiecare om îl are de la naşterea sa biologică, a fost răstignit împreună cu El. În urma acestui ritual simbolic, credinciosul este pregătit să devină o fiinţă nouă, regenerată spiritual, dar lucrul acesta nu se produce automat, prin ieşirea din apă. Urmează naşterea din Duhul Sfânt, care urmează după moartea simbolică a trupului biologic, care trup simbolizează, la rândul lui, păcatul.
„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” [(Romani 6: 6-11); ref. 154 în Biblia Ortodoxă]
Numai că această moarte nu foloseşte la nimic, dacă nu este urmată de înviere. Naşterea din nou înseamnă slujirea lui Dumnezeu într-un duh nou.
„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” [(Romani 7: 6); ref. 155 în Biblia Ortodoxă]
Nu ar fi suficient, oricât de mult aş sublinia, că ţinerea de obiceiuri, respectarea de regulamente obligatorii, predeterminate de alţii, urmărirea a diferite reţete pentru mântuire, nu are nimic de-a face cu Creştinismul autentic. A fi Creştin înseamnă a trăi propria viaţă, condus de îndemnurile Duhului Sfânt. (Romani 8: 1)
Nu suntem conduşi de nici o Biserică instituţională, de nici un preot sau pastor, de nici o colectivitate umană, suntem conduşi, fiecare în parte, direct de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu ne toarnă în inimă dragostea Lui şi ne arată, în fiecare caz în parte, cum trebuie să manifestăm această dragoste. Fără dragoste spirituală nu suntem nimic şi Creştinismul nostru devine doar o mare demagogie. Bisericile instituţionale, câteodată încearcă să ne determine să practicăm Creştinismul, pentru a se putea împăuna cu trofee, cu rezultate în faţa lui Dumnezeu, dar funcţionarii religioşi nu practică ceea ce predică şi lucrul acesta este vizibil. Aceasta creează confuzie şi mulţi urmează exemplul practic al celor care îi îndrumă. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi, în primul rând de funcţionarii bisericeşti, ci direct de către Dumnezeu, oamenii care sunt cu adevărat ai Lui, pot să fie pentru noi fraţi sau prieteni. Ghidajul pe care, eventual, îl exercită asupra noastră alţi oameni, este valabil numai atunci când recunoaştem fără posibilitate de eroare vocea lui Dumnezeu în aceste sfaturi. Această relaţie trebuie să se rezume la o consiliere şi în nici un caz la o conducere autoritară. Cu toate acestea, fiecare Creştin trebuie să tindă a sta “pe picioarele sale,” adică a fi condus cu prioritate şi într-o măsură determinantă direct şi personal de Dumnezeu. Exemplul practic al fiecărui Creştin este persoana lui Isus Cristos; trebuie să ne ridicăm la înălţimea plinătăţii staturii Sale. Singura relaţie între Creştinii născuţi din Dumnezeu este una bazată pe dragostea spirituală, şi care se poate materializa în consiliere reciprocă, în ajutorare reciprocă şi în prietenie sinceră. Orice alt tip de relaţie, bazată pe autoritate, nu are nimic a face cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu.
Fiecare Creştin, renăscut spiritual este un preot şi este în strânsă legătură cu Marele Preot, adică cu Isus Cristos şi această relaţie specială, spirituală, constituie Biserica Spirituală Unică. Legăturile dintre preoţi, care sunt toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, sunt posibile numai în Cristos, prin intermediul Lui, care mijloceşte aceste relaţii, care este fundamentul acestor conexiuni. Isus Cristos ţine împreună Biserica celor înscrişi în Ceruri, prin Duhul Său. Cum ar putea o persoană care nu este condusă de Duhul Sfânt să facă parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Nu poate, deoarece nu este în legătură cu Capul Bisericii şi fără această relaţie nu există apartenenţă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica Spirituală Unică este o colectivitate legată şi unită prin Duhul Sfânt şi prin nimic altceva, nu prin doctrine, nu prin tradiţii, nu prin rigori instituţionale şi acesta este încă un motiv pentru care este atât de necesară naşterea din nou. Desigur, primul motiv este atingerea înălţimilor spirituale la care ne cheamă Dumnezeu.
Este folositor să prezint şi alte texte ale N. T. care explică relaţia dintre dragostea spirituală, agape şi naşterea din nou.
„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.’ ‘Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” [(Matei 22: 36-40); ref. 156 în Biblia Ortodoxă]
„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” [(Romani 12: 2); ref. 157 în Biblia Ortodoxă]
„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste fiecare să dea întâietate altuia” [(Romani 12: 9-10); ref. 158 în Biblia Ortodoxă]
„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti, >> şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta:<<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 159 în Biblia Ortodoxă]
„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Cristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.” [(Romani 15: 5-7); ref. 160 în Biblia Ortodoxă]
Creştinii sunt fiii şi fiicele lui Dumnezeu, fiecare în parte şi lucrul acesta nu prea are nimic a face cu a fi sau a nu fi membru al unei Biserici corporatiste. Organizaţiile religioase creştine nu sunt Tatăl nostru, ar trebui să fie prietenul nostru, dar de multe ori nu sunt. Ele nici nu îl reprezintă pe Tatăl nostru pentru că nimic nu îl poate reprezenta pe un tată în faţa copiilor săi. Relaţia dintre un tată şi copii săi se face în mod personal şi nu prin reprezentanţi. Când se face prin intermediul autorităţilor şi centrelor de asistenţă socială, ceva nu este în regulă cu acea relaţie de familie. Dragostea se manifestă direct şi nu prin reprezentanţi şi Dumnezeu ne iubeşte şi îşi manifestă dragostea Lui în relaţia cu fiecare credincios în parte şi nu a investit nici o instituţie bisericească cu atribuţiunea, ca aceasta să ne iubească în locul Lui. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din toţi aceia care îl iubesc pe Dumnezeu şi simt personal dragostea Lui spirituală asupra lor.
„Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8:3); ref. 161 în Biblia Ortodoxă]
Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, El pur şi simplu nu ne cunoaşte.
„Nu orişicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: <<Doamne, Doamne!>> N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7:21-23); ref. 162 în Biblia Ortodoxă]
Despre care Lege este vorba, că doar apostolul Pavel ne spune clar că nu prin Lege suntem mântuiţi? Este vorba despre Legea iubirii spirituale, aceasta este legea lui Dumnezeu şi aceasta este natura lui Dumnezeu. Tot Creştinismul ar fi doar o minciună dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi Legea iubirii spirituale. Ar fi vorba doar de schimbarea unei autorităţi, a lumii în care trăim, cu o altă autoritate, cea a lui Dumnezeu, despre care, în afară de faptul că este dragoste, nu ştim nimic altceva. Cel puţin ştim că Dumnezeu este dragoste, dacă nici acest lucru nu l-am şti, atunci înseamnă că nu ştim absolut nimic. Dacă intrăm pe terenul autorităţii, bazată doar pe “dreptate” nu pe dragoste, atunci cu totul alte elemente intră în discuţie. Ar trebui să ne supunem unei Legi, la constituirea căreia nu am participat. Am fi obligaţi să ne supunem unei autorităţi care face absolut tot ceea ce voieşte, fără să întrebe pe nimeni. Dumnezeu ne-a creat, îi dă aceasta dreptul să ne şi distrugă? Este discutabil.
A fost Satana un ticălos, sau a fost primul democrat, care a cerut libertate pentru fiinţele create? Dacă Dumnezeu nu este dragoste, ci doar autoritate şi putere, aş înclina către un răspuns în care Satana arată mai mult ca un erou decât ca un criminal. Din păcate, Bisericile instituţionale prezintă o imagine autoritară a lui Dumnezeu, care face multe deservicii cauzei lui Dumnezeu şi mari servicii lui Satana. Este exact ceea ce Satana a susţinut întotdeauna şi anume că Dumnezeu este o persoană autoritară, pe care oamenii ar fi mai bine să nu îl i-a în seamă. În convingerea mea personală, Dumnezeu este cu adevărat dragoste şi nu doar autoritate bazată pe putere. Dacă ar fi doar ultima, El ar fi un alt obstacol, pe care omenirea l-ar avea de înfruntat, în lupta pentru libertate. Poate că ar fi învinsă în lupta cu această supraputere, dar moartea nu i-a speriat niciodată pe oameni atunci când au dorit să devină liberi.
Calitatea de Creator, dar fără dragoste, nu i-ar da niciodată lui Dumnezeu dreptul de a cere de la oameni o ascultare deplină, atâta vreme cât aceştia au propria lor conştiinţă şi sunt fiinţe libere. De fapt, Dumnezeu nu le cere oamenilor să asculte, necondiţionat de voinţa Sa, ci de Legea iubirii. Singura garanţie pe care o avem, că vom fi fericiţi în Înpărăţia Cerurilor, este aceea că voinţa lui Dumnezeu este exprimată în Legea iubirii. Oamenii nu sunt doar roboţi, creaţi pentru a îndeplini o anumită funcţie, iar în cazul ne îndeplinirii acesteia, să fie pur şi simplu măturaţi din univers. Acceptarea unei asemenea viziuni asupra Creştinismului dovedeşte nu numai reducţionism şi schematism, dar şi o neînţelegere a dimensiunii spirituale a omului. Multe din Bisericile instituţionale dezvoltă o astfel de teză simplistă, bazată pe frică, dar care nu face dreptate naturii şi caracterului lui Dumnezeu.
Prin această lucrare afirm că natura, esenţa lui Dumnezeu, este dragostea şi că toate celelalte caracteristici ale sale decurg din aceasta. Dreptatea este o trăsătură care decurge din nevoia de a proteja fiinţele iubite, creativitatea este generată de dragostea care se manifestă, autoritatea este doar aceea care este bazată pe recunoştinţa datorată celui care ne-a salvat de la moarte şi o formă prin care Dumnezeu doreşte să ne reamintească, să ţinem cont şi de El şi nu să ne impună voinţa Lui. Acela care se apropie de Dumnezeu, trebuie să ajungă să îl iubească pentru a fi plăcut Lui şi pentru a ajunge să fie cunoscut de El. Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie mai întâi să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel ce îl caută, dar apoi să ajungă să îl iubească pe Dumnezeu, în caz contrar credinţa nu valorează nimic, adică este moartă în ea însăşi. Nici o altă motivaţie nu este cea corectă. Servilismul bazat pe interesul personal, pe dorinţa de a primi ajutor în ceea ce ne propunem, pe sprijinul de care avem nevoie pentru a ne ridica deasupra altora, pe nevoia de a avea succes în viaţă, adică o căsătorie spirituală din interes, nu din dragoste, cu Isus Cristos, nu este acceptabilă în faţa lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu a acceptat un botez bazat pe calcule şi interese personale.
„Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: ‘Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? [(Matei 3: 7); ref. 163 în Biblia Ortodoxă]
Câţi sunt astăzi aceia care se apropie de Dumnezeu, cu singura dorinţă să le meargă lor şi familiilor lor bine şi să nu sufere vreun neajuns din cauza unei posibile mânii a lui Dumnezeu? Nu ştiu câţi sunt, dar trebuie subliniat că cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi, nu deţin adevărata motivaţie pentru a fi Creştin.
„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: <<Doamne cum se face că te vei arată nouă şi nu lumii?>> Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimes>>.” [(Ioan 14: 21-24); ref. 164 în Biblia Ortodoxă]
Apostolul Pavel ne spune că faptele nu sunt mijlocul de a obţine mântuirea ci credinţa.
„Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credinţă va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: <<Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 12-13); ref. 165 în Biblia Ortodoxă]
Tot apostolul Pavel declară, că cine nu are dragoste nu este nimic din punct de vedere spiritual. (1 Corinteni 13: 2) Dragostea însă nu trebuie confundată cu faptele. Ea se manifestă prin fapte sau câteodată prin reţinerea de a le săvârşi, dar este mult mai mult decât atât. Dragostea este o stare de spirit, ea este motivaţia acţiunilor sau inacţiunilor, pentru aceia care sunt regeneraţi spiritual total, sau în cursul acestui proces. A îndeplini faptele generate de iubirea creştină nu înseamnă a încerca să dobândeşti mântuirea prin fapte, ci înseamnă a fi în relaţie cu Dumnezeu. Ce dragoste faţă de aproapele este aceea, care nu se manifestă în nici un fel? Cum poţi să iubeşti pe cineva şi să nu intervii cu nimic, pentru a îi fi alături, atunci când are nevoie? “Dragostea instituţionalizată” este de cele mai multe ori pură demagogie. Iubirea creştină, trâmbiţată de la amvoane, este, de multe ori goală de orice conţinut, de orice element practic, doar vorbe necesare pentru a menţine în funcţiune sistemul instituţional. Pe de altă parte, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit, în marea ei majoritate, se află încă în mijlocul instituţiilor bisericeşti, se fac şi multe lucruri cu valoare morală şi spirituală deosebită, cum ar fi donaţii pentru săraci, ajutorarea celor aflaţi în zone geografice defavorizate, etc. Cu toate acestea, chiar şi sacrificiile materiale care nu sunt făcute din dragoste ci doar ca obligaţie morală, nu au, conform principiilor Creştinismului, efectul spiritual scontat. “Chiar dacă ne-am împărţi toată averea pentru hrana săracilor şi n-am avea dragoste, nu ne foloseşte la nimic.” (1 Corinteni 13: 3) Se poate întâmpla aşa ceva? Ar putea cineva să îşi doneze toată averea la săraci şi totuşi să nu îi iubească, sau aceasta este o ipoteză absurdă? Nu este o ipoteză absurdă; ce nu ar da omul să îşi prelungească viaţa, atunci când se află pe patul de moarte? Poate că la unii zgârcenia este mai mare decât dorinţa de a trăi, dar nu la toată lumea. Sunt mulţi care ar da orice pentru ca să trăiască veşnic, orice mai puţin dragoste spirituală. De ce? Pentru că atunci când iubeşti, dai ceva esenţial din tine, este un angajament suprem, este o “lepădare de sine.” Această renunţare de sine sau “uitare de sine,” ridicată la rangul de principiu, nu este în acord cu natura noastră umană ne renăscută spiritual.
Apostolul Ioan îi învaţă pe Creştini să nu iubească doar din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. (1 Ioan 3: 18) Dragostea presupune fapte nu doar vorbe şi în lipsa celor dintâi, credinţa este moartă, deoarece cel în cauză are o credinţă care este moartă, adică goală de orice conţinut.
„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva:<<Tu ai credinţa şi eu am faptele. >> <<Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele. >> Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară! Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” [(Iacov 2: 17-20); ref. 166 în Biblia Ortodoxă]
Şi totuşi apostolul Pavel pare a spune, că faptele nu sunt determinante pentru mântuire.
„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura:<<Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine>>.” [(Romani 10: 9-11); ref. 167 în Biblia Ortodoxă]
Este vorba de o simplificare, pe care o practică Pavel în acest text. Simplificarea se datorează necesităţii de a sublinia cât mai mult importanţa credinţei, în Creştinism. Pavel, în scrierile sale, obişnuieşte să folosească această metodă de subliniere, care constă în aceea că el se referă în mod accentuat şi exclusiv la un anumit aspect, pentru a îi scoate în evidenţă importanţa, dar prin această tehnică alte elemente rămân în umbră şi par ne importante sau nu apar deloc,în acel context. Este ca şi cum ar încerca să ne spună că aspectul la care face referire, este cel mai important, în contextul respectiv. Cu siguranţă că aspectul respectiv nu este singurul important şi între elementele credinţei creştine trebuie să existe o balanţă, dar Pavel simte nevoia să accentueze, în acel moment, un anumit aspect. Cauza a constituit-o nevoia de a îi convinge pe oponenţii săi, care susţineau tăierea împrejur a credincioşilor creştini, că o astfel de cerinţă nu este utilă pentru a fi îndeplinită de către Creştini. Scrierile Apostolului Pavel nu trebuiesc preluate literal, ci trebuiesc înţelese în spiritul lor şi în contextul întregii învăţături a Creştinismului. Unele Biserici instituţionale pun un mare accent pe literalitatea anumitor scrieri ale apostolului Pavel, pentru a construi doctrinele unui Creştinism popular, care le serveşte foarte bine interesele.
Desigur că nu este suficientă constatarea, prin credinţă, că Dumnezeu există, ci contează ce atitudine luăm faţă de acest adevăr. Dracii, în ciuda faptului că ştiau că există Dumnezeu, l-au văzut chiar cu ochii lor, l-au respins totuşi şi l-au ales pe Satana. Acceptarea existenţei lui Dumnezeu, a jertfei Fiului pe cruce şi chiar declararea acestora în mod public nu echivalează cu mântuirea. Acestea sunt condiţii necesare dar nu suficiente. Mai lipseşte dragostea, prin care lucrează această credinţă. Să nu ne amăgim crezând că este de ajuns să ştim că există Dumnezeu şi nu mai trebuie nimic altceva pentru mântuire, decât să punem cât mai multă lume la curent cu această credinţă a noastră. Cine nu îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu îşi iubeşte aproapele, nu este cunoscut de El. Ca să îl parafrazez pe apostolul Iacov, credinţa fără dragoste este moartă. Poţi să ai credinţă cât să muţi şi munţii din loc şi tot nimic este. (1 Corinteni 13: 2) Trebuie să înţelegem bine lucrurile, nu ajunge credinţa şi exprimarea ei pentru mântuire, este nevoie de o relaţie personală, bazată pe dragoste între Dumnezeu şi om. Aceasta este o relaţie reciprocă, care stă la temelia Bisericii Spirituale Unice.
„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>.” [(Galateni 5: 14); ref. 168 în Biblia Ortodoxă]
Cine spune că apostolul Pavel exclude importanţa faptelor pentru mântuire, se înşeală în această privinţă. Apostolul ne spune doar că nu putem dobândi mântuirea ca un rezultat al faptelor noastre, care l-ar obliga pe Dumnezeu să ne ofere salvarea ca pe o recompensă a faptelor bune, pe care le-am făcut. Apostolul Pavel are dreptate, deoarece nu este important numai cea ce facem, ci este tot atât de important ceea ce suntem. Nu se pune problema de a atinge scopuri personale, prin mijlocirea faptelor noastre, ci este vorba de a deveni făpturi noi, regenerate spiritual. Nu se poate cumpăra mântuirea prin faptele bune pe care le facem pentru că mântuirea nu este de vânzare. Nu este o recompensă pentru cei care fac fapte bune, deoarece ea este un dar gratuit, pe care Dumnezeu îl face acelora care au fost dispuşi să îl accepte de la întemeierea lumii. Dacă ceea ce facem nu decurge, în mod necesar, din ceea ce suntem, faptele nu pot constitui oglinda minţii şi inimii noastre. Pe de altă parte, apostolul recunoaşte nevoia faptelor, care decurg în mod firesc, din noua natură spirituală a omului.
„Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” [(Efeseni 2: 9-10); ref. 169 în Biblia Ortodoxă]
„... Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ şi-l rog ca potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 14-19); ref. 170 în Biblia Ortodoxă]
Aşa cum spuneam, dragostea spirituală este motorul, mecanismul, fundamentul mântuirii, pentru că Dumnezeu este dragoste. Singurul lucru pe care îl putem cunoaşte complet, cât încă trăim pe acest pământ, este această dragoste, deoarece o avem desfăşurată în Cristos, care a fost crucificat pentru salvarea noastră şi de asemenea ca să putem trăi cum a trăit Isus, trebuie să avem şi noi aceeaşi motivaţie şi viziune pe care a avut-o El. După expresia Bibliei, trebuie să avem acelaşi gând pe care l-a avut şi Cristos.
Sunt şi alte texte în N.T. care vorbesc despre importanţa dragostei spirituale dar eu voi cita numai pe cele de mai jos.
„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi <<ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros>> lui Dumnezeu.” [(Efeseni 5: 1-2); ref. 171 în Biblia Ortodoxă]
„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă ne prefăcută.” [(1 Timotei 1: 5); ref. 172 în Biblia Ortodoxă]
Legătura personală cu Isus Cristos se stabileşte din iniţiativa acestuia. Cristos îl caută pe cel cu care doreşte să intre într-un contact personal şi i se adresează într-un anumit fel. Modalităţile pot fi foarte diferite. Visele, pe care Cristos le trimite omului, sunt una dintre aceste modalităţi.
„Domnul s-a pogorât în stâlpul de nor şi a stătut la uşa cortului. A chemat pe Aron şi pe Maria şi ei s-au apropiat amândoi. Şi a zis: <<Ascultaţi bine ce vă spun! Când va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Mă voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis>>.” [(Numeri 12: 5-6); ref. 146 în Biblia Ortodoxă]
„Iar naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; şi înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt. Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit şi nu voia s-o facă de ruşine înaintea lumii; de aceea şi-a pus de gând s-o lase pe ascuns. Dar pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului şi i-a zis: <<Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevastă-ta, căci ce s-a zămislit în ea, este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un Fiu şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale>>.” [(Matei 1: 18-21); ref. 147 în Biblia Ortodoxă]
„După ce au plecat magii, un înger al Domnului se arată în vis lui Iosif şi-i zice: Scoală-te, i-a Pruncul şi pe mama Lui, fugi în Egipt şi rămâi acolo până îţi voi spune eu; căci Irod are să caute Pruncul, ca să-L omoare.” [(Matei 2: 13); ref. 148 în Biblia Ortodoxă]
Visele sunt o modalitate practică, extrasenzorială, prin care Dumnezeu comunică cu omul. Atunci când o persoană este, temporar, ruptă de realităţile lumii în care trăim, adică atunci când doarme şi este adâncită într-o altă lume, Dumnezeu o găseşte şi îi comunică mesajele Lui. Este un mijloc ideal de comunicare, deoarece în acele momente întreaga atenţie a celui în cauză este concentrată la ceea ce visează.
„Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis, care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază.” [(Daniel 4: 4-5); ref. 149 în Biblia Ortodoxă]
Starea de vis generează o plajă de activitate mintală foarte aparte, subconştientă, care permite persoanei să fie receptivă la informaţiile pe care le comunică Dumnezeu şi mai mult, care creează un contrast între lumea viselor, ciudată şi confuză şi claritatea imaginilor transmise de Dumnezeu. Este uşor de făcut deosebirea între ceea ce ne spune El şi ceea ce visăm, ca un rezultat al îngrijorărilor sau preocupărilor noastre personale. Mesajele pe care le transmite Dumnezeu sunt ca nişte “videoclipuri,” scurte dar extrem de semnificative. Nu este vorba numai de imagini, dar şi de stări de spirit, care ne sunt transmise odată cu ele. Cea mai bună dovadă a viselor care vin de la Dumnezeu, şi care, de regulă apare atunci când ele transmit un mesaj important, este atingerea pe care o exercită puterea lui Dumnezeu asupra spiritului uman. Este vorba de o stare asemănătoare cu o vibraţie spirituală puternică, dar greu de descris. Este o dovadă de putere, care atinge anumite coarde interne. Acestea sunt vedenii de noapte dar există şi vedenii de zi. Este vorba, de data aceasta, de mici “filmuleţe” pe care Dumnezeu le inserează în conştiinţa celui în cauză şi prin care acesta primeşte mesaje pentru sine sau pentru alţii.
O altă modalitate, legată de cea din urmă, este comunicarea personală pe care Isus o face unei persoane, în timpul zilei şi în care foloseşte un glas care transmite mesajul, sau inplementează un gând în mintea celui în cauză. Glasul este însoţit şi de un alt semn de putere, care să facă acea voce inconfundabilă. Aici nu este vorba de oameni care aud “voci,” de origine necunoscută şi care câteodată poate duce la un diagnostic medical, ci este vorba de a recepţiona puterea lui Dumnezeu, care se manifestă într-un mod complex şi este imposibil de confundat.
„Dar Saul sufla încă ameninţarea şi uciderea împotriva ucenicilor Domnului. S-a dus la marele preot, şi i-a cerut scrisori către sinagogile din Damasc, ca, dacă va găsi pe unii umblând pe Calea credinţei, atât bărbaţi cât şi femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe drum, când s-a apropiat de Damasc, de odată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a auzit un glas, care-i zicea: <<Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?>> <<Cine eşti Tu Doamne?>> a răspuns el. Şi Domnul a zis: <<Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuşi>>.” [(Faptele Apostolilor 9: 1-5); ref. 150 în Biblia Ortodoxă]
Mi se pare foarte interesantă şi convertirea lui Augustin din Hipo, recunoscut de către Biserica instituţională Romano-catolică ca sfânt şi care este, fără îndoială, unul dintre marii gânditorii ai Creştinismului. Potrivit relatării din cartea a opta din confesiuni, Augustin a luat hotărârea de a se creştina sub influenţa unei întâmplări providenţiale. Într-o zi a auzit o voce ca de copil poruncindu-i “tolle, lege” (ia şi citeşte). A deschis la întâmplare epistolele apostolului Pavel şi ochii i-au căzut pe un pasaj din epistola către Romani, unde se face referire la contrastul dintre viaţa în desfrâu cu viaţa în Cristos. Aceste cuvinte i s-au părut lui Augustin că erau parcă scrise pentru el şi în felul acesta a luat pe loc hotărărea de a se creştina.
Apostolul Pavel, ne arată şi alte modalităţi prin care Dumnezeu comunică direct cu oamenii.
„În adevăr, cine vorbeşte în altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi, cu duhul, el spune taine. Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângâiere.” [(1 Corinteni 14: 2-3); ref. 151 în Biblia Ortodoxă]
„Dar dacă toţi proorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul fără daruri, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru.” [(1 Corinteni 14: 24); ref. 152 în Biblia Ortodoxă]
Vorbitul în limbi şi tălmăcirea acestora, prorocia şi darul de a vorbi despre înţelepciune sau despre cunoştinţă, vindecările, alte minuni, toate acestea sunt modalităţi prin care Dumnezeu vorbeşte cu oamenii. (1 Corinteni 12: 8-10)
O altă modalitate la fel de importantă ca toate celelalte, este experienţa trăită, personală, a fiecărui credincios cu Dumnezeu. Din viaţa de fiecare zi putem vedea şi discerne felul în care Dumnezeu se implică în viaţa noastră. Experienţa de fiecare zi a fiecărui credincios, poate fi descrisă într-o naraţiune la fel de importantă ca şi cele cuprinse în Biblie. Cum spunea, într-un mod foarte elocvent, un teolog Protestant, Karl Barth, poveştile vieţilor noastre sunt tot atât de importante şi tot atât de semnificative din punctul de vedere al credinţei creştine, ca şi multe din povestirile Bibliei. Mulţi credincioşi au traversat experienţe excepţionale pe care atunci când le povestesc iese la iveală măreţia dragostei lui Dumnezeu pentru oameni.
O adevărată legătură personală presupune o dublă conexiune, deci nu doar Dumnezeu vorbeşte dar şi omul comunică cu Dumnezeu. Rugăciunile lui Isus Cristos au fost totdeauna ascultate pentru că şi El l-a ascultat totdeauna pe Dumnezeu. Felul în care ne sunt ascultate rugăciunile este cea mai bună dovadă a modului în care comunicăm cu Dumnezeu. În măsura în care noi îl ascultăm pe El, în aceeaşi măsură şi El ne ascultă pe noi şi aceasta este cea mai bună formă de manifestare a relaţiei noastre personale cu El. Dumnezeu dă răspuns rugăciunilor noastre şi acest răspuns este dovada că este într-o legătură personală cu noi, că îi pasă de fiecare în parte, că ne ascultă în mod individual şi că ia în seamă problemele şi neliniştile noastre. De la înălţimea la care se află şi din interiorul fiinţelor noastre, Dumnezeu are grijă de noi şi această atenţie generează o relaţie delicată, de prietenie şi dragoste, care durează pe întreaga viaţă a celui credincios şi cu speranţa că se va prelungi în eternitate. Dumnezeu ne-a cunoscut de la întemeierea lumii şi ne oferă posibilitatea de a trăi veşnic pentru ca şi noi să îl putem cunoaşte pe El.
La prima vedere s-ar părea, că această lucrare conţine o contradicţie fundamentală. Care este aceasta? Dacă am afirmat că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din cei care sunt născuţi din nou şi că aceştia sunt toţi înscrişi în cartea vieţii, adică sunt înscrişi în Ceruri, ce se întâmplă cu aceşti credincioşi până la momentul când au fost născuţi din nou, sunt sau nu aceştia, în acest interval de timp, membrii în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ce conferă calitatea de membru al Bisericii celor înscrişi în Ceruri, sau care este momentul în care intervine această calitate, este momentul înscrierii în “registrul” divin sau naşterea, “de facto” din Dumnezeu? Este vorba doar despre o contradicţie aparentă. Încă înainte de naşterea fizică, aceste persoane sunt înscrise în Ceruri, dar cu toate acestea, de la naşterea biologică şi până la naşterea spirituală există un interval de timp. Ce se întâmplă în această perioadă, sunt aceste persoane în acest interval de timp membre ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sau nu? În realitate, toate persoanele care au fost înscrise în Ceruri au fost chemate să devină membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi sunt “de facto,” astfel de participanţi, dar fiecare îşi păstrează dreptul de a alege liber, propriul traiect. Fiecare credincios, în parte, devine membru, “de iure”, al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, numai după ce s-a încheiat procesul naşterii din nou.
Pe acest parcurs, între cele două momente, persoana are un statut provizoriu şi acest aspect reflectă foarte echilibrat cele două elemente care intervin pentru a hotărî destinul veşnic al indivizilor şi anume alegerea de către Dumnezeu, pe baza deciziei individuale a aceluia care a sperat dinainte în Cristos şi libertatea celui în cauză, de a îşi alege, adică modifica propria opţiune iniţială, pe parcursul vieţii sale pe pământ. În cazuri excepţionale, de exemplu, când persoana de referinţă, încetează din viaţă între cele două momente, numai Dumnezeu este în măsură să judece dacă acest individ se afla pe drumul cel bun sau nu. Nimeni, din cei care se află pe acest drum, nu încetează din viaţă fără ştirea lui Dumnezeu şi nimeni nu va ajunge în alt loc decât acela pe care Dumnezeu îl doreşte pentru el sau ea. Avem exemplu tâlharului de pe cruce, care a fost răstignit alături de Isus şi care nu a avut mult timp la dispoziţie pentru a parcurge un proces profund, de schimbare a caracterului.
“Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel n-are, se va lua chiar şi ce are.” [(Matei 13: 12); ref. 138 în Biblia Ortodoxă]
Pe de altă parte, Dumnezeu este acela care mântuieşte şi suntem salvaţi, nu prin meritele noastre, ci prin meritele lui Isus Cristos. Nimeni şi nimic nu îl poate împiedica pe Dumnezeu să mântuiască pe oricine doreşte, aşa cum a făcut cu tâlharul de pe cruce, fără ca acesta să fie măcar botezat în apă. În acelaşi timp, tâlharul acela de pe cruce, era înscris în cartea vieţii de la începutul lumii, aşa cum, cel mai probabil, au fost înscrişi şi Matei, Marcu, Luca, Ioan sau Pavel. Tâlharul, însă, se afla în procesul regenerări spirituale, atunci când Isus l-a anunţat că va fi cu El în ceruri, dar era scris, fără îndoială, în cartea vieţii, pentru că numai cei scrişi în această carte vor fi cu Dumnezeu în cetatea eternă. “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27) Regula este botezul în apă nu lipsa acestuia şi excepţia întăreşte regula.
Dumnezeu vede în noi dorinţa şi înţelege foarte bine că datorită condiţiei umane, multe din dorinţele noastre nu se pot împlini, de exemplu, din lipsă de timp. Este posibil ca cineva să meargă într-un loc, în care urmează să fie botezat în apă, dar pe drum să sufere un accident de maşină şi să moară. Dumnezeu înţelege toate circumstanţele vieţii noastre şi fără El nu se întâmplă nimic esenţial cu noi. Prin urmare, aşa cum am spus, dorinţa neîmplinită echivalează cu înfăptuirea, atunci când anumite circumstanţe nefavorabile împiedică împlinirea ei. Tot Dumnezeu este acela care controlează aceste circumstanţe ale vieţii fiecărui individ. Cu toate acestea, stăpânitorul acestei lumii este Satana, care poate profita de greşelile noastre şi poate provoca accidente în vieţile noastre. La fel ca şi în povestea lui Iov, Dumnezeu urmăreşte atent destinele tuturor acelora care sunt ai Lui.
“Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” [(Ioan 12: 31); ref. 139 în Biblia Ortodoxă]
“Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia, El n-are nimic în Mine;” [(Ioan 14: 30); ref. 140 în Biblia Ortodoxă]
“... în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 141 în Biblia Ortodoxă]
“... ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de supt puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” [(Faptele Apostolilor 26: 18); ref. 142 în Biblia Ortodoxă]
“Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 4: 3-4); ref. 143 în Biblia Ortodoxă]
“Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării.” [(Efeseni 2: 1-2); ref. 144 în Biblia Ortodoxă]
“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” [(Efeseni 6: 12); ref. 145 în Biblia Ortodoxă]
Nu are sens să punem la îndoială evanghelia după Ioan pentru că dacă o facem, putem ajunge la concluzia că Isus Cristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu şi că nu face parte din Trinitate. Deci, renaşterea spirituală este o condiţie a mântuirii, pe care Isus Cristos este chemat să o judece în cazul fiecărei persoane în parte. Pe de altă parte, El este acela care realizează acest proces în om.
Care este legătura între umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt şi naşterea din nou? Sunt acestea, două elemente identice ale credinţei creştine? Botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment, pe când naşterea din nou este un proces. Care este diferenţa? Naşterea din nou este o schimbare, care nu are cum să se producă dintr-o dată. 1) Primul element al regenerării spirituale este chemarea lui Dumnezeu la mântuire, care se adresează celui în cauză sau familiei acestuia. 2) La aceasta se răspunde o dată cu botezul în apă. 3) Urmează activarea procesul de schimbare a caracterului şi transformarea respectivei persoane într-o făptură nouă, care manifestă toate darurile şi roadele Duhului Sfânt. 4) În orice moment, pe parcursul procesului amintit la punctul anterior, se poate petrece evenimentul umplerii cu Duhul Sfânt. Întrucât dobândirea darurilor Duhului Sfânt se face, în primul rând, în folosul altora, deci pentru activităţi de slujire, este nevoie de o anumită maturitate de înţelegere a învăţăturilor Creştinismului din partea celor care le primesc. Există posibilitatea schimbării priorităţii între botezul cu apă şi cel cu Duhul Sfânt, atunci când Dumnezeu stabileşte aceasta. (Faptele Apostolilor 10: 47)
Un lucru este limpede, în aceste circumstanţe natura umană se lasă condusă de natura divină, pe care fiecare Creştin o dobândeşte o dată cu naşterea din nou. Natura umană nu dispare, dar este sub controlul naturii divine. Înţelesul noţiunii de control, în acest caz, trebuie bine clarificat. Cum se stabileşte raportul dintre natura divină şi cea umană? Nu este vorba de o subordonare a celei din urmă faţă de cea dintâi. Este vorba de o întrepătrundere, inter-conexiune deosebit de complexă, în care natura umană se aliază cu cea divină, adică este înobilată de aceasta. Natura umană îşi dezvoltă propriul potenţial, devine conştientă de posibilităţile şi valoarea sa, progresează, evoluează, se purifică şi se rafinează, se cunoaşte pe sine în profunzime şi într-un context universal şi se auto-evaluează prin semnificaţiile unor sensuri morale, care sunt parte din textura, care exprimă substratul oricărei existenţe. Natura umană se reconstruieşte pe sine, prin alegerile pe care le face, determinîndu-şi propria libertate, cu conştiinţa că participă la ceva mai bun, la ceva superior. Dumnezeu ne arată că se poate mai bine, că există mai frumos decât limitele noastre naturale, înăscute. Natura umană, sub lumina lui Dumnezeu, este subiectul unei revelaţii asupra frumosului şi a binelui, care o fascinează şi care o absoarbe în natura divină, acolo unde îşi găseşte liniştea pe care o poate oferi numai perfecţiunea.
Pe de altă parte, acest control se manifestă prin aceea că omul are o altă atitudine faţă de realităţile care îl înconjoară, alte sentimente şi alte trăiri, generate de dragostea de natură divină, care a fost turnată în inima sa. Pur şi simplu, credinciosul respectiv are un duh nou şi o inimă nouă, deci o altă natură.
„Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţiţi; vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri. Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un Duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” [(Ezechiel 36: 25-27); ref. 133 în Biblia Ortodoxă]
Acesta este un text din V.T. în care se prefigurează ceea ce Isus Cristos a spus în legătură cu naşterea din apă şi din Duh. Omul vorbeşte şi gândeşte din prisosul inimii.
„Pui de năpărci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura. Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui.” [(Matei 12: 34-35); ref. 134 în Biblia Ortodoxă]
Când cineva este fericit şi inima îi este plină de bucurie îi vin în minte gânduri diferite faţă de situaţia în care este trist sau deprimat. Starea psihică influenţează şi chiar determină conţinutul preocupărilor raţionale. Orice concluzie începe cu o atitudine. „Ochii” cu care privim lumea înseamnă atitudinea pe care fiecare o are faţă de aceasta.
„Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău, trupul tău este plin de întuneric. Ia seama dar, ca lumina care este în tine, să nu fie întuneric. Aşa că , dacă tot trupul tău este plin de lumină, fără să aibă vreo parte întunecată, va fi în totul plin de lumină, întocmai ca atunci când te-ar lumina o lampă cu lumina ei mare.” [(Luca 11: 34-36); ref. 135 în Biblia Ortodoxă]
O dată cu inima se schimbă şi mintea, omul care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele său este animat de un spirit nou, de o nouă mentalitate. Augustin este cunoscut şi pentru o sintagmă rămasă în istoria Creştinismului: „Iubeşte şi fă tot ceea ce vrei.” Aceasta este adevărata libertate creştină. Cel care iubeşte sincer, cu o dragoste spirituală, nu poate greşi în ceea ce face sau nu va fi acuzat de greşelile săvârşite, fără voie, pentru că intenţiile sale au fost cele mai bune. Poate greşi din nepricepere şi de acea Dumnezeu ne învaţă să iubim după exemplu Său, adică să facem acest lucru renunţând complet la egoism. (Filipeni 2: 6-7)
Prin această naştere din nou, individul uman este născut în trup după părinţii săi, dar în spirit după Dumnezeu. Se naşte o făptură nouă, aşa cum susţine şi apostolul Pavel, alta decât Creştinii „lumeşti” cu care suntem obişnuiţi.
„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării.” [(2 Corinteni 5: 17-18); ref. 136 în Biblia Ortodoxă]
In Ioan 3:3 Isus I-a spus lui Nicodim urmãtoarele cuvinte:"Adevãrat, adevãrat îti spun cã, dacã un om nu este născut din nou, nu poate vedea Impãrãtia lui Dumnezeu." Aceste cuvinte l-a pus în încurcãturã chiar si pe Nicodim. Acesta a luat cuvintele lui Isus în întelesul fizic al nasterii normale . Dar Domnul Isus nu s-a referit nici pe departe la acest fel de nastere. Fiul lui Dumnezeu ne dã definitia nasterii din nou. Expresia aceasta în unele traduceri este scrisã ca fiind o naştere ‚de sus.’ Nasterea din nou este un proces spiritual care nu îşi are originea aici pe pământ, ci în Cer. In Galateni 6:15 , Pavel scrie;"Cãci în Hristos nici tãierea împrejur, nici netãierea împrejur nu sînt nimic, ci a fi o fãpturã nouã." O făptură nouă este acelaşi lucru cu o creatie nouã. Nimic, în această viaţă, nu este mai important decît naşterea din nou, ci a fi o creaţie nouă. Asta se întelege cã am fost creaţi, si creatia aceasta în care trãm a fost alteratã de pãcat, este supusã pedepsei lui Dumnezeu. De aceea Creatorul nostru ne dã o nouã sansã, sã deveninm o creatie nouã, dupã voia Lui. După cum Pavel scrie lui Tit :" El ne-a mîntuit, nu pentru faptele fãcute de noi în neprihãnire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nasterii din nou si prin înoirea fãcutã de Duhul Sfînt."(Tit 3:5). Dumnezeu ne-a mîntuit nu prin faptele noastre. Omul vechi, în mod alegoric nãscut din Adam nu poate face nimic pentru mîntuirea lui. Este nevoie de interventia lui Dumnezeu. In îndurarea Sa, Creatorul nostru are o actiune supranaturalã asupra noastrã. Duhul Sfint are o actiune de curătire si înoire a fiintei umane. Această transformare se numeste nasterea din nou.
„Biblia merge mai departe si ne descoperã care este diferenta dintre un om nãscut din nou si un om rãmas neschimbat, diferenta dintre omul nãscut în Adam si omul nãscut din Duhul lui Dumnezeu, dintre omul creatie veche si omul fãpturã nou.”[1] Iacov ne scrie : “El de bună voia Lui, ne-a nãscut prin Cuvîntul adevărului, ca sã fim un fel de pârgă a făpturilor Lui.“ ( Iacov 1:18). Deci Cuvîntul lui Dumnezeu nu este doar un ansamblu de cuvinte bine alese. Acesta are o actiune supranaturală asupra celor ce îl cred. Cuvîntul adevãrului biblic este o verigã importantã în procesul spiritual al nasterii din nou. Apostolul Iacov foloseste expresia “o pîrgă a făpturilor Lui.” Sã vedem în continuare cum putem sã identificã omul nãscut din nou, care pe pãmînt încã trăieşte printre oamenii vechi, adamici, nemântuiţi. Apostolul Petru ne scrie: „fiincã aţi fost nãscuti din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, care este viu şi care rãmîne în veac.( 1 Petru 1:23). Efectul transformării unice ale nasterii din nou trebuie sã se manifeste în fiinţa nou creatã. Apostolul Ioan ne descrie care este efectul transformãrii nasterii de sus cînd scrie: „ Oricine este nãscut din Dumnezeu, nu pãcãtuieste, pentrucã sãmînta Lui rãmîne în el; şi nu poate păcãtui, fiindcă este născut din Dumnezeu.” Deci nu trebuie ignoratã puterea nemaipomenită a naşterii din nou, prin care omul reuşeşte să stea în afara păcatului şi să trăiascã o viată sfântă lîngă Dumnezeu, chiar dacã trăieşte în mijlocul ispitelor. Un om născut din nou trăieşte o viaţă fără compromisuri, o viată sfântã si curată.[2]
Toţi aceşti credincioşi născuţi din Dumnezeu formează împreună Biserica celor născuţi din nou, mireasa lui Cristos, clădirea duhovnicească a lui Dumnezeu, ogorul lui Dumnezeu. (1 Corinteni 3: 9) Învăţătura lui Isus este o inversare exact cu 180 de grade a ceea ce se întâmplă de fapt pe pământ. Creştinismul este o privire a vieţii în oglindă. Când privim direct la scrisul unei maşini de salvare, acesta este pe dos dar privit în oglinda retrovizoare de către şofer el devine citeţ. Lumea noastră este oglinda în care putem privi lizibil regulile Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste reguli sunt exact opusul celor după care funcţionează lumea în care trăim. Lupta pentru existenţă se transformă în dăruire de sine, cel mai bine reprezentată de moartea pe cruce a lui Isus Cristos, dorinţa de putere este reflectată în oglindă, în renunţarea la gloria cerească şi naşterea în umilinţă, într-un staul de animale, al lui Isus. Dorinţa de a poseda bunuri materiale este contrazisă de bătrânica care îşi dă ultimul bănuţ pentru Templu; tendinţa de a face rău celor din jur este oglindită de cerinţa adresată Creştinilor de a realiza numai lucruri bune şi, în fine, ura este privită în oglindă prin dragostea pentru toţi, inclusiv pentru duşmani. Inversând regulile, Isus propune schimbarea totală, radicală, revoluţionară a condiţiilor existenţei umane. Cuvântul cheia este dragostea, înţeleasă într-un sens spiritual. Isus nu propune realizarea acestei schimbări prin forţe umane proprii, ci numai în dependenţă de Dumnezeu. Trebuie totuşi precizat că Isus era conştient că nu toată lumea va adera la un astfel de mod de a gândi. Mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi.
Doctrina oficială creştină ne spune că Isus Cristos a avut o dublă natură, divină şi umană şi lucrul acesta mi se pare acceptabil, dar cu unele clarificări. În primul rând, Biblia ne cere să îl urmăm pe Isus ca model. Lucrul acesta nu ar fi posibil, dacă noi şi El nu am putea avea în comun aceeaşi natură umană şi divină, în conexiunea lor. Dacă ar fi ceva esenţial, care să ne deosebească de Isus, lucrul acesta ar face imposibil faptul ca fiinţele umane să se comporte la fel ca şi El. Prin urmare, dacă El a avut o dublă natură şi noi cei chemaţi la mântuire, trebuie să avem o dublă natură, umană şi divină şi de altfel o şi avem, odată cu naşterea din nou. Dacă Isus nu ar fi fost ispitit de firea lui pământească, nu ar avea nici un merit, că a trăit fără păcat. El însă a fost ispitit, dar a rezistat încercărilor. A fost ispitit din afară, de Satana şi din înăuntru de natura lui umană. Ca să fim consecvenţi cu scrierile apostolului Pavel, în om natura umană trebuie să se lase condusă de cea divină şi aşa trebuia să fie şi cu Isus. El a fost acela care a fost cârmuit de Duhul Sfânt şi a ascultat, în mod perfect, de călăuzirea Lui. Rămâne doar ca fiecare să înveţe să facă deosebirea între „poftele firii pământeşti” şi dorinţele Duhului.
Prin urmare, cele două naturi, umană şi divină, se aflau într-un anumit raport şi în persoana lui Isus. Precizarea este importantă în legătură cu permanenta nevoie de clarificare a dogmelor de credinţă, de imutabilitatea cărora instituţiile bisericeşti se agaţă cu disperare. Natura divină în om este dragostea creştină, împreună cu puterea lui Dumnezeu. Naşterea din nou, sau renaşterea spirituală, începe odată cu prima atingere, pe care Dumnezeu o exercită asupra conştiinţei umane. Duhul Sfânt este cel care ne convinge de păcat. În această renaştere spirituală este inclus şi botezul cu apă. Naşterea din Duh nu este un eveniment, ci este un proces, o transformare de durată, care se termină atunci când individul respectiv devine o făptură nouă şi în el, sau în ea, se manifestă darurile şi roadele Duhului Sfânt. Este vorba de un proces a cărui extindere în timp poate fi diferită de la individ la individ. Unele culte creştine promovează botezul cu Duhul Sfânt, dar fac o confuzie între acesta şi denumirea folosită de Cristos, adică naşterea din nou. Aceasta nu trebuie confundată cu Pogorârea Duhului Sfânt, care s-a întâmplat în ziua Cincizecimii, adică la Rusalii. Pogorârea Duhului Sfânt a fost un eveniment special şi s-a produs pentru Evrei, în ziua Cincizecimii şi pentru neamuri, cu ocazia convertirii sutaşului Corneliu.
„În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” [(Faptele Apostolilor 2: 1-4); ref. 137 în Biblia Ortodoxă]
Atunci când prezenţa Duhului Sfânt se manifestă în fiinţa umană, în mod necesar se exercită şi atributele excepţionale, darurile duhovniceşti ale lui Dumnezeu. Când vorbeşte despre darurile spirituale, Pavel nu stabileşte o scară ierarhică, în care să se promoveze pe sine în vârful piramidei, în calitate de apostol. Aşa cum tot el a precizat, destul de clar, fiecare din calităţile respective sunt necesare, în egală măsură, într-un moment sau altul al funcţionării adevăratei Biserici a lui Dumnezeu. Şi apostolii şi prorocii şi învăţătorii şi toţi ceilalţi sunt mădulare unii altora. Dacă Dumnezeu a stabilit aceste mădulare, înseamnă că toate sunt necesare, altfel El nu le-ar fi stabilit.
Trebuie doar să precizăm la care Biserică s-a referit apostolul Pavel. Este vorba despre Biserica Spirituală Unică, despre trupul spiritual al lui Isus Cristos. „Este un singur trup...” aşa cum menţionează apostolul Pavel în epistola către Efeseni, în capitolul 4, în textul care a fost citat în această lucrare. Dacă este un singur trup şi mădularele despre care vorbea Pavel, sunt componentele lui, este vorba desigur despre Biserica celor născuţi din Spirit, adică adevărata Biserică a lui Dumnezeu pentru că numai aceasta reprezintă o unitate. Acesta este un organism unic, spiritual, diferit de corporaţiile bisericeşti.
Prin urmare, toţi membrii acestei Biserici manifestă daruri spirituale şi în componenţa ei nu se numără oameni fără daruri. Biserica celor înscrişi în Ceruri este formată numai din lucrători spirituali, care este altceva decât funcţionarii instituţiilor bisericeşti. Biserica Spirituală Unică are în componenţa ei apostoli adică credincioşi care răspândesc Creştinismul în toate zonele geografice ale pământului. Sunt prorocii, oameni prin gura cărora Dumnezeu îşi transmite direct mesajele. Învăţătorii sunt aceia prin care Dumnezeu explică oamenilor învăţăturile Sale. Sunt de asemenea cuprinşi cei ce au darul minunilor şi prin intermediul cărora Dumnezeu face lucruri extraordinare. Prin intermediul celor care au un dar de vindecare, Dumnezeu însănătoşeşte pe cei bolnavi, dar face lucrul acesta în baza credinţei individuale, a celui aflat în suferinţă. În calitatea lor de membri ai Bisericii celor născuţi din nou, cei care au o capacitate dobândită de a ajuta pe semenii lor, de a organiza diverse activităţi şi proiecte, sau de a vorbi în limbi, contribuie şi ei la îndeplinirea misiunii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu pe acest pământ.
De ce este importantă toată această discuţie despre daruri? Deoarece aceasta pune în evidenţă faptul că nu există un monopol al unui cult asupra acestui domeniu şi că, în mod evident, o persoană nu trebuie să devină în mod obligatoriu membră al acelui cult, sau al altuia, pentru a avea acele daruri. Darurile sunt o prezenţă vie şi necesară pentru toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, indiferent de confesiunea creştină de care aparţin şi sunt, în acelaşi timp, un indiciu despre cursul procesului naşterii din nou, care îi afectează pe credincioşi. Ortodocşii, Romano-Catolicii, Reformaţii, Protestanţii şi toţi ceilalţi sunt chemaţi să manifeste puterea Duhului Sfânt, darurile şi roadele care o însoţesc. Nu are nici un fel de importanţă de ce confesiune creştină aparţine un anumit credincios, sau credincioasă, sau dacă nu aparţine de nici una dintre ele, dacă în el, sau în ea, se produce transformarea profundă a renaşterii spirituale, în mod inevitabil, acesta sau aceasta, va avea şi semnele care însoţesc această schimbare.
Nimeni nu trebuie să se aştepte de la Bisericile corporatiste să încurajeze acest proces şi nici măcar să vorbească despre aceasta dar, în acelaşi timp, fiecare Creştin, al cărui nume a fost înscris în cartea vieţii, de la întemeierea lumii, trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu acest drum. Umplerea cu Duhul Sfânt, sau Botezul cu Duhul Sfânt, este un eveniment care poate avea loc oricând, pe parcursul procesului naşterii din nou. În orice caz, Dumnezeu este acela care alege momentul şi aceasta se întâmplă atunci când persoana în cauză este considerată de El, că este pregătită pentru aceasta. Forţarea acestui eveniment, prin stăruinţa în rugăciune, nu poate grăbi ca el să se producă, dacă cel în cauză nu este pregătit după standardele lui Dumnezeu. Stăruinţa în rugăciune este folositoare, în măsura în care ajută la înţelegerea de către cel sau cea în cauză, a importanţei evenimentului care urmează să se producă şi de asemenea, dacă contribuie la pregătirea celui ce urmează să primească umplerea cu Duhul Sfânt, pentru acest eveniment.
Luând ca premisă, întru totul justificată, faptul că naşterea spirituală este un proces de durată, care nu se face de la o zi la alta, ce se întâmplă cu aceia care se apropie de Dumnezeu din credinţă, dar încă nu au parcurs acest proces de naştere spirituală? Ce se întâmplă cu acei credincioşi sinceri, care doresc să fie născuţi din nou dar încă nu au ajuns în stagiul acesta? Fac aceştia parte din Biserica Spirituală Unică sau nu? Dacă nu, care este locul lor? Răspunsul care se poate formula în limitele pe care le permite Biblia, este că o persoană dobândeşte vocaţia de a fi membru al Bisericii celor născuţi în Ceruri, în momentul în care numele lui sau al ei este înscris în cartea vieţii, adică de la întemeierea lumii. Persoana respectivă are obligaţia să parcurgă toate etapele cerute de învăţătura lui Isus Cristos, adică botezul în apă, naşterea din nou şi umplerea cu Duhul Sfânt, în caz contrar va fi şters din cartea vieţii. Cu siguranţă, că cel în cauză va trece prin toate aceste etape, deoarece Dumnezeu nu ar fi făcut înregistrarea în cartea vieţii, dacă nu ar fi ştiut că persoana respectivă se va conforma.
[1] www.adevarul.org/dinnou.html
[2] www.adevarul.org/dinnou.html
Prima problemă pe care a-şi dori să o discut în acest capitol este referinţa pe care Biblia o dă despre cele două naturi, natura umană şi natura divină. În epistola apostolului Pavel către Galateni, acesta îi sfătuieşte pe credincioşii din Galatia să umble cârmuiţi de Duhul şi să nu se lase călăuziţi de poftele firii pământeşti (Galateni 5: 16) Apostolul pune în opoziţie cele două entităţi şi anume, pe de o parte este firea pământească care pofteşte lucruri care nu sunt pe placul Duhului şi pe de altă parte este Duhul care pofteşte împotriva firii pământeşti. Apostolul Pavel ne pune în faţa a două realităţi care se opun una celeilalte deci, în faţa unui conflict între natura umană şi Dumnezeu, în ipostaza Duhului Sfânt.
Acesta este motivul pentru care Isus Cristos i-a comunicat lui Nicodim că nici un om care nu este născut din Duh, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cine a fost Nicodim? Acesta a fost un fruntaş al Iudeilor, care făcea parte din categoria Fariseilor. A venit noaptea la Isus, probabil pentru că îi era frică de reacţiile colegilor săi. Important este că s-a dus să îl caute pe Isus. După cum rezultă din textul evangheliei după Ioan, el era animat de o convingere. El credea că nimeni nu ar fi putut să facă lucrările pe care le făcea Isus, dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu el (Ioan 3: 2) Asemenea minuni, asemănătoare cu cele făcute de Isus, le regăsim şi în Vechiul Testament, de exemplu în cazul prorocului Ilie. Ceea ce făcea Isus Cristos depăşea cu mult orice limite umane. Era de ajuns să spună o vorbă şi un bolnav aflat la depărtare se vindeca. Niciodată nu a eşuat în încercarea lui de a vindeca pe cineva. A înviat şi morţii.
Nicodim era impresionat şi de aceea a venit la Isus, cu dorinţa să afle mai multe despre El. Isus nu şi-a asumat nici un credit pentru minunile făcute şi nici măcar nu i-a confirmat lui Nicodim că este venit de la Dumnezeu. În schimb, i-a transmis una dintre cele mai importante învăţături pe care le conţine Noul Testament şi anume învăţătura despre naşterea din nou. I-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3) Prima reacţie a lui Nicodim a fost să înţeleagă acest lucru literal şi a crezut că Isus vorbea despre naşterea în trup. Isus l-a corectat şi i-a vorbit de o altă naştere, adică o naştere spirituală.
„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă, nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” [(Ioan 3: 5); ref. 121 în Biblia Ortodoxă]
„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]
Pentru Nicodim, această învăţătura a fost un şoc total, el a continuat să întrebe cum se poate face aşa ceva, chiar şi după ce Isus i-a dat exemplul cu vântul, care este invizibil şi despre care nu ştim de unde vine şi unde se duce (Ioan 3: 7-9) Din nefericire pentru el, Nicodim nu a avut posibilitatea de a citi epistolele apostolului Pavel dar pentru noi, care am făcut-o, lucrurile sunt mult mai clare. Pavel explică foarte detaliat în ce constă această naştere din nou. Pur şi simplu, credinciosul nu mai ascultă glasul firii pământeşti, moştenită prin naşterea naturală, ci ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt, adică de îndemnurile lui Dumnezeu.
Se ridică câteva probleme. Prima este de a şti dacă Pavel considera că nu se află nimic bun în natura umană. Se poate echivala noţiunea de natură umană cu cea de fire pământească? Firea pământească este constituită din totalitatea instinctelor umane, cum ar fi instinctul de conservare, instinctul de supravieţuire şi instinctul de procreere. Prin educaţie, aceste instincte suferă o transformare importantă, ele nu se mai manifestă în stare pură. Este adevărat că în anumite situaţii speciale, cum ar fi, de exemplu războaiele, instinctele ies la iveală, aproape nealterate şi oamenii se ucid unii pe alţii. În condiţii normale, instinctele individuale, modelate prin educaţie, dobândesc o semnificaţie socială şi în felul acesta oamenii adoptă conduite acceptabile pentru semenii lor. Cu toate acestea, instinctele nu dispar, ci mai degrabă se rafinează. Lupta pentru existenţă rămâne, chiar dacă îmbracă forme mai civilizate. Omul nu este făcut numai din instincte dar şi din conştiinţă, aspiraţii, idealuri, simţ al dreptăţii, responsabilitate, etc. Acestea sunt atribute ale raţiunii şi aceasta are propriile ei reguli. Ce ne spune apostolul Pavel este, în primul rând, faptul că un credincios creştin îşi modelează conştiinţa sub incidenţa învăţăturilor lui Isus Cristos. Aceste învăţături însă nu sunt pur teoretice, ci devin un adevărat mecanism psihologic, atunci când Duhul lui Dumnezeu locuieşte în om. Această prezenţă a lui Dumnezeu în fiinţa umană este ceva deosebit şi reprezintă o importantă deschidere, către lumea spiritualităţii, pe care o aduce Creştinismul. Tatăl şi Fiul sunt una şi împreună vin să locuiască în om.
Care sunt faptele firii pământeşti? Apostolul Pavel le enumeră: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21) Aceia care fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5: 21)
Ce efect produce prezenţa Duhului Sfânt în om? Sunt două feluri de efecte şi anume darurile şi roadele Duhului Sfânt. Darurile sunt prezentate de apostolul Pavel în prima sa epistolă către Corinteni.
„De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa prin acelaşi Duh; altuia darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” [(1 Corinteni 12: 8-11); ref. 123 în Biblia Ortodoxă]
Fiinţa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conştientă, existentă în toate universurile posibile. În acelaşi timp, omul respectiv se transformă şi înţelege diferit rostul propriei sale existenţe şi a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalţi, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalţi. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinţei iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greşită. Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu primesc darul credinţei de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu şi că cei care cred, sunt atraşi de Tatăl ceresc. Această atracţie a Tatălui este darul credinţei, deoarece prin această atracţie Dumnezeu îşi face simţită prezenţa, deci existenţa. Acţiunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa omului produce transformări profunde, roade aşa cum le numeşte Biblia.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” [(Galateni 5: 22); ref. 124 în Biblia Ortodoxă]
Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituţiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioşilor născuţi din nou, nu pot fi nici comandate şi nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esenţa Creştinismului nu stă în organizare administrativă şi ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creştină nu poate fi impusă la comandă şi, cu toate acestea, este pur şi simplu prezentată câteodată ca fiind o obligaţie. În multe ocazii am auzit pe funcţionarii credinţei spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Învăţătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârneşte perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că aşa trebuie, pentru că aşa cere credinţa creştină. Este adevărat că dragostea creştină nu este doar un sentiment, milă sau simţire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalţi, este şi un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esenţialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu şi este turnată în inima credincioşilor creştini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mişcare universul sau universurile.
Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.
„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile sau făcut noi.” [(2 Corinteni 5: 17; Galateni 6:15); ref. 125 în Biblia Ortodoxă]
Adevărata creaţie a omului se face prin naşterea din nou. Nu este o creaţie „din ţărâna pământului”, adică din materie, ci este o creaţie spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Naşterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Această graniţă nu se poate trece doar prin botezul în apă şi nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realităţii la realitatea propriu zisă. Naşterea din nou este condiţia apartenenţei la Biserica adevărată a lui Isus Cristos, care este Biserica celor născuţi din nou. Acolo, indivizii şi-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.
Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.
„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu: pentru că Dumnezeu este dragoste.” [(1 Ioan 4: 7-8); ref. 126 în Biblia Ortodoxă]
Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.
„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]
„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” [(1 Ioan 4: 16); ref. 128 în Biblia Ortodoxă]
Definiţia cea mai scurtă a lui Dumnezeu, dată de apostolul Ioan este: „Dumnezeu este dragoste.” Este important să înţelegem că Dumnezeu este o Existenţă infinită, cu multe dimensiuni şi nu doar un principiu aliat cu un sentiment, însă esenţa caracterului său este dragostea. Am să continui demonstraţia prin a arăta că toate celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu sunt derivate din dragoste. Este adevărat că El separă lucrurile şi departajează binele de rău, că nu iubeşte păcatul şi nici nu acceptă ca oamenii să sufere nevinovaţi. Nu doar că sub controlul lui Dumnezeu s-a creat viaţa inteligentă, dar mai mult, El îi şi protejează pe cei pe care îi iubeşte. Protecţia Sa se manifestă prin exerciţiul dreptăţii Sale. Ce este păcatul, dacă nu un atac împotriva dragostei creştine? Dumnezeu detestă păcatul şi nedreptatea, tocmai pentru că acestea reprezintă pericole îndreptate împotriva celor pe care Dumnezeu îi iubeşte. Dragostea lui Dumnezeu este cea care găseşte un sens în a dărui necondiţionat, a ajuta, a se sacrifica pe sine.
În epistola după Romani în capitolele 7 şi 8, apostolul Pavel dezvoltă foarte amănunţit această confruntare internă între cele două naturi ale credinciosului creştin, una născută şi cealaltă dobândită. Şi în aceste texte el numeşte natura umană „fire pământească.” Apostolul vede în el însuşi această luptă internă între dorinţa de a face binele şi slăbiciunea firii sale care îl împiedică să facă acest bine.
„Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” [(Romani 7: 22-23); ref. 129 în Biblia Ortodoxă]
Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.
„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]
Apostolul Pavel ne informează de asemenea că:
„Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 8-9); ref. 131 în Biblia Ortodoxă]
În continuarea epistolei către Romani, apostolul Pavel lămureşte şi mai mult lucrurile.
„Aşa dar, fraţilor noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” [(Romani 8: 12-14); ref. 132 în Biblia Ortodoxă]
Am prezentat toate aceste texte Biblice, pentru a putea observa împreună cu cititorul diferenţa între Creştinismul popular, transformat în religie instituţională şi mecanismul real al mântuirii omului. Credinciosul renăscut spiritual este o persoană născută din nou, de data aceasta din Duhul Sfânt. Este un individ în care se manifestă darurile şi roadele spirituale. Este umplut de dragostea lui Dumnezeu tot prin prezenţa Duhului Sfânt şi în tot ceea ce face, nu se mai lasă condus de impulsurile firii sale pământeşti, ci de îndemnurile, de conducerea Duhului lui Dumnezeu, care, bineînţeles este şi Duhul lui Cristos.
În cartea Facerea, capitolul 11, întreaga populație a timpului, urmașii lui Noe, ar fi început să construiască un oraș și un turn, pentru a își face faimă. Dacă întreaga populație a Pământului, existentă la aceea dată, ar fi construit cu adevărat un oraș și un turn, acest lucru ar fi însemnat o întărire a unității între oameni, dar, după afirmațiile Bibliei, se pare că lui Dumnezeu nu i-ar fi plăcut acest gen de solidaritate. Pot să fie luate în serios susținerile biblice, în această problemă? Oare lui Dumnezeu îi place mai mult discordia și confruntarea dintre oameni, decât înțelegerea și colaborarea? Narațiunea aceasta induce idea că Dumnezeu s-ar fi simțit amenințat de solidaritatea umană și că din acest motiv a preferat să îi divizeze pe oameni și să îi împrăștie pe toată fața Pământului:
„1. În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. 2. Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo. 3. Apoi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!” Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var. 4. Şi au zis iarăşi: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” 5. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. 6. Şi a zis Domnul: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă. 7. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”. 8. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul. 9. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.” (Facerea 11; 1-9)
Oamenii s-ar fi împrăștiat singuri pe fața Pământului, fără să fie împrăștiați de Dumnezeu, după cum rezultă din versetul 4. Dacă se împrăștiau ei singuri, oamenii ar fi păstrat o limbă comună care le-ar fi permis să se înțeleagă mai bine între ei și să evite conflictele.
În versetul 5 este contrazis unul din atributele lui Dumnezeu și anume Atotprezența. Conform textului biblic, Dumnezeu a fost nevoit să coboare pe Pământ pentru ca „să vadă cetatea și turnul pe care-l zideau fiii oamenilor”.
Textul are un profund caracter mitologic și îl prezintă pe Dumnezeu într-o lumină nefavorabilă. Interpretată literal, această povestire este absurdă din mai multe motive. Dumnezeu ar fi fost conștient că amestecarea limbilor oamenilor nu ar fi fost suficientă pentru a îi opri pe aceștia să coopereze în scopul atingerii unor scopuri comune, deci nu ar fi îndeplinit o acțiune inutilă. În realitate, în lumea antică, contrar a ceea ce afirmă Biblia, oamenii s-au organizat în societăți puternice, în multe locuri de pe fața Pământului, au generat civilizații dezvoltate și au construit edificii gigantice, și vestigiile lor se regăsesc pe aproape toată suprafața planetei noastre. Acest text contrazice atributul lui Dumnezeu de a fi Atotștiutor.
Popoare care vorbeau, cum este și firesc pentru orice popor, aceeași limbă, folosind câteodată forță de muncă de la alte popoare, care vorbeau alte limbi, au construit piramide și alte construcții impresionante, în ciuda unui așa zis amestec al limbilor pe care Dumnezeu l-ar fi făcut la Turnul Babel. Mai mult decât atât, modelele turnului, al piramidei și al ziguratului sunt printre cele mai vechi și mai spectaculoase realizări arhitecturale ale civilizațiilor antice. Existența a mai multor limbi vorbite și chiar scrise pe Pământ nu a fost de ajuns ca să îi oprească pe oameni să construiască ceea ce și-au propus. Amestecul limbilor de către Dumnezeu nu ar fi realizat nimic atunci când ar fi fost vorba ca oamenii să coopereze pentru diferite scopuri, în schimb ar fi generat conflict și în final războaie distructive între diferite națiuni.
Existența mai multor limbi și mai multor culturi sunt premisele unor conflicte între popoare atunci când un popor se consideră superior altora. Oare Dumnezeu se face vinovat de toate războaiele și de toate dezastrele, pe care acestea le-au adus, deoarece El a amestecat limbile omenirii? Răspunsul meu este unul negativ. Cartea Facerea generează o imagine falsă despre Dumnezeu, inventând lucruri pe care El nu le-a făcut. Acest text contrazice atributul lui Dumnezeu de a fi aducător de pace. Narațiunea privitoare la Turnul Babel este un mit care încearcă să explice de ce sunt atât de multe limbi pe Pământ. Povestirea privitoare la Turnul Babel merge în aceeași direcție în care merg toate narațiunile cuprinse în cele 11 capitole cu care începe Biblia și care încearcă să explice un fenomen sau altul, dar procedând în felul acesta ele generează doar confuzie.
Textul acesta ne sugerează că ar fi putut să fie și altfel, adică toți oamenii ar fi putut să vorbească aceeași limbă, dar Dumnezeu nu ar fi vrut să se întâmple astfel. Amestecarea limbilor oamenilor este o învățătură morală cu consecințe negative, pe care ne-o prezintă Biblia, care presupune că Dumnezeu nu ar fi vrut ca popoarele să se înțeleagă între ele. Aceasta este o morală contrară moralei creștine, care profesează unitate și înțelegere, nu diviziuni și conflicte.
Cum ar fi putut Dumnezeu să amestece limbile oamenilor? Conform Bibliei, trebuie să presupunem că toate persoanele, care se aflau la Turnul Babel au făcut parte din aceeași familie, toți au fost nepoți și nepoate sau strănepoți și strănepoate ale lui Noe. Oare a ales Dumnezeu în mod arbitrar anumiți descendenți ai lui Noe și i-a învățat în mod miraculos o nouă limbă, făcându-i să uite limba originară în care vorbeau? O astfel de situație este foarte puțin credibilă. Oare au început ei să vorbească, eventual și să scrie, o nouă limbă, fără ca cineva să îi învețe regulile acesteia? Au primit cei care vorbeau o nouă limbă și alfabetul acesteia? Câte limbi ar fi impus Dumnezeu grupului de oameni de la Turnul Babel? Dacă oamenii nu ar fi fost determinați să uite vechea limbă, chiar dacă ar fi cunoscut o nouă limbă, atunci ei ar fi folosit în continuare limba pe care o cunoștea toată lumea. Toată povestirea este lipsită de realism. Formarea limbilor este legată de formarea popoarelor și presupune un proces de durată.
În ciuda existenței mai multor limbi, oamenii au ajuns să cucerească spațiul cosmic, au lansat sateliți și au ajuns pe lună. Limbile pot să fie traduse din una în alta și coexistența unor limbi diferite nu a oprit niciodată omenirea să atingă un nivel înalt al cunoașterii științifice.
Diferențele dintre limbile vorbite de diverse popoare mai degrabă au ajutat decât au oprit progresul umanității. O singură națiune, cu o singură limbă, condusă prin mijloace politice autocratice sau aflată sub autoritatea unei puteri religioase, ar fi putut să oprească cu mai mare ușurință progresul științific, decât o lume în care există mai multe națiuni. Diferențele de limbă au ajutat cunoașterea umană atunci când anumiți pioneri ai științei și culturii, fiind persecutați în țările lor, au găsit refugiu în societăți mai tolerante.
În povestirea privitoare la Turnul Babel, metoda care ni se spune că ar fi fost folosită de Dumnezeu, nu este corespunzătoare scopului propus. Încercând să oprească cooperarea între oameni prin amestecul limbilor, Dumnezeu nu ar fi putut opri construcția de turnuri sau alte edificii monumentale. Existența pe Pământ a unor turnuri milenare, de exemplu piramidele, dovedește acest lucru.
Read more!
Dacă ar fi existat mai multe rase de câini pe Pământ, atunci când ar fi venit Potopul, Noe ar fi trebuit să le ia la bord pe toate neavând cum să facă o alegere între ele. De fapt, nu avem nici o bază să credem că rasele de câini au apărut doar acum aproximativ 4380 de ani și putem să prezumăm că ele sunt cu mult mai vechi, având în vedere că domesticirea lupilor, din care au provenit câinii, s-a produs acum aproximativ 20000 de ani, conform unor studii recente. (ref. 186)
Încă o dată, informațiile științifice nu coincid cu cele pe care le oferă Biblia. Dacă Pământul ar avea o vechime de doar 6000 – 7000 de ani, așa cum rezultă din Biblie, câinii nu puteau să provină din lupii domesticiți acum 20000 de ani.
O altă inconsistență serioasă pe care o conțin povestirile despre Potop constă în aceea că nu toate animalele ar fi fost afectate de Potop în egală măsură. A vrut Dumnezeu să distrugă numai animalele de uscat, pentru „stricăciunea lor morală”, sau și animalele marine? Oare animalele marine nu erau și ele „stricate moral”, erau afectate doar cele de uscat? Motivația aceasta este în sine o aberație. Animalele nu pot să fie stricate moral. Ce urma să se întâmple cu animalele acvatice în timpul Potopului? Dacă urmau să fie distruse și ele, de ce nu a pregătit Dumnezeu o metodă de salvare pentru câte o pereche din fiecare din ele? Dacă urmau ca ele să fie scutite de distrugere, de ce ar fi făcut Dumnezeu această diferențiere între animalele de uscat și cele acvatice? Întreaga narațiune este lipsită de orice fel de raționalitate. De fapt, nu Dumnezeu a generat această dilemă, ci oamenii care au inventat povestirile despre Potop.
Câte specii de animale sunt cunoscute că trăiesc în zilele noastre pe Pământ? Mamifere – 5513 specii, păsări – 10425 specii, reptile – 10038 specii, insecte – 1000000 specii, păianjeni și scorpioni 102248 specii. Evaluarea animalelor de pe arcă la un număr situat între 35000 și 50000 este una foarte modestă. (ref. 187)
La un număr atât de mare de animale identificarea lor de către Noe ar fi fost o mare problemă. Ca să ia pe arcă doar un tip de animal dintr-o specie și nu toate subtipurile ar fi însemnat că Noe avea cunoștințe extrem de solide de biologie, depășind cu mult ceea ce cunoaște un biolog din zilele noastre în mod obișnuit. Noe trebuia să cunoască, de ce subregnuri, încrengături, subîncrengături, clase și subclase aparținea fiecare animal și să îl caute ca să îl aducă pe arcă. Aceste cunoștințe vaste nu au existat pe vremea la care Biblia se referă că ar fi fost perioada în care a trăit Noe, ele sunt rezultatul dezvoltării științifice din ultimele secole ale istoriei omenirii.
„Regnul animal cuprinde aproximativ 1 500 000 specii. A fost clasificat în două subregnuri: Protozoa și Metazoa. Subregnul Protozoa este alcătuit dintr-o singură încrengătură: Protozoa cu organisme unicelulare, clasificate în 5 clase: Flagellata, Sarcodina, Sporozoa, Amoebosporidia, Ciliophora: sunt eucariote, cu un nucleu (monoenergide) sau cu mai mulți nuclei (polienergide), solitare sau coloniale (putând uneori funcționa ca un întreg), autotrofe și heterotrofe, acvatice, parazite sau simbionte; se înmulțesc prin fisiune (asexuat) și sexuat, după formarea gameților (gamogonie prin copulație și conjugare). Subregnul Metazoa cu organisme pluricelulare; în funcție de foițele embrionare sunt: diploblastice (cu simetrie radiară, cu 3 încrengături: Porifera, Cnidaria și Ctenaria) și triploblastice (cu simetrie bilaterală; acelomate la organismele primitive, ex. plathelminți și celomate de la nemathelminți la mamifere). Triploblasticele, după originea orificiului bucal sunt clasificate în două ramuri: Protostomia, la care orificiul bucal își are originea în blastopor (cu 15 încrengături: Mesozoa, Plathelminthes, Nemathelminthes, Mollusca, Annelida, Arthropoda, Lophophorata etc.) și Deuterostomia, la care orificiul bucal se formează la polul opus blastoporului (care devine anus). Sunt deuterostomiene animalele de la echinoderme la mamifere (cu încrengăturile: Echinedermata, Hemicordata-Stomocordata, Pogonophora, Chaetognatha, apoi cordatele, cu 3 încrengături: Urochordata — tunicierii, Cephalochordata — acraniatele și Vertebrata — craniatele. Vertebratele sunt alcătuite din subîncrengătura Agnatha, vertebrate fără fălci din clasa Cyclostomata și subîncrengătura Gnathostoma — vertebratele cu fălci și membre perechi; gnatostomehi sunt clasificate în supraclasa Pisces, cu clasele Chondrichthyes — peștii cartilaginoși — și Ostcichthyes — peștii osoși — și supraclasa Tetrapoda, cu clasele Amphibia, Reptilia, Aves și Mammalia). (ref. 188)
Am reprodus acest citat, cu toate că este lung și conține mulți termeni tehnici de specialitate, pentru ca cititorul să înțeleagă complexitatea lumii animale care ar fi fost afectată de Potop. Nu este vorba doar de faptul că Noe ar fi luat, de exemplu, doi lei și doi elefanți pe corabie, este în discuție uriașa diversitate a lumii vii, care ar fi fost profund afectată de un astfel de cataclism.
Putem să afirmăm cu siguranță că Noe nu avea cum să cunoască toate animalele care ar fi trăit pe Pământ în vremea aceea. Unele continente și zone geografice nu erau descoperite în vremea sa căci dacă ar fi fost cunoscute atunci aceste cunoștințe s-ar fi transmis după terminarea Potopului generațiilor următoare. America de Nord, America Centrală, America de Sud, Australia și Noua Zeelandă au fost descoperite doar cu câteva sute de ani în urmă, deci nu pe vremea lui Noe. Se pun prea multe misiuni pe umerii imaginarului personaj Noe. Acesta ar fi trebuit să fie un mare constructor de nave, dar în același timp un extraordinar biolog și un mare descoperitor al lumii. Noe nu ar fi putut să facă toate aceste lucruri în același timp și nici un alt om de pe Pământ nu le putea face.
Felul în care animalele sunt distribuite pe Pământ contrazice povestirile biblice despre Potop. Cum ar fi ajuns animalele de pe Muntele Ararat până în Australia, după Potop? Anumite animale se găsesc doar pe continentul australian și nicăieri în altă parte, adică nu trăiesc nicăieri între Muntele Ararat și Australia. Dacă după Potop ar fi plecat de pe Muntele Ararat către Australia, ipoteză de a dreptul ridicolă, o parte din animalele, care în zilele noastre trăiesc în Australia, ar fi rămas pe drum, născând pui și populând astfel regiuni mult mai întinse. Cu alte cuvinte, aria de răspândire a acelor animale ar fi fost mult mai întinsă decât este în momentul de față, dacă punctul din care ar fi plecat ar fi fost Muntele Ararat.
Australia, care pentru Noe ar fi fost un continent necunoscut, s-a separat de Antarctica cu 45 de milioane de ani în urmă și anumite specii de animale au apărut și s-au dezvoltat numai pe continentul australian. (ref. 189)
Câte animale curate ar fi luat Noe pe arcă, o pereche din fiecare sau șapte perechi din fiecare? Cum putea Noe să știe care animale sunt curate și care nu dacă încă nu exista această delimitare, care a fost făcută doar prin legea lui Moise? Ca o contradicție majoră, trebuie semnalat că imediat după Potop, toate animalele au fost considerate curate de Dumnezeu și au fost oferite ca hrană omenirii:
„2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. 4. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi.” (Facerea 9; 2-4)
„Tot ce se mișcă și tot ce trăiește fie-vă spre hrană”. Această propoziție contrazice în mod evident ideea că în vremea lui Noe ar fi existat distincția între animale curate și necurate. Toate animalele au fost curate de vreme ce ele au fost atribuite ca hrană omenirii. Cum a ajuns Dumnezeu să își schimbe părerea și să considere anumite animale necurate? De ce, mai târziu, Isus (Iisus) a declarat că ceea ce intră în gură nu poate să ne spurce, ci doar ceea ce iese din gură? În felul acesta Isus (Iisus) se pare că a desființat distincția dintre animale curate și necurate. (Matei 15; 11)
Evoluția acestei distincții dintre animale curate și animale necurate este cât se poate de paradoxală și poate fi definită ca o contradicție a Bibliei. Dacă unele animale ar fi fost considerate necurate de Dumnezeu, atunci El nu ar fi dat oamenilor ca hrană după Potop „tot ce se mișcă și tot ce trăiește”. Dacă Dumnezeu nu își schimbă principiile de ce și-ar fi schimbat părerea despre hrana oamenilor? În realitate, nu Dumnezeu și-a schimbat părerea, ci scriitorii Bibliei au determinat această contradicție, care ne arată cine este autorul adevărat al textelor biblice și anume oamenii din vechime și nu El. Este probabil ca povestirile despre Potop să fi fost adaptate după instituirea legilor care se refereau la animale curate și necurate. (ref. 190)
Suntem din nou în prezența unei dileme. Dacă Noe ar fi luat câte șapte perechi din animalele curate, atunci numărul animalelor care ar fi fost la bordul corăbiei ar fi depășit cu mult capacitățile ei de transport. Dacă el ar fi luat pe arcă doar câte o pereche din animalele curate, atunci nu am mai avea pe Pământ, oi, capre, vaci, porumbei, etc. deoarece toate aceste animale ar fi fost sacrificate de Noe după Potop. Întrucât lumea este plină de animalele pe care Biblia le consideră curate, înseamnă că Noe ar fi luat pe corabie câte șapte perechi din toate animalele așa zis curate. Dacă ar fi fost așa, atunci în loc de două oi, de exemplu, ar fi fost pe corabie 14 oi etc. Dacă raportăm numărul de animale curate, la care se adaugă cele necurate, la dimensiunile corăbiei lui Noe, atunci disproporția este evidentă. Cum ar putea cineva să creadă că toată Biblia este inspirată de Dumnezeu, dacă ea conține atât de multe contradicții și absurdități? Dacă însăși povestirile despre creație și Potop sunt afectate de așa de multe incoerențe, atunci câte alte texte ale Bibliei, care se bazează pe aceste povestiri, ne prezintă și ele informații false? Deoarece Biblia stă pe o bază neadevărată ea nu poate să constituie, în integralitatea ei, un edificiu puternic și glorios care să îi conducă pe oameni către Dumnezeu.
Pe lângă cele arătate până acum, avem la dispoziție patru argumente decisive, care invalidează povestirile despre Potop. Primul argument se referă la întinderea în timp a perioadei cât apele Potopului au inundat Pământul și efectele acestei durate îndelungate asupra vegetației uscatului. Aceasta este calculația, care are la bază textele din cartea Facerea:
„Biblia spune că Noe avea 600 de ani când apele potopului au venit asupra pământului. Dumnezeu i-a cerut lui Noe să aducă familia sa și toate animalele la bordul corăbiei și șapte zile mai târziu, a început să plouă și Dumnezeu a închis ușa corăbiei. Biblia spune că totul a început „În cel de al șase sutelea an al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptea a lunii, în aceeași zi în care toate fântânile adâncului s-au pornit, și ferestrele cerului s-au deschis.” (ref. 191)
Deoarece avem la dispoziție date cu privire la momentul când ar fi pornit Potopul și momentul când apele s-ar fi retras complet de pe fața Pământului, putem să calculăm câte zile a fost planeta noastră sub ape.
În cel de al 601-lea an, luna întâi și ziua întâi (cu alte cuvinte de ziua lui Noe), el s-a uitat și a văzut că „fața pământului” era uscată. Dar în aparență nu era încă fermă. În luna a doua și în ziua a 27-tea, pământul era complet uscat și Dumnezeu i-a cerut lui Noe și celor de la bordul corăbiei să o părăsească.
Dacă scădem momentul de început din data când Potopul s-ar fi terminat obținem ceea ce urmează:
„Anul 601, luna a 2 a, ziua a 27-tea (data sfârșitului Potopului) - Anul 600, luna a 2 a, ziua a 17 a (data începutului Potopului) = 1 an, 0 luni, 10 zile” (ref. 192)
- Anul 600, luna a 2 a, ziua a 17 a (data începutului Potopului)
= 1 an, 0 luni, 10 zile” (ref. 192)
Se poate observa că, în conformitate cu Biblia, Pământul ar fi fost acoperit de ape pentru o perioadă de 1 an și zece zile sau 375 de zile în cazul că nu ar fi fost un an bisect, caz în care am fi avut 376 de zile. Nici un fel de vegetație care ar fi crescut pe Pământ la aceea dată nu ar fi putut rezista sub un strat de apă mai mare decât 200 de metrii, pentru o perioadă atât de lungă de timp. Toată vegetația de pe Pământ ar fi fost moartă atunci când corabia lui Noe ar fi ajuns pe vârful Muntelui Ararat. Plantele au nevoie de fotosinteză pentru a supraviețui. Supraviețuirea plantelor, în lipsa fotosintezei, pentru o perioadă de un an și zece zile, ar fi constituit o imposibilitate. Este de remarcat că fotosinteza se realizează în prezența luminii și că lumina nu pătrunde în apă în cantitate suficientă pentru fotosinteză dincolo de 200 de metrii adâncime. Ce este fotosinteza? Următorul citat ne dă răspuns la această întrebare:
„Fotosinteza este procesul de convertire a energiei luminii în energie chimică și depozitarea acesteia în legături de zahăr. Acest proces se produce în plante și în anumite alge (Protista). Plantele au nevoie doar de energia luminii, CO2, și H2O pentru a face zahăr. Procesul de fotosinteză are loc în cloroplaste, care folosesc în mod specific clorofila, pigmentul verde care este implicat în fotosinteză.” (ref. 193)
Pentru ca procesul de fotosinteză să fie posibil, trebuie îndeplinite anumite condiții. Cel puțin una dintre aceste condiții nu ar fi putut să fie îndeplinită în timpului Potopului, dacă acesta ar fi fost un eveniment real. Așa cum am arătat, lumina nu poate să pătrundă sub un strat gros de apă. Să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat cu plantele în timpul Potopului. Un strat de apă de peste 8848 m, înălțimea Munților Himalaya, ar fi acoperit Pământul. Lumina soarelui nu ar fi putut trece prin acest strat de apă pentru a ajunge la plantele care existau pe Pământ și care ar fi fost acoperite de apă. Fără lumina care în mod normal venea de la soare fotosinteza plantelor nu ar mai fi fost posibilă. Fără fotosinteză, toate plantele ar fi murit în cel mult câteva săptămâni. Nu ar fi fost nici o șansă ca plantele să supraviețuiască fără lumină o lungă perioadă de timp. Povestirile biblice au inventat un mijloc, care și acela este inadecvat, pentru salvarea animalelor, dar nu au găsit nici o soluție pentru salvarea plantelor de apa Potopului. Se știe că lumina nu călătorește în interiorul oceanului, în toată plinătatea ei, mai mult de 200 de metrii. (ref. 194)
La o adâncime a oceanului mai mare de 200 de metrii fotosinteza nu mai este posibilă. Dacă majoritatea plantelor ar fi murit din lipsa luminii, atunci și animalele, care până la Potop ar fi fost erbivore, ar fi murit toate din cauză că, după retragerea apelor, nu ar mai fi găsit plante pe care să le mănânce. Chiar dacă imediat după Potop s-ar fi admis și consumul cărnii, lucrul acesta nu ar fi salvat situația cu nimic, deoarece animalele carnivore le-ar fi devorat pe cele erbivore, apoi nu ar mai fi avut ce mânca și ar fi dispărut toate de pe Pământ.
Fără fotosinteză, schimbările de mediu ar fi fost atât de importante încât viața pe Pământ, așa cum o cunoaștem astăzi, ar fi dispărut cu totul. Scenariul prevăzut de către povestirile biblice cu privire la Potop este unul fals, deoarece în conformitate cu el, dacă evenimentul ar fi fost real, animalele nu ar fi putut să fie salvate de arca lui Noe, pentru că plantele nu ar mai fi existat ca să le hrănească.
Următorul citat explică importanța fotosintezei pentru viața de pe Pământ:
„Fotosinteza este incredibil de importantă în multe feluri. Tot ce aparține de un ecosistem este o parte din lanțul trofic. Pomii, alte plante, florile, arbuștii, algele, etc. toate au nevoie de soare pentru a converti lumina soarelui în energie. Iată un exemplu care face înțelegerea mai ușoară. Toate lucrurile pe care le-am enumerat deja nu pot să supraviețuiască fără a folosi fotosinteza. Deci, de exemplu, nu ar mai fi pomi. Fără pomi nu ar mai exista locuri de refugiu pentru un număr de animale diferite. De vreme ce aceste animale nu ar avea locuri unde să se ascundă în mod adecvat, ele ar fi mâncate foarte ușor de prădători. Dacă prădătorii ar mânca toate aceste animale, ar fi o criză de mâncare pentru ei și s-ar putea să nu supraviețuiască. Fiecare ființă vie este dependentă de o alta pentru a supraviețui într-un anumit fel … Deci fără plante nu ar fi animale care să supraviețuiască direct din hrana dată de plante. Și în absența unor astfel de animale nu ar fi animale care să supraviețuiască din hrana obținută de la alte animale. Deci fără fotosinteză nu ar fi plante sau viață animală pe pământ.” (ref. 195)
După Potop, dacă acesta s-ar fi întâmplat cu adevărat, viața terestră nu ar mai fi fost posibilă deoarece pentru un an și zece zile plantele nu ar fi avut acces la lumină și din această cauză ar fi murit. Chiar dacă am reduce această perioadă la nouă sau șapte luni, depinzând de diferite faze ale Potopului, situația ar fi rămas neschimbată.
Cum ar putea fi rezolvată această dilemă? O rezolvare reală nu există, dar ca întotdeauna, apologeții Bibliei au căutat să inventeze niște explicații, care însă nu sunt credibile. Cea mai importantă dintre aceste explicații este aceea că plantele ar fi supraviețuit prin semințele lor, ca și cum aceste semințe nu ar fi fost și ele afectate de moartea plantelor, care ar fi putut muri uneori chiar înainte de a avea semințe. Aceste semințe s-ar fi regăsit în corpul animalelor moarte din cauza apelor Potopului sau adăpostite de copaci sau altă vegetație, care ar fi fost smulse din rădăcini de ape.
Acesta este un argument care nu rezolvă problema deoarece nu toate plantele se înmulțesc prin semințe, unele plante se multiplică prin spori iar altele prin reproducție asexuată. Cum s-ar fi reprodus acele plante după Potop dacă sporii ar fi dispărut, fiind mult mai greu de conservat decât semințele și dacă plantele mamă, care ar fi murit în lipsa fotosintezei, nu puteau da naștere la alte plante, în cazul reproducerii asexuate? Următorul citat explică cum se produce înmulțirea asexuată:
„Reproducția asexuată este atunci când urmașul este din punct de vedere genetic identic cu planta mamă. Reproducția asexuată solicită – și permite – o singură plantă mamă. În majoritatea timpului, ne gândim la doi părinți – un mascul și o femelă – care produc un urmaș. Cu toate acestea, reproducția asexuată folosește doar un părinte. La plante, reproducția asexuată se numește propagare vegetativă.” (ref. 196)
Dacă Potopul ar fi fost adevărat, nici o plantă care folosește reproducerea asexuată nu ar mai fi trăit după retragerea apelor și nu s-ar fi regăsit astăzi pe Pământ. Cele șase zile ale creației nu s-au mai reluat după Potop, deci, o dată dispărute, plantele ar fi rămas pentru totdeauna dispărute. Știm însă că în zilele noastre există plante cu reproducere asexuată, prin urmare, strămoșii lor nu au fost acoperiți de ape pentru o perioadă de un an și 10 zile, cum spune Biblia, căci dacă ar fi fost, ar fi murit în lipsa fotosintezei.
Reproducția asexuată este specifică pentru multiplicarea multor plante. De exemplu, cartofii se reproduc prin bulbii lor. Dacă Potopul ar fi avut loc cu adevărat, atunci toate plantele care, în mod inevitabil, s-ar fi aflat sub un strat de 200 de metrii de apă, pentru cel puțin câteva luni, nu ar fi putut să realizeze fotosinteza, prin urmare ar fi murit.
Plantele care se reproduc asexuat sunt mai puțin rezistente în medii instabile și de aceea este mai puțin probabilă supraviețuirea lor în cazul unui cataclism:
„Deoarece reproducția asexuată nu permite ca evoluția și adaptările să se producă la fel de frecvent ca în reproducția sexuală, propagarea vegetativă nu este avantajoasă pentru plante care trăiesc în medii schimbătoare. În medii instabile, plantele care sunt identice între ele pot să moară toate dintr-o dată. Cu toate acestea, dacă plantele sunt diferențiate genetic, ceea ce rezultă din reproducția sexuală, anumite plante pot să supraviețuiască într-un mediu instabil.” (ref. 197)
Condițiile de mediu în timpul Potopului, în cazul facticității acestuia, ar fi fost de așa natură încât multe plante ar fi dispărut în timpul acelui cataclism. Printre aceste plante dispărute ar fi fost cartofii, fructele de pădure și altele.
Înmulțirea asexuată se poate face și prin spori, dar trebuie remarcat că înmulțirea prin spori are aceleași dezavantaje ca cele care afectează toate formele de reproducere asexuată. Apele Potopului ar fi distrus cele mai multe soiuri de plante care ar fi existat pe Pământ, inclusiv cele care se înmulțesc prin semințe, deoarece așa zisa supraviețuire a unor astfel de semințe în timpul Potopului este o teză puțin probabilă. Anumite experiențe care au fost făcute cu semințe „adormite” nu sunt destul de concludente pentru a susține ideea repopulării în acest fel cu plante după Potop. (ref. 198)
Există argumente care pledează împotriva ideii că Pământul ar fi fost repopulat cu plante prin semințe care s-au aflat în stare de dormitare pe timpul Potopului:
„În realitate, dormitarea semințelor este o situație complicată și implică precondiții de mediu și metabolice precum și câteva forme de repaus. Vasta majoritate a semințelor care dormitează fac lucrul acesta pentru a suporta temperaturi scăzute sau secete prelungite și în apele calde ale Potopului cele mai multe ar fi germinat imediat și s-ar fi sufocat din lipsă de oxigen (cf. Villiers).” (ref. 199)
Semințele duse de apa Potopului nu ar fi reușit totdeauna să ajungă în niște zone geografice unde s-ar fi putut dezvolta conform particularităților lor și unde ar fi ajuns plante mature. Pentru a se dezvolta, semințele ar fi avut nevoie de un sol potrivit, dar apele Potopului ar fi dus la o schimbare a salinității solului și aceasta ar fi afectat negativ creșterea plantelor. Un sol supraîncărcat cu clorură de sodiu (sarea de masă) este dăunător pentru plante. Nivelurile ridicate de clorură de sodiu din sol îngreunează absorbția apei și a altor substanțe. Astfel se încetinește dezvoltarea plantelor și lucrul acesta se reflectă negativ asupra animalelor, consumatoarele acelor plante. (ref. 200)
Câteva semințe care ar fi supraviețuit, din lipsa unui sol adecvat, dar mai ales din lipsa agenților de polenizare, albinele, nu ar fi fost în măsură să ducă la refacerea florei terestre, în urma Potopului. Până când plantele care ar fi supraviețuit, poate de cealaltă parte a globului, și ar fi ajuns să producă polen și nectar, albinele ar fi murit de mult din lipsă de hrană. Plantele care se înmulțesc prin polenizarea făcută de albine ar fi dispărut și ele deoarece nu s-ar fi putut reproduce în lipsa agentului de polenizare. Pe planeta noastră există foarte multe plante care sunt polenizate de albine și lucrul acesta ne arată că nu a existat nici un Potop, deoarece un astfel de eveniment ar fi făcut imposibilă supraviețuirea albinelor, care, conform Bibliei, au fost create o singură dată, în săptămâna creației, adică înainte de Potop.
Dacă, împotriva pronosticurilor, câteva semințe de plante ar fi supraviețuit după Potop și dacă ar fi ajuns la maturitate, ar fi fost căutate cu disperare de animalele erbivore flămânde, care ar fi coborât de pe corabia lui Noe. După un an și zece zile de condiții grele de călătorie și după nu se știe cât timp în care nu mai exista mâncare pentru ele animalele erbivore ar fi devorat orice urmă de plantă ar fi găsit în calea lor.
De altfel, șansa unor semințe de plante de a ajunge la maturitate era cu atât mai redusă cu cât ele constituiau hrana multor păsări care s-ar fi aflat pe arcă. Aceste păsări, ar fi căutat hrană peste tot pe fața Pământului și nu ar fi ocolit semințele dormitând ale unor plante care ar fi fost acoperite de apa Potopului.
Intrând în detaliile absolut necesare pentru elucidarea conținutului povestirilor despre Potop, putem constata că aceste narațiuni sunt de o absurditate fără seamăn și că dacă s-ar fi produs în realitate evenimentul descris de ele nu ar fi permis continuarea vieții pe Pământ, așa cum o cunoaștem noi. Poate că în timp ar fi apărut noi forme de viața, dar ceea ce merită observat este că întreaga creație a lui Dumnezeu ar fi fost distrusă de Potop și nu ar fi putut fi salvată pe corabia lui Noe. Creația lumii în șase zile și Potopul lui Noe sunt două tematici biblice care se contrazic între ele. Dacă Potopul ar fi fost real, lumea de astăzi nu ar mai fi aceeași cu lumea creată de Dumnezeu deoarece plantele și animalele create de El ar fi dispărut cu desăvârșire.
Rămâne să analizăm dacă, în condițiile descrise de Biblie pentru Potop, ar fi fost posibilă supraviețuirea animalelor din mări și oceane. Dacă Potopul ar fi acoperit întreaga suprafață a Pământului cu un strat cu grosimea maximă de 8848 m de apă, înălțimea celui mai înalt pisc de pe Pământ care ar fi trebuit acoperit de apă, conform Bibliei, toate animalele marine ar fi trebuit să se adapteze la această schimbare. Ar fi putut ele oare, ca într-un interval de timp relativ scurt, să facă față unei astfel de schimbări radicale? Venind atât de deasupra, sub forma ploii, dar și de dedesubt, probabil apă fierbinte sau lavă asemănătoare unor erupții vulcanice, nivelul apei ar fi crescut repede pe Pământ, dar lumina soarelui nu pătrunde în apă, în cantitate suficientă pentru a se efectua fotosinteza, mai mult decât până la adâncimea de 200 m.
Trăind la adâncimi mai mici de 200 m, multe animale marine ar fi trebuit să se ridice la noul nivel al apei unde însă ar fi trecut de la apa sărată a oceanului la un strat inevitabil de apă dulce, care ar fi provenit de la ploaia care ar fi inundat Pământul, în timpul Potopului. Problema este că o bună parte din fauna marină ar fi dispărut în astfel de condiții deoarece mulți pești și alte animale marine sunt specializate în a trăi fie în apă sărată, fie în apă dulce. Peștii care pot să trăiască atât în apă sărată cât și apă dulce sunt o minoritate. Acești pești se numesc eurihaline. (ref. 201)
Dacă Potopul ar fi fost adevărat, atunci în mările și oceanele de pe Pământ ar trăi numai eurihaline, deoarece toate celelalte animale marine ar fi murit din cauza trecerii bruște de la apa sărată la apa dulce, în timpul Potopului.
Următorul citat explică de ce apa de ploaie nu este sărată:
„Când apa se evaporă din ocean, numai molecule pure de H2O sunt angrenate – la bază este energia care transformă apa din formă lichidă în formă de vapori. Particulele de sare sunt, în esență, lăsate în urmă.” (ref. 202)
Marea majoritate a animalelor, care trăiesc în oceane, se găsesc aproape de suprafață și au nevoie de lumină. Ele ar începe să caute lumina, dacă din orice motiv lumina ar dispărea din teritoriul lor. Citatul următor se referă la această constatare:
„Numai stratul superior al oceanului primește destulă lumină pentru a susține plantele și partea cea mai abundentă a vieții animale este înghesuită în primii 200 de metrii. (ref. 203)
Multe animale marine se hrănesc cu plante și dacă plantele marine ar dispărea din lipsa luminii, animalele care se hrănesc cu acele plante ar dispărea și ele. După un astfel de eveniment, animalele carnivore, lipsite de hrană, ar intra în categoria animalelor dispărute. Moartea plantelor marine ar fi antrenat în final o catastrofă ecologică care ar fi afectat toate viețuitoarele care trăiesc în mări și oceane.
Lipsa plantelor de uscat și marine ar fi afectat negativ procesul de transformare al CO2 în Oxigen cu efecte tragice pentru viețuitoarele rămase pe Pământ, dacă astfel de viețuitoare ar mai fi existat după trecerea a unui an și zece zile de la începutul Potopului. Atât solul cât și atmosfera nu ar fi fost de loc favorabile refacerii florei pe Pământ și singura speranță ar fi stat în niște semințe care ar fi dormitat în această perioadă de timp. Cu toate acestea, o astfel de speranță ar fi avut puține șanse de realizare deoarece toate condițiile ar fi fost împotriva ei. Plantele cu înmulțire asexuată nu ar fi rezistat în nici un fel apelor Potopului și ar fi dispărut cu desăvârșire și faptul că ele încă există pe suprafața Pământului este dovada clară că povestirile despre Potop sunt mituri și nimic altceva.
În oceane se găsesc două tipuri diferite de plante. Anumite plante au rădăcini care sunt atașate de fundul oceanului și altele nu au rădăcini, ci plutesc la suprafață. Plantele cu rădăcini se găsesc numai în apele puțin adânci deoarece ele nu pot realiza fotosinteza în apele adânci. (ref. 204)
În timpul Potopului, toate plantele cu rădăcini ar fi dispărut, fiind acoperite de apă și împiedicate să îndeplinească procesul de fotosinteză. Plantele care plutesc la suprafața oceanului s-ar fi ridicat o dată cu apele, dar hrănirea animalelor care folosesc aceste plante ar fi fost profund perturbată din cauza mișcărilor violente în dinamica apelor.
Care ar fi fost mediul de viață pe Pământ după Potop? Coborând de pe corabia lui Noe, animalele ar fi fost înfometate deoarece toate proviziile de hrană ar fi fost de mult epuizate. Animalele carnivore ar fi atacat pe cele erbivore la coborârea de pe corabie, deoarece aceasta ar fi fost singura sursă de hrană disponibilă pentru ele. În felul acesta, animalele erbivore fiind reprezentate de doar o pereche din fiecare specie, Pământul ar fi rămas fără animale erbivore destul de repede. Chiar dacă nu ar fi fost mâncate de animalele carnivore, animalele erbivore ar fi murit de foame oricum deoarece plantele care ar fi fost acoperite de apă ar fi murit din lipsa fotosintezei lăsând animalele erbivore fără hrană.
Datorită dimensiunilor ei, corabia lui Noe nu ar fi permis transportul unei cantități prea mari de hrană pentru animale iar mediul terestru, la ieșirea de pe corabie ar fi fost devastat de Potop în așa măsură încât nu s-ar mai fi găsit nici un fel de hrană vegetală pentru animale. Scriitorii cărți Facerea s-au gândit la o soluție care, l-a prima vedere, ar fi dus la salvarea animalelor de pe Pământ, adică la corabia lui Noe. În același timp, cei care au scris acele texte nu s-au gândit de loc că nu doar animalele dar și plantele ar fi fost amenințate, în egală măsură de Potop, deoarece și unele și celelalte ar fi fost înecate de ape. Lucrul acesta ne dovedește o dată în plus că povestirile privitoare la Potop nu sunt inspirate de Dumnezeu, ci își au originea în imaginația defectuoasă a unor oameni, care au trăit în vremuri străvechi.
Pe lângă animale și plante, ar fi fost și alte organisme care ar fi trebuit salvate de apele Potopului. Virușii nu sunt considerați animale, ci o categorie specială de ființe, care pentru a fi salvați de Potop trebuiau și ei să se găsească pe Arca lui Noe. Virușii nu se înmulțesc decât în corpurile animalelor și ai plantelor deci multitudinea de viruși ar fi trebuit să fie găzduită de animalele de pe corabie. O bună parte din viruși produc viroze, boli foarte periculoase și câteodată mortale.
Alături de viruși, pe Arca lui Noe ar fi trebuit să fie și bacterii, atât cele bune cât și cele rele. Există și microorganisme care produc boli specifice pentru oameni, de exemplu, bolile cu transmitere sexuală. Sifilisul ar fi fost o boală pe care trebuiau să o poarte cu ei oamenii de pe corabie, pentru ca ea să apară și după Potop. Sifilisul nu poate fi considerată o boală apărută din senin, după Potop, deoarece s-a descoperit că această boală a afectat și scheletele considerate că au aparținut oamenilor de Neanderthal. Scuza că numai Noe ar fi fost sfânt, dar familia sa ar fi fost constituită și din oameni păcătoși este ridicolă, deoarece dacă pe corabie au fost oameni păcătoși înseamnă că moartea a milioane de oameni care au rămas în afara corăbiei, pe motivul că erau păcătoși, nu este în nici un caz justificată. (ref. 205)
Sifilisul este o infecție cu transmitere sexuală cauzată de bacteria spirochetă Treponema pallidum subspecia pallidum. (ref. 206)
Cine a creat Treponema pallidum? Dacă Dumnezeu a creat tot ceea ce există, în săptămâna creației, atunci tot El a creat și această bacterie spirochetă care generează o boală gravă, cu transmitere sexuală. Această bacterie nu putea să apară spontan după Potop și dacă am admite o astfel de posibilitate, atunci am contrazice principiul că Dumnezeu este singurul Creator. De ce ar fi creat Dumnezeu o bacterie spirochetă care să îmbolnăvească și să aducă suferință multora? Cineva ar putea să răspundă că în felul acesta Dumnezeu pedepsește păcatele oamenilor.
Dacă lucrul acesta ar fi adevărat, atunci înseamnă că Dumnezeu se face vinovat de tot răul care există pe Pământ. Cele câteva miracole de vindecare care se întâmplă în zilele noastre nu ar putea să compenseze răul făcut de mulțimea de microorganisme create de Dumnezeu care sunt generatoare de boli periculoase. Dacă ne bazăm pe credință, atunci credința mea este că mulțimea de viruși și bacterii dăunătoare omenirii este rezultatul evoluției lumii naturale și nu creația directă a lui Dumnezeu. Argumentul pe care îl aduc este acela că Dumnezeu, fiind iubitor și generos, nu poate să genereze în mod intenționat atâta suferință oamenilor. De altfel, existența bolilor nu reduce cu nimic gradul de imoralitate a oamenilor, mai mult, îi determină pe mulți să vadă în Dumnezeu un stăpân autoritar și nemilos și de aceea mulți oameni renunță la credința în El.
Virușii și bacteriile dăunătoare oamenilor au apărut prin evoluția naturii, iar natura nu ia în considerare aspecte morale, ea funcționează pe alte criterii. De exemplu, natura nu consideră animalele carnivore imorale pentru că își ucid prada, ea le-a creat să acționeze în acest fel. Dacă am admite că Dumnezeu a creat carnivorele și nu natura, atunci ar trebui să fim de acord că El este indiferent față de suferința unor ființe vii.
Citatul care urmează ne oferă câteva informații suplimentare despre viruși:
„Un virus este un organism microscopic care se poate replica numai în interiorul celulelor unui organism gazdă. Marea majoritate a virușilor sunt atât de mici încât pot fi observați numai cu mijloace optice speciale. Virușii infectează tot felul de organisme, de exemplu, animale și plante dar și bacterii și archaea. Aproximativ 5000 de viruși diferiți au fost descriși în detaliu până în prezent, cu toate că se presupune că există milioane de tipuri diferite.” (ref. 207)
Virușii pot să provoace multe feluri de boli la animale și dacă toți virușii existenți pe Pământ ar fi trebuit să fie prezenți în corpurile animalelor de pe arcă, nimic bun nu era de așteptat să se întâmple:
„Virușii care afectează animalele sunt asociați cu o varietate de boli umane. Câțiva dintre ei urmează modelul clasic al bolilor acute, unde simptomele se înrăutățesc pentru o perioadă scurtă de timp urmată de eliminarea virusului din corp de către sistemul imunitar cu eventuala recuperare în urma infecției. Exemple de boli virale acute sunt viroza comuna și influenza. Alți viruși cauzează infecții cronice de lungă durată, cum ar fi virusul care cauzează hepatita C, în timp ce alții, cum ar fi virusul herpes simplex, cauzează numai simptome intermitente.” (ref. 208)
Având în vedere marea aglomerare de ființe vii de pe arcă, împreună cu lipsa aproape totală a condițiilor de igienă necesare întreținerii unui mediu sănătos, atât de mulți viruși ar fi generat nenumărate boli pentru oameni și animale. Mijloacele medicale la aceea vreme fiind ca și inexistente, arca lui Noe ar fi devenit, dacă ar fi existat cu adevărat, centrul unor epidemii devastatoare pentru oamenii și animalele care călătoreau cu ea.
Întreaga relatare, conținută de povestirile biblice despre Potop, este cât se poate de absurdă din toate punctele de vedere. Dumnezeu ar fi fost nemulțumit de moralitatea ființelor vii de pe Pământ, oameni și animale, și ar fi ales un om moral care să ducă specia umană mai departe, împreună cu familia lui, despre care nu se știe dacă ar fi fost la fel de morală. În cazul oamenilor se putea stabili că Noe a fost un om drept, dar în cazul animalelor alegerea între animale ar fi fost imposibilă, deoarece ele nu sunt nici drepte, nici nedrepte. La fel de „nedrepte” cum au urcat pe corabie, tot la fel au și coborât, deoarece dreptatea nu joacă nici un rol în lumea animală. Dacă așa stau lucrurile, de ce a mai omorât Dumnezeu atâtea animale fără rost? Nu există nici un răspuns logic la această întrebare, deoarece povestirile despre Potop sunt doar pură fantezie care nu urmează rațiunile realității.
În cazul în care Potopul s-ar fi produs așa cum îl descrie Biblia, salvarea animalelor pe o corabie ar fi fost imposibilă, atât datorită condițiilor improprii din timpul călătoriei cât și din cauza stării mediului de după retragerea apelor. Hrana ar fi lipsit cu desăvârșire, animalele carnivore le-ar fi ucis pe cele erbivore, și aerul ar fi fost irespirabil, din cauza absenței plantelor care ar fi produs oxigen.
Două întrebări se impun cu necesitate. De unde a venit apa și unde s-a scurs după Potop? La prima întrebare răspunsul este unul mitologic conform naturii povestirilor care relatează acel presupus eveniment. Apa ar fi venit din două locuri. A curs prin niște ferestre sau jgheaburi care ar fi existat în cer. Să nu uităm că, în conformitate cu povestirile biblice, Dumnezeu ar fi creat o tărie care ar fi separat apele de deasupra tăriei, adică a cerului, de apele de dedesubtul tăriei. Apele de deasupra ar fi putut ajunge pe Pământ, atunci când Dumnezeu ar fi deschis ferestrele sau ar fi lăsat jgheaburile să ducă apa pe planeta noastră. Totul nu reprezintă decât o imaginație neadecvată realității. La această descriere se adaugă și niște presupuse izvoare ale adâncului care și ele ar fi contribuit la creșterea nivelului apelor.
„6. Şi a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” Şi a fost aşa. 7. A făcut Dumnezeu tăria şi a despărţit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.” (Facerea 1; 6-7)
Supoziția pe care se bazează narațiunile cu privire la Potop se fundamentează pe expresia „apele cele de deasupra tăriei”. Aceasta este o supoziție falsă deoarece nu există ape în formă continuă deasupra tăriei, adică deasupra cerului. Mai întâi, că nu există nici o tărie, adică nici un firmament care să țină niște presupuse ape departe de Pământ. Cerul, în sensul cel mai general al termenului, include întreaga vastitate a cosmosului. Înțeles ca și atmosferă a Pământului, cerul nu se termină cu niște ape care ar putea să vină pe planetă când se deschid ferestrele sau jgheaburile care le rețin.
„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.” (Facerea 7; 11-12)
Expresia „apele cele de deasupra tăriei” pe care o găsim în Facerea capitolul 1, versetul 7, reprezintă o altă falsă percepție a realității. Ca întotdeauna, unii comentatori care interpretează Biblia literal, au încercat să găsească o „soluție” la problema provenienței apei care ar fi generat Potopul pe Pământ. Ei spun că nu este o problemă dacă nu putem să găsim o cantitate mare de apă în spațiul cosmic, concentrată într-un singur loc, deoarece apa ar fi deasupra stelelor, la marginea universului:
„Dr. Russell Humphreys a argumentat spunând că deoarece Facerea 1; 17 ne spune că Dumnezeu a pus soarele, luna și stelele „în întinderea cerului” înseamnă că întinderea include cel puțin spațiul interstelar și astfel apele de deasupra tăriei din Facerea 1; 7 ar fi deasupra stelelor la marginea universului.” (ref. 209)
În conformitate cu această opinie, ploaia care a venit pe Pământ în timpul Potopului s-ar fi format la marginile universului. Acolo unde nu există respect pentru știință, apar tot felul de opinii aberante care nu fac decât să confirme că în realitate nu există nici un fel de soluții pentru astfel de probleme. Dacă pornim de la premisa că Biblia nu poate greși, în loc să observăm ce este posibil și ce nu, ajungem să credem tot felul de explicații care contrazic flagrant lumea reală.
De unde ar fi putut să provină ploaia care ar fi acoperit și cel mai înalt pisc montan de pe Pământ, Muntele Everest, cu o înălțime de 8848 de metrii? Din cer nu a putut să vină o astfel de cantitate de ploaie și nici de pe Pământ. De ce nu putea să provină ploaia din evaporarea apelor de pe Pământ? Deoarece, o dată evaporată din oceane, apa s-ar fi întors înapoi sub formă de ploaie și nivelul apei ar fi rămas același ca și înainte de Potop. O dată plecate din oceane, prin evaporare, apele ar fi lăsat un gol care s-ar fi umplut prin revărsările de ploaie din timpul Potopului și nivelul general al apelor ar fi rămas neschimbat. Apele Potopului trebuiau să acopere în egală măsură atât oceanele cât și uscatul pentru a reuși să depășească înălțimea celor mai înalți munți de pe Pământ.
Trebuie însă să luăm în considerare și așa zisele „izvoare ale adâncului”, care însă transformă întregul scenariu într-un cataclism fără speranță pentru salvarea oamenilor și animalelor de pe corabie. „Izvoarele adâncului” nu pot să fie nimic altceva decât niște erupții vulcanice la adâncime, care ar fi dus la niște perturbări majore ale vieții în oceane.
O altă enormitate prezumată de Biblie este aceea că, deși existau ape pe Pământ, totuși nu a existat ploaie până la Potop. Curcubeul ar fi apărut pentru prima dată după Potop, cu toate că dacă ar fi plouat și înainte de acel presupus eveniment, atunci curcubeul ar fi trebuit să fie ceva obișnuit în timp de ploaie.
Dacă până la Potop nu a existat ploaie pe Pământ, care a fost circuitul apei în natură? În mod natural, apa se evaporă din oceane, lacuri, râuri etc. și apoi se condensează formând norii. Apa condensată, în anumite condiții, devine din nou lichidă și se transformă în ploaia care completează sursele de apă și care udă Pământul. Evaporarea, fără condensare și din nou lichefiere a apei, nu are nici un sens. Un circuit incomplet al apei ar fi însemnat un proces continuu de evaporare dar fără recuperarea apei prin lichefierea care vine în urma condensării. Este evident că autorii povestirilor biblice despre Potop nu cunoșteau circuitul apei în natură. De aceea ei credeau că apa de la ploaie vine dintr-un rezervor care se află deasupra cerului și că ea este împiedicată să vină pe Pământ de către niște ferestre sau jgheaburi pe care le deschide Dumnezeu, atunci când dorește. O astfel de concepție despre modul în care apa circulă în natură poate să fie pusă pe seama ignoranței oamenilor din aceea perioadă istorică, dar nu are cum să fie atribuită lui Dumnezeu. Pe lângă alte motive este și acesta un considerent pentru care putem să conchidem că cele două povestiri ale Potopului nu au fost inspirate de Dumnezeu.
Următorul citat se referă la prezumția biblică după care nu a existat ploaie pe Pământ înainte de Potop:
„Scriptura ne spune surprinzător de puțin despre condițiile climatice dinainte de Potop. Bazați pe câteva versuri indirecte, creaționiștii adepți ai vârstei tinere a pământului au speculat că o cupolă de vapori a acoperit pământul până când a căzut prima ploaie în timpul Potopului. În timp, această opinie a devenit dogmă pentru anumiți Creștini. Mai târziu, când modele matematice au contrazis teoria cupolei de vapori, mulți creaționiști au abandonat ideea unei cupole și aceea că nu a existat ploaie înainte de Potop. În timp, credința că a plouat înainte de Potop a devenit o nouă dogmă.” (ref. 210)
Dacă modelul unei cupole nu se poate demonstra, deoarece nu s-a putut stabili că o forță fizică cunoscută ar fi capabilă să suspende o cantitate atât de mare de vapori de apă în atmosferă, fără complicații majore, cum ar fi un efect de seră masiv, probabil că nu a fost totuși o cupolă care să explice aprovizionarea cu apă a plantelor. Dacă ploaia nu s-a produs pe Pământ până la Potop udatul plantelor este o problemă nerezolvată. De asemenea, dacă curcubeul a apărut numai după Potop, ca un semn a lui Dumnezeu pentru oameni, înseamnă că și ploaia a apărut în aceeași perioadă de timp.
Ipoteza susținută de Biblie, conform căreia nu ar fi existat ploaie până la Potop este absurdă. Fără ploaie nu ar fi existat râuri cu apă dulce, deci apa sărată, care nu putea să fie consumată de oameni și animale, ar fi prevalat pe Pământ. Când Dumnezeu a separat apele de la suprafața Pământului de cele de deasupra cerului, apele de la suprafața planetei noastre ar fi fost toate sărate, dacă El nu ar fi creat și râurile. Aceste râuri însă, o dată create, aveau nevoie continuă de aprovizionarea cu apă de la ploi ca să compenseze apa care se evapora. Apa de la ploi completează apa dulce din râuri și de aceea aceasta nu are gust sărat. (ref. 211)
Fără ploaie, apa din râuri ar fi fost sărată pentru că ea poartă numeroase substanțe pe care le găsește în calea ei. În acest caz, viața așa cum o cunoaștem pe Pământ, ar fi fost imposibilă deoarece apa sărată nu ar fi fost potrivită pentru plante și pentru animale. Chiar dacă plantele au nevoie de sare pentru a realiza procesele lor chimice, prea multă sare poate cauza moartea plantelor terestre. (ref. 212)
Atunci când Dumnezeu ar fi separat apele de dedesubtul cerului de apele de deasupra cerului, toate apele fiind la un loc, înseamnă că toate erau sărate, așa cum sunt oceanele și mările de pe Pământ. Dacă apele de deasupra cerului ar fi ajuns pe Pământ, în timpul Potopului, atunci acestea, deoarece erau sărate, ar fi fost un factor în plus pentru distrugerea mediului terestru al planetei noastre. Aceasta este doar o speculație, deoarece se știe că nu există ape deasupra cerului care ar fi venit pe Pământ în timpul Potopului. Cu toate acestea, cine ajunge să creadă că Potopul a fost un eveniment real, atunci trebuie să accepte toate naivitățile și absurditățile care sunt legate de acest episod, cum ar fi existența unor ferestre sau jgheaburi în cer. În același timp, cine crede descrierile creației pe care le prezintă cartea Facerea, trebuie să își pună și problemele aberante pe care le avansează acestea. Apele care inițial ar fi ocupat întregul univers, în realitate nu au existat de loc, dar dacă ar fi existat, după logica Bibliei ar fi fost sărate, așa cum sunt apele oceanelor de care au fost despărțite, făcând imposibilă viața pe Pământ, după Potop.
Dacă curcubeul ar fi existat înaintea Potopului, atunci el și-ar fi pierdut valoarea de semn al legământului dintre Dumnezeu și viețuitoarele de pe Pământ. Curcubeul ar fi fost ceva obișnuit nu ceva deosebit, ceva ce ar fi așezat Dumnezeu printre nori doar după Potop. Dumnezeu, în Biblie, s-a exprimat folosind timpul prezent cu privire la curcubeu, nu la timpul trecut. Curcubeul deci, după Potop, este văzut de textul biblic ca fiind ceva nou, care ar fi fost pus de Dumnezeu ca un semn în nori, nu ca ceva care ar fi existat și înainte de acel eveniment:
„8. Şi a mai grăit Dumnezeu cu Noe şi cu fiii lui, care erau cu el, şi a zis: 9. „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie; 11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul”. 12. Apoi a mai zis iarăşi Domnul Dumnezeu către Noe: „Iată, ca semn al legământului, pe care-l închei cu voi şi cu tot sufletul viu ce este cu voi din neam în neam şi de-a pururi, 13. Pun curcubeul Meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre Mine şi pământ. 14. Când voi aduce nori deasupra pământului, se va arăta curcubeul Meu în nori, 15. Şi-Mi voi aduce aminte de legământul Meu, pe care l-am încheiat cu voi şi cu tot sufletul viu şi cu tot trupul, şi nu va mai fi apa potop, spre pierzarea a toată făptura. 16. Va fi deci curcubeul Meu în nori şi-l voi vedea, şi-Mi voi aduce aminte de legământul veşnic dintre Mine şi pământ şi tot sufletul viu din tot trupul ce este pe pământ!” 17. Şi iarăşi a zis Dumnezeu către Noe: „Acesta este semnul legământului, pe care Eu l-am încheiat între Mine şi tot trupul care este pe pământ”. (Facerea 9; 8-17)
Dacă Dumnezeu nu ar vedea curcubeul, atunci ar exista riscul ca ploaia să se transforme în Potop. Norii, însă, nu sunt aduși de Dumnezeu în mod supranatural, ei sunt un fenomen natural care este rezultatul circuitului apei în natură. Din text rezultă că Dumnezeu este Acela care aduce norii pe Pământ și că, dacă nu ar exista curcubeul, ar fi posibil ca El să uite că nu dorește să mai aducă Potopul pe Pământ și astfel din cauza venirii norilor să apară din nou Potopul. Acest text folosește, în mod evident, un limbaj mitologic și nu are de ce să fie considerat ca fiind expresia unui fapt real.
Folosirea unui fenomen natural, curcubeul, ca semn de către Dumnezeu generează multe probleme. Un fenomen natural se produce atunci când sunt întrunite condițiile necesare realizării lui. Lucrul acesta nu are nimic a face cu posibilitatea unui Potop universal. În multe ocazii, atunci când plouă, apare curcubeul pe cer, cu toate că nu există nici un pericol de a se produce un Potop universal. Dumnezeu ar avea nevoie, atunci când ar aduce norii, de un semn care să îi reamintească să nu declanșeze din nou Potopul pe Pământ, căci altfel ar putea să uite și ar distruge din nou Pământul, chiar înainte de a se construi o arcă. Oare Dumnezeu ar putea declanșa un potop pe Pământ din greșeală, dacă nu ar exista curcubeul? Suntem pe teritoriul mitologiei de unde a dispărut orice raționalitate. Este bine să știm totuși că nimic nu ne obligă să credem aberațiile biblice, nici măcar credința în Dumnezeu.
O altă temă interesantă este aceea care se referă la locul unde ar fi fost situată Grădina Eden. Teologi, istorici, oameni de știință sau oamenii obișnuiți au încercat de secole să dea răspuns la această întrebare. Edenul a fost „localizat” în tot atât de multe locuri diferite cât a fost și dispăruta Atlantidă. Anumiți părinți din vremurile timpurii ale Bisericii și de asemenea autori clasici târzii au sugerat că s-ar fi putut întinde în Mongolia, India sau Etiopia. Ei și-au bazat teoriile lor pe cunoscuta vechime a civilizațiilor acestor regiuni și pe faptul că misterioasele râuri Pison și Gihon trebuie asociate cu celelalte două mari râuri ale lumii antice, Nilul și Gangele. (ref. 213)
Grădina Eden nu a existat niciodată pe Pământ și căutarea ei reprezintă o goană după himere. Efortul făcut pentru găsirea unui lucru care nu a fost pierdut pentru că nu a fost o realitate poate conduce la multe ipoteze hazardate. De exemplu, Juris Zarins consideră că Edenul, despre care se vorbește în cartea Facerea, se găsește sub apele Golfului Persic. (ref. 214)
Mulți comentatori văd în malurile râului Eufrat o posibilă locație pentru Grădina Eden. Râul Eufrat este cel mai lung curs de apă din Asia de sud-est. Cursul acesta de apă a asigurat condițiile necesare care au dus la prima înflorire a civilizației, în Sumer datând cu aproximație din cel de al 4-lea mileniu Î. H. Multe orașe străvechi importante au fost așezate în această zonă geografică, cum ar fi: Nippur, Shuruppak, Uruk, Eridu, și Ur (unde a fost născut Avraam). Pentru mai multe secole, aceasta a fost limita estică a controlului egiptean și roman în regiune, constituind astfel o zonă foarte importantă. (ref. 215)
Este important să ne reamintim că miturile care provin de la civilizația sumeriană conțin și ele relatări despre un așa zis Potop și este foarte posibil ca aceste relatări să constituie sursa de influență pentru povestirile biblice referitoare la acel eveniment imaginar. Civilizația sumeriană este anterioară civilizație ebraice. Textele sumeriene vorbesc de vizita pe Pământ a locuitorilor unei alte planete, numită Nibiru, care au venit să caute aur necesar pentru refacerea atmosferei planetei lor. Se presupune că ei ar fi modificat genetic hominizii existenți la aceea dată pe Pământ, transformându-i în lucrători. Acești vizitatori ai Pământului au fost numiți Anunnaki. (ref. 216)
Printre orașele cele mai importante din Sumer se număra și Ur, unde Biblia ne spune că a trăit Avraam, înainte să vină în țara unde l-a adus Dumnezeu. Există, fără îndoială, o mare apropiere între miturile din Sumer și miturile biblice deoarece ele au multe lucruri în comun. Este probabil ca originea narațiunilor biblice despre creație să nu se afle în altă parte decât în vizita unor extratereștrii pe Pământ, în vremurile străvechi ale civilizației. Dacă ar fi așa, atunci originalul unde trebuie căutată o mai mare apropiere față de realitate sunt scrierile sumeriene.
Întorcându-ne la originea apei pe Pământ mai rămâne de analizat expresia „izvoarele adâncului celui mare” folosită de Biblie, în cartea Facerea 7;11. Această expresie nu înseamnă o sursă masivă, aflată în adâncul oceanelor, gata oricând să cedeze mai multă apă. Există apă în interiorul Pământului dar ea este reținută în stratul de rocă, nu se află în stare liberă, gata oricând să intre în oceane.
Există și opinia conform căreia expresia „izvoarele adâncului celui mare” se poate explica prin existența unor erupții vulcanice:
„Există multe roci vulcanice răspândite între straturile de fosile printre celelalte roci – straturi care au fost în mod evident depuse în timpul Potopului lui Noe. Prin urmare este destul de plauzibil ca aceste izvoare ale adâncului celui mare a presupus o serie de erupții vulcanice cu mari cantități de apă trecând prin sol. Este interesant că până la 70 de procente sau mai mult din ceea ce rezultă din erupțiile vulcanice în zilele noastre este apă, de multe ori în forma aburilor.” (ref. 217)
O astfel de teorie nu este acceptabilă. O activitate vulcanică extremă, capabilă să urce nivelul oceanelor cu aproximativ 8848 de metrii, ar fi transformat mediul marin și terestru în așa fel încât viața pe Pământ nu ar fi putut continua în formele în care Biblia ne spune că ar fi fost creată de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, toată creația lui Dumnezeu pe Pământ ar fi dispărut fără urme, dacă în timpul unui așa zis Potop ar fi avut loc o activitate vulcanică foarte importantă pe planeta noastră. O astfel de activitate vulcanică ar fi determinat o încălzire a apei la un nivel care ar fi afectat supraviețuirea animalelor marine. Împreună cu apă, vulcanii ar fi produs lavă și material toxic care ar fi transformat în mod radical mediul marin dar și pe cel terestru. O iarnă vulcanică de proporții ar fi făcut imposibilă supraviețuirea animalelor și a oamenilor de pe corabia lui Noe.
O altă problemă majoră care se referă la coerența textelor biblice privitoare la Potop este aceea a modului în care s-ar fi retras apele de pe Pământ, în urma acelui eveniment. Cantitatea de apă totală pe pământ este aceeași, în formă lichidă, gazoasă sau solidă. Apa evaporată din mări și oceane, reîntoarsă pe Pământ sub formă de ploaie, nu ar fi putut niciodată să acopere cele mai înalte piscuri ale munților tereștrii.
„Volumul total de apa de pe planeta noastră este estimat undeva la 1386 miliarde km³. Acest volum este constant si echilibrat, adică exista aceeași cantitate de apa pe Pământ astăzi, ca si acum miliarde de ani. Acesta se datorează faptului ca apa face parte dintr-un proces continuu denumit circuitul hidrologic sau mai simplu ciclul apei.” (ref. 218)
Potopul este un mit care conține multe elemente absurde. Dacă ar fi fost real, acest eveniment ar fi presupus ca o cantitate suplimentară de apă, din afara circuitului apei pe Pământ, să vină din cer pe planeta noastră și apoi să se scurgă undeva în neant, la fel de fantomatic, cum a și venit. Este deasupra oricărei îndoieli că o asemenea cantitate de apă nu putea să vină de undeva din cer în timpul Potopului și nici nu se putea întoarce de unde a venit, după terminarea acestuia. Așa cum am arătat, presupoziția că la marginile universului s-ar afla o cantitate compactă de apă, gata să vină pe Pământ, este ridicolă și chiar dacă, prin absurd, am admite că ar exista, aceasta nu ar avea cum să ajungă pe Pământ sub forma unei ploi abundente.
După Potop, o cantitate incredibil de mare de apă ar fi trebuit să dispară fără urmă, într-o relativ scurtă perioadă de timp. Putem să observăm că așa zișii apărători ai adevărului biblic se acoperă din nou de ridicol încercând să explice acest fenomen inexplicabil. Unii dintre acești apologeți consideră că înainte de terminarea Potopului, în interiorul unei perioade de timp de numai câteva săptămâni, Dumnezeu ar fi creat pe Pământ alți munți, mai înalți decât cei care existau până atunci, pe care i-ar fi ridicat deasupra noului nivel al apei. Cei care avansează această teorie nu sunt doar naivi dar, îi cred naivi pe cei care citesc explicațiile lor. Citatul următor ne oferă un exemplu de acest gen de imaginație:
„Există un număr de pasaje din Scriptură care identifică apele Potopului cu mările din zilele noastre (Amos 9:6 și Iov 38:8-11 a se nota „valuri”). Dacă apele sunt încă aici, de ce nu sunt munții înalți acoperiți cu apă, așa cum erau în zilele lui Noe? Psalmul 104 sugerează un răspuns. După ce apele au acoperit munții (versetul 6), Dumnezeu le-a certat și ele au fugit (versetul 7); munții s-au ridicat, văile s-au scufundat (versetul 8) și Dumnezeu a stabilit o limită în așa fel încât ele să nu mai acopere niciodată Pământul (versetul 9). Sunt aceleași ape!” (ref. 219)
Idea este că apa ar fi fost la un nivel mai scăzut decât în zilele noastre și că apele Potopului ar fi ridicat nivelul apei la înălțimea celor mai înalți munți, care se aflau atunci pe Pământ. Așa cum am arătat, lucrul acesta nu se putea întâmpla deoarece apele Potopului trebuiau să provină din altă parte decât din evaporarea mărilor și oceanelor. O parte din ape puteau să provină din „izvoarele adâncului celui mare” dar acestea nu au fost considerat de Biblie o sursă suficientă de apă și de aceea se vorbește și despre o ploaie care ar fi curs pe Pământ 40 de zile și 40 de nopți. Ploaia nu putea să ridice nivelul mărilor și oceanelor căci ar fi fost doar o compensare a evaporării necesare producerii ei. Dacă „izvoarele adâncului celui mare” ar fi fost suficiente pentru a ridica apa la nivelul celor mai înalți munți, existenți la aceea dată pe Pământ, de ce ar fi dat Dumnezeu o ploaie care nu făcea decât să încurce pasagerii aflați pe corabia lui Noe? Nu există nici o explicație pentru o astfel de situație.
După Potop, Dumnezeu ar fi reorganizat Pământul și ar fi reașezat plăcile tectonice pentru a genera munți noi, cum ar fi Munții Himalaia, cu punctul cel mai înalt Muntele Everest, care are o înălțime de 8848 de metrii. În acest caz, Munții Himalaia și alți munți înalți ar trebui să fie foarte tineri, fiind creați în timpul Potopului. În conformitate cu datele conținute de Biblie, Potopul ar trebui să fie plasat în timp cu aproximativ 2304 ani înainte de Hristos. (ref. 220)
Astfel de opinii nu au nimic a face cu istoria adevărată a Pământului. Studiile științifice plasează formarea Munților Himalaia nu mai înainte de 25 milioane de ani în urmă. (ref. 221)
Trebuie menționat că o nouă ipoteză consideră că în zona unde există astăzi Munții Himalaia au existat anterior alte formațiuni geografice vechi de 450 – 500 de milioane de ani. (ref. 222)
Datele științifice contrazic datele oferite de Biblie cu privire la originea formelor de relief de pe planeta noastră. Existența Pământului este cu mult mai veche decât ne spune Biblia. Nici un om de știință care se respectă nu va accepta că Munții Himalaia s-ar fi format acum 4320 de ani, având în vedere structura lor geologică precum și implicațiile de mediu care ar fi antrenat formarea lor. Formarea crustei Pământului și a formelor de relief și apariția vieții pe planeta noastră, în final apariția oamenilor, s-au făcut într-o anumită succesiune, nu au apărut toate de odată, așa cum vor să ne facă să credem anumiți comentatori biblici. Munții Himalaia s-au format înainte de apariția oamenilor pe Pământ și nu ulterior apariției acestora.
Crearea Munților Himalaia în timpul Potopului, pentru a genera un nou teritoriu al uscatului pe Pământ, reprezintă doar o fantezie. Dacă un astfel de fenomen s-ar fi produs cu adevărat, atunci mediul marin ar fi fost afectat negativ, în așa măsură încât cele mai multe animale marine, dacă nu toate, ar fi dispărut cu desăvârșire, din cauza creșterii bruște a temperaturii apei, a mișcărilor tectonice care ar fi deranjat dinamica obișnuită a Pământului și a numeroaselor substanțe toxice eliberate în mediul acvatic.
Modurile în care au apărut munții pe Pământ exclud posibilitatea ca aceștia să fi apărut în timpul unui așa zis Potop, deci nu există nici o explicație pentru retragerea unei cantități uriașe de apă după acel eveniment. În același timp, imposibilitatea explicării retragerii apei după Potop ne dovedește o dată în plus absurdul povestirilor biblice despre acel presupus cataclism.
„Cele mai multe lanțuri muntoase sunt create atunci când plăcile tectonice ale Pământului se lovesc unele de altele. Datorită imenselor energii implicate, laturile plăcilor se îndoaie la fel ca la automobilele care intră în coliziune directă. Lanțurile muntoase sunt create din cauza acestor plăci care se îndoaie. Sub-continentul Indian s-a „lovit” de Asia cu 25 de milioane de ani în urmă și a creat lanțul muntos himalayan. De fapt, Himalaia este încă în creștere!” (ref. 223)
Alt mod în care sunt formați munții este acela în care magma din interiorul Pământului este împinsă către suprafață, dar nu se crapă. Dacă magma se crapă la suprafață, avem un vulcan. Un alt mod de a forma un munte este prin eroziune și dacă avem un platou înalt, râurile vor săpa canale adânci în zonă. (ref. 224)
Comentatorii biblici, care promovează o interpretare literală a textelor biblice, susțin că în intervalul a câteva săptămâni, atât cât a durat așa zisa retragere a apelor de pe Pământ, Dumnezeu ar fi creat din nou uscatul. Apele nu s-au retras de fapt, nici nu aveau unde să se retragă, comentatorii respectivi sunt conștienți de lucrul acesta, ci Dumnezeu ar fi ridicat un nou uscat deasupra apelor. Aceasta ar fi însemnat o nouă creare a uscatului, dar creația era terminată deja și nu putem să presupunem că Dumnezeu a creat din nou așezarea Pământului după Potop.
„9. Şi a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul!” Şi a fost aşa. şi s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor şi s-a arătat uscatul. 10. Uscatul l-a numit Dumnezeu pământ, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 9-10)
Povestirile despre Potop sunt atât de absurde încât ne obligă să inventăm o nouă săptămână a creației, în care Dumnezeu ar fi creat din nou uscatul deoarece acesta ar fi fost anihilat de acel cataclism. De asemenea, având în vedere că plantele ar fi fost acoperite cu un strat gros de apă, ele nu mai puteau să facă fotosinteza și ar fi murit. Animalele ar fi murit și ele de foame și în felul acesta toată creația trebuia luată de la început. Cu toate acestea, Biblia ne spune că Dumnezeu a creat o singură dată Pământul și tot ce conține acesta, nu de două ori și ne mai spune că după prima creație El ar fi declarat că tot ce a creat era foarte bun.
„31. Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Facerea 1; 31)
Ideea este că implicațiile biblice ale Potopului nu se rezumă la cele descrise de Biblie, ci ar fi fost cu mult mai grave, având în vedere dimensiunile unui astfel de cataclism. O astfel de modificare bruscă și radicală a mediului ar fi distrus toate formele de viață, inclusiv cele aflate pe corabie, căci la coborârea de pe aceasta, mediul Pământului nu ar mai fi fost capabil să asigure subzistența acelor forme de viață.
Un astfel de scenariu, prin care apologeți ai Bibliei încearcă să explice unde ar fi dispărut apa care acoperea munții, după Potop, implică, pe lângă inundații catastrofale și nenumărate erupții vulcanice și de asemenea mari cutremure de pământ și toate produse în același timp.
Este adevărat că nu toți munții de pe Pământ sunt de natură vulcanică, dar mulți dintre ei au această natură și impactul pe care erupțiile vulcanice l-ar fi produs asupra atmosferei planetei noastre ar fi fost uriaș. Următorul citat explică acest fenomen:
„Iarna vulcanică, răcirea suprafeței Pământului care rezultă din depunerea unor cantități masive de cenușă vulcanică și de aerosoli sulfuroși în stratosferă. Aerosolii sulfuroși reflectă radiațiile solare și absorb radiațiile terestre. Împreună aceste procese răcesc troposfera de dedesubt. Dacă încărcătura de aerosoli este destul de semnificativă, poate rezulta în schimbări climatice la nivel global care pot să dureze ani după eveniment, cauzând distrugerea recoltelor, temperaturi scăzute, și condiții de vreme atipice pe suprafața planetei.” (ref. 225)
Refacerea florei pe Pământ, după presupusul Potop, ar fi fost imposibilă în condițiile unei iernii vulcanice, iar o astfel de iarnă s-ar fi produs negreșit dacă toți munții vulcanici de pe planeta noastră sau chiar numai o parte din aceștia, s-ar fi format în cele câteva săptămâni în care Biblia ne spune că s-ar fi retras apa Potopului.
O altă explicație puerilă, care încearcă să apere descrierile biblice ale Potopului, face din nou apel la un motiv lipsit de credibilitate. În ciuda vechimii lanțurilor muntoase ale Pământului, anumiți creaționiști susțin că înainte de Potop nu au existat munți înalți, ci doar dealuri:
„Se pare că la un moment dat, suprafețele de uscat ale pământului au fost împreună – nu separate de oceanele și mările pe care le găsim astăzi. Potopul ar fi alterat drastic forma suprafeței de uscat dinainte de Potop. Înainte de Potop este posibil să nu fi existat lanțuri muntoase uriașe, deoarece cartea Facerea se referă doar la „dealuri înalte” care au fost acoperite (Facerea 7: 19).” (ref. 226)
Din traducerile românești ale Bibliei nu rezultă această problemă, deoarece se folosește expresia „munți înalți” și nu dealuri înalte:
„19. Şi a sporit apa pe pământ atât de mult, încât a acoperit toţi munţii cei înalţi, care erau sub cer. 20. Şi a acoperit apa toţi munţii cei înalţi, ridicându-se cu cincisprezece coţi mai sus de ei.” (Facerea 7; 19-20)
În conformitate cu această teorie, Muntele Ararat ar fi fost fie un deal înalt sau ar fi fost creat în timpul Potopului. Acest munte este chiar locul unde ar fi debarcat pasagerii de pe corabia lui Noe, imediat după Potop.
Dacă Muntele Ararat a existat înainte de Potop, el nu poate fi considerat doar un deal înalt, deoarece atinge o înălțime de 5137 de metrii. În caz contrar, dacă Muntele Ararat ar fi fost creat în timpul Potopului, atunci Arca lui Noe s-ar fi aflat undeva în apropierea lui, chiar în timp ce acesta se ridica din ocean. Să ne imaginăm o corabie care plutește deasupra unei mări din care se ridică un munte foarte înalt, în cazul nostru de peste 5000 de metrii. Ce fel de plutire ar fi avut o astfel de corabie, plină până la refuz cu diverse animale? Animalele și oamenii de pe corabie ar fi fost aruncați în toate direcțiile o dată cu nava lor și nu există nici un indiciu care să ne confirme că vreo ființă vie ar fi putut supraviețui dezastrului. Dumnezeu nu ar fi săvârșit niciodată astfel de absurdități, deci nu avem motive temeinice să credem că povestirile despre Potop ar fi fost inspirate de El.
O altă soluție incoerentă, oferită de anumiți comentatori creaționiști, ne spune că dacă fundul oceanului s-ar fi ridicat cu 2000 – 3000 de metrii, în timpul Potopului, toate „dealurile înalte” ar fi fost inundate cu apă. După Potop, când apele ar fi trebuit să scadă, Dumnezeu ar fi ridicat în câteva săptămâni munții înalți care se cunosc în zilele noastre:
„În modelul pe care îl prezintă despre potop, bazat pe o mișcare catastrofică a plăcilor tectonice, Augustin și alții au propus că la începutul potopului, fundul oceanului s-ar fi ridicat rapid până la 2000 de metrii datorită unei creșteri în temperatură în timp ce s-au accelerat mișcările orizontale ale plăcilor tectonice. Aceasta ar fi aruncat apa mării pe uscat și ar fi cauzat inundații masive – poate ceea ce este bine descris ca fiind desfacerea „izvoarelor adâncului celui mare”. (ref. 227)
Astfel de scenarii fac totală abstracție de existența mediului de viață marin, care nu ar fi putut suporta aceste schimbări bruște. O creștere a temperaturii de natură să determine o ridicare a fundului mării cu 2000 de metrii ar fi ucis toate viețuitoarele din oceane, poate cu excepția unor microorganisme care rezistă la temperaturi foarte ridicate. În orice caz, astfel de condiții ar fi distrus aproape în totalitate creația lui Dumnezeu și este puțin probabil ca El să fi dorit să se întâmple acest lucru. De ce ar mai fi creat Dumnezeu Pământul și tot ce conține el, dacă la un moment dat s-a hotărât să distrugă tot ce a creat? Nu are nici un sens. În zilele noastre credincioșii fac mult caz de creația lui Dumnezeu, dar scapă din vedere că această creație nu ar fi putut supraviețui Potopului. În urma unui Potop, ca cel descris în Biblie, viața pe Pământ ar fi trebuit să pornească din nou de la cele mai elementare forme de viață și să ajungă la formele evoluate pe care le cunoaștem, printr-un proces de evoluție. Ar fi trebuit să fie un proces de evoluție deoarece Dumnezeu a creat Pământul și tot ce se află pe el, o singură dată nu de două ori, în conformitate cu Biblia.
Apologeții Bibliei for să ne facă să credem că toată Biblia este inspirată de Dumnezeu dar nu țin cont de absurditățile pe care ea le conține. Cum am putea să credem că Noe și familia sa, împreună cu o pereche din toate animalele de pe Pământ călătoreau liniștiți în timp ce fundul mării se ridica sub corabie cu 2000 de metrii. Acest lucru s-ar fi întâmplat la o temperatură înaltă, în condiții de erupții vulcanice și cutremure de pământ. Astfel de cutremure ar fi provocat valuri înalte și periculoase care ar fi transformat viața celor de pe corabie într-un haos de nedescris. Este îndeobște cunoscut ce ravagii poate să provoace un tsunami. Dacă nu s-ar fi scufundat, corabia lui Noe ar fi fost atât de tare zdruncinată încât este greu de presupus că ar fi rămas cineva întreg în interiorul ei. Acesta este contextul scenariului pe care ni-l oferă comentatorii biblici despre Potop și este unul care nu poate să aibă nimic a face cu Dumnezeu, care este înțelept și iubitor.
Structura Pământului nu ar permite, probabil, ridicarea doar a fundului oceanelor fără să afecteze și formele de relief ale uscatului care toate sunt așezate pe mantaua planetei noastre. Citatul următor face referire la acest aspect:
„Oamenii de știință care studiază Pământul și compoziția sa vă vor spune că Pământul este format din trei straturi principale. Noi ființele umane trăim pe stratul solid exterior numit crustă. Sub crustă se află mantaua, care este formată din magmă fierbinte și alte roci și minerale semi-solide. Activitatea tectonică în manta rezultă adesea în schimbări notabile în crusta pe care trăim, incluzând erupții vulcanice și cutremure de pământ. Sub manta, vom găsi miezul. Miezul Pământului este stratul cel mai adânc și cel mai fierbinte și este format și el din două straturi. Miezul exterior care se învecinează cu mantaua și miezul interior, care are formă de sferă și este făcut aproape în întregime din metal.” (ref. 228)
Orice avans al crustei Pământului presupune o activitate în mantaua acestuia, care ar fi afectat nu doar fundul oceanelor dar și uscatul. Ridicarea fundului mării fără o ridicare a uscatului este un model foarte problematic. Scenariul după care fundul oceanelor s-ar fi ridicat primul și după aceea s-ar fi înălțat munții, totul petrecându-se într-un interval foarte scurt de timp, cu scopul de a ucide majoritatea omenirii și animalelor, dar fără să distrugă complet mediul înconjurător al Pământului, este cea mai naivă povestire care poate să fie imaginată de mintea umană.
Cum se explică existența unor fosile marine pe culmile munților? Anumite zone care cândva au făcut parte din fundul oceanelor, în urma unor mișcări tectonice, au ajuns să devină culmi ale munților. Existența unor fosile marine pe culmile munților dovedește că anumiți munți s-au format prin propulsarea crustei marine din cauza activității care s-a petrecut în mantaua Pământului și nu poate servi în nici un fel la argumentarea unor teorii absurde privind formarea munților în decursul a câteva săptămâni, în timpul Potopului.
Nimic nu se leagă în povestirile despre Potop. Dacă înainte de Potop ar fi existat doar niște dealuri înalte și creația ar fi fost declarată foarte bună, de ce, după Potop, Dumnezeu ar fi creat în loc de dealuri înalte niște munți înalți? Oare Dumnezeu și-a schimbat gândurile și nu a mai considerat dealurile înalte foarte bune, ci a preferat să creeze munți înalți? Evident că nu s-a întâmplat așa. De fapt, creația în timpul Potopului a unor munți contrazice creația a tot ceea ce există pe Pământ în șase zile. În realitate, munții pe care îi cunoaștem în zilele noastre au o vechime mult mai mare decât presupusa vechime a Potopului și au apărut într-o lungă perioadă de timp, nu doar în câteva săptămâni.
Trebuie remarcat că teoria conform căreia toți munții înalți de pe Pământ ar fi apărut în timpul așa zisului Potop este contrazisă chiar de Biblie, care ne spune că apa s-a retras deoarece un vânt de la Dumnezeu a suflat deasupra Pământului și apa a dispărut:
„1. Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte.” (Facerea 8; 1)
Textul acesta induce idea că sub acțiunea vântului apele s-ar fi retras în mod similar cu situația în care vântul usucă un teren îmbibat cu apă. Vântul poate să usuce un obiect umed mai repede decât s-ar usca acesta fără acțiunea vântului, deoarece prin acțiune sa vântul mișcă aerul din jurul obiectului și îndepărtează aerul deja saturat cu apă. Cu toate acestea, vaporii de apă venind de la apele Potopului ar fi fost într-o cantitate așa de mare încât ar fi saturat complet atmosfera Pământului.
O dată aflate pe Pământ, apele Potopului nu ar mai fi putut să părăsească atmosfera Pământului, ci ar fi continuat să existe pe planeta noastră în una dintre cele trei forme, lichidă, solidă sau gazoasă. Gravitația Pământului nu permite apei să se disipeze în spațiul cosmic. Doar o foarte mică cantitate din unul din componenții apei, hidrogenul, poate părăsi atmosfera în timp prin dezintegrarea apei datorată radiațiilor ultraviolete, care eliberează un atom de hidrogen. Acest atom nu este legat gravitațional și poate depăși viteza de scăpare, relativ ușor. Acest proces însă nu ar fi permis apei să părăsească atmosfera Pământului în cantități mari și nu se poate face responsabil de retragerea apei după Potop. (ref. 229)
Nici un vânt de la Dumnezeu nu ar fi putut determina retragerea apelor Potopului, în ciuda a ceea ce spune Biblia. Dacă ar fi dus la evaporarea apei, atunci aceasta nu ar fi dispărut, ci ar fi rămas cuprinsă în atmosfera Pământului, putând să provoace oricând un nou Potop. Lucrul acesta este recunoscut în mod implicit de creaționiștii care inventează tot felul de teorii care încearcă să explice scăderea nivelului apei după Potop. Dacă vântul venit de la Dumnezeu ar fi putut să alunge apa de pe Pământ, nu ar mai fi fost nevoie de crearea munților prin ridicarea nivelului uscatului.
Locul unde Biblia ne spune că s-ar fi oprit corabia lui Noe este și el unul ciudat, pe culmea Muntelui Ararat. De ce nu a așteptat Noe ca nava lui să ajungă la nivelul unui platou, lucru care ar fi permis debarcarea tuturor animalelor în condiții de siguranță? Arca lui Noe a lovit mai întâi piscul cel mai înalt al muntelui și acesta a putut să fie văzut numai după trecerea unui anumit interval de timp de la momentul când a fost lovit de corabie.
„4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 4-5)
Debarcarea s-ar fi făcut pe culmea Munților Ararat și Noe ar fi așteptat până s-ar fi retras apa în locurile unde se află și astăzi. Prin urmare trebuie să ne imaginăm că Noe, familia sa și câte o pereche din toate animalele de pe Pământ au debarcat la o altitudine de peste 5000 de metrii și că au coborât cu toții în văile din jurul munților, cu excepția animalelor care trăiesc în munți:
„3. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor. 6. După patruzeci de zile, a deschis Noe fereastra, pe care o făcuse la corabie, 7. Şi a dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până ce a secat apa de pe pământ. 8. Apoi, după el a trimis porumbelul, ca să vadă de s-a scurs apa de pe pământ. 9. Porumbelul însă, negăsind loc de odihnă pentru picioarele sale, s-a întors la el, în corabie; căci era încă apă pe toată faţa pământului. Şi a întins Noe mâna şi l-a apucat şi l-a băgat la sine, în corabie. 10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, a dat iarăşi drumul porumbelului din corabie, 11. Şi porumbelul s-a întors la el, spre seară, şi iată avea în ciocul său o ramură verde de măslin. Atunci a cunoscut Noe că s-a scurs apa de pe faţa pământului. 12. Mai zăbovind încă alte şapte zile, iarăşi a dat drumul porumbelului şi el nu s-a mai întors. 13. Iar în anul şase sute unu al vieţii lui Noe, în ziua întâi a lunii întâi, secând apa de pe pământ, a ridicat Noe acoperişul corăbiei şi a privit, şi iată se zbicise faţa pământului. 14. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat. 15. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: 16. „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. 17. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ”. 18. Atunci a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui; 19. Toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate câte se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie.” (Facerea 8; 3-19)
Textele biblice cu privire la încetarea Potopului sunt un exemplu de absurditate. Corbul trimis de Noe nu s-a mai întors la el, deci a găsit un loc unde să se odihnească. Porumbelul trimis de Noe, după ce a trimis corbul, însă, nu a găsit loc de odihnă „căci era încă apă pe toată faţa pământului”. Cu alte cuvinte, pentru corb Pământul nu a fost complet acoperit de apă, dar pentru porumbel a fost. Cum se face că deși se arătase deja vârfurile munților, atunci când Noe a trimis pentru prima dată porumbelul, totuși pasărea nu a găsit un loc de odihnă pentru ea? Este vorba despre o absurditate ridicată la rangul de „cuvânt sfânt” de către învățăturile religioase. Mai mult, la cea de a doua călătorie a porumbelului, acesta s-ar fi întors cu o ramură verde de măslin în cioc. De unde putea porumbelul să găsească o ramură verde de măslin, dacă întregul Pământ a fost acoperit de apă pentru câteva luni și măslinii, la fel ca toate celelalte plante, ar fi murit din cauza imposibilității de a efectua fotosinteza? Nici vorbă de ramură verde de măslin în perioada imediat următoare retragerii apelor Potopului. După ce s-au arătat vârfurile munților, Noe a mai așteptat 40 de zile apoi a dat drumul corbului și imediat după el a trimis porumbelul pentru prima dată. Noe a mai așteptat încă șapte zile și a trimis porumbelul a doua oară. Aceea ar fi fost ocazia în care porumbelul s-ar fi întors cu ramura verde de măslin în cioc. Chiar dacă din măslinii morți ar fi supraviețuit vreo sămânță, totuși aceasta nu ar fi avut timp să încolțească și să producă un copac cu ramuri în decursul a 47 de zile. Dacă cineva crede că o sămânță de măslin poate să producă ramuri în 47 de zile trebuie să poată demonstra acest lucru. Chiar dacă o sămânță de măslin ar fi produs un mic vlăstar verde, adică una sau două frunzulițe fragile în 47 de zile, acestea nu ar fi echivalat cu o ramură verde de măslin. Cu toate acestea, trebuie remarcat că semințele de măslin germinează în 40 de zile sau mai mult, deci nici vorbă de ramură verde de măslin într-un interval așa de scurt. Semințele de măslin ar fi putrezit sub apele Potopului, dar dacă vreuna ar fi supraviețuit nu ar fi avut cum să germineze și genereze o plantă sub apele apărute în timpul acestuia. Textul biblic vorbește de o ramură verde de măslin și nu de un răsad care ar fi fost distrus, dacă porumbelul l-ar fi smuls din pământ. Acesta poate fi considerat un amănunt periferic dar se adaugă la nenumăratele inadvertențe ale textelor biblice despre Potop.
Descrierea biblică a Potopului nu corespunde cu lumea reală. Nimic nu se leagă într-un mod convingător. Cele mai mici detalii ale narațiunilor despre Potop sunt absurde și nu se armonizează cu întregul dat de imaginea generală a unui astfel de eveniment.
Despre locul în care Biblia ne spune că s-ar fi oprit corabia lui Noe mai trebuie făcute unele precizări. Atunci când Pământul ar fi fost complet eliberat de apele Potopului, Noe s-ar fi aflat la mare altitudine și împreună cu el s-ar fi găsit și câte o pereche din toate animalele de pe planeta noastră. Trebuie să remarcăm că 5000 de metrii reprezintă o altitudine la care se resimte răul de înălțime cu toate consecințele sale negative:
„La peste 2000 de m saturația arterială în oxigen este păstrată, în timp ce presiunea parțială a oxigenului scăzută este responsabilă de hipoxie, răul de altitudine fiind obișnuit. În cazul altitudinilor de peste 3500 de m saturația arterială a oxigenului nu este păstrată, astfel încât o hipoxie extremă poate apărea în timpul somnului, al efortului fizic sau odată cu răul acut de altitudine, edemul cerebral și cel pulmonar fiind frecvente la aceste altitudini.” (ref. 230)
După o călătorie în condiții de lipsă totală de igienă, determinată de imposibilitatea ca spațiile pentru animale să fie curățate de doar 8 oameni care se aflau pe corabie, cu toți virușii și toate bacteriile la bord, după ce, conform unor teorii, ar fi suferit efectele valurilor tsunami și ale erupțiilor vulcanice, după un an și zece zile, când hrana animalelor și apa de băut se epuizaseră de mult, oamenii și animalele s-au trezit la o altitudine de peste 5000 de metrii deasupra mării pe culmile Munților Ararat.
Orice proces de adaptare la altitudine înaltă ar fi presupus o foarte bună hidratare a organismului. Aclimatizarea este de multe ori însoțită de o pierdere de fluid, deci cine se urcă la altitudini mari are nevoie să bea multe lichide pentru a rămâne hidratat cum se cuvine. Procesul de aclimatizare este inhibat de deshidratare, deci aceasta nu este doar o recomandare facultativă, ci este o cerință importantă. Oamenii care călătoresc la mari altitudini trebuie să mănânce o dietă bogată în carbohidrați. (ref. 231)
Având în vedere condițiile de după Potop, oamenii și animalele nu ar fi fost în situația de a avea o bună hidratare și nici o dietă corespunzătoare, care să le permită să facă față unei altitudini mari. Ce fel de hrană ar fi găsit oamenii și animalele pe culmea Munților Ararat, după coborârea de pe corabie? De unde s-ar fi extras apa de băut pentru oameni și pentru animale? Rezervele de hrană și de apă de băut, aflate pe corabie, pentru oameni și animale ar fi fost de mult epuizate și Munții Ararat nu aveau cum să le ofere nici hrană și nici apă de băut. Plantele de pe Pământ ar fi fost moarte din cauza faptului că, în timpul Potopului, ele ar fi fost acoperite de un strat gros de apă, peste 200 de metrii adâncime, și ar fi fost în imposibilitatea de a face fotosinteza. Din cauza dispariției plantelor, animalele erbivore ar fi murit de foame sau ar fi sfârșit mâncate de animalele carnivore.
După ce ar fi terminat de mâncat animalele erbivore, animalele carnivore ar fi murit și ele de foame, neavând altă hrană la dispoziție. Pentru ca să adauge și mai multă confuzie la niște povestiri care sunt și așa incoerente, Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi aprobat consumul cărnii animale imediat după terminarea Potopului. Acel moment ar fi fost cel mai nepotrivit moment posibil pentru a da o astfel de aprobare de acest fel. Pe Pământ exista doar câte o pereche din toate animalele care au trăit înainte de Potop, ce sens ar fi avut ca Dumnezeu să permită consumul cărnii unora din acele animale? Nu ar fi avut nici un sens deoarece uciderea acelor animale ar fi determinat dispariția acelui fel de viețuitoare de pe Pământ. Dacă Dumnezeu ar fi dorit să salveze animalele pe corabia lui Noe, atunci El nu ar fi aprobat dispariția unora dintre ele, imediat după coborârea de pe corabie, deoarece aceasta ar fi negat scopul inițial.
„3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” (Facerea 9; 3)
Din nou suntem puși în fața unei contradicții a Bibliei. În cartea Facerea 9; 3 ni se spune că oamenii au primit aprobarea să mănânce din toate animalele de pe Pământ, dintre care unele erau socotite a fi curate, iar celelalte necurate. Știm despre această diferențiere din afirmația, pe care o face Biblia, că după Potop Noe ar fi sacrificat animale curate lui Dumnezeu:
„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic. (Facerea 8; 20)
Oare Dumnezeu i-ar fi permis lui Noe și urmașilor lui să mănânce animale necurate, atunci când i-ar fi dat voie să mănânce din toate animalele de pe Pământ? Dacă Dumnezeu ar fi făcut această diferențiere, care este consemnată și de legile lui Moise, atunci El nu ar admis niciodată ca oamenii să mănânce animale necurate, într-o lume care trebuia să fie mai bună ca cea dinainte. Prin urmare, mesajul transmis în cartea Facerea 9; 3 este o pură invenție umană deci putem să fim siguri că nu toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, așa cum scrie în 2 Timotei 3; 16-17.
Dacă cineva se îndoiește de faptul că nu toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu, atunci există și proba care poate să dovedească acest lucru. Ni se spune că după Potop Noe ar fi sacrificat din animalele curate de pe Pământ. Care sunt aceste animale curate? Oile, caprele, boii și vacile fac parte din această categorie. Pe corabia lui Noe ar fi trebuit să fie câte o pereche din aceste animale curate. Dacă după terminarea Potopului, Noe ar fi sacrificat perechea respectivă de animale curate cum se face că astăzi mai trăiesc pe Pământ oi, capre, boi și vaci? Nu ar fi existat nici o altă posibilitate de reproducere a acestor animale, deoarece creația lui Dumnezeu s-a terminat cu mult înainte de presupusul Potop.
„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 19-20)
Să nu uităm că oile, caprele, boii și vacile au fost animalele cele mai sacrificate prin legile lui Moise deci, ca să îi facă pe plac lui Dumnezeu, Noe ar fi trebuit ca și el să sacrifice aceleași feluri de animale.
Faptul că pe Pământ există oi, capre, boi și vaci reprezintă dovada clară că Noe nu a sacrificat din animalele curate pe care le-a luat cu el pe corabie. De fapt, corabia lui Noe nu a existat și povestirile despre Potop sunt doar mituri, nu reflectă realitatea.
Un alt aspect foarte important, care pledează împotriva posibilității producerii unui Potop ca cel descris în Biblie, și care să permită, după terminarea lui, continuarea vieții pe Pământ este lipsa de suficient oxigen atmosferic care s-ar fi resimțit după acel eveniment. Acest oxigen este produs de plantele din oceane și de pe uscat și în lipsa lor atmosfera nu ar conține suficient oxigen care să asigure viața pe Pământ. Plantele, cu excepția unora din plantele marine, ar fi murit acoperite cu un strat de apă mai mare de 200 de metrii, din cauza lipsei fotosintezei. Dacă s-ar fi produs și o activitate vulcanică intensă, atunci iarna vulcanică care s-ar fi instalat ar fi contribuit la dispariția urmelor de viață vegetală care ar mai fi rămas.
În afara oricăror argumente, generate de lipsa coerenței sau imposibilitatea practică de a se realiza, care fac ca cele două povestiri să fie incredibile, există un alt argument legat de sensul celor două narațiuni despre Potop. Ce rost ar fi avut Potopul? Ce ar fi realizat Dumnezeu în urma distrugerii unui număr așa de mare de oameni și animale și a punerii în pericol a ecosistemului Pământului? Tot ce face Dumnezeu urmărește un scop superior, care produce efecte pozitive. Ce scop superior și ce efecte pozitive ar fi produs Potopul? Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat Potopul nu ar fi avut nici un scop rațional și nici un fel de efecte pozitive. Lucrul acesta ne poate convinge că un astfel de eveniment nu a fost niciodată cauzat de Dumnezeu.
După Potop lumea a fost mai rea, nu a fost mai bună decât înainte de acel presupus eveniment. De exemplu, narațiunea privitoare la Sodoma și Gomora se referă la întâmplări care s-ar fi produs după Potop și nu înaintea lui. Potopul nu a fost un tratament potrivit pentru corupția și păcatele oamenilor. Lumea de după Potop nu a fost scutită de războaie și diverse dezastre, ea a fost traversată de nenumărate tragedii. Dacă cineva crede că Potopul ar fi determinat dispariția uriașilor de pe Pământ atunci poate să verifice că acei uriași au apărut și după acea calamitate, după cum ne informează Biblia (Numerii 13; 33). Potopul deci nu a fost eficient nici măcar pentru eliminarea uriașilor de pe Pământ.
Chiar dacă o persoană cu numele Noe ar fi fost onestă în fața lui Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că și urmașii lui ar fi avut aceeași atitudine față de El. Confuzia dintre onestitatea unuia și cea a urmașilor lui dovedește o mare naivitate din partea autorilor textelor respective. O astfel de naivitate nu se poate pune, în nici un caz, pe seama lui Dumnezeu, ci trebuie pusă pe seama oamenilor. De aceea, afirmația că textele respective din Biblie au fost inspirate de Dumnezeu este chiar ea o naivitate.
Ar fi fost Potopul, dacă s-ar fi întâmplat, un remediu împotriva stricăciunii oamenilor și a violenței lor? Biblia ne spune că după Potop Dumnezeu ar fi îngăduit consumul cărnii și lucrul acesta ar fi agravat, în nici un caz nu ar fi ameliorat, nivelul de violență din lume. Oamenii ar fi devenit mai violenți cu animalele și acestea ar fi devenit mai violente între ele.
Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi avut de două ori regrete, o dată în legătură cu crearea omului și a doua oară din cauza distrugerii prin Potop a unei mari populații:
„11. Pământul însă se stricase înaintea feţei lui Dumnezeu şi se umpluse pământul de silnicii. 12. Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ. 13. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Noe: „Sosit-a înaintea feţei Mele sfârşitul a tot omul, căci s-a umplut pământul de nedreptăţile lor, şi iată Eu îi voi pierde de pe pământ.” (Facerea 6; 11-13)
Ce l-ar fi putut face pe Dumnezeu să regrete aducerea apelor Potopului asupra Pământului? Biblia ne arată pe Dumnezeu ca și cum El nu ar ști dinainte ceea ce urmează să se întâmple sau efectele a ceea ce hotărăște să îndeplinească. Aceasta nu poate să fie decât o imagine falsă a lui Dumnezeu, dacă El este așa cum se propovăduiește de mulți, Atotputernic, Atotștiutor și Atotprezent. În orice caz, așa cum este descris de cartea Facerea, Dumnezeu nu poate să fie Acela de la care oamenii așteaptă mântuire.
„9. „Iată Eu închei legământul Meu cu voi, cu urmaşii voştri. 10. Şi cu tot sufletul viu, care este cu voi: cu păsările, cu animalele şi cu toate fiarele pământului, care sunt cu voi, cu toate vietăţile pământului câte au ieşit din corabie; 11. Şi închei acest legământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul”. (Facerea 9; 9-11)
Dacă Dumnezeu dispune de o putere așa de mare și se bazează pe emoții și nu pe rațiune și dacă își exercită puterea atunci când îi pare rău de ceea ce face, atunci înseamnă că oamenii trebuie să suporte consecințele greșelilor Lui. Dumnezeu însă nu este așa cum îl descrie cartea Facerea, ci așa cum îl experimentăm noi în viețile noastre. Cartea Facerea este o colecție de mituri influențate de mitologia sumeriană dar Tatăl ceresc nu a creat lumea în șase zile și nu a adus apoi Potopul asupra ei.
În cartea Facerea, Dumnezeu se arată foarte hotărât împotriva celor care omoară alți oameni:
„6. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său.” (Facerea 9; 6)
Venind de la o Persoană care a luat atât de multe vieți omenești în timpul Potopului, fără nici o finalitate pozitivă, această grijă pentru viețile oamenilor pare a fi fără sens. Dacă Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul Său, de ce ar fi omorât atât de mulți oameni, care aveau același chip ca și El, în timpul Potopului? Aceasta este o contradicție fundamentală a Bibliei. Dacă Dumnezeu ar fi hotărât să aducă Potopul cu adevărat, atunci El nu i-ar fi tratat pe oameni ca pe niște ființe create după chipul Său, ci ca pe niște ființe inferioare ale căror vieți ar fi fost lipsite de valoare. Aceasta este logica holocaustului. Dumnezeu ca Ființă superioară omoară nediscriminat majoritatea omenirii deoarece îi consideră pe oameni inferiori din punct de vedere moral. Această așa zisa moralitate, promovată de cartea Facerea este, de fapt, o atitudine profund imorală. Povestirile despre Potop din Biblie sunt produsul imaginației umane, care extrapolează autoritatea conducătorilor de pe Pământ către un lider suprem al cosmosului, care conduce universul în același mod în care liderii pământești conduc populațiile din subordinea lor. În această concepție universul este condus de un rege sau un împărat cu puteri absolute și care are drept de viață și de moarte asupra oamenilor.
Dacă religia creștină ne cere să îl considerăm pe Dumnezeu, așa cum apare în V.T., ca pe un model de comportament pentru noi, atunci acesta ar fi un exemplu rău care nu trebuie în nici un caz urmat. Mulți Creștini îl identifică pe Isus (Iisus) cu Yehova din V.T. dar în nici un caz nu se poate face o astfel de confuzie, având în vedere deosebirea uriașă de abordare a realității între Dumnezeu, așa cum apare în V.T. și Isus (Iisus). Hristos ne-a spus despre Dumnezeu că își iubește vrășmașii, fiind în felul acesta perfect, dar în V.T. Dumnezeu îi urăște și îi distruge pe toți aceia și acelea care nu corespund standardelor Lui, chiar dacă nu sunt în mod direct dușmanii Lui.
Potopul nu a schimbat nimic în caracterul uman și nici nu putea să facă așa ceva. Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat, Potopul ar fi fost un mijloc inadecvat de a schimba umanitatea în bine și Dumnezeu niciodată nu ar fi folosit o astfel de metodă pentru a îi corecta pe oameni știind că ei nu pot să fie corectați în acest fel.
- 41 -
Există argumente serioase care ne arată că Facerea conține două povestiri care relatează despre Potop și nu doar o singură narațiune pe această temă. Această observație de început are serioase implicații în legătură cu credibilitatea acestor narațiuni. Am să abordez cele două povestiri despre Potop din două perspective diferite. În prima, voi examina contradicțiile interne ale fiecăreia dintre cele două povestiri. În cea de a doua, mă voi ocupa de relația dintre povestirile despre Potop și viața reală care le contrazice.
Povestirile despre Potop reprezintă două narațiuni diferite, venind din două surse diferite, combinate între ele de un redactor care a dorit să le transforme într-o povestire fluentă, dar nu a reușit. Următorul citat sintetizează bine cauza atâtor contradicții pe care le conține Biblia, în ceea ce privește descrierea Potopului din cartea Facerea:
„ … Narațiunea despre presupusul Potop din cartea Facerea este de fapt un amestec a două tradiții textuale diferite, fiecare exprimând istoria în termenii ei, în limba ei și acordând propria ei importanță. Contradicțiile sunt de aceea un produs a punerii împreună a acestor două povestiri.” (ref. 152)
Oricine poate citi textele biblice și poate observa diferențe evidente în descrierea presupusului Potop. Care a fost cauza care l-a determinat pe Dumnezeu să declanșeze Potopul? Biblia ne oferă două motive diferite. Primul text biblic precizează următoarele:
„5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, 6. I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ.” (Facerea 6; 5-6)
Cel de al doilea text extinde motivația declanșării Potopului și la animale. Procedând în acest fel, textul biblic contrazice un alt text conținut de Biblie care pretinde că toate animalele ar fi mâncat numai vegetale până la Potop. Dacă mâncau numai iarbă și alte vegetale, cum se face că animalele au devenit excesiv de violente? Dacă erau ierbivore nu puteau să depășească un grad natural de violență care însă nu implica și uciderea pentru hrană a altor animale.
La o primă citire se creează aparența că cele două comentarii se completează unul pe celălalt și, dacă ar fi așa, nu ar fi nimic rău în asta. De fapt, este vorba despre o repetare a povestirii și o abordare diferită a aceleași teme. În versetul 5, omenirea a fost problema, dar în versetele 11 și 13, tot trupul se abătuse de la calea sa pe Pământ, deci și animalele erbivore deveniseră stricate, nu doar omenirea. Aceasta este o mare absurditate deoarece animalele erbivore nu făceau altceva decât supraviețuiau conform instinctelor lor.
În cartea Facerea capitolul 2, Adam și animalele au fost create în același fel, din țărâna Pământului. În acest capitol Dumnezeu ar fi căutat un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor dar bineînțeles că nu avea cum să găsească așa ceva. De fapt, Dumnezeu nici nu s-ar fi apucat să caute un ajutor potrivit pentru om în rândul animalelor și afirmația Bibliei că El ar fi făcut acest lucru dovedește că totul nu este decât o legendă fără nici o legătură cu adevărul.
A blama animalele că și-ar fi stricat calea pe Pământ este un nonsens. Dumnezeu a creat animalele, după soiul lor, și nu avea de ce să le reproșeze că se comportau ca niște animale, adică fără conștiință. Chiar dacă unele animale, în lupta lor pentru hrană, deveneau câteodată violente, ele nu puteau să fie considerate răspunzătoare de comportamentul lor. Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi preferat o jertfă de sânge nu una de mâncare, jertfa lui Abel, nu jertfa lui Cain. Dacă lucrurile ar fi stat astfel, atunci înseamnă că El nu ar fi fost împotriva violenței, atâta vreme cât jertfa lui Abel s-a obținut prin exercitarea violenței asupra unui animal. Este o perspectivă contradictorie, generată de texte care nu se armonizează între ele.
Dacă însă unele animale au fost de la început prădătoare și dacă Biblia ne dezinformează când afirmă că Dumnezeu a atribuit ca hrană, la început, atât pentru oameni cât și pentru animale, numai vegetație, atunci violența animalelor carnivore era un lucru firesc, care nu li se putea reproșa acestora. Dacă Dumnezeu ar fi creat animalele după soiul lor, atunci El ar fi generat și animalele carnivore, căci, conform perspectivei creaționiste, animalele carnivore nu ar fi putut să evolueze din animale erbivore, ele fiind soiuri diferite. Un soi nu ar fi putut să devină un alt soi prin evoluție, contrazicând creația lui Dumnezeu.
Mulți afirmă că după căderea primilor oameni în păcat toată natura s-ar fi schimbat în rău, dar dacă ar fi așa, de ce a mai așteptat Dumnezeu ca omenirea să se înmulțească și numai după aceea s-a decis să o distrugă? Văzând că natura s-a transformat în ceva mai rău decât a fost înainte de căderea oamenilor în păcat, Dumnezeu ar fi trebuit să prevadă felul cum se vor desfășura lucrurile în viitor și că răul respectiv se va accentua. Dumnezeu este Atotștiutor, El nu trebuia să vadă felul în care a evoluat pe parcurs, ci ar fi știut dinainte modul de dezvoltare a răului pe Pământ. Dacă este așa, atunci întreaga poveste este o culme a absurdului și creează o imagine greșită despre Dumnezeu. Povestea ne spune că după căderea primilor oameni în păcat Dumnezeu a așteptat ca omenirea să se înmulțească pentru ca să omoare cât mai mulți oameni cu putință, inclusiv copii nevinovați.
Numărul animalelor, pe care Noe le-ar luat în corabie, diferă între cele două povestiri ale Potopului.
„2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 2-3)
În comparația cu următoarele texte:
„7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. 8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe. (Facerea 7; 7-9)
„14. Si toate fiarele după fel si toate dobitoacele după fel si toate târâtoarele ce se târăsc pe pământ după fel si toate înaripatele după fel 15. au intrat la Noe in corabie, doua cate doua din tot trupul care are'n el suflare de viață. 16. Si cele ce-au intrat - o parte bărbătească si-o parte femeiasca din tot trupul - au intrat precum ii poruncise Dumnezeu lui Noe. Si Domnul Dumnezeu i-a închis corabia pe dinafara.” (Facerea 7; 14-16)
După cum se poate vedea suntem într-o dilemă. Ori a luat Noe câte șapte perechi de animale curate și a sacrificat o parte din ele după Potop, ca jertfe aduse lui Dumnezeu, ori a luat câte două perechi din animalele curate și atunci când le-a sacrificat specia respectivă a dispărut de pe fața Pământului. Editorul celor două povești a observat acest amănunt dar nu a găsit soluția definitivă la această dilemă. Din această cauză a prezentat ambele povestiri, poate ca să își aleagă fiecare cititor ce dorește. Textele respective nu sunt inspirate de Dumnezeu, căci dacă ar fi fost, ele nu s-ar fi contrazis între ele. Dumnezeu știa exact câte animale a luat Noe în corabie și dacă povestea respectivă ar fi fost adevărată, El nu ar fi dictat o dată versiunea cu două animale curate și altă dată varianta cu șapte animale curate, dar povestea nu este adevărată, ci este o legendă.
Este ușor de observat pentru oricine că în unul dintre texte numărul de animale curate este câte șapte perechi din fiecare și că în celelalte texte numărul de animale curate este câte o pereche din fiecare soi. Aceasta nu este o greșeală banală deoarece ne arată că există diferențe între texte și că astfel de diferențe ne vorbesc despre autori diferiți ai acelor scrieri.
Este posibil ca versiunea inițială să fi conținut câte o pereche de animale curate, dar editorii târzii ai textelor V.T. să fi observat neconcordanța lor cu legile sacrificiilor, prescrise de Dumnezeu pentru poporul evreu în timpul lui Moise, și să încerce să le pună în acord. Dacă Noe a adus sacrificii lui Dumnezeu, el nu putea să sacrifice decât animale curate dar dacă acestea ar fi dispărut nu ar mai fi rămas nimic de sacrificat prin legile Lui Moise. Este clar că versiunea inițială a povestirii Potopului a fost considerată de redactorii târzii ai textelor respective ca fiind rezultatul unor creații omenești și nu al unei inspirații divine, căci altfel nu și-ar fi permis să o modifice.
„20. Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din toate păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic.” (Facerea 8; 20)
Cât de mult a durat Potopul, în conformitate cu scrierile Bibliei? Suma totală a numărului de zile, cât ar fi durat acel presupus eveniment catastrofic pe Pământ, se află cuprinsă în mai multe texte biblice:
„24. 24. Iar apa a crescut mereu pe pământ, o sută cincizeci de zile.” (Facerea 7; 24)
Găsim scrisă de asemenea și următoarea completare:
„1. Dar şi-a adus aminte Dumnezeu de Noe, de toate fiarele, de toate animalele, de toate păsările şi de toate vietăţile ce se mişcă, câte erau cu dânsul în corabie; şi a adus Dumnezeu vânt pe pământ şi a încetat apa de a mai creşte. 2. Atunci s-au încuiat izvoarele adâncului şi jgheaburile cerului şi a încetat ploaia din cer. 3. După o sută cincizeci de zile, a început a se scurge apa de pe pământ şi a se împuţina. 4. Iar în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, s-a oprit corabia pe Munţii Ararat. 5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 1-5)
Chiar dacă apa a crescut pe Pământ vreme de 150 de zile totuși Potopul a durat mai mult decât atât, având în vedere că apa nu s-a retras imediat și că retragerea ei a durat încă o perioadă de timp.
Ca să ajungă corabia să se oprească pe vârful Munților Ararat ar fi trebuit ca apa să coboare de la nivelul Munților Himalaia la nivelul Munților Ararat din momentul când a început să se retragă și până în luna a șaptea, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia. Să nu uităm că Biblia ne spune că apele Potopului ar fi acoperit vârfurile munților celor mai înalți. Cel mai înalt vârf al Munților Himalaia se află la o înălțime de 8850 m și cel mai înalt vârf al Munților Ararat se înalță la 5165 m deasupra nivelului mării. Diferența de nivel între Munții Himalaia și Munții Ararat, socotită între cele mai înalte piscuri ale lor, este de 3685 m. Apele Potopului ar fi trebuit să scadă cu 3685 m în intervalul dintre cele 150 de zile după care a început să se retragă apa și luna a șaptea, ziua a douăzeci și șaptea a acestei luni. Care lună, a cărui an. Din exprimarea succintă a Bibliei ar trebui să se înțeleagă că este vorba de același an cu anul în care apa a început să scadă. Biblia însă nu ne spune în ce lună a început să scadă apa de pe Pământ, în urma Potopului. Lucrul acesta se poate deduce din următorul text biblic:
„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. (Facerea 7; 11-12)
Apa a crescut deci pe Pământ timp de 150 de zile din luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia până în luna a şaptea, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, deci timp de 5 luni. Atunci când apa a început să scadă i-a trebuit două luni și trei zile să ajungă de la nivelul Munților Himalaia la înălțimea Munților Ararat, atunci când a început să se vadă vârful munților.
„5. Apa a scăzut mereu până în luna a zecea; iar în ziua întâi a lunii a zecea s-au arătat vârfurile munţilor.” (Facerea 8; 5)
Care ar fi fost deci ritmul de scădere al apelor conform textelor menționate? Dacă împărțim 3685 m la 63 de zile obținem 58,49 m de scădere a apelor pe zi. Trebuie să vedem dacă Biblia este consecventă în descrierile ei și dacă acest ritm de scădere al apei se păstrează și în textele biblice următoare sau dacă este contrazis de ele.
La început arca a lovit munții și după alte două luni și treisprezece zile vârfurile munților ar fi devenit vizibile. Cât de adânc a fost arca adâncită în apă? Dacă arca a avut înălțimea de aproximativ 15 metri, o parte importantă a înălțimii sale, probabil aproximativ 10 m, a fost sub ape. Atunci când vasul a lovit muntele Ararat, oprindu-se mai întâi cu partea cea mai de jos a sa, a fost nevoie de încă două luni și 13 zile pentru ca apa să se retragă 10 m în adâncime. Lucrul acesta se poate stabili după timpul pe care cartea Facerea ne spune că s-a scurs între oprirea făcută de navă și momentul când s-a văzut vârful munților, luându-se în considerare și înălțimea navei.
Aceste texte biblice nu păstrează ritmul de scădere al apei, prevăzut de textele anterioare care ne arătau o scădere cu 58,49 m pe zi, ci ne propun un alt ritm de scădere care se obține din numărul de zile care s-ar fi scurs de la data când corabia ar fi lovit Muntele Ararat și până când s-ar fi văzut vârfurile acelor munți. Dacă împărțim 73 de zile la 10 m, cât ar fi fost nevoie să scadă apa pentru a se vedea vârfurile Munților Ararat, obținem un ritm de scădere a apei de 7,3 m pe zi. Este vorba de o diferență de 8 ori mai mică în ritmul de coborâre al apei pe Pământ, după Potop, între coborârea de la nivelul Munților Himalaya și până la nivelul Munților Ararat și scăderea de la nivelul Munților Ararat până la nivelul mării. Această scădere de ritm nu are nici o justificare. Mai mult, fiind vorba de mult mai multe forme de relief de la înălțimea de 5165 m până nivelul mării, ritmul de scădere al apei ar fi trebuit să se mărească simțitor și nu avea nicidecum de ce să scadă deoarece volumul apei dislocate ar fi fost mai mic. Aceste calcule ne arată că povestirile despre un Potop universal sunt invenții omenești care puteau să aibă ca bază inundații locale catastrofale, dar nicidecum acoperirea întregului Pământ cu apă, până la nivelul munților celor mai înalți.
Dacă folosim ca bază de calcul ritmul de scădere al apei de 7,3 m pe zi, ne putem întreba cât timp i-ar fi trebuit acesteia să coboare 5137 m, înălțimea Muntelui Ararat, în așa fel încât câmpiile să devină vizibile? Transformând lunile în zile, apa ar fi coborât 10 m în aproximativ 73 de zile adică un metru la fiecare 7,3 zile. Dacă împărțim 5137 m la 7,3 m, atât cât ar fi coborât apa într-o zi, obținem numărul de zile necesar pentru ca apa să ajungă la nivelul mării, 703,6 zile. Acest număr de zile, transformat în ani, ne dă un total de 1,9 ani atunci când socotim anul ca având în medie 365,2 zile. Aceste cifre ne arată cât de aberante sunt așa zisele informații pe care le conține cartea Facerea cu privire la Potop. 1,9 ani este o perioadă de timp foarte mare, care nu ar fi permis oamenilor și animalelor de pe arcă să supraviețuiască în lipsă de hrană și apă potabilă. Cifrele folosite în cartea Facerea sunt cu totul arbitrare și nu reflectă nimic care să ne îndrepte atenția către lumea reală.
În momentul în care arca ar fi lovit Muntele Ararat, vârful muntelui nu ar fi putut să fie văzut deoarece se afla sub ape, după cum ne spune cartea Facerea capitolul 8, versetele 4-5. Dacă înălțimea apei ar fi fost la același nivel ca și vârful muntelui sau un pic deasupra acelei înălțimi, ca să permită apei să acopere muntele, arca nu ar fi putut să lovească nimic altceva decât vârful, care se afla sub ape. Ar fi fost imposibil pentru vasul respectiv să lovească un nivel mai aproape de baza muntelui, dacă luăm în considerare că Biblia precizează că înălțimea navei ar fi fost de 13,5 m și că nivelul cel mai înalt al muntelui se afla sub ape.
Vârfurile munților, de regulă, nu sunt ca un fel de platou drept, ci sunt în pantă și chiar ascuțite. Dacă există și excepții, nici unul dintre vârfurile Muntelui Ararat nu reprezintă una dintre ele. Oricine poate să vadă pe Internet imagini cu vârfurile Muntelui Ararat. Există două piscuri importante ale Muntelui Ararat, Marele Ararat și Micul Ararat. Dacă amândouă ar fi fost acoperite de apă, deoarece între ele există o importantă diferență de nivel, corabia lui Noe ar fi trebuit să lovească Marele Ararat, adică vârful cel mai înalt.
O corabie care ar lovi vârful Muntelui Ararat, dacă acesta ar fi acoperit de ape, ar fi în situația unui naufragiu care ar pune în pericol viața echipajului ei. Dacă corabia ar fi lovit vârful Muntelui Ararat, singura posibilitate reală, în condițiile descrise de Biblie, atunci persoanele aflate la bord nu ar fi avut cum să vadă vârful muntelui, deoarece acesta s-ar fi aflat situat dedesubtul corăbiei. Oricum alte vârfuri ale munților, alții decât muntele Ararat, care erau la mai mare înălțime ar fi ieșit primele la iveală, o dată cu retragerea apelor Potopului, fără să le vadă nici un om.
Să ne imaginăm acum viața animalelor pe arca lui Noe, după naufragiul suferit de aceasta, după ce s-a lovit de vârful Muntelui Ararat. După coborârea de pe arcă, animalele ar fi trebuit să trăiască izolate pe vârful muntelui, deoarece apa ar fi avut nevoie de 1,9 ani ca să ajungă la poalele muntelui. Muntele Ararat, care nu oferă o gamă foarte largă de hrană, ar fi fost profund afectat de apele care l-ar fi acoperit mai mult decât 213 zile. Apele ar fi distrus întregul habitat și multe plante ar fi putrezit sub apă. Când apele ar fi început să se retragă, întreaga rezervă de hrană și apă cu care Noe ar fi pornit la drum, ar fi fost deja epuizată.
Noe nu a văzut orizontul, imediat după ce apele au început să se retragă, din acest motiv el a trebuit să trimită păsări ca să își dea seama dacă terenul era uscat sau nu. Oare de ce nu ar fi fost Noe în măsură să vadă orizontul și ar fi avut nevoie de păsări pentru a înțelege dacă terenul era uscat sau nu? Noe nu putea să iasă pe punte și avea la dispoziție o fereastră de dimensiuni foarte mici, care nu îi permitea să vadă orizontul. În mod firesc, Noe ar fi trebuit să vadă orizontul de pe puntea navei pe care se afla și ar fi trebuit să știe dacă nava ar fi fost aproape de un teritoriu uscat sau nu. Povestirea este neverosimilă deoarece este total nerealistă și conține detalii absurde.
Biblia ne spune că Noe a rămas pe corabie până când apa s-a retras complet și Pământul a scos la iveală zone de uscat:
„14. Iar în luna a doua, la douăzeci şi şapte ale lunii acesteia, pământul era uscat. 15. Atunci a grăit Domnul Dumnezeu lui Noe şi a zis: 16. „Ieşi din corabie tu şi împreună cu tine femeia ta, fiii tăi şi femeile fiilor tăi. 17. Scoate de asemenea împreună cu tine toate vietăţile, care sunt cu tine, şi tot trupul, de la păsări şi până la animale, şi toate vietăţile ce se mişcă pe pământ, ca să se împrăştie pe pământ, să se prăsească şi să se înmulţească pe pământ”. 18. Atunci a ieşit Noe din corabie; şi împreună cu el au ieşit fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui; 19. Toate fiarele, toate animalele, toate păsările şi toate câte se mişcă pe pământ, după felul lor, au ieşit din corabie. (Facerea 8; 14-19)
Dacă luăm în considerare ritmul în care ne spune Biblia că s-ar fi retras apele după Potop, de la vârful Muntelui Ararat și până la nivelul mării, atunci până să se usuce Pământul ar mai fi trebuit 1,9 ani în care oamenii și animalele ar fi trebuit să rămână pe corabie. Aceasta este o perioadă de timp în care oamenii și animalele ar fi trebuit să moară de foame și de sete din lipsa proviziilor necesare care ar fi dispărut de mult de pe corabie. În ipoteza că ar fi coborât imediat de pe corabie și apele s-ar fi retras instantaneu oamenii și animalele tot ar fi murit de foame și de sete, deoarece pe Pământul devastat de Potop nu avea cum să se mai găsească nici hrană și nici apă potabilă. Această ipoteză însă nu este susținută de Biblie care ne spune că retragerea apei s-a făcut într-o perioadă de timp mai îndelungată și nicidecum instantaneu.
Cele două povestiri ale Potopului diferă între ele și atunci când stabilesc momentul când a început Potopul raportat la momentul când Noe și familia lui s-au urcat în arcă:
„7. Şi a intrat Noe în corabie şi împreună cu el au intrat fiii lui, femeia lui şi femeile fiilor lui, ca să scape de apele potopului. 8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe. 10. Iar după şapte zile au venit asupra pământului apele potopului.” (Facerea 7; 7-10)
Avem și un alt text biblic care se referă la acest aspect:
„11. În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci şi şaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului; 12. Şi a plouat pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. 13. În ziua aceasta a intrat Noe în corabie şi împreună cu dânsul au intrat Sem, Ham şi Iafet, fiii lui Noe, femeia lui Noe şi cele trei femei ale fiilor lui.” (Facerea 7; 11-13)
Orice persoană, fără nici o pregătire teologică, poate să observe că momentul începerii Potopului este diferit de la un text la celălalt. În primul text, Potopul a venit după șapte zile de la momentul în care Noe și familia sa au intrat în corabie, dar în cel de al doilea text Potopul s-a întâmplat chiar în ziua în care Noe și ai săi au intrat în corabie. Pentru un text despre care se pretinde că ar fi inspirat de Dumnezeu această discrepanță este inadmisibilă cu atât mai mult cu cât cele două texte urmează unul după celălalt pe paginile Bibliei.
Se poate observa că este vorba despre două povestiri ale Potopului și că cele două conțin detalii diferite. Pe lângă aceste incoerențe interne ale textelor există și multe aspecte în care relatările conținute de cele două povestiri ale Potopului sunt contrazise de viața reală.
Cât de mare a fost arca, folosindu-ne pentru a determina lucrul acesta de descrierea biblică? Pentru a aprecia mărimea corăbiei trebuie să luăm în considerare scopul pentru care aceasta ar fi fost construită. Să nu uităm că arca lui Noe ar fi trebuit să primească la bordul ei câte o pereche din toate animalele existente pe Pământ, mai puțin pești și alte animale acvatice. Următoarele sunt dimensiunile vasului cu care Noe și familia sa, împreună cu o pereche din toate animalele terestre și din păsări, ar fi scăpat de Potop:
„Cartea Facerea 6: 15 din Biblie ne spune că dimensiunile referitoare la Arca lui Noe au fost de cel puțin 135 metrii lungime (300 coți), 22,5 metri lărgime (50 coți) și 13,5 metri în înălțime (30 coți). Aceasta reprezintă 450 picioare lungime, 75 de picioare lărgime și 45 de picioare în înălțime! Ar fi putut să fie mai mare deoarece în vremea aceea se foloseau și coți de mărime mai mare. Totuși cotul de 45 de centimetrii (18 inch) este destul de mare pentru a ne arăta mărimea enormă a vasului.” (ref. 153)
Un cot este o unitate de măsură care are ca bază corpul uman. Este egal cu distanța dintre vârful degetelor și cot la o persoană adultă. Următorul citat ne dă mai multe informații despre unitatea de măsură numită cot:
„Măsurile din vechime erau de multe ori bazate pe părți ale corpului – palme, picioare etc. Dezavantajul era că fiecare persoană părea să aibă o mărime un pic diferită a palmelor sau a brațelor, deci dacă ai fi lucrat într-un proiect de construcții împreună cu alte persoane ar fi trebuit să stabilești care era persoana ale cărei brațe erau folosite ca standard de măsură. Pentru a depăși această problemă, bețe de măsurat numite „măsura unui cot” au fost produse. Aceste „măsuri ale unui cot” care au fost descoperite sunt vechi de mii de ani și se deosebesc între ele prin dimensiuni un pic diferite.” (ref. 154)
Ca și termene de comparație, putem să precizăm că suprafața totală a celor trei niveluri ale corăbiei ar fi fost echivalentă cu suprafața standard a 20 de curți de baschetbal sau 36 de terenuri de tenis. (ref. 155)
Am putea aduce o pereche din toate animalele de pe Pământ, din toate păsările și din toate insectele și am putea să le înghesuim împreună pe suprafața a 36 de terenuri de tenis? Pentru ca imaginea să fie completă ar trebui să rezervăm o parte din aceste terenuri de tenis pentru hrana și apa necesară animalelor. Câte terenuri ar fi necesare pentru hrană și apă? Este greu de calculat precis, cu toate acestea, având în vedere perioada lungă care a durat de la începutul Potopului și până la retragerea apelor de pe Pământ ar trebui să alocăm pentru hrană și pentru apă aproape întreaga suprafață a corăbiei. Apa pentru oameni și animale ar fi fost esențială și de aceea trebuie să luăm în considerare că ființele vii nu ar fi putut consuma în nici un caz apă sărată. Apa sărată a oceanelor conține aprox. 35 de grame de sare la un kg. Un kg de apă sărată cântărește aproape un litru.
„Cele mai comune elemente în apa de mare, după oxigen și hidrogen, sunt sodiul și clorul. Sodiul și clorul se combină pentru a forma cea ce numim sarea de masă. Salinitatea apei de mare se exprimă ca un raport al sării (în grame) la un litru de apă. În apa de mare raportul este de aprox. 35 grame de sare dizolvată în fiecare litru. Se scrie 35 la mie. Salinitatea obișnuită a oceanelor se situează între 33-37 grame pe litru.” (ref. 156)
Care este diferența de cantitate dintre sarea din apa de mare și cea care se află în apa potabilă pe care toată lumea o consumă? Aceasta este o întrebare importantă, atunci când analizăm povestirile cu privire la Potop, deoarece se referă la modul în care o mare mulțime de animale ar fi primit apă pe Arca lui Noe. Presupunerea corectă este aceea că Arca lui Noe nu putea să transporte toate animalele despre care ne vorbește Biblia, împreună cu hrana și apa necesară pentru ele, pe o perioadă de timp atât de îndelungată cât este aceea descrisă de textele biblice. Oamenii și animalele nu ar fi putut să consume pentru băut apă de mare, deoarece marea este de aprox. 220 de ori mai sărată decât sursele noastre de apă potabilă. (ref. 157)
Chiar dacă apa de ploaie, care ar fi inundat Pământul în timpul Potopului, s-ar fi amestecat cu apa de mare, rezultatul nu ar fi fost un amestec bun de băut. Un calcul atent ar trebui să ia în considerare multe elemente cum ar fi curenții de apă, nivelul de combinare între apa sărată și apa bună de băut etc. Dar chiar și fără acest tip de calcul este evident că salinitatea amestecului dintre apa potabilă și apa sărată ar fi constituit un amestec foarte nesănătos și chiar mortal, dacă ar fi fost consumată o perioadă mai lungă de timp.
Munții Himalaya culminează cu Muntele Everest, care are 8850 iar după alte măsurători 8848 m în înălțime. Apele Potopului ar fi trebuit să se ridice la acea altitudine pentru a acoperi Muntele Everest. În același timp, adâncimea medie a oceanelor este de 4000 m. (ref. 158) Chiar dacă ar fi existat pe Pământ de patru ori mai multă apă potabilă decât apă sărată, totuși amestecul nu ar fi fost bun de băut.
Chiar dacă un flux de apă dulce ar fi plutit la suprafața oceanului, așa cum se întâmplă atunci când un râu se varsă în mare, totuși cantitatea de apă dulce necesară vieții pe corabie, nu ar fi putut să fie colectată prin fereastra îngustă cu care era dotată Arca lui Noe. Aducerea apei pe corabie, în cantitățile necesare, ar fi constituit o sarcină imposibilă. Cum ar fi putut 8 oameni, care se aflau la bordul corabiei, să hrănească, să adape și să curețe gunoiul după toate animalele care se aflau pe Arca Lui Noe? O astfel de muncă ar fi depășit cu mult posibilitățile a 8 oameni. Să nu uităm că pentru o perioadă de timp ar fi plouat intens și aceasta ar fi îngreunat munca pe arcă.
Activitățile de pe Arca lui Noe, cum ar fi aprovizionarea cu apă sau aruncarea gunoiului s-ar fi făcut printr-o fereastră îngustă, prin care trebuia să se producă și aerisirea interiorului corabiei. Această fereastră ar fi trebuit să asigure și iluminarea pe corabie dar ea era insuficientă pentru oricare dintre aceste funcții.
În lipsa unei aerisiri suficiente și a unui iluminat corespunzător, animalele de pe corabie ar fi devenit foarte agitate și zgomotoase și atmosfera pe Arca lui Noe s-ar fi transformat într-un adevărat coșmar.
Există și alte argumente care invalidează povestirile despre Potop din cartea Facerea și care configurează conținutul lor ca fiind total irațional. În urma Potopului, apele dulci ale râurilor s-ar fi amestecat cu apele sărate ale oceanelor și aceasta ar fi creat or perturbare majoră atât pentru animalele marine cât și pentru cele din râurile care străbăteau uscatul. Următorul citat se referă la acest aspect:
„Oare apa dulce a ploilor care a venit din cer nu a făcut apa sărată a mărilor și oceanelor distrugătoare pentru viețuitoarele din mări și oceane? Și oare apa sărată nu a fost toxică pentru toți peștii de apă dulce? Dacă apa fierbinte a venit din adâncimea crustei pământești, oare temperatura apei nu a influențat delicatul ecosistem având un efect dăunător? (ref. 159)
În orice caz, tulburarea produsă de un asemenea Potop, asupra animalelor marine și a celor din râuri, ar fi fost așa de mare încât multe dintre ele, dacă nu toate, ar fi dispărut.
Există și animale care trăiesc atât pe uscat cât și în apă. Hipopotamii sunt un exemplu:
„Hipopotamii trăiesc în Africa sub Sahariană. Ei pot să supraviețuiască numai în zone cu apă din abundență, totuși, prin urmare ei trăiesc în zone cu râuri și lacuri. Hipopotamii sunt animale amfibii și petrec până la 16 ore pe zi în apă, în conformitate cu Național Geografic. Apa le păstrează temperatura corpului în căldura africană. Ei petrec toată ziua în apă și apoi vânează ca să mănânce în timpul nopții.” (ref. 160)
Ce fel de condiții de viață ar fi avut un hipopotam pe Arca lui Noe? Ar fi putut să petreacă 16 ore pe zi în apă? Evident că nu ar fi putut să trăiască la fel ca în mediul său obișnuit. Acest lucru l-ar fi putut determina, ca după o călătorie îndelungată cu Arca lui Noe, să se transforme într-o specie dispărută. Arca lui Noe nu dispunea de o piscină amenajată în care crocodilii, aligatorii, hipopotamii și alte animale să poată să trăiască în condiții asemănătoare cu cele din mediul lor obișnuit. Spațiul care ar fi fost extrem de limitat nu ar fi permis construcția în interiorul corăbiei a unor bazine speciale pentru animalele care își petreceau o bună parte din timp în apă.
Ce s-ar fi întâmplat cu păsările care migrează? Acestea ar fi fost împiedicate să migreze așa cum făceau de obicei. O astfel de limitare ar fi pus în pericol reproducerea lor și astfel supraviețuirea acelor specii.
Mediul de viață al anumitor animale este foarte specific și nu ar fi putut fi reprodus pe Arca lui Noe, punând astfel în pericol existența acelor specii.
Animalele au nevoie de un anumit spațiu în jurul lor. Închiderea lor în cuști înguste ar fi reprezentat o cruzime împotriva animalelor și ar fi amenințat existența lor.
Să luăm ca un exemplu habitatul animalelor la o grădină zoologică. Chiar dacă nu este identic cu cel al animalelor care trăiesc în sălbăticie, totuși animalele se pot mișca în voie. Condițiile de viață ale animalelor la o grădină zoologică, nefiind identice cu cele din mediul lor natural, generează o scădere semnificativă a ratei de reproducere ale acelor animale.
Cum s-ar fi putut ca animalele prădătoare să fie ținute deoparte de prada lor? Cum se puteau opri șerpii veninoși să nu ajungă la animalele pe care le mâncau în mediul lor natural? Fără niște bariere speciale, șerpii nu ar fi putut să fie controlați. Mai dificil ar fi fost cu păsările de pradă ale căror cuști ar fi permis ca anumite animale mai mici să se strecoare și să cadă victimă acelor păsări. Orice animal mai mic, ucis de o pasăre de pradă, ar fi dus la dispariția unei specii de animale. Dumnezeu ar fi putut să repare astfel de accidente dar El și-a terminat creația în șase zile și Biblia nu ne spune că El ar creat din nou animalele după Potop. Animalele urmau să fie salvate de Potop pe Arca lui Noe și nu prin recrearea lor după acel eveniment.
Povestirile despre Potop privesc animalele într-un mod nerealist. Aceste narațiuni pornesc de la premisa falsă că oamenii ar fi dominat animalele și că ele s-ar fi supus orbește poruncilor lor. Această premisă falsă este cuprinsă în mod neechivoc de cartea Facerea:
„28. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1; 28)
Premisa falsă după care oamenii ar fi fost stăpânii animalelor sălbatice, așa cum erau proprietarii animalelor domestice, și că primele ar fi ascultat poruncile lor, stă la baza exagerărilor cuprinse în cele două povestiri ale Potopului și reprezintă un exemplu despre modul cum o premisă falsă poate conduce la o concluzie greșită. Dacă ar fi fost supuse oamenilor, atunci animalele sălbatice ar fi intrat liniștite în corabia lui Noe, dar pentru că nu erau sub stăpânirea umană, leii, tigrii și alte animale sălbatice s-ar fi ferit din toate puterile lor să pătrundă într-un astfel de mediu, care era străin lor. Povestirile biblice despre Potop sunt niște alegorii în care animalele sunt folosite ca personaje cu ajutorul cărora au fost construite două istorisiri fanteziste.
O altă premisă eronată, pe care se bazează cele două povestiri biblice, și care se găsește scrisă în Biblie, este aceea că toate animalele ar fi fost erbivore până la Potop. Fiind erbivore, animalele nu s-ar fi atacat unul pe celălalt și ar fi intrat liniștite în corabie așteptând la cozi lungi în una din laturile respectivei corăbii. Elefanții nu ar fi călcat în picioare râmele sau alte animale mici și ar fi așteptat cuminți rândul lor pentru a își lua locul pe Arca lui Noe. Nici albinele nu ar fi folosit acele lor otrăvite, chiar dacă s-ar fi simțit amenințate. De fapt, la albine, dacă Noe ar fi adus pe corabie numai o pereche, nu ar fi fost suficient deoarece albinele trăiesc în roiuri în care fiecare individ are sarcini specifice. Formula care ne spune că animalele ar fi intrat pe corabie două câte două, dacă s-ar fi aplicat întocmai, nu ar fi permis supraviețuirea tuturor speciilor.
Dumnezeu s-a plâns, conform Bibliei, că toate trupurile, expresie din care reiese inclusiv trupurile animalelor, s-au „stricat” pe Pământ. Prin „stricat” se înțelege stricăciune morală căci altfel nu are cum să se vorbească despre trupuri vii și stricate în același timp. Cât privește animalele însă, expresia „stricăciune morală” este absurdă deoarece animalele nu se conduc după norme morale. Mai mult, dacă înainte de Potop toate animalele ar fi fost erbivore, după cum ne spune Biblia, atunci ele nu s-ar fi ucis unele pe altele și așa zisa lor „stricăciune” este un nonsens. De fapt, Dumnezeu ar fi generat mult mai multă „stricăciune” atunci când ar fi permis animalelor să mănânce carne după Potop, deoarece animalele au început să se mănânce unele pe altele.
În realitate și această premisă este falsă deoarece Dumnezeu, conform Bibliei, a creat toate animalele în aceeași zi a creației, deci El a creat animalele carnivore, la fel ca și pe cele erbivore, în perioada creației și nu după Potop.
Multe animale carnivore atacă oamenii atunci când au ocazia și l-ar fi agresat și pe Noe și familia sa în timpul prezenței lor pe corabie. Dacă cineva face imprudența să creadă că anumite animale sălbatice ar fi fost domesticite de Noe și de familia sa cu scopul de a fi duse pe corabie, atunci aceea persoană trebuie să știe că dacă un animal sălbatic ajunge să fie domesticit de când este pui, întoarcerea sa la o viață sălbatică devine foarte dificilă. De fapt, domesticirea atât de multor specii de animale sălbatice, inclusiv a dinozaurilor, ar fi fost pentru Noe și familia sa o sarcină cel puțin la fel de grea ca și construcția corabiei și întrucât Noe și ai săi erau ocupați cu construcția corăbiei ei nu ar mai fi avut timp și de domesticirea unor animale. Însăși noțiunea de domesticire a animalelor este străină Bibliei și putem să afirmăm acest lucru prin faptul că ea ne spune că Dumnezeu ar fi creat de la început animalele domestice, alături de cele sălbatice, deci acestea nu ar fi fost domesticite de oameni:
„25. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.” (Facerea 1; 25)
Dacă animalele sălbatice ar fi fost domesticite de Noe și familia sa, ei ar fi schimbat felul acelor animale, schimbând destinația dată lor de Dumnezeu. Acest lucru nu ar fi fost cu putință, în contextul biblic, deoarece ar fi modificat creația Lui. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca fiarele sălbatice să fie domesticite, atunci El ar fi creat de la început numai animale domestice. În concluzie, Noe a avut pe corabie atât animale domestice cât și animale sălbatice, dar nu este clar cum s-a descurcat cu cele sălbatice.
Transportul animalelor sălbatice dintr-un loc în altul ridica aceeași problemă. Într-o grădină zoologică, atunci când un animal sălbatic trebuie să fie transportat dintr-un loc în altul, acesta este tranchilizat. Tranchilizarea se face cu substanțe speciale care nu ar fi fost la dispoziția lui Noe în vremurile în care a trăit el. Când au intrat în corabie, animalele sălbatice ar fi trebuit conduse în cuștile rezervate lor și lucrul acesta nu putea să fie realizat de Noe și familia sa fără folosirea unor tranchilizante.
Există nenumărate semne de întrebare în legătură cu așa zisa călătorie a lui Noe și a familiei sale și a unei perechi din toate animalele de pe Pământ, la bordul unei corăbii. Cum ar fi putut Noe să conserve carne pentru hrana atât de multor animale carnivore care se aflau pe corabie? Carnea proaspătă ar fi trebuit conservată dar cantitatea necesară ar fi fost uriașă. Să nu uităm că la bordul corăbiei trebuiau să se afle și dinozaurii carnivori și atunci când avem în vedere dimensiunile lor ne putem face o părere despre câtă carne ar fi trebuit să mănânce pe parcursul lungii perioade de timp, petrecute pe corabie.
Evident că în aceea perioadă de timp nu existau tehnologii moderne, de exemplu, frigidere și carnea pentru consum s-ar fi degradat repede într-un climat călduros. Mai mult, o cantitate mare de carne degradată ar fi pus în pericol sănătatea celor care se aflau la bord, putând să provoace o epidemie. Să nu pierdem din vedere că pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se regăsească și toți virușii și toate bacteriile, care nu puteau supraviețui fără o gazdă. Dacă nu ar fi fost pe corabie, acei viruși și acele bacterii ar fi dispărut de pe fața Pământului și Dumnezeu ar fi trebuit să le creeze din nou, dar creația s-a terminat după șase zile. După descrierea Bibliei, pe corabie ar fi existat condiții ideale pentru un dezastru biologic, prezența a numeroși viruși și a numeroase bacterii, condiții de igienă extrem de precare și lipsa unei cantități suficiente de apă proaspătă.
Condițiile în care ni se spune că s-ar fi desfășurat periplu lui Noe pe corabia sa nu fac imposibilă supraviețuirea exemplarelor de animale care ar fi trebuit să asigure continuarea faunei terestre. Chiar și în acest caz, apologeții biblici continuă să mențină facticitatea celor două povestiri ale Potopului, chiar și atunci când acestea se contrazic între ele. Următorul citat ne arată cât de absurde pot să fie unele opinii, atunci când încearcă să demonstreze imposibilul:
„Multe carnivore, inclusiv leii și tigrii, se pot adapta repede la o dietă vegetariană, și acest lucru se putea întâmpla pe arcă.” (ref. 161)
Acest lucru nu se putea produce pe arcă, deoarece leii și tigrii nu se pot adapta la o dietă vegetariană. Leii și tigrii sunt animale carnivore, nu sunt erbivore, iar diferența de constituție între cele două categorii de animale este foarte mare.
O altă explicație, la fel de aberantă ca și cea dinainte, ne este dată în continuarea aceluiași articol:
„Dacă ar fi fost indispensabil ca anumiți pasageri de pe arcă să aibă carne în dieta lor, acest lucru ar fi fost realizat cu ușurință prin folosirea cărnii sărate, carne uscată reconstituită, sau carne proaspătă a anumitor animale care ar fi fost transportate la bord cu acest scop. Broaștele țestoase sunt un bun exemplu de animale pentru carne. Broaștele țestoase pot să supraviețuiască până la un an și jumătate în captivitate fără apă sau mâncare. În vremuri trecute, faimoasele broaște țestoase din Galapagos au devenit aproape dispărute fapt datorat în parte popularității lor de animale pentru carne. Mii au fost luate la bordul unor nave pentru a fi păstrate ca o sursă de carne proaspătă.” (ref. 162)
În Biblie nu scrie nimic despre niște animale pentru carne care ar fi fost luate la bord de către Noe. Mai mult, Biblia ne spune că până după Potop toate animalele ar fi mâncat numai vegetație. Dacă metoda de a lua animale pentru carne ar fi fost posibilă, atunci Noe ar fi putut să ia la bord animale erbivore care să devină hrană pentru animalele carnivore și nu numai broaște țestoase dar și orice alte animale. În același timp, conform Bibliei, Dumnezeu i-ar fi cerut lui Noe să ia la bord câte o pereche din toate animalele existente pe Pământ și nicidecum mai multe animale pentru hrana altor animale:
„8. Din păsările curate şi din păsările necurate, din animalele curate şi din animalele necurate, din fiare şi din toate cele ce se mişcă pe pământ 9. Au intrat la Noe în corabie perechi, perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, cum poruncise Dumnezeu lui Noe.” (Facerea 7; 8-9)
Acesta este un exemplu despre modul cum așa zișii apărători ai unei preluări literale a Bibliei contrazic de fapt textele ei atunci când se hotărăsc să interpreteze aceste texte în sensul urmărit de ei.
Am încercat să îl imaginez pe Noe și familia sa pescuind pe arcă pentru a prinde pește pentru animalele carnivore. Cât de mult pește ar fi fost necesar să fie prins în fiecare zi? Ar fi fost nevoie poate de sute de kilograme de pește în fiecare zi și pescuitul trebuia reluat zilnic deoarece ei nu aveau mijloacele necesare pentru a păstra peștele pentru o lungă perioadă de timp. Sărarea și desărarea peștelui, pentru a îl face potrivit pentru hrana animalelor, ar fi încărcat și mai mult programul extrem de ocupat al oamenilor de pe arcă. Din nefericire, nu ar fi existat nici această posibilitate de hrană pe Arca lui Noe. Din cauza structurii în care a fost construită arca pescuitul ar fi fost extrem de dificil. Chiar dacă teoretic, în condiții ideale, se putea prinde cu dificultate o cantitate mică de pește aceasta nu ar fi fost suficientă pentru hrana atâtor animale. În orice caz, aprovizionarea cu pește proaspăt, în cantități oricât de mici, nu ar fi putut să fie făcută în timpul când ploaia a acoperit Pământul pentru patruzeci de zile și patruzeci de nopți. Mai mult, din cauza bulversării uriașe a apelor oceanelor, și din cauza schimbării dramatice a condițiilor de viață din oceane, de exemplu, schimbarea temperaturii apelor, nici un fel de pescuit nu ar fi fost posibil.
Arca nu trebuia să permită unei cantități mari de apă de ploaie să pătrundă în interiorul ei, de aceea nava a fost dotată cu un acoperiș închis și a rămas o singură fereastră prin care însă pescuitul ar fi fost extrem de dificil.
„16. Să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş, iar uşa corăbiei să o faci într-o parte a ei. De asemenea să faci într-însa trei rânduri de cămări: jos, la mijloc şi sus.” (Facerea 6; 16)
Despre cât de mare ar fi fost fereastra pe Arca lui Noe există numeroase dezbateri. Discuția nu este lipsită de interes deoarece de mărimea ferestrei depindea modul în care ea putea să fie funcțională sau nu. Dacă acoperișul s-ar fi suprapus în mod obișnuit direct peste corpul corăbiei, în cazul navei lui Noe exista o deschidere de un cot, de jur împrejurul corăbiei care constituia o fereastră. Se mai poate interpreta și că exista o singură fereastră, ale cărei dimensiuni nu le cunoaștem, care ar fi fost construită în corpul navei la un cot din locul unde acoperișul se îmbina cu corpul navei. Totuși această interpretare are mai puțin sens deoarece nu este de loc clar de ce deschiderea ar fi fost făcută în corpul navei când exista posibilitatea unei deschideri între corpul navei și acoperiș.
Modul de construcție al navei și locul unde era amplasată fereastra nu îi permiteau lui Noe să vadă bine ce se întâmpla în afara corăbiei și el a fost nevoit să trimită păsări care să detecteze terenul uscat. Noe a fost nevoit să scoată mâna pe fereastră pentru a colecta o pasăre pe care o trimisese anterior.
A fost fereastra corăbiei destul de mare ca să poată asigura aerisirea necesară pentru a permite respirația în condiții bune a 35000 până la 50000 de animale care se aflau pe arcă? Ar fi putut acea fereastră să asigura lumina necesară pentru toate ființele vii, care se aflau amplasate pe cele trei niveluri ale corăbiei? O fereastră cu deschiderea de 45 de centimetrii, chiar dacă ar fi înconjurat întreaga circumferință a corabiei, nu ar fi putut să asigure aerisirea și lumina necesară la atât de multe animale. Există o mare disproporție între mărimea navei și mărimea ferestrei. Nava ar fi fost construită cu trei niveluri dar numai nivelul superior ar fi primit lumina de la fereastră în mod direct. Nivelul inferior și nivelul mijlociu ar fi fost la 13,5 m și la 9 m mai jos decât fereastra. Dacă ne imaginăm întunericul, lipsa de aer și mirosul insuportabil degajat de atâtea animale putem să ne facem o părere despre calvarul prin care ar fi trebuit să treacă câte o pereche din toate animalele de pe Pământ pentru a scăpa de apele Potopului. Conform Bibliei, Dumnezeu care a creat acele animale ar fi considerat că ele merită un astfel de tratament. Eu cred că Dumnezeu care este generos și iubitor nu ar fi supus niciodată oamenii și animalele la un astfel de tratament și că mitul biblic face un mare deserviciu imaginii Lui.
De vină pentru o astfel de atrocitate nu este Dumnezeu, ci imaginația unor oameni care au povestit despre lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Asemenea lucruri nici nu se puteau întâmpla atâta vreme cât Dumnezeu este Acela care decide soarta lumii.
Dacă lumina ar fi venit dintr-o parte, cele mai multe animale ar fi petrecut un an și zece zile într-un întuneric deplin căci dacă s-ar fi aprins făclii care să le lumineze, atunci toate animalele ar fi murit intoxicate de fum. Întunericul ar fi determinat animalele să devină foarte zgomotoase și neliniștite și nu este clar nici felul cum puteau să fie hrănite și adăpate în astfel de condiții. Această descriere pare a fi similară cu cea din lagărele de exterminare naziste dar de data aceasta aplicându-se la animale nu la oameni. În același timp, chiar dacă nu se urmărea exterminarea lor, oamenii au fost și eu obligați să facă niște munci care depășeau puterile lor și să sufere niște condiții insuportabile pe tot timpul călătoriei pe care au făcut-o în timpul Potopului.
Problema dimensiunilor ferestrei corăbiei a fost dezbătută de a lungul timpului de către mulți cercetători biblici. Mulți au căutat să găsească o ieșire din dilema insuficienței sale în traducerea cuvântului care în original este „tsohar” în cartea Facerea 6 cu 16 dar soluțiile propuse nu rezolvă problema. (ref. 163)
Nu contează dacă traducerea cuvântului „tsohar” înseamnă o fereastră sau mai multe ferestre, aceea deschidere sau acele deschideri nu ar fi putut să asigure suficientă aerisire și lumină. Deviația de la textul biblic l-a determinat pe Eric Lyons să afirme următoarele:
„O altă presupunere adesea adusă în discuție care privește „fereastra” (tsohar) în 6:16 este aceea că a fost un pătrat cu latura de un cot. Cu toate că mulți comentatori și-au imaginat Arca lui Noe ca având o fereastră mică de 45 de centimetrii înaltă pe 45 de centimetrii lată, fraza „să faci corăbiei o fereastră la un cot de la acoperiş” (6:16, Biblia Ortodoxă) nu oferă cititorului Bibliei dimensiunile clare ale deschiderii. Textul spune doar că Noe trebuia să o facă „la un cot de la acoperiș”. (Biblia Ortodoxă) Adevărul este că mărimea deschiderii pentru iluminat care este menționată în acest verset nu este specificată. Textul pare să indice numai distanța la care deschiderea se afla față de acoperișul corăbiei, mai degrabă decât mărimea reală a ferestrei.” (ref. 164)
Indiferent cât de mare ar fi fost fereastra, dacă era de doar 45 de centimetrii sau chiar de un metru ea nu putea să asigure iluminatul nivelului de jos al corabiei și nici al celui de la mijloc. Fiecare nivel ar fi trebuit să aibă propria lui fereastră de a lungul întregii circumferințe a corăbiei. Fereastra însă, după cum rezultă din multe traduceri ale Bibliei, nu doar din cele în limba romană, ar fi fost de un cot, de a lungul întregii nave.
Oricine poate să facă un exercițiu de imaginație. Înălțimea pereților corabiei ar fi fost de 13,5 m cu o deschidere de 45 de centimetrii la nivelul acoperișului. În interiorul corăbiei ar fi fost între 35000 și 50000 de animale și 8 oameni. Fereastra urma să fie folosită pentru iluminat, aerisire și aruncarea deșeurilor în mare dar ar fi avut o dimensiune insuficientă pentru aceste funcții.
Ce fel de mâncare ar fi fost în arcă? Apologeții unei interpretări literale a cărții Facerea sunt nevoiți să îl prezinte pe Dumnezeu ca și cum și-ar schimba continuu creația, pentru a justifica aberațiile conținute de Biblie. Acești apologeți încearcă să explice modul de hrănire al animalelor în funcție de conduita umană față de Dumnezeu. În continuare avem un exemplu care ilustrează acest mod de gândire:
„Oamenii de știință creaționiști bănuiesc că Dumnezeu a cauzat ca mâncătorii de carne cum ar fi leii și T-rexes să mănânce plante așa cum au făcut atunci când Dumnezeu i-a creat, înainte ca Adam să păcătuiască și ca moartea să intre în lume.” (ref. 165)
În conformitate cu cele mai multe interpretări ale cărții Facerea, Dumnezeu ar fi creat inițial toate animalele erbivore. Nici nu s-ar putea trage o altă concluzie de vreme ce Biblia ne spune că El ar fi alocat pentru oameni și pentru toate animalele ca hrană numai vegetație. (Facerea 1; 29-30) Anumite animale ar fi devenit carnivore după căderea în păcat a primilor oameni și în timpul Potopului, toate ar fi devenit erbivore din nou. După Potop, anumite animale ar fi devenit carnivore încă o dată. Dacă cauza pentru care animalele și-ar fi schimbat modul de hrană ar fi fost căderea primilor oameni în păcat atunci de ce nu au fost afectate toate animalele în egală măsură? De ce au rămas multe animale erbivore, nu au fost afectate și ele de neascultarea lui Adam și Eva? Explicația conform căreia unele animale au devenit carnivore din cauza modului în care s-a transformat natura ca urmare a păcatelor lui Adam și Eva este o încercare nereușită de a înțelege modul în care funcționează regnul animal. Atât animalele carnivore cât și cele erbivore sunt necesare pentru construirea unui ecosistem și pentru păstrarea echilibrului naturii și asigurarea supraviețuirii speciilor de animale. Introducerea elementului moral în acest caz, așa zisele păcate ale lui Adam și Eva, nu aduce nici un fel de clarificare asupra modului cum au apărut și s-au dezvoltat speciile de animale.
Cât de multă mâncare ar fi trebuit să fie pe arcă, dacă povestirile despre Potop ar fi fost adevărate? Este foarte greu de calculat cantitatea necesară de alimente pentru atât de multe animale pentru o perioadă atât de lungă de timp. Probabil că Noe ar fi avut nevoie de o arcă de două ori mai mare decât era cea cu care călătorea, dacă ar fi să luăm în considerare un număr cuprins între 35000 și 50000 de animale care se aflau la bordul corăbiei. Calculul este dificil pentru că de fapt nu știm exact câte animale au fost la bordul corăbiei, putem doar să aproximăm, și pentru că trebuie să luăm în considerare și perioada de după Potop, când natura era devastată de ape și nu se putea găsi nimic de mâncat pentru oameni și animale.
Ca să ne facem o părere despre câtă mâncare ar fi trebuit să existe la bordul corăbiei lui Noe, putem să luăm câteva exemple din lumea animală și să apreciem cantitatea de mâncare și apă pe care acele animale le consumă în mod obișnuit. Cât de multă mâncare și apă proaspătă are nevoie un elefant la o masă? Elefanții sunt animale de dimensiuni mari, care în mod evident mănâncă multă mâncare și beau multă apă:
„Elefanții sunt erbivore, ceea ce înseamnă că ei se hrănesc cu plante. Ei mănâncă rădăcini, frunze, iarbă, ramuri de copac și coajă de copac. Ei mănâncă de asemenea fructe de pădure, mango și nuci de cocos. Folosindu-și trompele ei rup chiar și cele mai rezistente ramuri de copac. Ei consumă 15 – 16 ore pe zi și mănâncă 140 – 270 kg. Aceste animale beau apă prin folosirea trompelor lor lungi cu care absorb aproximativ 14 litri de apă o dată, apoi o toarnă în gură. Ei beau până la 200 de litrii de apă pe zi, dar pot să reziste până la patru zile fără apă și își folosesc colții să sape fântâni dacă este necesar, un elefant poate să miroasă apa de la 5 km distanță.” (ref. 166)
Dacă un elefant are nevoie de o astfel de cantitate de mâncare și apă, câtă mâncare și apă ar fi avut nevoie un dinozaur? Existența dinozaurilor pe corabie este un test de veracitate a povestirilor despre Potop. În conformitate cu cartea Facerea, toate animalele au fost create după felul lor în ziua a șasea a creației, deci, în mod inevitabil, dinozaurii au fost și ei creați în aceea zi. Noe ar fi trebuit să ia cu el pe corabie și dinozauri. Biblia nu ne spune de nici o altă catastrofă ecologică, anterioară Potopului, care ar fi putut să ducă la distrugerea dinozaurilor. Dacă ar fi existat o astfel de catastrofă, atunci Biblia ar fi trebuit să o menționeze, la fel cum face referire la un presupus Potop. Evident că nici o catastrofă nu ar fi putut să atingă Pământul dacă nu ar fi fost aprobată de Dumnezeu, deci Biblia, care se referă la relația dintre El și omenire, nu putea să facă abstracție de un astfel de eveniment.
Prezența dinozaurilor pe arcă creează o mare dificultate pentru istoricitatea povestirilor despre Potop. Dinozaurii au fost animale de foarte mari dimensiuni care consumau o cantitate enormă de hrană și apă.
Cât de mari au fost dinozaurii? Ei au fost animale carnivore și erbivore gigantice. Apologeții unei interpretări literale a Bibliei avansează ideea că pe arcă Noe ar fi luat numai pui de dinozauri sau chiar ouă de dinozauri, care ar fi ocupat mai puțin spațiu. Desigur că aceasta nu este o explicație plauzibilă deoarece chiar dacă ar fi fost doar jumătate din mărimea unui dinozaur adult, un pui ar fi fost totuși foarte mare. Cât privește oule de dinozaur, Noe nu avea cum să știe care ar fi produs un mascul și care o femelă și nici la care tip de dinozaur ar fi aparținut fiecare ou.
„Cei mai mari dinozauri au fost sauropozii; ei au fost gigantici, cu mișcări lente, cu un cap mic, mâncători de plante din perioada Jurasicului târziu și a Cretacicului. Ei aveau gâturi foarte lungi care erau necesare pentru a ajunge la zone de vegetație largi și înalte. Gâtul lung era contrabalansat de o coadă masivă. Acești sauropozi sunt cele mai mari animale de uscat care au fost descoperite vreodată: Supersaurus – 41 m în lungime Argentinosaurus – 35 – 40 m lungime; 80 – 100 tone metrice Seismosaurus supranumit „Dinozaurul care cutremură pământul” – peste 37 m lungime; 80 tone Ultrasauros – 30 m lungime; 80 tone Diplodocus – creștea până la 28 m lungime Brachiosaurus – aproximativ 26 m lungime; aproximativ 20 m înălțime; cântărea 70 – 80 tone.” (ref. 167)
Supersaurus – 41 m în lungime
Argentinosaurus – 35 – 40 m lungime; 80 – 100 tone metrice
Seismosaurus supranumit „Dinozaurul care cutremură pământul” – peste 37 m lungime; 80 tone
Ultrasauros – 30 m lungime; 80 tone
Diplodocus – creștea până la 28 m lungime
Brachiosaurus – aproximativ 26 m lungime; aproximativ 20 m înălțime; cântărea 70 – 80 tone.” (ref. 167)
Dacă facem o comparație între dimensiunile dinozaurilor și mărimea corabiei lui Noe putem să descoperim cu ușurință de ce ei nu puteau să fie pasageri ai corăbiei chiar dacă ar fi fost pui și mărimea lor ar fi fost pe jumătate față de cea a celor adulți. A lua pe corabie pui, separați de părinți, pare a fi lipsit de sens atâta vreme cât puii nu se puteau descurca singuri într-o lume sălbatică, după coborârea de pe Arca lui Noe. Pentru siguranța supraviețuirii lor, Noe ar fi trebuit să ia pe corabie dinozauri adulți, pregătiți să supraviețuiască în orice condiții. Lumea după Potop nu ar fi fost o lume ideală, ci o lume plină de pericole în care Dumnezeu ar fi dat liber și pentru consumul de carne.
Dacă Noe ar fi luat pe arcă o pereche de Supersaurus, fiecare de către 41 m lungime, o pereche de Argentinosaurus, fiecare de 35 m lungime, o pereche de Seismosaurus, fiecare individ având 37 m lungime, o pereche de Ultrasauros, fiecare având 30 m lungime, o pereche de Diplodocus, fiecare având 28 m lungime, o pereche de Brachiosaurus, fiecare având 26 m lungime, o pereche de Gigantosaurus carolinii, fiecare având 14 m lungime, o pereche de Tyrannosaurus rex, fiecare de 12 m lungime, o pereche de Carcharodontosaurus saharicus, de aproximativ 15 m lungime, o pereche de Sauroposeidon aproximativ 32 m lungime și dacă adunăm toate aceste lungime, totalul va fi de 542 m. Puii lor, dacă ar fi avut jumătate din mărimea lor, plasați într-o line dreaptă, ar fi adunat 271 m. Un dinozaur matur de 41 m lungime nu s-ar fi putut întoarce pe Arca lui Noe. Pe lângă aceasta, să nu uităm că toți dinozaurii ar fi trebuit să fie în perechi.
Chiar dacă ar fi luat pui de dinozauri la bord, jumătate cât mărimea unor dinozauri adulți, două nivele sau chiar mai mult din Arca lui Noe ar fi fost umplute cu dinozauri, lăsând un spațiu insuficient pentru alte specii de animale și pentru mâncare și apă de băut. Dacă ar fi luat numai ouă de dinozaurii la bord, pe lângă problema deja semnalată, conform căreia Noe nu ar fi putut să deosebească genul puiului care urma să se nască dintr-un anumit ou, se mai adaugă și nevoia ca oule să fi fost clocite și puii îngrijiți de părinții lor. Noe nu avea pe navă incubatoare pentru oule de dinozaur. Mai mult, Noe ar fi trebuit să colecteze oule de dinozaur din diverse zone ale Pământului și nu avea cum să știe cu exactitate ce ouă aparțin la care specii. Prezența dinozaurilor pe corabia lui Noe face ca cele două povestiri ale Potopului să reprezinte istorii imposibile.
La toate acestea, mai trebuie adăugat că au existat două ordine de dinozauri, Saurischhians și Ornithischians, și cinci subordine, Theoropodus, Sauropods, Ornithopods, Marginocephalia și Thyreophora (Enoplausaria). Toate aceste subordine erau divizate în 13 infra-ordine și 60 de familii de dinozauri. Această clasificare a dinozaurilor a fost făcută luându-se în considerare numai scheletele și rămășițele care au fost găsite, dar cine poate să știe câte rămășițe de dinozauri stau în continuare îngropate în diverse locuri? Cert este că dinozaurii au fost prezenți o lungă perioadă de timp pe Pământ. (ref. 168)
Ce rezultă din comparația care se poate face între înălțimea diferiților dinozauri și înălțimea fiecărui nivel al corăbiei? Ultrasaurus, Brachiosaurus și Sauroposeidon aveau 26 m până la 30 m în înălțime și înălțimea puilor ar fi fost, să spunem jumătate din înălțimea celor adulți, de la 13 m la 15 m. Chiar și numai o treime din înălțimea unui adult, în cazul lui Sauroposeidon, ar fi fost de 10 m, aceasta însemnând de două ori mai mult decât înălțimea unui nivel al corabiei lui Noe. O treime, ar fi însemnat un pui mai mic, care totuși nu ar fi încăput pe Arca lui Noe. Dacă acestea sunt rezultate indiscutabile, reieșite din măsurătorile făcute asupra scheletelor unor dinozauri și comparate cu dimensiunile date de Biblie în legătură cu Arca lui Noe, cum ar putea cineva să creadă că mitul Potopului reprezintă adevărul despre istoria omenirii? Povestirile despre Potop, conținute de Biblie, sunt o reflecție a imaginației unor oameni care au trăit cu mii de ani în urmă și care au intrat în tradițiile unor popoare din Orientul Apropiat. Aceste povestiri nu sunt inspirate de Dumnezeu și este foarte greșit a se pune pe seama Lui asemenea absurdități. Inexplicabil, unii oameni sunt calificați ca fiind necredincioși pentru că nu cred enormitățile prezentate de Biblie, cu privire la Potop, cu toate că tocmai cei care nu cred sunt aceia care au o părere mai apropiată de ceea ce este Dumnezeu. Deoarece este o Realitate superioară, Dumnezeu se află în totală contradicție cu povestirile biblice despre Potop.
Se pot face anumite comparații între Arca lui Noe și alte nave care au existat în istoria omenirii, în ceea ce privește dimensiunile lor. Titanicul a fost mult mai lung decât descrierea făcută de Biblie pentru Arca lui Noe, cel dintâi având 269,1 m lungime. Lățimea Titanicului a fost de 28 de metri și înălțimea 53,3 m. (ref. 169)
Costa Concordia, obiectul unui alt dezastru maritim, a fost de două ori mai mare decât Titanicul. Arca lui Noe, în conformitate cu măsurile date de Biblie, ar fi fost lungă de 135 m dar Titanicul cu cei 269,1 m a fost de două ori mai lung decât arca. Față de o singură fereastră cât ar fi avut Arca lui Noe, numărul de ferestre al Titanicului a fost de 419. Când Titanicul ar fi fost încărcat la capacitate maximă ar fi putut să transporte 2435 pasageri și un echipaj de aproximativ 900 de persoane, o capacitate cumulată de 3300 de oameni. Cum am putea să credem că Arca lui Noe ar fi transportat între 35000 și 50000 de animale la bord dacă avea o capacitate de numai jumătate din capacitatea Titanicului iar cel din urmă putea să transporte numai 3300 de persoane la bordul său? Arca lui Noe nu avea dimensiunile necesare pentru a îndeplini scopul pentru care ne spune Biblia că ar fi fost construită. (ref. 170)
În prezent pe Pământ trăiesc un mare număr de specii de animale dar în trecut au trăit chiar mai multe specii decât în zilele noastre. Pe lângă dinozauri, câte alte specii de animale sunt dispărute? În conformitate cu anumite statistici, în fiecare zi, un număr important de animale și plante dispar definitiv:
„În conformitate cu Programul de Mediu al UN, Pământul este în mijlocul unei masive dispariții a formelor de viață. Oamenii de știință estimează că 150 – 200 de specii de plante, insecte, păsări și mamifere dispar la fiecare 24 de ore. Acesta este de aproape 1000 de ori ritmul „natural” sau „obișnuit” și, spun mulți biologi, este mai mare decât oricare altul care a fost experimentat de la dispariția dinozaurilor cu 65 de milioane de ani în urmă.” (ref. 171)
Un mare număr de specii care au trăit în trecut sunt deja dispărute, prin urmare nu putem să judecăm numărul de animale pe care ar fi trebuit să le ia Noe pe corabie după numărul de specii existente astăzi pe Pământ. La numărul actual de specii, care este foarte mare, mai trebuie să adăugăm un anumit procent pentru speciile dispărute care ar fi trebuit să fie și ele prezente pe Arca lui Noe. Următorul citat ne oferă mai multe detalii despre acest subiect:
„Dintre toate speciile care au existat pe Pământ, 99,9 % sunt în zilele noastre dispărute. Multe dintre ele au dispărut în cinci evenimente cataclismice. Clasicele evenimente care au dus la dispariții în masă identificate de Raup și Sepovski sunt recunoscute pe scară largă ca fiind cele mai semnificative: Sfîrșitul Ordovicianului, Devonianul Târziu, Sfârșitul Permianului, Sfârșitul Triasicului și sfârșitul Cretaceului. În conformitate cu un sondaj recent, șapte din zece biologi gândesc că suntem în prezent în mijlocul celei de a șasea dispariții în masă. Unii spun că ar putea elimina până la 90% din toate speciile care trăiesc astăzi. Alți oameni de știință contestă o astfel de proiecție dramatică.” (ref. 172)
Nu știm care ar fi fost structura internă exactă a corăbiei lui Noe, dar știm, după descrierea Bibliei, că întreaga înălțime a corăbiei, de 13,5 metrii, trebuie împărțită la 3 pentru a obține înălțimea fiecărui nivel, având în vedere că Arca lui Noe ar fi avut 3 nivele sau 3 etaje. Înălțimea fiecărui nivel ar fi fost de 4,5 m. Dacă știm că înălțimea medie a unei girafe este de 5 – 6 m, ne întrebăm cum ar fi încăput o girafă pe Arca lui Noe? Apologeții biblici ar răspunde că Noe ar fi luat pe arcă doi pui de girafă, mascul și femelă, lăsând de o parte dificultatea supraviețuirii lor într-o lume de prădători, care îi aștepta la ieșirea de pe corabie. O astfel de explicație nu ar fi mulțumitoare. Rămâne ca o explicație mult mai convingătoare aceea că scriitorii biblici, atunci când au inventat aceste povestiri, bazându-se poate pe alte istorisiri asemănătoare ale Orientului Apropiat, nu au luat în calcul amănuntele concrete care ar fi fost implicate în narațiunile lor.
Povestirile despre Potopul lui Noe sunt foarte generale și tocmai amănuntele pe care ar trebui să le conțină nu le conțin, cu toate că acestea sunt cerute de cursul povestirilor pentru a da acestora un conținut convingător. Dacă Biblia ne spune câte nivele ar fi avut corabia lui Noe, de ce nu ne spune și câte încăperi ar fi avut? Aceasta este o întrebare foarte importantă, dar la care Biblia nu ne dă un răspuns. Dacă am fi știut câte încăperi erau pe corabie, atunci am fi știut și câte perechi de animale se aflau pe Arca lui Noe.
Este evident că pe corabie trebuiau să existe încăperi separate deoarece multe din animale nu puteau să împartă aceeași încăpere. De exemplu, leii și antilopele nu ar fi viețuit fericiți împreună deci trebuiau să locuiască separat. Mai mult, fiecare încăpere ar fi trebuit să fie corespunzătoare pentru fiecare pereche de animale, ținând cont de dimensiunile fiecăreia. Unele animale ar fi putut să împartă aceleași încăperi, de exemplu, caprele și oile.
Trebuie menționat încă o dată că înghesuirea atât de multor animale în niște cuști înguste, în vecinătatea altor animale ar fi fost o nebunie curată, deoarece apropierea prădătorilor de prăzii lor, doar la câțiva metrii, ar fi creat o neliniște permanentă și o reacție zgomotoasă din partea lor pentru un an și zece zile, cât ar fi stat pe corabie. Insectele transmițătoare de boli s-ar fi plimbat fără probleme de la o cușcă la alta. Prezența insectelor pe corabie, animale care nu puteau să fie ținute în cuști, este o problemă la fel de mare ca și prezența dinozaurilor. Anumite insecte sunt foarte periculoase atât pentru oameni cât și pentru animale. De exemplu, furnicile militare (sau siafu) sunt animale carnivore care sunt capabile să ucidă și să devoreze orice animal. Alături de nenumăratele soiuri de purici, gândaci, țânțari etc. pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se regăsească și scorpioni, viespi și muște dintre care unele extrem de periculoase de exemplu Musca Tsetse. În aceeași categorie de animale intră și păianjenii periculoși, cum ar fi Tarantula. Foarte cunoscută este și insecta Mosquito care transmite o boală deosebit de periculoasă, malaria. (ref. 173)
Pentru ca să adapteze mărimea cuștilor la mărimea viitorilor lor ocupanți, Noe ar fi trebuit să știe, încă din timpul construcției corăbiei, mărimea fiecărei perechi de animale. Aceasta ar fi fost o sarcină imposibilă dacă ne gândim că el ar fi trebuit să aprecieze mărimea unor animale pe care nu le văzuse niciodată, adică animale care trăiau într-o cu totul altă zonă geografică decât trăia el. Pe lângă cuștile propriu zise, în care să doarmă și să mănânce, animalele ar fi avut nevoie și de un spațiu de mișcare, dar Arca lui Noe nu ar avut spațiu pentru a lăsa animalele să trăiască cât de cât în condiții apropiate de nevoile lor.
De unde știa Noe câte animale trăiesc pe Pământ și unde trăiește fiecare? Oare i-a dat Dumnezeu o listă cu denumirea tuturor animalelor care trăiau pe Pământ? Dacă exista o asemenea listă care presupunea o clasificare exactă a animalelor, de ce nu a supraviețuit ea o dată cu familia lui Noe? După cum știm, clasificarea animalelor s-a făcut doar în secolul al 18-lea de către Carl Linnaeus, nu a existat din vremea lui Noe. Până în secolul al 18-lea nu a existat o astfel de clasificare a animalelor, mai mult chiar, deși există, această clasificare nu cuprinde toate speciile de animale, deci mai sunt încă animale necunoscute de oameni. Dacă astăzi, cu toate instrumentele tehnice de care dispun, oamenii nu au reușit să cunoască toate animalele care trăiesc pe Pământ, cum ar fi putut Noe să știe acest lucru? Noe nu avea acest gen de cunoștințe. Dacă nu cunoștea toate animalele care trăiau pe Pământ, Noe nu avea cum să colecteze câte o pereche din fiecare specie și să o aducă pe corabia sa.
„In prezent, sunt clasificate aproape 4 milioane de specii de organisme si cu toate acestea, au rămas nedescrise probabil, intre 5 si 20 de milioane de specii. Mamiferele si pasările sunt cele mai bine cunoscute, deși in fiecare an, se descoperă circa 3 specii noi.” (ref. 174)
De unde am extras un număr de animale care ar fi trebuit să fie pe arcă și care s-ar situa între 35000 și 50000? Părerile analiștilor biblici sunt divizate. Unii consideră că numărul corect ar fi 35000 iar alții consideră că ar fi fost vorba de 50000 de animale la bordul corabiei. Sunt și cercetători care cred că la bordul corăbiei lui Noe nu au existat mai mult de 2000 de viețuitoare, dar în comparație cu numărul animalelor cunoscute în zilele noastre, acesta este un număr ridicol de mic. Aceste cifre pot să fie avansate doar în varianta în care la bordul corăbiei s-ar fi urcat doar o pereche din toate animalele, nu și dacă s-ar fi prezentat câte șapte perechi din animalele curate.
Dacă însă luăm în considerare numărul de animale existent în zilele noastre, animalele terestre care trebuiau să supraviețuiască Potopului ar fi fost mult mai multe.
Chiar și comentatorii care susțin că Arca lui Noe a existat cu adevărat se văd nevoiți să găsească subterfugii pentru a explica discrepanța dintre numărul mare de animale care trăiesc pe Pământ și dimensiunile limitate ale corabiei lui Noe. Una dintre aceste strategii este afirmația că Noe ar fi luat pe corabia sa pui și nu animale mature. (ref. 175)
La un punct anterior m-am referit deja la una din obiecțiunile care trebuie făcute acestei idei. La cele spuse trebuie adăugate câteva observații în plus. Puii de animale sunt nedespărțiți de părinții lor și au nevoie de ocrotirea acestora până la o anumită vârstă. Este improbabil ca puii, desprinși de familiile lor, să se fi urcat vreodată singuri pe arcă. Împerecherea animalelor se face la o anumită vârstă și este un proces complicat. Puii de animale sălbatice, crescuți de oameni, s-ar fi acomodat foarte greu la o viață de sălbăticie. Puii aveau nevoie de un tratament special și erau mai vulnerabili la boli și mai fragili decât animalele adulte. Puii animalelor periculoase, cum ar fi insecte, scorpioni, șerpi etc. ar fi fost și ei la fel de periculoși ca și părinții lor.
A trebuit ca Noe să călătorească pe toate meridianele și paralele Pământului și să colecteze de acolo diverse animale sau au venit ele singure în locul unde se afla corabia? Ar fi putut puii de animale să călătorească singuri de la un capăt al lumii la celălalt în perechi de câte doi, mascul și femelă? Cum au venit urșii polari de la Polul Nord până la arcă? Cum au venit marsupialele din Australia până la Arca lui Noe? Cum au traversat ele oceanul? A fost Noe până în insulele Galapagos ca să aducă broaște țestoase sau au venit acestea la corabia sa, în ritmul lor specific? Cât timp ar fi trebuit unei perechi de broaște țestoase să ajungă din Galapagos până la locul unde se afla corabia? Dumnezeu nu i-a promis lui Noe că El va aduce animalele la corabie. Textul biblic ne spune următoarele:
„19. Să intre în corabie din toate animalele, din toate târâtoarele, din toate fiarele şi din tot trupul, câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână cu tine în viaţă. 20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine. 21. Iar tu ia cu tine din tot felul de mâncare, cu care vă hrăniţi; îngrijeşte-te ca să fie aceasta de mâncare pentru tine şi pentru acelea”. (Facerea 6; 19-21)
Un alt text biblic, ne vorbește despre obligația lui Noe de a lua cu sine pe corabie animalele de pe Pământ și nu spune nimic despre faptul că Dumnezeu le-ar fi adus la corabie:
„1. După aceea a zis Domnul Dumnezeu lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta, căci în neamul acesta numai pe tine te-am văzut drept înaintea Mea. 2. Să iei cu tine din toate animalele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din animalele necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască. 3. De asemenea şi din păsările cerului să iei: din cele curate câte şapte perechi, parte bărbătească şi parte femeiască, iar din toate păsările necurate câte o pereche, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să le păstrezi soiul pentru tot pământul.” (Facerea 7; 1-3)
Biblia nu ne dă posibilitatea să speculăm că Dumnezeu ar fi dus animalele în mod miraculos în fața ușii corăbiei lui Noe, așa cum susțin anumiți comentatori:
„Scepticii zugrăvesc o imagine a lui Noe ducându-se în țări îndepărtate de Orientului Mijlociu pentru a aduna animale cum ar fi canguri și koala din Australia și kiwis din Noua Zeelandă. Cu toate acestea, Biblia ne spune că animalele au venit la Noe; el nu a trebuit să le adune (Facerea 6: 20). Se pare că Dumnezeu a cauzat ca animalele să vină la Noe. Biblia nu precizează cum a fost făcut acest lucru.” (ref. 176)
Biblia este cât se poate de neclară în această privință și nici textul din cartea Facerea 6; 20 nu ne dă mai multe informații:
„20. Din toate soiurile de păsări înaripate după fel, din toate soiurile de animale după fel şi din toate soiurile de târâtoare după fel, din toate să intre la tine câte două, parte bărbătească şi parte femeiască, ca să rămână în viață împreună cu tine.” (Facerea 6; 20)
Nici un credincios sau credincioasă nu poate să conteste că Dumnezeu, dacă ar fi vrut, ar fi putut să ducă animalele la corabia lui Noe, dar în mod clar Biblia nu ne spune acest lucru. Dimpotrivă Biblia ne istorisește despre un eveniment natural, un Potop, iar salvarea de această catastrofă s-a făcut pe căi naturale, cu o corabie și nu pe căi supranaturale. Dacă ar fi vrut, Dumnezeu putea salva în mod miraculos animalele chiar și fără corabie sau putea să construiască El o corabie mult mai încăpătoare și mai practică decât cea făcută de Noe. Povestirile despre Potopul lui Noe însă îl plasează pe Dumnezeu în postura Judecătorului care condamnă și pe Noe în situația celui care salvează. Supraviețuirea umanității nu este asigurată în mod miraculos, ci este realizată prin munca lui Noe pentru construirea corăbiei și pentru colectarea animalelor și aducerea lor pe corabie. Totuși o astfel de colectare de animale este o absurditate și nu s-a întâmplat niciodată. Dacă s-ar fi întâmplat, atunci în timp ce Noe ar fi mers la o extremitate a lumii după niște insecte, alte insecte sau alte animale pe care le colectase de la cealaltă extremitate a lumii, ar fi murit deja și poate în noile condiții de viață nu s-ar mai fi reprodus. Dacă o astfel de colectare ar fi fost reală Noe ar fi avut nevoie de o perioadă de timp greu de precizat pentru a călătorii în toate regiunile lumii. Numai că Noe era ocupat cu construirea corăbiei și nu putea să colecteze și animale în același timp, oricât de mult ajutor ar fi primit de la familia sa. Să nu uităm că pe vremea lui Noe cele mai rapide mijloace de transport erau corăbiile și pe uscat trăsurile trase de cai sau căruțele pentru transportul mărfurilor.
O altă ciudățenie este și aceea legată de existența transportului maritim în aceea perioadă de timp. Oare corabia lui Noe ar fi fost singura corabie de pe Pământ, din acele vremuri care ar fi reușit să depășească evenimentul catastrofal al Potopului. Deoarece existau mări și oceane în vremurile lui Noe se poate presupune că ar fi existat și o importantă flotă de corăbii necesare transportului de mărfuri și persoane. Altfel cum ar fi ajuns animalele din Australia și până la corabia lui Noe? Este evident că animalele terestre nu au trecut mările și oceanele înot. Cum se face că Noe a știut despre existența Australiei și a Americii dar după el s-a pierdut această cunoștință? Dacă Noe nu ar fi știut despre existența Australiei, atunci cum au ajuns pe corabie anumite animale care trăiesc numai pe acel continent, de exemplu cangurii? În cazul în care o pereche de canguri nu ar fi ajuns pe corabie, conform Bibliei, cangurii nu ar mai fi existat în zilele noastre pe Pământ, dar ei există, deci Noe ar fi trebuit să știe despre existența Australiei. Nu există nici o explicație rațională după care această cunoștință s-ar fi pierdut după moartea lui Noe și nu s-ar fi transmis urmașilor lui.
Mai sunt încă multe aspecte care pot genera o serioasă îndoială asupra veridicității povestirilor biblice despre Potop. De exemplu, neconcordanța dintre viața scurtă a multor insecte și lungimea călătoriei făcută de corabia lui Noe, care ar fi fost de 1 an și zece zile. Anumite insecte au o viață scurtă și trăiesc în colonii deci dacă Noe ar fi luat doar câte două exemplare pe corabie nu este de loc sigur că acele insecte ar fi supraviețuit.
Alte insecte, este cazul albinelor, au nevoie de o hrană specială care nu se putea asigura pe corabie. Albinele nu pot să trăiască fără polen pentru o mai lungă perioadă de timp. Dată fiind complexitatea în organizarea colectivităților de albine, Noe ar fi trebuit să ia cu el o întreagă familie de albine și nu doar două exemplare. Fără albine, care să ajute la polenizarea atât de multor plante, întreaga viață pe Pământ ar fi fost în pericol. Un an și zece zile pe corabie, ar fi dus la o perturbare atât de gravă a vieții unei familii de albine, încât ar fi pus în pericol existența acesteia. Albinele pot să mănânce miere dar ele au nevoie și de polen proaspăt, care se găsește în flori, și acestea nu se găseau pe arcă. Este foarte greșit să credem că albinele se puteau hrăni numai cu miere pentru o perioadă lungă de timp și anumite studii arată că acest tip de hrănire poate să le inducă moartea. (ref. 177)
Albinele, foarte probabil, nu ar fi supraviețuit pe corabia lui Noe și fără ele întregul ecosistem al Pământului, așa cum îl cunoaștem, nu ar mai fi existat. Mai mult, după coborârea de pe corabia lui Noe, albinele nu ar fi avut plante care să le hrănească cu polen și nectar, deoarece aflându-se sub ape, pentru o perioadă lungă de timp, toate plantele care hrănesc albinele ar fi murit, din lipsă de condiții pentru a își face fotosinteza și din cauza excesului de umiditate.
În afară de albine, alte zeci de mii de animale ar fi trebuit să fie hrănite după coborârea de pe corabia lui Noe, dar nu ar mai fi existat resursele necesare pentru hrana lor, după o călătorie atât de lungă. Având în vedere cantitatea de mâncare necesară pentru atâtea animale, toată hrana s-ar fi terminat chiar înainte de finalizarea călătoriei deci animalele ar fi murit fie de foame fie s-ar fi decimat între ele, carnivorele atacând animalele erbivore.
Povestirile despre Potop nu ne oferă răspunsuri coerente la întrebările care se desprind în mod firesc din conținutul lor și rezolvările pe care ele le sugerează duc la concluzii absurde și de aceea aceste narațiuni sunt incredibile. Dacă considerăm aceste povestiri ca fiind inspirate de Dumnezeu, nu le autentificăm conținutul, în schimb ele afectează în mod negativ imaginea Lui. Dacă credem sincer că Dumnezeu a făcut astfel de absurdități și de aceea ne închinăm Lui cu evlavie, atunci ne îndreptăm închinarea către imaginea unui Dumnezeu care nu există, deci a unui idol la care chiar Biblia ne spune că nu ar trebui să ne închinăm. Pentru că este înțelept, Dumnezeu nu putea să procedeze așa cum ne relatează povestirile despre Potop ale Bibliei.
Multe din insectele de pe corabia lui Noe ar fi murit chiar înainte de a se reproduce, din cauza fragilității lor și a condițiilor improprii, care ar fi generat morți accidentale. Moartea acelor insecte și a altor animale ar fi generat dispariția unor specii întregi deoarece ele nu mai puteau fi create din nou, după Potop. Să nu uităm că Biblia ne spune că toată creația lui Dumnezeu s-a terminat după șase zile deci nu există o altă perioadă în care El să fi creat din nou anumite animale. Este adevărat că în istoria naturii au existat dispariții de animale dar dispariția lor pe arcă ar fi însemnat că misiunea lui Noe nu ar fi fost îndeplinită în totalitate, din cauza modului cum ar fi fost planificată de Dumnezeu. De fapt, dacă s-ar fi întâmplat, Potopul ar fi fost un dezastru atât de mare încât este puțin probabil ca vre-una dintre speciile de animale prezente pe corabie să fi supraviețuit după acel eveniment.
Ce s-ar fi întâmplat cu deșeurile care proveneau de la toți ocupanții corăbiei lui Noe, cum ar fi fost acestea curățate? Anumiți apologeți ai unei interpretări literale a Bibliei au inventat explicații fantastice pentru a face povestirile despre Potop mai acceptabile, dar nu au reușit în acest demers. Ei au imaginat tot felul de mecanisme tehnologice care ar fi existat pe arcă, care ar fi ușurat munca lui Noe și a familiei sale. În același timp, acești comentatori au trebuit să admită că deșeurile care ar fi provenit de la atât de multe animale ar fi constituit o cantitate enormă, cumulându-se la aproape 11 tone de materie zilnic.
O așa de mare cantitate de deșeuri, care trebuiau evacuate în ocean, combinată cu nevoia de a hrăni și adăpa animalele, ar fi fost imposibil de realizat de către 8 persoane, care se aflau pe arcă. Această problemă este recunoscută în citatul următor, chiar dacă soluția care se dă acesteia este nerealistă:
„Aproximativ 12 U.S. tone (11 m tone) de deșeuri animale ar fi fost produse în fiecare zi. Cheia pentru a menține spațiile curate era să se evite ca Noe și familia sa să facă munca. Sistemul corect ar fi putut preveni nevoia de a reînnoii culcușul animalelor. Noe ar fi putut realiza acest lucru în mai multe feluri. O posibilitate ar fi de a permite deșeurilor să se acumuleze sub animale, așa cum vedem în magazinele de animale moderne. În acest scop, ar fi putut să fie grătare sub animale și animalele ar fi putut călca în picioare deșeurile care s-ar fi deplasat în încăperile dedesubt.” (ref. 178)
Cu alte cuvinte, nu ar mai fi trebuit să fie curățate deșeurile animale deloc cu toate că ele ar fi fost o extraordinară sursă de infecții și epidemii, pe o navă pe care se aflau nenumărate animale care transmiteau bolile și de asemenea toți virușii și bacteriile care se aflau pe Pământ. Ce fel de încăperi ar fi existat dedesubtul animalelor în care s-ar fi putut depozita 11 tone de deșeuri în fiecare zi? Cele trei niveluri ale corăbiei nu aveau cum să fie prevăzute cu încăperi dedesubtul lor. Înălțimea unui nivel nu depășea 4,5 m și multe animale erau înalte, ceea ce nu ar fi permis existența nici unor încăperi suspendate sub fiecare din cele trei niveluri. De altfel, la nivelul cel mai de jos, animalele se aflau pe fundul corăbiei deci nu se punea problema unor încăperi mai jos decât partea cea mai de jos a acelei corăbii. În singurele încăperi care existau la etajele inferioare trăiau alte animale și dacă ar fi existat grătare prin care deșeurile să cadă de la un etaj superior la cel inferior, atunci animalele de la etajele inferioare ar fi fost sufocate cu totul de deșeuri.
Cantitatea de deșeuri acumulate pentru nu mai mult de 150 de zile ar fi însemnat un total de 1650 de tone și mai mult decât dublu dacă călătoria ar fi durat un an și zece zile, până când Biblia ne spune că apa s-ar fi retras complet de pe Pământ. Acumularea de deșeuri sub animale într-un spațiu așa de mic ar fi generat un mediu foarte nesănătos și condiții de viețuire imposibile.
Nu se poate scăpa de dilema, generată de o situație în care aproximativ 11 tone de deșeuri animale trebuiau aruncate cu lopata de pe corabie printr-o fereastră foarte joasă, de 45 de centimetrii, de către 8 persoane, în fiecare zi. După părerea mea, ipoteza că atât de multe deșeuri animale ar fi fost reținute pe corabie pentru o perioadă de un an și zece zile reprezintă o absurditate. Dacă luăm în considerare mirosul degajat de acele deșeuri și pericolul pentru sănătatea oamenilor și animalelor, păstrarea lor la bordul corăbiei ar fi pus în pericol atât supraviețuirea speciei umane cât și a faunei terestre a Pământului.
Care ar fi fost programul zilnic a lui Noe și al familiei sale, pe corabie? Ei ar fi trebuit să hrănească și să adape între 35000 și 50000 de animale sau mai mult în fiecare zi, o dată sau de două ori pe zi. Pe lângă aceste activități, ei ar fi fost nevoiți să curețe deșeurile animale și să le arunce în ocean prin singura deschidere pe care o aveau la dispoziție, adică prin fereastră. Noe și familia sa ar fi trebuit de asemenea să se ocupe de animalele bolnave și cele accidentate. Ei ar fi avut nevoie de o cantitate importantă de remedii medicale pentru cazurile când ar fi fost nevoie de ele. În același timp, echipajul corăbiei trebuia să se ocupe de prepararea hranei pentru oameni și să se odihnească. Un astfel de program zilnic ar fi fost nerealist pentru doar 8 persoane. La o grădină zoologică de mărime medie este nevoie de mult mai mult personal decât numărul de persoane existente pe corabia lui Noe. De exemplu, la Grădina Zoologică din Toronto lucrează între 201 și 500 angajați. (ref. 179) Este evident că această grădină zoologică nu dispune de toate animalele terestre care trăiesc pe Pământ, ci doar de un mic procent din acestea și totuși are de aproximativ 25 de ori mai mulți angajați decât persoanele care se aflau pe Arca lui Noe. Pentru ca munca pe corabia lui Noe să poată să fie întotdeauna realizată ar fi fost nevoie de sute de îngrijitori nu doar de 8 persoane. Dacă fiecare persoană ar fi avut în grija sa 50 de animale ar fi trebuit 850 de persoane ca să îngrijească 42500 de animale, o medie între 35000 și 50000 de viețuitoare care s-ar fi aflat pe corabie.
Părerea că pe Arca lui Noe ar fi fost doar o pereche de elefanți, o singură pereche de urși, o singură pereche de crocodili, o singură pereche de maimuțe, etc. nu este acceptabilă. De exemplu, în lume există 8 specii de urși: 1 – ursul negru nord american, 2 – ursul maro, 3 – ursul polar, 4 – ursul negru asiatic, 5 – ursul andean, 6 – ursul panda, 7 – ursul leneș și 8 – ursul soare. (ref. 180)
În contextul creaționismului, nu se poate admite părerea că în decursul a 4380 de ani, perioadă aproximativă, estimată de la Potop, dintr-o singură pereche, de exemplu, de urși negrii americani, ar fi apărut toate cele 8 specii de urșii, existente la ora actuală pe Pământ. Această părere, menită să justifice un număr mai mic de animale care ar fi existat pe Arca lui Noe, reprezintă o contrazicere a concepției creaționiste asupra lumii deoarece presupune o intervenție substanțială a evoluției în dezvoltarea naturii. Ursul negru nord american și ursul panda sunt două specii foarte diferite de urși. În conformitate cu descrierile cuprinse în cartea Facerea, toate animalele ar fi fost create în ziua a șasea a creației, fiecare pereche de animale după felul ei. A creat Dumnezeu numai doi urși de același fel din care, prin evoluție, s-au dezvoltat toate speciile de urși care trăiesc în zilele noastre pe Pământ? Dacă ar fi fost așa, atunci evoluția, la fel ca și creația sunt la fel de importante pentru explicarea originii animalelor pe planeta noastră. Mai degrabă, toate speciile de urși au apărut dintr-un strămoș comun și s-au dezvoltat în paralel. Acel strămoș comun a fost probabil un animal din care s-au dezvoltat pe lângă urși și alte animale:
„Oamenii de știință ne spun că urșii și câinii au același strămoș comun. Cu 38 de milioane de ani în urmă, ursul și câinele s-au aliniat separat în două grupuri distincte. Grupul urșilor a început să meargă pe tălpile picioarelor în timp ce grupul câinilor (numit „canizi” care includ câinii din zilele noastre, lupii și vulpile) au continuat să meargă pe degete. În timp ce urșii au evoluat devenind omnivore, ceea ce înseamnă că au început să includă plante în dieta lor, tractul digestiv a devenit mai lung. În timp ce plantele au nevoie de mai mult timp decât carnea pentru a fi digerate, mâncatul plantelor la animale cere intestine mai lungi decât pentru carnivore.” (ref. 181)
Un strămoș comun pentru multe animale de pradă, care a trăit acum 55 milioane de ani, se pare că a fost descoperit recent. Dacă Noe ar fi luat pe arcă un astfel de animal, din acesta s-ar fi dezvoltat, prin evoluție, mai multe soiuri de animale. Problema este că acest animal străvechi nu mai era de foarte mult timp în viață, atunci când Noe s-a îmbarcat pe corabia sa, căci el a trăit acum 55 milioane de ani, pe când Potopul lui Noe, s-ar fi produs, după calcule bazate pe Biblie, acum aproximativ 4380 de ani.
„Mamiferele carnivore își au originea într-o creatură din Eocenul timpuriu, cu 55 milioane de ani în urmă. Fosilele care au fost descoperite în Belgia i-au adus pe cercetători cu un pas mai aproape de a găsi strămoșul acestor animale.” (ref. 182)
Urșii și câinii au un strămoș comun care a trăit pe Pământ cu 30 milioane de ani în urmă și nu cu aproximativ 4380 de ani în urmă, atunci când Biblia ne spune că s-ar fi întâmplat Potopul lui Noe. Următorul citat se referă la acest aspect:
„De unde au apărut urșii? Evoluția urșilor așa cum îi cunoaștem în zilele noastre, a început acum 30 milioane de ani. Strămoșii lor au evoluat într-o familie de mamifere mici numite Miacids (Miacidae). Urșii, urșii mici și de asemenea și câinii s-au dezvoltat din Miacids.” (ref. 183)
Dacă Dumnezeu ar fi creat strămoșul comun al tuturor urșilor și câinilor, El ar fi făcut un fel de animal care ar fi evoluat în alte feluri de animale. Lucrul acesta ar fi în contradicție cu concepția creaționistă asupra naturii, după care, Dumnezeu a creat toate animalele după felul lor în săptămâna creației deci ele nu puteau să își mai schimbe felul.
O evoluție a unui soi de urși în alt soi de urși nu este exclusă, dar aceasta a presupus un interval de timp mult mai mare decât permite istoria descrisă de Biblie. Se consideră că urșii polari au evoluat din urșii bruni dar separația lor a început cu 100000 de ani în urmă. Acest interval de timp face cu totul neverosimilă ipoteza conform căreia Noe ar fi luat pe corabie o singură pereche de urși care ar fi evoluat și ar fi generat toate soiurile de urși existente în zilele noastre pe planetă. (ref. 184)
În concluzie, pe Arca lui Noe ar fi trebuit să se afle câte o pereche din toate soiurile de animale și nu doar un singur soi din care, prin evoluție, să se dezvolte toate celelalte soiuri. În felul acesta, se ajunge la un număr foarte mare de animale care nu ar fi putut fi cuprinse toate pe arcă și această constatare face ca, o dată în plus, povestirile despre Potop din Biblie să devină neverosimile.
Există și comentatori biblici care nu sunt de acord cu opinia că toate soiurile de animale ar fi trebuit să se regăsească pe arcă. Acești comentatori consideră în mod greșit că dintr-un singur fel de animale, toate soiurile aparținând de acel fel s-ar fi putut dezvolta în aproximativ 4380 de ani. Următorul citat reprezintă un exemplu de astfel de opinie:
„Lui Noe i s-a cerut să ia animale de uscat „în ale căror nări exista respirația vieții”. Aceasta exclude animalele acvatice și insectele care respiră prin piele. Noe trebuia să ia toate acele animale, „după felul lor”. Cuvântul „fel” se referă la toate animalele în limitele în care ele se puteau înmulți între ele și în felul acesta este o clasificare mai largă decât modernul „specie”. În felul acesta, Noe nu a luat ciobănești germani, pomerani, corcituri, lupi și șacali la bord. El a luat doar un câine. Rasele diferite de câini pe care le vedem în zilele noastre provin din perechea de animale pe care Noe a luat-o la bord. În timp ce există milioane de specii, există numai 8000 de feluri. Aceste 8000 de feluri au „evoluat” în milioanele de specii pe care le vedem în zilele noastre, în doar câteva mii de ani. Am pus „evoluat” în ghilimele deoarece acest fel de schimbare nu este genul de schimbare care poate să vă șocheze.” (ref. 185)
Autorul articolului avansează ideea că Noe nu ar fi luat insecte la bordul corăbiei și în felul acesta contrazice Biblia care ne spune că toate animalele, inclusiv insectele, ar fi fost create în săptămâna creației. Dacă lucrul acesta ar fi adevărat și dacă după șase zile creația s-a finalizat, atunci insectele fie au fost pe corabia lui Noe, fie Potopul este pură imaginație. Dacă nu ar fi fost salvate pe corabie, nu există o altă perioadă de timp în Biblie în care insectele să fi fost create din nou de Dumnezeu.
Atunci când Noe a luat o singură pereche de câini pe corabie, celelalte rase de câini existau sau nu? Dacă existau, înseamnă că Noe ar fi trebuit să aleagă dintre ele o singură rasă, care i s-ar fi părut lui că le va genera pe celelalte. O astfel de alegere ar fi fost imposibilă. Nu exista o pereche de câini, să le numim „câini generici”, din care era sigur că vor reieși toate celelalte rase. Toți câini se aflau integrați în rase iar rasele se puteau multiplica între ele doar cu condiția să existe mai multe rase. Dacă ar fi existat o singură rasă de câini, din aceea rasă ar fi rezultat doar câini de aceea rasă și nu câini de alte rase. Adaptarea câinilor la diferite medii, de exemplu câini domestici și câini sălbatici, ar fi schimbat unele caracteristici ale câinilor dar rasa domestică ar fi rămas aceeași rasă de câini. Ce fel de rasă de câini ar fi luat Noe pe corabie, o rasă de câini domestici sau una de câini sălbatici? Probabil, una de câini domestici, deoarece era mai ușor de supravegheat. O singură rasă de câini domestici nu putea produce toate celelalte rase, existente în zilele noastre, fără schimbări drastice de mediu în care aceștia ar fi trăit. Fiind câini domestici astfel de schimbări radicale de mediu nu aveau cum să se producă, deci întreaga demonstrație a autorului articolului nu are nici o bază reală.
- 40 -
O altă problemă care merită a fi analizată este cea care rezultă din cartea Facerea capitolul 6 versetele 5-7. Oare Dumnezeu își schimbă gândurile? În conformitate cu părerea cea mai răspândită din rândurile comentatorilor creștini, Dumnezeu este neschimbător atât în Persoana Sa, în perfecțiunile Sale, în scopurile Sale și în promisiunile Sale. În același timp, există câteva texte biblice care indică schimbări și răzgândiri ale lui Dumnezeu, de a lungul istoriei. Unul dintre aceste texte se află în cartea Facerea capitolul 6:
„5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele. 6. I-a părut rău şi s-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ. 7. Şi a zis Domnul: „Pierde-voi de pe faţa pământului pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci Îmi pare rău că le-am făcut.” (Facerea 6; 5-7)
Dacă Dumnezeu regretă ce face, atunci înseamnă că El nu știe dinainte ce face. În cazul în care Dumnezeu cunoaște viitorul, atunci nu are cum să regrete ce face, deoarece orice face realizează în cunoștință de cauză. Dacă este pe deplin informat asupra consecințelor a ceea ce face, înainte de a lua o anumită decizie, atunci regretele lui Dumnezeu nu au nici un sens. Când a creat universul, Dumnezeu a știut care va fi dezvoltarea ulterioară a omenirii, deci l-a creat știind că oamenii vor fi răi. Dacă a știut dinainte că așa vor sta lucrurile, atunci de ce a mai creat omenirea în aceste condiții? Dacă nu ar fi creat omenirea, Dumnezeu nu ar fi fost nevoit să distrugă milioane de oameni, pentru că ulterior nu i-a mai plăcut ceea ce la început i s-a părut bun. Oare Dumnezeu a declarat la început crearea oamenilor ca fiind ceva bun și apoi i-a părut rău că l-a creat pe om? Este o ipoteză absurdă. De altfel, Biblia este contradictorie la acest capitol deoarece afirmă că Dumnezeu nu este ca omul ca să îi pară rău:
„19. Dumnezeu nu este ca omul, ca să-L minţi, nici ca fiul omului, ca să-I pară rău. Au zice-va El şi nu va face? Sau va grăi şi nu va împlini?” (Numerii 23; 19)
De fapt, în acest caz, Biblia ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind chiar mai deficitar decât omul, deoarece a distrus o lume întreagă pentru părerea Sa de rău. Când a creat universul, Dumnezeu a știut că omenirea va fi neascultătoare și că această situație va produce multă suferință și moarte. Dumnezeu a decis să creeze universul și omenirea fără să țină cont de suferințele pe care urma să le aducă în viitor creația Sa.
A avut Dumnezeu un plan înainte de a începe creația Sa sau a făcut totul la întâmplare și după aceea, la un moment dat, a regretat ceea ce a făcut, așa cum ne spune cartea Facerea capitolul 6; versetele 5-8? Oare regretele lui Dumnezeu au intrat și ele în planul Lui? Oare a anticipat Dumnezeu că va ajunge să regrete crearea omenirii? Dacă regretele lui Dumnezeu au fost anticipate de El și ele au fost o parte din planul Său, de ce a mai fost omenirea pedepsită prin Potop? A fost această distrugere și ea un element al planului lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu a creat omenirea pentru a distruge majoritatea ei prin Potop atunci nu se poate spune că avem a face cu un Dumnezeu iubitor. Dacă adăugăm la aceasta că se preconizează ca la sfârșitul lumii marea majoritate a populației să ajungă în iad, atunci chiar dacă putem afirma că Dumnezeu există nu putem spune că El este dragoste, așa cum susțin anumite texte din Biblie. Mai rămâne să stabilim dacă, în cazul în care Dumnezeu există, merită să ne închinăm în fața Lui, dacă El este așa după cum îl descrie Biblia. Dumnezeu din Biblie ar fi cauzat omenirii distrugeri uriașe și răul făcut de El încă nu s-a terminat. Personal, cred că adevăratul Dumnezeu, nu cel cuprins de V.T., nu ar fi săvârșit niciodată asemenea atrocități și că El este binevoitor tuturor oamenilor și nu doar unui popor sau altuia. Chiar dacă Dumnezeu există, imaginea Lui din V.T. este falsă. Dumnezeu al V.T. nu există deoarece dacă El există, atunci El nu are trăsăturile pe care le descrie V.T.
În cartea Facerea capitolul 6, regretul lui Dumnezeu pare a fi autentic și nu doar o tactică aplicabilă în războiul Lui cu Satana. Dumnezeu a regretat crearea omenirii și această înseamnă o schimbare a minții, care privește scopurile Sale. Prezentarea regretului lui Dumnezeu din cartea Facerea capitolul 6 ne vorbește despre faptul că întreaga creație s-ar fi făcut fără un plan și fără cunoașterea viitorului. În ambele cazuri, necunoașterea viitorului sau o planificare ineficientă a creației de către Dumnezeu, sau chiar o lipsă totală de planificare, sunt departe de ceea ce apologeții creștini cred despre El. În consecință, cartea Facerea capitolul 6, versetele 5-7, reprezintă fie un mod inadecvat de a îl descrie pe Dumnezeu sau se referă la o altă Ființă, inferioară Aceleia vizată de comentatorii creștini, o Ființă care greșește și căreia îi pare rău de greșeala făcută. Dumnezeu, așa cum este descris în capitolul 6 din cartea Facerea, este mai degrabă o proiecție a omului pe un fundal cosmic, nu este o Ființă supremă care nu poate să greșească, deoarece este perfectă.
Textul din cartea Facerea capitolul 6, versetele 5-7, poate fi și o simplă invenție a celui care l-a scris, cu scopul de a găsi un motiv pentru presupusul Potop, și această motivație fantezistă ne arată despre cartea Facerea că nu este inspirată de Dumnezeu, ci este o poveste inventată de oameni.
Trebuie să vedem care sunt argumentele comentatorilor creștini care încearcă să justifice regretul lui Dumnezeu din cartea Facerea, capitolul 6. Există multe texte în Biblie care afirmă că Dumnezeu nu își schimbă opiniile cum ar fi: Numerii 23; 19, 1 Samuel 15; 29, Psalmii 33; 11 și 102; 26-28; Evrei 1; 11-12; 13; 8, Maleahi 3; 6, Romani 11; 29, Iacov 1; 17.
În Biblie, pe lângă cartea Facerea, există și alte pasaje în care Dumnezeu se pare că își schimbă opiniile. Următorul text este un exemplu de situație în care Dumnezeu și-a schimbat decizia la intervenția unui om:
„9. Şi a mai zis Domnul către Moise: „Eu Mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice; 10. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd şi să fac din tine un popor mare!” 11. Moise însă a rugat pe Domnul Dumnezeul său şi a zis: „Să nu se aprindă, Doamne, mânia Ta asupra poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu putere mare şi cu braţul Tău cel înalt, 12. Ca nu cumva să zică Egiptenii: I-a dus la pieire, ca să-i ucidă în munţi şi să-i şteargă de pe fala pământului. Întoarce-Ţi iuţimea mâniei Tale, milostiveşte-Te şi nu căuta la răutatea poporului Tău. 13. Adu-ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Iacov, robii Tăi, cărora Te-ai jurat Tu pe Tine Însuţi, zicând: Voi înmulţi foarte tare neamul vostru, ca stelele cerului; şi tot pământul acesta, de care v-am vorbit, îl voi da urmaşilor voştri şi-l vor stăpâni în veci!” 14. Atunci a abătut Domnul pieirea ce zisese s-o aducă asupra poporului Său.” (Ieșirea – a doua carte a lui Moise 32; 9-14)
Acest text se referă la o situație foarte ciudată. Avea nevoie Dumnezeu ca i se aducă aminte de către un om de jurământul Său? Nu cunoștea Dumnezeu natura umană și vulnerabilitatea sa? Aceasta nu este imaginea lui Dumnezeu pe care suntem obișnuiți să o contemplăm în cadrul învățăturii creștine. În acest text, Dumnezeu este gata să distrugă un întreg popor, dar este convins să nu facă acest lucru de către un om. Creștinismul este învățătura prin care Dumnezeu îi învață pe oameni să fie pașnici nu oamenii îl învață pe El să fie reținut și responsabil. Întreaga poveste este în contradicție cu atributele lui Dumnezeu recunoscute de dogmele și doctrinele creștine. În continuare, citez un alt text prin care Biblia ni-l prezintă pe Dumnezeu ca pe o Persoană care își schimbă gândurile într-o anumită situație:
„1. Iată ce vedenie mi-a arătat Domnul Dumnezeu: se făcea un stol de lăcuste la datul otavei, şi era otava după cositul cuvenit regelui. 2. Şi după ce au sfârşit de mâncat iarba de pe pământ, am zis: Doamne Dumnezeule, fie-ţi milă! Cum va putea îndura aceasta Iacov, căci el este mic! 3. Şi S-a milostivit Domnul pentru aceste vorbe şi a zis: „Nu se va mai întâmpla!” 4. Apoi Domnul Dumnezeu mi-a arătat o altă vedenie: iată că Domnul chema focul ca să facă judecată; el a mistuit adâncul cel necuprins şi a prăpădit şi parte din pământ, 5. Şi am zis: Doamne, Dumnezeule, opreşte-Te! Cum va îndura Iacov, căci el este mic! 6. Şi S-a milostivit Domnul şi acum, şi a zis: „Nici aceasta nu se va întâmpla!” (Amos 7; 1-6)
Dumnezeu schimbându-și opinia, situație care este prezentată în cartea Ieșirea 32, este explicată prin afirmația că El a supus pe Moise la un test. Dumnezeu nu ar fi vrut să distrugă poporul evreu dar El a intenționat să încerce reacția lui Moise la o astfel de posibilitate. Aceasta este o explicație foarte neconvingătoare. Ar fi putut Moise să fie o persoană atât de indiferentă încât să fie de acord cu decizia lui Dumnezeu de a anihila familia sa, prietenii săi și poporul său? Așa ceva ar fi fost puțin probabil și ar prezenta pe Moise ca pe o persoană rece și egoistă. Dumnezeu ar fi propus lui Moise un legământ special ca și acela dintre El și Noe dar acesta nu a acceptat această propunere. Ce om ar fi fost Moise, dacă ar fi preferat distrugerea unui întreg popor, doar ca să ajungă El într-o situație mai bună, adică să devină parte a unui legământ direct cu Dumnezeu? Oare ar fi ales Dumnezeu, de la început, un asemenea om pentru misiunea Sa? Dumnezeu ar fi trebuit să îl cunoască pe Moise înainte de a îi da o misiune atât de importantă ca cea pe care El a stabilit-o pentru acesta.
Dacă, prin absurd, Dumnezeu nu ar fi fost Atotștiutor și ar fi trebuit să îl testeze pe Moise, de ce l-ar fi testat El pe Moise doar după o lungă perioadă de timp, după ce acesta și-a început misiunea în serviciul poporului evreu? Testele nu își au nici un rost, dacă Dumnezeu este Atotștiutor și cunoaște totul despre oamenii cu care lucrează.
Spre deosebire de Moise, Noe nu a fost preocupat de soarta semenilor săi și a acceptat legământul făcut cu Dumnezeu, dar Moise s-a opus distrugerii poporului lui. Repetarea aceluiași motiv aduce atingere credibilității ambelor povestiri dând ambelor narațiuni aspectul de lucrări de ficțiune și nu pe acela de relatări cu caracter istoric.
Aceeași povestea biblică îl prezintă pe Dumnezeu în situația de a aplica o pedeapsă nediferențiată:
„20. Şi a grăit Domnul cu Moise şi Aaron şi a zis: 21. „Osebiţi-vă de obştea aceasta şi-i voi pierde într-o clipă”. 22. Iar ei au căzut cu feţele la pământ şi au zis: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, un om a greşit şi Tu Te mânii pe toată obştea?” 23. Domnul însă i-a zis lui Moise: 24. „Spune obştii: Feriţi-vă în toate părţile de locuinţa lui Core, a lui Datan şi a lui Abiron”. (Numerii 16; 20-24)
După cum ne spune cartea Numerii, Dumnezeu a vrut să distrugă întregul popor cu excepția lui Moise și a lui Aaron din cauza păcatelor săvârșite de Core, Datan și Abiron. Moise nu a fost de acord cu această soluție, pe care a considerat-o nedreaptă. Oare Moise avea un sens al dreptății mai dezvoltat decât Dumnezeu? Moise i-a pus lui Dumnezeu următoarea întrebare: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, un om a greşit şi Tu Te mânii pe toată obştea?” Dumnezeu a fost cu adevărat supărat și din cauza mâniei nu am mai luat în considerare justiția. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost orbit de mânie și în loc să judece cu dreptate a dorit să distrugă întregul popor, cu excepția lui Moise și Aaron și poate a familiilor acestora. Moise i-a reamintit lui Dumnezeu despre dreptate și numai după discursul său El și-a schimbat opinia. Situații în care Dumnezeu a fost gata să ucidă întregi comunități pentru păcatul săvârșit de anumite persoane din acele colectivități se mai întâlnesc în Biblie. Chiar dacă nu erau de vină cu nimic, de multe ori, copiii au fost omorâți alături de părinții lor în campaniile duse de poporul evreu. Unii comentatori răspund că Dumnezeu face tot ce vrea dar acest răspuns nu este acceptabil deoarece El ar trebui să facă numai ce este drept. Vorbim desigur de imaginea biblică a lui Dumnezeu care nu este aceeași cu Realitatea infinită care este El.
În cazul în care Dumnezeu amenința cu distrugerea o întreagă națiune și aceea națiune se căia de păcatele ei, atunci El își putea schimba în mod legitim opinia și renunța să mai anihileze poporul respectiv. Chiar și în acest caz, se ridică două obiecții. Dumnezeu nu avea motive să distrugă națiuni întregi deoarece aceia erau oameni ca oricare alții care luptau pentru supraviețuirea și binele lor. Toate popoarele duceau războaie de cucerire sau de apărare în aceea perioadă de timp, deci nici o națiune nu ar fi putut să fie acuzată de violență mai mult decât altele. Cât privește religia lor, toate popoarele se închinau la diferite divinități și nu puteau fi acuzate de acest lucru atâta vreme cât Dumnezeu nu s-a revelat altor popoare în integralitatea lor, ci doar anumitor indivizi din alte popoare, iar ca popor s-a descoperit doar Evreilor.
Acuzația lui Dumnezeu că oamenii care aparțineau altor popoare erau păcătoși este o absurditate, atâta vreme cât păcatul face parte din natura umană. Nici un popor, în ansamblul său, nu era mai virtuos decât alte popoare așa încât, dacă ar fi vrut să le distrugă, Dumnezeu ar fi trebuit să anihileze toate neamurile de pe Pământ, cu excepția Evreilor. În același timp, nici Evreii nu s-au dovedit un popor ascultător față de Dumnezeu, așa cum rezultă din citatele anterioare și din multe alte texte biblice. Oare Dumnezeu își propunea să distrugă doar pe dușmanii poporului evreu folosind ca pretext păcatele lor? Dacă ar fi făcut așa, atunci Dumnezeu nu este drept, ci este părtinitor.
Un alt aspect care este discutabil din punct de vedere moral este acela pe care ni-l prezintă Biblia și de unde reiese că Dumnezeu pedepsea un întreg popor pentru răutatea unora. Pedeapsa Lui afecta pe oameni în mod nediferențiat, adică îi lovea pe cei și pe cele mai puțini rele în aceiași măsură ca și pe cei și pe cele foarte rele. A pedepsi o întreagă națiune, chiar dacă nu toți oamenii care o compuneau erau la fel de corupți, este specific pentru V.T. și se bazează pe principiu că nimeni nu este pur, prin natura sa, în fața lui Dumnezeu și că toți oamenii sunt păcătoși, în primul rând pentru că se nasc în păcat. Această situație se bazează pe un principiu greșit. Se presupune că toți oamenii de pe Pământ sunt urmașii lui Adam și Eva și moștenesc efectele neascultării primilor oameni. Acesta însă este un mit și, dacă este așa, atunci nu ar fi trebuit să aibă nici un fel de consecință care să afecteze modul cum Dumnezeu îi tratează pe oameni.
Toți oamenii provin din alte ființe, mai puțin evoluate, și moștenesc o natură de care nu au de ce să se rușineze fiindcă este natura cu care se nasc. Această natură se poate ameliora prin educație, dar nu poate fi negată, blamată și condamnată în numele nici unei religii. Dacă Dumnezeu are o altă natură decât cea umană, aceasta nu înseamnă că natura umană este o mizerie. De asemenea, nu trebuie să concluzionăm că dacă nu avem cu toții natura lui Dumnezeu, atunci merităm cu toți să murim, deoarece suntem ființe păcătoase. Morala conform căreia Dumnezeu are o natură superioară omului și de aceea are drept de viață și de moarte asupra oamenilor este o morală putredă și extrem de periculoasă.
Deoarece Adam și Eva sunt doar personajele unei legende, căderea lor imaginară în păcat nu ar fi putut să schimbe natura umană în nici un fel. În consecință, dacă oamenii au fost creați prin evoluție de către Dumnezeu, atunci El se face responsabil de natura lor și nu poate condamna pe nimeni pentru că este așa cum este. Oamenii răspund în fața legilor omenești pentru felul cum respectă regulile de conduită în societate, dar nu pot să devină răspunzători pentru natura cu care se nasc. Natura umană este parte din întreaga natură și religiile dovedesc o incredibilă aroganță, atunci când privesc natura umană cu dispreț. Această aroganță, care ia o formă mitologică, de cele mai multe ori, este atât de șocantă încât poate să bulverseze conștiințele multor oameni transformându-i pe aceștia în niște credincioși care neagă elementul omenesc.
Isus (Iisus) ne învață să ne lepădăm de sine, de egoism, nu să negăm elementul omenesc din noi, deoarece cine se dezumanizează nu mai poate să iubească oamenii. Dacă Isus (Iisus) ne-ar învăța să ne disprețuim propria natură, atunci Creștinismul nu ar mai avea nici un sens. Cu toate acestea, Isus (Iisus) ne învață să fim de acord să ne naștem din nou, acceptând natura lui Dumnezeu împreună cu natura umană, nu împotriva naturii umane. Omul - dumnezeu este o altă ființă decât Dumnezeu și decât omul, dar le cuprinde în același timp pe amândouă.
În același timp, în conformitate cu Biblia, au existat întotdeauna oameni pe care Dumnezeu i-a considerat integri, de exemplu, Abel, Noe, Lot și familia sa, Iov, David. Lucrul acesta ne arată că natura umană nu poate să fie condamnată în bloc, deoarece personajele amintite au acționat în baza naturii lor umane și au fost acceptați de Dumnezeu, în ciuda greșelilor lor omenești. Existența unor personaje integre în V.T. reprezintă o contrazicere a doctrinei creștine care afirmă că o dată cu neascultarea față de Dumnezeu Adam și Eva au suferit o cădere morală, au devenit păcătoși în însăși natura lor și au transmis această stare de păcat și urmașilor lor. Dacă natura lui Adam și Eva s-ar fi modificat radical, cu adevărat, atunci nici unul din urmașii lor nu aveau cum să fie integri atâta vreme cât aceștia ar fi trăit în natura moștenită de la primii oameni.
Biblia este o carte contradictorie, de exemplu, ne spune că oamenii au început să cheme numele lui Dumnezeu, dar că o singură familie de pe Pământ, Noe și familia sa, erau oameni după placul lui Dumnezeu. Dacă oamenii chemau numele lui Dumnezeu, înseamnă că nu erau chiar așa de decăzuți moral și că Noe și familia sa nu putea să fie singurii oameni morali de pe Pământ.
„26. Lui Set de asemenea i s-a născut un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu.” (Facerea 4; 26)
Mulți comentatori biblici cred că Set a fost o persoană prin care s-a transmis ceea ce era mai bun în omenire, dar dacă ar fi așa, atunci cum se face că înainte de Potop numai Noe și familia lui au rămas integri? Aceasta este o legendă care nu are nici o coerență rațională și nimeni nu trebuie să ne oblige să o confundăm cu istoria reală a omenirii.
Să nu uităm că în timpul lui Noe nu exista o Lege la care să poată să fie raportată conduita umană și dacă criteriul de apreciere ar fi fost credința, atunci Biblia ne spune că existau mai mulți oameni care chemau numele lui Dumnezeu și prin aceasta își arătau credința în El. De fapt, Biblia nu ne spune că Noe ar fi încercat în vreun fel să îl convingă pe Dumnezeu să nu distrugă lumea, ci ne arată o persoană care s-a transformat într-o unealtă care a ajutat la distrugerea ei. Nu se știe cât de integru era Noe, dar s-a dovedit indiferent față de soarta lumii, spre deosebire de Moise, care prin pledoaria sa, a salvat poporul lui de la distrugerea pe care i-o pregătea Dumnezeu.
Biblia ne spune că Dumnezeu ar fi creat omenirea după chipul și asemănarea Sa și că i-ar fi binecuvântat pe primii oameni și de asemenea că El ar fi declarat că oamenii creați au reprezentat o bună realizare. După o vreme, Dumnezeu și-ar fi schimbat gândurile și din binecuvântați oamenii au ajuns să fie condamnați la distrugere. Oare binecuvântarea lui Dumnezeu a ținut doar o vreme? Dacă Dumnezeu ar fi binecuvântat oamenii și le-ar fi cerut să se înmulțească și să stăpânească Pământul cum se face că El s-a supărat pe ei atunci când aceștia s-au înmulțit și au început să ia efectiv Pământul în stăpânire? Oamenii nu ar fi putut să stăpânească Pământul fără să folosească violența. Lucrul acesta este evident dacă ne gândim la fiarele sălbatice pe care le-a creat Dumnezeu și care, în viziunea majorității comentatorilor creștini, nu puteau să evolueze ca specii noi din niște animale mult mai blânde. Pentru a putea controla aceste animale sălbatice, oamenii trebuiau să folosească violența.
În aceste condiții, blestemul distrugerii Pământului prin Potop, care ar fi urmat după un timp, este doar o fantezie. Întreaga narațiune cu privire la Adam și Eva este o legendă și atunci când admitem acest lucru, îl exonerăm pe Dumnezeu de răspunderea pentru nenumărate atrocități pe care i le atribuie Biblia, în mod nejustificat. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu este nici pe departe atât de rău după cum îl prezintă scrierile biblice. Lucrul acesta se poate afla numai printr-o experiență spirituală a celor care continuă să creadă în El în ciuda absurdităților de care este plină Biblia. Un Dumnezeu generos și iubitor nu poate fi decât o altă Persoană decât cea prezentată de descrierea pe care o face Biblia. Dumnezeu nu i-a binecuvântat niciodată pe Adam și Eva, deoarece ei nu au existat în realitate, și El nu a provocat niciodată un Potop, care să distrugă marea majoritate a populației. Cele două evenimente se contrazic între ele și împreună transformă relatările biblice, care le descriu, în simple absurdități.
După părerea unor comentatori creștini, schimbarea gândurilor lui Dumnezeu comportă și o explicație conform căreia El își schimbă programul și strategiile, dar niciodată scopurile sau planurile. Următorul reprezintă un exemplu de astfel de opinie:
„Dumnezeu a promis să ducă poporul Său în țara Canaan. Datorită necredinței lor prima generație nu a luat în stăpânire teritoriul, dar a doua generație l-a luat. Când a venit Isus El s-a oferit pe Sine lui Israel ca Mesia. Respingerea lor a făcut posibilă oferta evangheliei către neamuri. Cu toate acestea, când scopul lui Dumnezeu pentru neamuri se va împlini, Dumnezeu va turna din nou harul și salvarea Sa peste Evrei. Programul lui Dumnezeu se schimbă, dar nu și scopurile Lui (cf. Romani 9-11).” (ref. 151)
O astfel de explicație nu poate să justifice schimbarea gândurilor lui Dumnezeu în cazul Potopului. Dacă Dumnezeu a creat omenirea și a binecuvântat-o nici o atitudine umană nu putea să îl facă să regrete creația Sa și nici un scop nu putea să îl determine să distrugă majoritatea omenirii. Lumea de după Potop a fost chiar mai rea decât cea dinainte, dacă socotim că după acel eveniment oamenii și animalele au avut aprobarea să ucidă animale pentru a le mânca. Să ne amintim că Biblia ne spune că după Potop a fost îngăduit consumul cărnii de animale. Aceasta a dus la creșterea violenței atât între oameni și animale cât și între animalele de pe Pământ. Care putea să fie scopul lui Dumnezeu pentru declanșarea Potopului, dacă lumea de după Potop nu a fost mai bună, ci a devenit chiar mai rea? Nu a existat un astfel de scop deoarece Potopul este doar o legendă și un astfel de dezastru nu a intrat niciodată în intențiile lui Dumnezeu.
O altă contradicție a cărții Facerea este legată de hrana oamenilor și a animalelor înainte și după Potop. Dacă înainte de Potop se cunoștea diferența dintre animalele curate și cele necurate, după cum rezultă din hotărârea lui Dumnezeu transmisă lui Noe de a lua câte șapte din animalele curate, atunci de ce după Potop i s-a îngăduit lui Noe să mănânce atât animale curate cât și necurate? Nu există o explicație rațională pentru această anomalie. Este vorba despre povestiri inventate de oameni care sunt scrise probabil după ce s-a început să se facă o astfel de diferență între animalele curate și cele necurate și în care lucrurile nu se leagă între ele. Iată ce ne spune Biblia că s-ar fi întâmplat înainte de Potop:
Și iată și ce ne spune Biblia că s-a petrecut după Potop, în legătură cu aprobarea dată oamenilor de a mânca o diversitate mai mare de hrană:
„1. Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! 2. Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. 3. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde.” (Facerea 9; 1-3)
Dacă Dumnezeu este consecvent, cum se face că a lăsat pe oameni să mănânce animale necurate și în același timp i-a binecuvântat și le-a cerut să se înmulțească, să umple Pământul și să îl stăpânească? Mai mult, prin Legea lui Moise s-a făcut deosebirea între animale curate și animale necurate deci Biblia ne spune că până la Moise oamenii au fost lăsați să mănânce animale necurate, în mod deliberat dar li s-a pretins să aibă o conduită morală foarte bună. Lucrul aceasta ne arată că textele biblice ne prezintă pe Dumnezeu ca fiind schimbător și inconsecvent. Personal, nu cred că Dumnezeu are aceste caracteristici și de aceea pledez pentru a se face o deosebire netă între Realitatea divină și legendele biblice.
O altă contradicție biblică se evidențiază atunci când facem o comparație între cartea Facerea, capitolul 6, versetul 3 și alte versete biblice:
„3. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” (Facerea 6; 3)
Acest verset este contrazis de ceea ce ne spune cartea Facerea că s-ar fi petrecut după Potop. De exemplu, Noe a trăit nouă sute cincizeci de ani și nu doar 120 de ani, cum ar fi trebuit dacă spusele lui Dumnezeu din cartea Facerea, capitolul 6, ar fi fost respectate:
„28. Şi a mai trăit Noe după potop trei sute cincizeci de ani. 29. Iar de toate, zilele lui Noe au fost nouă sute cincizeci de ani şi apoi a murit.” (Facerea 9; 28-29)
Alți patriarhi au trăit și ei de asemenea mai mult decât 120 de ani. Dacă ar fi fost așa, atunci cum rămâne cu decizia lui Dumnezeu prin care el a stabilit că oamenii vor trăi 120 de ani? O astfel de decizie depindea exclusiv de voința lui Dumnezeu și nu există nici un motiv ca El să fi lăsat să fie nesocotită. În realitate, este vorba despre o contradicție generată de neatenția scriitorilor acelor texte și ne arată că textele respective nu au fost inspirate de Dumnezeu, ci au fost inventate de oameni. Textele biblice ne prezintă o listă întreagă de personaje care, împotriva deciziei lui Dumnezeu, au trăit mai mult decât 120 de ani:
„10. Iată acum istoria vieţii neamului lui Sem: Sem era de o sută de ani, când i s-a născut Arfaxad, la doi ani după potop. 11. După naşterea lui Arfaxad, Sem a mai trăit cinci sute de ani şi a născut fii şi fiice şi apoi a murit.” (Facerea 11; 10-11)
Dacă ființele umane au fost destinate să trăiască 120 de ani de ce ne spune Biblia că au trăit sute de ani? Oameni care să trăiască pentru sute de ani este o afirmație exagerată mai ales dacă luăm în considerare că Adam și Eva au căzut în păcat și au generat o degradare a naturii umane. Ambele afirmații însă au caracter mitologic, Adam și Eva nu au existat pe Pământ și oamenii nu au trăit niciodată sute de ani.
- 39 -
Capitolul 6 din cartea Facerea este unul care ridică multe semne de întrebare. Vorbește despre niște ființe speciale care ar fi trăit pe pământ în vechime. Cine au fost acele ființe constituie subiectul multor dezbateri și foarte puține opinii sunt în măsură să răspândească lumină în această materie:
„1. Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ şi li s-au născut fiice, 2. Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit. 3. Dar Domnul Dumnezeu a zis: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup. Deci zilele lor să mai fie o sută douăzeci de ani!” 4. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6; 1-4)
Cine sunt „fiii lui Dumnezeu”, „fiicele oamenilor” și „vestiții viteji din vechime” în cartea Facerea, capitolul 6, versetele 1-4? Există trei interpretări majore în legătură cu ceea ce desemnează aceste expresii care sunt circulate printre comentatorii biblici, la care doresc să adaug o a patra care este probabil cea mai convingătoare.
Combinația dintre urmașii lui Set și a urmașelor lui Cain
„Fiii lui Dumnezeu” sunt în general considerați a fi oamenii credincioși din linia lui Set. Prin „fiicele oamenilor” se poate înțelege fiicele oamenilor păcătoși din linia lui Cain. „Vestiții viteji din vechime” sunt produsul acestei uniuni. Capitolul 4 din cartea Facerea descrie generația oamenilor păcătoși proveniți din familia lui Cain, în timp ce în capitolul 5 vedem linia oamenilor credincioși care sunt urmașii lui Set. Premisa acestei interpretări a textelor biblice respective este aceea că urmașii lui Cain și urmașii lui Set trebuiau să fie separați deoarece Cain a fost un criminal și Set l-a înlocuit pe Abel, victima crimei lui Cain. Nici o conexiune nu ar fi fost potrivită între familiile criminalului și ale victimei.
Această versiune de interpretare este deschisă la mult criticism. De fapt, umanitatea este văzută de Biblie ca o unitate și nu având două ramuri separate între ele. Dumnezeu a văzut întreaga omenire, nu doar pe urmașii lui Cain, ca având gânduri rele și a privit pe toți oamenii ca pe niște păcătoși. Oamenii constituiau o unitate deoarece toți erau rude între ei, toți erau urmașii lui Adam și Eva.
Credincios și păcătos sunt două noțiuni aplicabile indivizilor și nu la familii întregi. Nu toți urmașii lui Set ar fi fost credincioși și nu toți urmașii lui Cain ar fi fost păcătoși. După cum ne face cunoscut capitolul 6 din cartea Facerea, puțini oameni erau credincioși în acele zile. Numai Noe și familia sa au fost găsiți potriviți pentru a se urca pe corabie și a supraviețui apelor Potopului. Dacă și alte persoane ar fi fost credincioase ar fi fost normal să supraviețuiască și ele dezastrului adus de ape.
La rândul ei, expresia „fiicele oamenilor” nu poate fi restrânsă doar la o singură ramură a omenirii, adică la urmașele lui Cain. „Fiicele oamenilor” nu au fost forțate în această uniune cu „fiii lui Dumnezeu”. Ele au fost văzute de „fiii lui Dumnezeu” ca fiind partenere potrivite pentru ei, ele au devenit nevestele lor și ele au dat naștere la copiii lor. Cuvântul nevastă este cheia pentru această situație și acest cuvânt desemna o demnitate pe care „fiii lui Dumnezeu” au acordat-o „fiicelor oamenilor”.
Dacă urmașii lui Set ar fi fost „fiii lui Dumnezeu” și urmașele lui Cain ar fi fost „fiicele oamenilor” și unii și alții ar fi împărtășit același ADN, prin urmare nu ar fi existat nici o bază genetică pentru apariția uriașilor pe Pământ. Un nou set de gene ar fi trebuit să se adauge setului de gene moștenit de la Adam și Eva, pentru a fi apărut uriașii pe Pământ.
Interpretarea potrivit căreia „fiii lui Dumnezeu” au fost fiii unor conducători puternici ai vremii
Într-o altă interpretare, „fiii lui Dumnezeu” au fost fiii unor conducători puternici, identificați de limbajul din Orientul Apropiat ca „fiii lui Dumnezeu”. De exemplu, în Egipt, faraonul a fost identificat ca „fiul” zeității egiptene Re. Cuvântul ebraic folosit în V.T. pentru Dumnezeu, Elohim, era de asemenea folosit și pentru oameni care exercitau autoritatea. În această viziune, expresia „fiii lui Dumnezeu” trebuie să fie înțeleasă ca reprezentând nobili puternici și regi.
Anumiți comentatori care promovează această interpretare consideră că principalul păcat al acelor despoți a fost poligamia. Personal, nu cred că poligamia ar fi fost cu adevărat o problemă atâta vreme cât Avraam sau regele David au avut relații poligame care nu au produs nici o reacție din partea lui Dumnezeu.
Dacă uriașii din vechime ar fi fost fiii unor conducători puternici ei ar fi moștenit același ADN ca și părinții lor, deci nu aveau de ce să se nască uriași. Există și un alt text biblic care vorbește de acești uriași:
„33. Şi au împrăştiat printre fiii lui Israel zvonuri rele despre pământul pe care-l cercetaseră, zicând: „Pământul pe care l-am străbătut noi, ca să-l vedem, este un pământ care mănâncă pe cei ce locuiesc în el şi tot poporul, pe care l-am văzut acolo, sunt oameni foarte mari. 34. Acolo am văzut noi şi uriaşi, pe fiii lui Enac, din neamul uriaşilor; şi nouă ni se părea că suntem faţă de ei ca nişte lăcuste şi tot aşa le păream şi noi lor”. (Numerii 13; 33-34)
Cineva ar dori poate să rezolve dilema generată de inconsecvența biblică. Cum a distrus Potopul pe uriași dacă, după acel eveniment catastrofal, uriașii se aflau din nou pe Pământ? „Fiii lui Dumnezeu” au venit pe Pământ înainte de Potop și tot atunci au apărut și uriașii. Nici Noe și nici unul dintre copiii săi nu aveau nimic a face cu uriașii, și putem să presupunem că nici nevestele fiilor lui nu erau fetele unor uriași, căci dacă ar fi fost, atunci nu ar fi fost primite pe corabie. Existența acelor uriași ar fi contribuit la degradarea moralei pe pământ prin creșterea gradului de violență, în relațiile dintre oameni. Existența uriașilor pe Pământ, după imaginarul eveniment al Potopului, nu ar avea nici un fel de explicație dacă Potopul ar fi fost o realitate. Dacă Potopul a fost motivat de eradicarea violenței, în mare parte cauzată de uriași, și dacă uriașii au apărut pe Pământ și după Potop, atunci înseamnă că Potopul a fost inutil și că milioane de oameni au murit fără nici un rost în timpul Potopului. Să fi fost acesta planul lui Dumnezeu? Categoric nu, este vorba de imaginația mitică a oamenilor din vechime.
Existența uriașilor ar fi necesitat un nou set de gene care s-ar fi combinat cu setul de gene de care beneficia Adam și Eva. Acest set de gene nu ar fi putut fi furnizat de nici unul din urmașii lui Adam și Eva și nici de îngerii care nu se căsătoreau, deci nu aveau aparat reproductiv. Evident că îngerii nu se puteau multiplica în afara căsătoriei, având în vedere standardele lui Dumnezeu, despre care ne vorbește Biblia, deci nu puteau să aibă aparat reproductiv și, în același timp, să nu se căsătorească.
Interpretarea în care „fiii lui Dumnezeu” sunt îngeri căzuți
În conformitate cu acest punct de vedere, în cartea Facerea, capitolul 6, versetele de la 2 la 4, „fiii lui Dumnezeu” sunt îngeri, sub conducerea lui Satana, care au venit împreună cu el pe Pământ. Acei îngeri au luat înfățișarea unor bărbați. Aceiași îngeri s-au căsătorit cu femei din rasa umană, fie urmașe a lui Cain, fie ale lui Set, și din acele uniuni au rezultat uriașii care au devenit oameni renumiți pentru calitățile și puterea lor în domeniul militar. Această rasă de creaturi ar fi fost distrusă de Potop, împreună cu imensa majoritate a populației Pământului, deoarece toți ar fi fost păcătoși. (ref. 141)
Anumiți comentatori, printre care mă număr și eu, resping interpretarea aceasta deoarece ea este în contradicție cu rațiunea și chiar și cu Biblia. În evanghelia după Matei, Isus (Iisus) a spus:
„29. Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. 30. Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”( Sfânta Evanghelie după Matei 22; 29-30)
Comentatorii care susțin acest punct de vedere nu găsesc nici o problemă în a armoniza acest text cu idea că „fiii lui Dumnezeu” sunt îngeri căzuți. Citatul următor explică acest aspect:
„Ni se spune că aici Domnul nostru a spus că îngerii nu au aparat reproductiv, dar chiar a spus asta? Isus (Iisus) a comparat oamenii care vor ajunge în cer cu îngerii din cer. Nu ni se spune nici despre oameni nici despre îngeri că nu au gen dar ni se spune că în cer nu va exista căsătorie. Nu există îngeri femei cu care îngerii bărbați ar putea face urmași. Îngerilor nu li s-a spus niciodată să se înmulțească așa cum li s-a spus oamenilor. Când găsim îngerii descriși în cartea Facerea, este clar că ei pot să ia o înfățișare umană și genul lor este masculin. Scriitorul epistolei către Evrei menționează că îngerii pot să fie primiți chiar fără ca omul să știe că sunt îngeri (Evrei 13; 2).” (ref. 142)
Există multe probleme cu interpretarea textelor de această manieră. În fiecare text biblic în care îngerii au preluat un aspect uman, este vorba despre îngeri buni și nu îngeri căzuți. Dacă un așa fenomen ar fi posibil, am putea fi înconjurați de diavoli în formă umană, peste tot în jurul nostru, dar Biblia descurajează această posibilitate. Se spune că oamenii pot să fie posedați de diavoli, dar ei rămân tot oameni. Suntem înconjurați de ființe umane nu de diavoli. Această afirmație este importantă pentru felul în care vedem lumea din jurul nostru și tratăm celelalte ființe umane. Pentru a respecta învățăturile lui Isus (Iisus) nu trebuie să îi tratăm niciodată pe oameni ca pe niște diavoli în formă umană.
Îngerii trimiși la Avraam și în Sodoma și Gomora au fost reprezentanții lui Dumnezeu, deci nu au fost îngeri căzuți. Deși erau ființe spirituale, au luat o formă umană. Ca oameni obișnuiți, din punct de vedere biologic, acești îngeri erau similari cu toți ceilalți oameni. De unde putem să știm acest lucru? Ei nu erau giganți, căci dacă ar fi fost astfel, locuitorii din Sodoma și Gomora nu ar fi îndrăznit să îi atace.
Pentru a avea urmași giganți, îngerii căzuți ar fi trebuit să aibă propriul lor potențial biologic și nu ar fi fost suficient să ia forma unor oameni obișnuiți. Atunci când ar fi luat corp omenesc, îngerii căzuți ar fi trebuit să ia toate caracteristicile biologice ale unor ființe umane și nu ale unor uriași, așa cum au făcut în exemplele biblice menționate.
În paradisul lui Dumnezeu, îngerii nu se multiplică și aceasta este ceea ce a spus Isus (Iisus) în mod clar, în conformitate cu Matei 22; 29-30, prin urmare îngerii nu sunt dotați pentru a se multiplica. În acest caz, înseamnă că nici persoanele mântuite, deoarece sunt comparate cu îngerii, nu vor avea capacitatea de a se înmulți.
Îngerii nu puteau să procreeze în afara unor relații de căsătorie și Isus (Iisus) a spus că ei nu se căsătoresc. Dacă nu puteau să procreeze atunci nu puteau să facă urmașii împreună cu „fetele oamenilor”. A spune că îngerii au luat corpuri omenești este doar o încercare de a scăpa de problemă. Corpurile omenești nu ar fi putut genera giganți fără ajutorul uni set specific de ADN.
Dacă îngerii au fost creați să fie nemuritori atunci este limpede că ei nu aveau nevoie să procreeze pentru a supraviețui. Îngeri dotați pentru procreare care nu se căsătoresc și procrearea interzisă în afara căsătoriei sunt elemente care atunci când sunt luate împreună reprezintă o ipoteză absurdă.
Doug Bachelor clarifică acest aspect:
„Îngerii sunt spirite; nu sunt materiali. Ei sunt în jurul nostru în momentul de față, dar nu putem să îi vedem – ei nu merg la școală, nu au locuri de muncă și nu cresc familii. Ei sunt aici pentru a „servi pe aceia care vor fi moștenitori ai mântuirii” (Evrei 1; 14). Chiar dacă ar fi vrut să se căsătorească și să aibă copii, nu ar fi putut; ei nu au ADN uman. Ar fi mai ușor pentru un pește să se căsătorească cu o capră de munte decât pentru îngeri să se căsătorească cu femei. De aceea, nu are sens practic să credem că pasajul din cartea Facerea se referă la căsătoria îngerilor, căzuți sau sfinți, cu femei.” (ref. 143)
Teoria îngerilor căzuți, este văzută de mulți comentatori ca cea mai probabilă ipoteză care poate explica versetele respective, dar este cea mai absurdă din punct de vedere al unei abordări raționale. Îngerii nu sunt construiți la fel ca ființele umane; ei nu au o structură biologică identică cu a oamenilor, deoarece ei sunt ființe spirituale. Când aceștia se stabilesc în mintea unei persoane, ființa umană respectivă nu este diferită de altă persoană din punct de vedere biologic. Dacă îngerii lui Dumnezeu și oamenii ar fi același fel de ființe, nu ar fi nici o diferență între lumea spirituală și lumea materială, dar este evident că sunt structuri foarte diferite.
„Fiii lui Dumnezeu”, ca reprezentanți ai unei civilizații extraterestre
Nici una dintre explicațiile prezentate până la acest punct nu pare a fi destul de convingătoare și de aceea trebuie analizată și o altă posibilitate care este mai puțin discutată. „Fiii lui Dumnezeu” au fost ființe materiale extraterestre, dacă ei au existat cu adevărat, similare cu ființele umane dar mult mai puternice. Ei au avut potențialul lor genetic compatibil cu cel uman și împreună, „fiii lui Dumnezeu” și „fetele oamenilor” au procreat pe uriași.
După cum am menționat deja, Dumnezeu în cartea Facerea este prezentat mai mult ca un om cu puteri extraordinare decât ca o Ființă spirituală universală. Aceeași formulă care ne arată asemănarea dintre Dumnezeu și oameni este folosită de Biblie și pentru a ne prezenta modul în care Adam la văzut pe fiul său Set.
Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa și la fel Adam a avut un fiu după chipul și asemănarea lui și anume pe Set. Prin extrapolare, am putea să îl imaginăm pe Dumnezeu ca pe o Ființă asemănătoare cu omul, o Ființă extraterestră. Despre cum ar putea o astfel de Ființă să fie eternă este o problemă greu de dezlegat, deoarece dacă a descoperit nemurirea prin știință și tehnică o civilizație extraterestră a fost muritoare, înainte ca membrii ei să devină nemuritori. Antropomorfismul poate să fie cheia de înțelegere a lui Dumnezeu care în înțelegerea primelor 11 capitole din cartea Facerea pare să fie o civilizație asemănătoare cu oamenii dar superioară nouă printr-o tehnică și tehnologie mult mai avansate. În felul acesta, acei extratereștrii, folosind propriile lor gene, ar fi putut crea oamenii după chipul și asemănarea lor.
„1. Iată acum cartea neamului lui Adam. Când a făcut Dumnezeu pe Adam, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu. 2. Bărbat şi femeie a făcut şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele: Om, în ziua în care i-a făcut. 3. Adam a trăit două sute treizeci de ani şi atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa şi, după chipul său şi i-a pus numele Set.” (Facerea 5; 1-3)
Aceste versete mi se par foarte importante pentru înțelegerea cărții Facerea. Dumnezeu ar fi creat pe oameni după chipul și asemănarea Sa și oamenii creează alți oameni după chipul și asemănarea lor, deci după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă nu se referă la o civilizație extraterestră, atunci poate fi vorba de o explicație mitică a apariției oamenilor pe Pământ, prin intermediul unei alte Ființe, asemănătoare cu omul, deci tot un fel de om, care i-a creat pe oameni. Aceasta poate fi o construcție care încearcă să explice cum au apărut oamenii pe Pământ, prin proiecția unui mecanism natural la un nivel cosmic sau poate să fie o reverberație a miturilor sumeriene care vorbesc de vizita unor extratereștrii pe Pământ. În cel de al doilea caz, în mitologia biblică, multitudinea de vizitatori extratereștrii a fost redusă la o singură Ființă divină, pe care noi o numim Dumnezeu. Să nu uităm însă că prima carte a Bibliei vorbește despre Dumnezeu la plural și lucrul acesta dobândește un sens numai în contextul raportării narațiunilor biblice la scrierile sumeriene care se referă la mai mulți reprezentanți ai unei civilizații extraterestre nu doar la o singură Persoană:
„26. Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” 27. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.” (Facerea 1; 26-27)
Expresia „asemănarea Noastră” nu se poate referi la Trinitate, deoarece această noțiune nu a fost folosită în religia iudaică. „Asemănarea Noastră” este o exprimare care ar fi trebuit să aibă un înțeles pentru scriitorul textului respectiv și acest înțeles nu putea fi altul decât mai multe Ființe divine. Cuvântul „Noastră” ar trebui să ne dea mult de gândit, dar scapă de multe ori neobservat sau este interpretat foarte greșit în contextul principiului Trinității.
Capitolul 6 din cartea Facerea poate să reprezinte și o prezență a unei civilizații extraterestre pe Pământ, dar o astfel de prezență nu ne poate explica cum a apărut cosmosul. O astfel de teorie se poate baza și pe alte indicii ale prezenței unei civilizații extraterestre pe Pământ. Capitolul 1 și 2 din cartea Facerea conțin multe elemente cu caracter antropomorfic ceea ce ne poate face să ne gândim că Dumnezeu a fost văzut de scriitorii cărții Facerea ca un fel de om mai mare și mai puternic. Construcția filozofică și teologică cu privire la Dumnezeu, ca o Realitate universală și atotcuprinzătoare, a apărut mult mai târziu și nu reflectă toate aspectele conținute de textele biblice care se referă la creație.
Fără îndoială că o civilizație extraterestră, venită din cosmos pe Pământ, nu ar fi putut crea universul așa cum spune Biblia. Universul trebuia creat din afara lui nu putea fi generat din interior.
Dumnezeu nu este singur; El este în mijlocul fiilor Săi, care sunt și ei dumnezei. Monoteismul și textele biblice despre „fiii lui Dumnezeu” au fost adunate de către scriitorii biblici într-o viziune unică cu toate că relația dintre un singur Dumnezeu și fiii Săi nu este de loc clarificată în cartea Facerea.
Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator, ar fi putut să genereze mai mult decât o singură lume materială, mai mult decât un singur univers și mai mult decât o singură planetă. Cu toate acestea, Biblia nu vorbește despre crearea altor civilizații decât cea pământească în cele șase zile ale creației, în care Dumnezeu ar fi creat universul și omenirea. În acord cu textele din cartea Facerea, nu se întrezărește nici o perioadă de timp bine definită în care Dumnezeu ar fi putut crea alte civilizații inteligente, de acea în contextul biblic existența unor asemenea lumi este doar o speculație. Cu toate acestea, chiar în lumea religioasă, de exemplu la Vatican, nu se exclude posibilitatea existenței unor ființe extraterestre. Modul în care existența acestor ființe ar afecta modul nostru de a înțelege religia creștină este însă în discuție.
Să nu uităm însă că stelele ar fi fost create în ziua a patra, deci nu poate fi vorba de alte civilizații extraterestre înainte de crearea stelelor care ar fi presupus și existența unor planete asemănătoare cu Pământul, care să permită existența vieții. Cartea Facerea din Biblie nu vorbește nimic despre crearea altor planete decât Pământul și aceasta dovedește că ea este o creație pur umană deoarece oamenii din aceea vreme nu știau că există și alte planete decât planeta noastră. Dumnezeu însă, dacă El ar fi inspirat Biblia, știa că există și alte planete decât Pământul și ar fi determinat oamenii să scrie și despre crearea altor planete și a altor corpuri cerești, în afara soarelui, lunii și stelelor. Biblia categoric nu poate fi acceptată ca o descriere științifică a universului datorită simplismului și a mesajelor sale parțiale și de aceea avem nevoie de știință ca să ne informeze cum a apărut universul, cum au apărut stelele împreună cu planetele, printre care se află și planeta noastră.
Doug Bachelor identifică pe „fiii lui Dumnezeu” ca fiind administratorii unor alte lumi, altele decât planeta Pământ. De asemenea, în următorul citat, el explică diferența dintre ce înțelege Biblia prin îngeri și prin „fiii lui Dumnezeu”.
„Adam a fost fiul lui Dumnezeu, creat pentru a guverna Pământul. Deci o definiție este că fiii lui Dumnezeu sunt acele ființe pe care le-a creat Dumnezeu pentru a guverna lumile pe care El le-a făcut. Aceste ființe nu au fost născute dar au fost create direct de Dumnezeu. Iov 38; 7 ne spune că atunci când a fost creată lumea noastră „stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi toţi* fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie.” „Stelele dimineții” sunt îngerii, în timp ce „fiii lui Dumnezeu” sunt conducătorii altor lumi.” (ref. 144)
În afara textelor Bibliei ar fi nevoie și de alte dovezi care să ateste că „fiii lui Dumnezeu” au existat cu adevărat. În același timp, expresia „fiii lui Dumnezeu” se regăsește în multe texte biblice cu semnificația de persoane care sunt născute din nou, născute din Dumnezeu.
„12. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, 13. Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut.” (Sfânta Evanghelie după Ioan 1; 12-13)
„25. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. 26. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel 3; 25-26)
Ființe din altă lume care nu au păcătuit ar putea să fie numite „fiii lui Dumnezeu” dar ființele care au venit pe Pământ și s-au căsătorit cu fetele oamenilor au nesocotit voința lui Dumnezeu. Din acest motiv, „fiii lui Dumnezeu” din cartea Facerea nu mai puteau să poarte această emblemă. Dumnezeu, în conformitate cu Biblia, nu a fost mulțumit de uniunea dintre „fiii” Săi și fetele oamenilor. Ca o consecință a acestei nemulțumiri, Dumnezeu ar fi trimis Potopul asupra întregii omeniri.
Varianta potrivit căreia uriașii nu sunt urmașii „fiilor lui Dumnezeu” și ale fetelor oamenilor.
O altă interpretare, promovată de unii comentatori biblici, este aceea că uriașii nu ar fi fost urmașii uniunii dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor. Acești comentatori susțin că dacă citim cu atenție pasajul biblic putem să observăm că Facerea nu spune că uriașii au fost urmașii „fiilor lui Dumnezeu” și ai fetelor oamenilor.
„4. În vremea aceea s-au ivit pe pământ uriaşi, mai cu seamă de când fiii lui Dumnezeu începuseră a intra la fiicele oamenilor şi acestea începuseră a le naşte fii: aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” (Facerea 6; 4)
Este adevărat că textul este cât se poate de confuz. Am putea înțelege că uriașii s-au ivit pe Pământ în perioada când „fiii lui Dumnezeu” au început să intre la fetele oamenilor. Două acțiuni paralele care au coincis ca și desfășurare în timp, dar nu s-au condiționat reciproc. Uniunea dintre „fiii lui Dumnezeu” și fetele oamenilor a dus la nașterea unor vestiți viteji din vechime, care nu trebuiau să fie neapărat niște uriași. Dacă uriașii sunt diferiți de urmașii „fiilor lui Dumnezeu” și ai fetelor oamenilor atunci trebuie să ne întrebăm de unde au apărut. Acești uriași sunt tot atât de greu de identificat ca și „fiii lui Dumnezeu”. În capitolul 6 al cărții Facerea avem patru feluri diferite de ființe și anume oamenii rezultați din Adam și Eva, uriașii, „fiii lui Dumnezeu” și vestiții viteji din vechime.
S-ar putea face o comparație între povestea care implică „fiii lui Dumnezeu” care s-au unit cu fetele oamenilor și venirea Fiului lui Dumnezeu pe Pământ. Hristos s-a născut și El dintr-o femeie și a devenit Mântuitorul omenirii. Cu toate că există multe deosebiri între venirea „fiilor lui Dumnezeu” pe planeta noastră și întruparea lui Hristos în Omul Isus (Iisus) totuși ambele narațiuni conțin același principiu adică „fiii lui Dumnezeu” sau Fiul lui Dumnezeu cu toții și-au unit natura lor divină cu natura umană.
Intervenția unor divinități în viața omenirii este un motiv comun multor mituri antice. De exemplu, în mitul lui Prometeu o divinitate se războiește cu alte divinități pentru a duce focul oamenilor. „Fiii lui Dumnezeu” s-au revoltat împotriva Lui atunci când s-au căsătorit cu fetele oamenilor prin faptul că au nesocotit voința Lui de a nu se implica în astfel de căsătorii. Prin aceasta înțelegem că Satana nu este singurul autor al unei revolte împotriva lui Dumnezeu deoarece printre revoltați se numără și unii dintre „fiii” Lui.
Care este interpretarea care poate explica cel mai bine înțelesul expresiei „fiii lui Dumnezeu” din capitolul 6 al cărții Facerea? Acest text poate să fie explicat cel mai bine în contextul altor scrieri care fac referire la vizite făcute pe Pământ de către civilizații extraterestre. Următorul citat sintetizează foarte bine acest punct de vedere:
„Mulți oameni cred în extratereștrii – de la vizitatori antici la extratereștrii din zilele noastre care vizitează Pământul cu un scop. În mod clar mitul creației al fiecărei civilizații antice discută despre divinități extraterestre care au coborât din cer din mai multe motive, unii dintre ei s-au unit cu femeile oamenilor și au creat urmași, sau au creat oameni prin experimente biogenetice … În conformitate cu cei care promovează teoria astronauților antici, dintre care cei mai mulți au cercetat subiectul pe parcursul câtorva decenii, extratereștrii având cunoștințe superioare de știință și inginerie au aterizat pe Pământ cu mii de ani în urmă, aducând expertiza lor unor civilizații timpurii și schimbând pentru totdeauna cursul istoriei omenirii. Până în zilele noastre cercetătorii caută dovezi pentru a susține această teorie.” (ref. 145)
Personal, consider că textul din cartea Facerea capitolul 6 nu poate fi înțeles altfel decât în contextul mitologiei universale care conține unele scrieri care pot să reflecte posibile întâlniri între locuitorii nativi ai planetei noastre și extratereștrii.
Dacă îngerii sunt ființe spirituale și nu au ADN, ei nefiind pregătiți ca să procreeze, singura interpretare credibilă a textului din cartea Facerea capitolul 6 trebuie corelată cu alte referințe privitoare la posibile vizite ale unor ființe extraterestre la care ar putea să facă aluzie alte texte antice. Următorul citat face trimitere la un text care poate fi important pentru această discuție:
„În timp ce cartea Facerea conține referințe la îngerii căzuți ca fiind „uriașii”, manuscrisele de la Marea Moartă conțin sursele originale pentru această informație. Cartea lui Enoh face o prezentare foarte detaliată a activității a 200 de îngeri căzuți sau ‘Nephilim’ care erau prinși într-un conflict serios cu ‘îngerii drepți’ sau ‘Aeons’. Nephilimii s-au căsătorit cu fetele oamenilor și au creat o rasă de uriași care au avut multă autoritate până în timpul lui Noe și al marelui Potop. Cartea lui Enoh ne oferă o validare surprinzătoare a teoriei cu privire la vizita unor extratereștrii și că aceasta a determinat un amestec genetic cu omenirea străveche.” (ref. 146)
Descoperind Cartea lui Enoh în 1773 în Etiopia, James Bruce scria:
„Printre obiectele pe care le-am trimis la Librăria din Paris a fost și o foarte frumoasă copie a profețiilor lui Enoh, de largi dimensiuni; o alta se află printre cărțile Scripturii pe care am adus-o acasă, care stă imediat înainte de Cartea lui Iov, care este locul ei potrivit în Canonul Abisinian: și o a treia copie am prezentat-o la Librăria Bodleniană de la Oxford, prin intermediul Dr. Douglass, episcopul din Carlisle.” (ref. 147)
Lyman Abbot face următoarea observație:
„Întorcându-ne la secolul al doilea al Creștinismului, îl găsim pe Irenaeus și pe Clement din Alexandria citând Cartea lui Enoh fără să pună la îndoială caracterul ei sacru. În acest fel, Irenaeus, atribuind cărții lui Enoh o autenticitate analogă cu cea a literaturii mozaice, afirmă că Enoh, deși un om, a îndeplinit misiunea de mesager a lui Dumnezeu către îngeri. Tertullian, care a înflorit la sfârșitul secolului întâi și începutul secolului al doilea, în timp ce admitea că „Scriptura lui Enoh” nu este acceptată de unii pentru că nu este inclusă în Canonul Ebraic, vorbește despre autor ca despre „cel mai vechi profet, Enoh,” și despre carte ca fiind autograful inspirației divine al acelui patriarh nemuritor … ” (ref. 148)
Nu există îndoială că Facerea 6; 1-4, nu este un mesaj singular care se regăsește doar în textele care aparțin de tradiția Iudeo-Creștină și că idea vizitei unor civilizații extraterestre este răspândită pe arealurile multor civilizații străvechi. În conformitate cu cartea lui Enoh, aceste civilizații au învățat omenirea anumite tehnologii:
„Și Azazel i-a învățat pe oameni să facă săbii, și cuțite, și scuturi, și platoșe, și le-a făcut cunoscut metalele pământului și arta de a lucra cu ele, și brățări, și ornamente, și folosirea antimoniului, și înfrumusețarea genelor, și tot felul de pietre prețioase, și tot felul de vopsele. Și a apărut multă necredință în Dumnezeu, și au comis păcate, și au fost rătăciți, și au devenit corupți în toate căile lor. Semijâzâ i-a învățat descântece, și tăiatul rădăcinilor, Armâros rezolvarea descântecelor, Barâqîjâl (taught) astrology, Kokabel constelațiile, Ezeqeel cunoașterea norilor, Araqiel semnele pământului, Shamsiel semnele soarelui, și Sariel traiectoria lunii. Și în timp ce oamenii piereau, ei strigau, și strigătele lor s-au ridicat la cer … ” (ref. 149)
În orice caz, multe cunoștințe care ar fi fost oferite de „fiii lui Dumnezeu” omenirii nu au intrat în cuprinsul Cărții Facerea și dovada este cosmologia naivă a acesteia. Primele 11 capitole ale cărții Facerea nu au fost inspirate de Dumnezeu și presupusa prezență a „fiilor” Lui pe Pământ nu a ajutat cu nimic la clarificarea originii universului și a omenirii.
Dacă ființe extraterestre au venit pe Pământ, chiar dacă au fost confundate cu niște îngeri, ei nu au fost spirite, ci ființe materiale. Următorul citat reprezintă o sinteză foarte sumară a teoriei vechilor astronauți:
„VAs au venit prima dată pe Pământ cu multe milenii în urmă. Ei erau ființe a căror biologie era similară cu a oamenilor moderni. Ei au creat omenirea modernă prin amestecul genelor lor cu acelea a sub-oamenilor. Scopul omenirii era acela de a servi pe VAs, în principal prin a produce mâncare și forță de muncă în minerit și construcții. VAs nu le-a permis oamenilor să îi vadă pe ei – numai simbolurile lor (idolii), sugerând că aparența lor era îngrozitoare; cu toate acestea oamenilor li s-a permis ocazional să îi vadă pe emisarii lor, de exemplu „geniile” sau „îngerii”. De asemenea, ei nu permiteau oameni lângă ei, cu excepția preoților care se curățau și se acopereau și care răspândeau un germicid, din cauza sensibilității la bolile pământești.” (ref. 150)
Ce altă explicație decât dezvoltarea mineritului poate fi găsită pentru existența textului din cartea Facerea capitolul 2, în care sunt descrise materialele prețioase din Grădina Eden? Singura explicație rezonabilă este aceea că anumite ființe extraterestre au fost interesate în trecut de mineralele care se aflau pe Pământ și care poate erau epuizate pe planeta lor și că au folosit forța de muncă umană pentru a le extrage. Se poate observa că tocmai despre asta vorbesc textele sumeriene. Acesta este unul din motivele pentru care descrierea din cartea Facerea capitolul 2 poate fi văzută ca având o anumită conexiune cu posibilele vizite ale unor extratereștrii în trecut.
„10. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe. 11. Numele unuia era Fison. Acesta înconjură toată ţara Havila, în care se află aur. 12. Aurul din tara aceea este bun; tot acolo se găseşte bdeliu şi piatra de onix. (Facerea 2; 10-12)
Atât în Biblie cât și în scrierile sumeriene se vorbește despre resurse de aur. În scrierile sumeriene, în legătură cu aurul, se vorbește despre inițiativa unor ființe extraterestre de a veni pe Pământ și de a exploata aceste resurse în scopul de a le folosi pentru rezolvarea unor probleme cu care se confruntau.
Este important de observat că îngerii din cartea lui Enoh au săvârșit un lucru similar cu cel făcut de Satan în cartea Facerea capitolul 3. Ei au învățat omenirea diferite profesii și cunoștințele pe care ei le-au adus au fost considerate a fi rădăcina tuturor relelor. Cunoștințele dau putere celor care le posedă și această putere, în viziunea Bibliei, ar fi fost percepută de Dumnezeu ca pe o amenințare la adresa Lui. În realitate, o astfel de supoziție este ridicolă, dar ea se repetă și în narațiune cu privire la turnul Babel.
O civilizație extraterestră însă nu poate să fie confundată cu Dumnezeu, așa cum este El înțeles în dogmele și doctrinele religioase, bazate pe capitolul 1 din cartea Facerea. Nici o civilizație extraterestră nu putea să creeze universul, dacă la rândul ei face și ea parte din acest univers. În același timp, avem multe motive să credem că Dumnezeu nu a creat universul așa cum ne spune Biblia. Dacă Dumnezeu a creat universul, atunci El a făcut-o în alt mod decât citim în Biblie, dar singura sursă de informație pe care o avem este aceea din natură. Informațiile pe care ni le pune la dispoziție natura, însă, sunt interpretate în moduri foarte diferite, atunci când este vorba despre existența lui Dumnezeu. Unii găsesc în natură motive pentru credința pe care o au în Dumnezeu, iar alții își susțin convingerile ateiste bazați tot pe studiul naturii. Poate că cea mai exactă concluzie este aceea că din studiul naturii nu putem să aflăm direct dacă există sau nu Dumnezeu. Putem să interpretăm datele pe care ni le furnizează ea în ambele sensuri, teist și ateist.
Începând cu Adam și Eva, Biblia promovează constant ideea că Dumnezeu nu dorește ca oamenii să dobândească cunoaștere științifică dar aceasta este o idee absurdă întrucât El este Atotștiutor și cunoașterea este un element important a înălțării minții umane către El. Această idee s-a integrat definitiv în tradiția iudeo-creștină și a constituit motivul pentru care de-a lungul secolelor cunoștințele științifice au fost repudiate de funcționarii religioși și câteodată, în trecut, oamenii de știință au fost pedepsiți, la fel ca și „fiii lui Dumnezeu”, care ar fi fost distruși prin Potop.
- 38 -
Toate ființele umane sunt produsul unor relații incestuoase, potrivit Bibliei. Dacă toată Biblia ar fi adevărată atunci originea omenirii și dezvoltarea ei s-ar afla sub semnul unui mare rău moral și medical, care ar provenii chiar din modul în care Dumnezeu ar fi realizat creația Sa. În cartea Facerea, toată omenirea este formată în urma relațiilor dintre copiii lui Adam și Eva. Biblia, care este considerată de mulți că este un ghid moral ne oferă indicații confuze cu privire la gravitatea actelor incestuoase. Toți copiii lui Adam și Eva au fost frați și surori care s-au căsătorit între ei și copiii acestora au fost veri între ei și lucrul acesta nu este privit de Biblie ca având consecințe morale:
„1. După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: „Am dobândit om de la Dumnezeu”. 2. Apoi a mai născut pe Abel, fratele lui Cain. Abel a fost păstor de oi, iar Cain lucrător de pământ.” ( Facerea 4; 1-2)
Biblia ne spune că din doar doi oameni, prin multiplicarea lor, au apărut pe Pământ toate rasele umane. Problema este că această creație a întregii umanități dintr-un singur cuplu presupune existența sistematică a relațiilor incestuoase dintre oameni. De ce este incestul ceva rău? Răspunsul se poate găsi în multitudinea de articole scrise pe această temă, din care eu am ales câteva pentru a le prezenta cititorilor acestei analize:
„Incestul este ceva ce noi, ca societate, trebuie să descurajăm. Nu din cauza unui motiv genetic și nu din cauza unui motiv religios, ci pentru că incestul este dăunător pentru unitatea familiei. Familia este locul unde copii învață să iubească și să aibă încredere. Infectarea acestei atmosfere cu sex și sexualitate este dăunător. Chiar dacă limităm exemplu nostru la adulți care își dau acordul, a permite existența lui poate să permită sexualității să inunde unitatea familiei. Nu vrem tați care „așteaptă” pentru copiii să crească sau surori care așteaptă să își seducă frații de îndată ce aceștia ajung la o anumită vârstă. Este dăunător din toate punctele de vedere.” (ref. 135)
Chiar și animalele evită incestul și grupurile de animale iau măsuri pentru a asigura că incestul nu se poate produce în familiile lor. Dacă există o protecție naturală împotriva acestui fenomen de ce ar fi creat Dumnezeu oamenii și animalele în așa fel încât singura lor soluție de multiplicare ar fi fost incestul? Răspunsul este acela că nu Dumnezeu a creat natura și omul, prin incest, ci această contradicție este generată de naivitatea scriitorilor cărții Facerea care nu au luat în considerare acest aspect, nici din punct de vedere moral, nici din punct de vedere medical. De altfel, atunci când au fost scrise aceste texte, medicina era foarte puțin evoluată, deci ea nu ar fi reprezentat un mijloc suficient de informare pentru aceia care au scris respectivele texte biblice. În același timp, vedem și din această perspectivă că nu Dumnezeu a inspirat primele 11 capitole din cartea Facerea, ci ele sunt rezultatul imaginației omenești. Dumnezeu fiind Atotștiutor ar fi cunoscut foarte bine efectele negative ale incestului asupra raselor umane.
În Biblie se precizează clar că și animalele s-au înmulțit prin incest după potopul lui Noe, deoarece pe corabie au fost luate doar câte două exemplare din fiecare specie de animale. Prin urmare, după ce au coborât de pe corabie, animalele au trebuit să se înmulțească prin incest.
Aspectul medical, ca argument împotriva incestului, este foarte convingător și este bine sintetizat în următorul citat:
„Deoarece mulți oameni din zilele noastre ignoră morala, să ne uităm la biologie. Incestul produce probleme genetice care pot ruina bazinul genetic și poate produce creșterea probabilității bolilor genetice pe liniile de descendență. Aceasta înseamnă că dacă o familie are o istorie în care apar probleme cu diabetul sau cu inima, incestul în aceea linie de descendență va promova o mai mare probabilitate ca aceste probleme să apară în viitor. Animalele, în mod special mamiferele (care suntem și noi), fac mari eforturi pentru a evita incestul. Primatele exilează femelele la alte grupuri familiare pentru ca tații să nu se înmulțească prin ele. Leii alungă masculii după ce ei trec de o anumită vârstă pentru a asigura că nu există o luptă pentru dominație între ei și tatăl lor. În ciclul vieții se produc în mod regulat drumuri închise și cel mai rapid mod de a ajunge acolo este prin a face bazinul genetic mult mai mic.” (ref. 136)
Există deci două aspecte ale acestei dezbateri, aspectul moral și cel medical. Dacă aspectul moral este dezbătut și există mai multe opinii, în ceea ce privește aspectul medical există o unanimitate de vederi că incestul este profund dăunător pentru dezvoltarea speciei umane și desigur și pentru animale. În conformitate cu Lege lui Moise, incestul dintre frați și surori nu era admisibil. În ciuda acestui fapt, în narațiunile biblice, copiii primilor oameni au venit pe lume prin incest și aceasta este o uriașa problemă medicală și morală, cu toate că moralitatea promovată de Biblie este de așteptat să fie la cel mai înalt nivel cu putință.
Copiii care se nasc dintr-o relație incestuoasă au de suferit din punct de vedere medical și această reacție negativă reprezintă și o problemă morală. În cartea Facerea nici unul dintre cele două aspecte, cel moral și cel medical, nu sunt luate în considerare. Merită să ascultăm din nou vocile specialiștilor care ne vorbesc despre problemele medicale provocate de incest:
„Fiecare persoană are 46 de cromozomi și fiecare cromozom conține mai multe gene. Fiecare genă are instrucțiuni pentru o mică parte din voi. Deci există o genă care determină dacă veți avea părul roșu, una care dă culoare pielii dvs. prin producerea de melanină, o alta care ajută sângele să transporte oxigen și tot așa. Voi aveți de fapt două seturi de 23 de cromozomi. Un set de 23 vine de la mamă și celelalte 23 vin de la tată. Deoarece fiecare set de cromozomi are același set de gene, acesta înseamnă că voi aveți două copii ale fiecărei gene. Ceea ce este important ca să ne facă pe fiecare din noi unic este modalitatea prin care copia care vine de la mamă poate să fie foarte diferită decât copia pe care o primim de la tată. Deci de exemplu, gena care produce părul roșu vine într-o versiune roșie și o versiune care nu este roșie (aceste versiuni diferite sunt numite „alele”. Și gena care face un pigment care se numește melanină vine într-o versiune normală care face melanină și una deficientă care nu produce acest pigment. Dacă aveți numai versiunea deficitară, veți sfârși prin a avea albinism. Având două copii din toate este de fapt un sistem cu adevărat grozav. Aceasta este realitatea deoarece dacă o copie este deficientă, voi încă aveți a doua copie pentru a o folosi ca rezervă. Acesta este cazul cu gena care produce melanină. Oamenii cu doar o singură copie deficitară nu au albinism, deoarece copia lor bună este suficientă pentru a ține albinismul departe.” (ref. 137)
Un alt considerent medical care pledează împotriva incestului este acela că oamenii au nevoie de o mare varietate, pe care o dobândesc de la fiecare părinte, pentru a fi capabili să lupte cu cât mai multe boli cu putință. Următorul citat explică:
„A avea un ADN diversificat este important pentru a avea un sistem imunitar puternic. De aceea incestul poate genera copii bolnavi. Este și motivul pentru care șoarecii de laborator și anumite animale de fermă se îmbolnăvesc așa de ușor. Sistemul imunitar depinde de o parte foarte importantă de ADN numită MHC or regiunea Marelui Complex de Histocompatibilitate. Sunt o grămadă de cuvinte mari, dar de fapt regiunea MHC este constituită dintr-o grupă de gene care vă ajută să luptați cu bolile. Secretul regiunii MHC de a lupta cu bolile este de a avea cât mai multe tipuri de alele cu putință. Cu cât ai o varietate mai mare, cu atât ești mai bun la a lupta cu bolile. Diversitatea este importantă deoarece fiecare genă MHC este bună la a lupta cu un set diferit de boli. Puteți să vă gândiți la acest fenomen ca la un sistem de încuietori și chei. Fiecare boală este ca o încuietoare diferită și fiecare genă MHC este o cheie. Cu cât mai multe chei aveți, cu atât mai multe boli puteți încuia și distruge.” (ref. 138)
În conformitate cu Biblia, atât specia umană cât și toate animalele s-au înmulțit prin incest. Toate ființele umane au avut inițial doar un singur set de ADN transmis generație după generație tuturor oamenilor. Adam și Eva au avut același set de ADN deoarece Eva, a fost luată din Adam. Textul biblic privitor la crearea oamenilor presupune idea că oamenii au fost de la început creați în așa fel încât cu timpul ei urmau să devină foarte bolnavi. Modul în care Dumnezeu a creat oamenii, acela descris de Biblie, este unul profund deficitar, din punct de vedere medical și din punct de vedere moral. Răul din natura umană este datorat chiar modului în care narațiunea biblică descrie crearea oamenilor. Dacă descrierea biblică ar fi adevărată, dar din fericire nu este, atunci specia umană ar fi cu mult mai bolnavă decât este în realitate.
Ce ne spune genetica despre posibilitatea ca toate ființele umane să provină dintr-o singură pereche? Omenirea nu provine dintr-o singură pereche de oameni. Următorul citat din The Economist abordează această problemă:
„O controversă dificilă a fost declanșată de descoperirile legate de genomul uman potrivit cărora oamenii moderni, în diversitatea lor genetică, nu pot să provină dintr-o singură pereche de indivizi. Mai degrabă au existat câteva mii de oameni la început. Această constatare a pus în discuție existența istorică a lui Adam și Eva și a generat o criză de conștiință printre Creștinii evanghelici care sunt convinși de către știința geneticii. Acesta nu este un aspect esoteric, spune Michael Cromartie, un expert evanghelic la Centrul de Etică și Politici Publice, un grup de lucru din Washington; mulți teologi conservatori susțin că fără un Adam istoric, al cărui păcat s-a transmis direct la întreaga umanitate, nu ar fi fost nici un motiv ca Isus (Iisus) să fi venit pe pământ ca să răscumpere căderea omului.” (ref. 139)
Diferențele de ADN dintre oameni sunt mici și așa și trebuie să fie dat fiind faptul că întreaga omenire provine dintr-un grup de doar câteva mii de oameni. Aceste diferențe mici nu demonstrează că întreaga omenire se trage dintr-o singură pereche de oameni.
Ce s-ar fi întâmplat cu adevărat dacă timp de șase mii de ani oamenii ar fi continuat să se multiplice din același set de ADN? Lipsa de diversitate ar fi fost dezastruoasă pentru dezvoltarea umană. Într-un astfel de caz s-ar fi produs un declin permanent în valoarea materialului genetic inițial și aceasta ar fi dus la o rezistență foarte scăzută la îmbolnăviri.
Care este explicația de bază pe care creaționiștii o dau acestei situații? Adam și Eva sunt două persoane considerate că ar fi fost foarte sănătoase genetic și, dacă lucrurile ar fi stat în acest fel, incestul nu ar fi fost o problemă pentru urmașii lor imediați, copii, nepoți etc. Această explicație este inacceptabilă, deoarece, dacă la ea se adaugă factorul timp, ceea ce era sănătos la început urma să se degradeze treptat în timp, deci răul exista chiar în mecanismul de creație al oamenilor.
Atunci când Dumnezeu a creat primii oameni, El a avut în vedere și evoluția lor în timp, în ambele variante, dacă rămâneau sau nu ascultători. În condițiile în care oamenii se înmulțeau prin incest ideea că ei ar fi trăit sute de ani este nerealistă.
Afirmația că oamenii ar fi avut un set de gene foarte sănătos, la începutul creației lor, este contrazisă de constarea că în paradis se găsea și un pom al vieții. Același pom al vieții se va afla și pe noul Pământ, după cum ne spune Biblia, și din descrierea lui putem să observăm că el va servi la vindecarea națiunilor. Dacă acesta este același pom al vieții, despre care Biblia ne spune că se afla și în Grădina Eden, înseamnă că și acolo era destinat să servească pentru vindecare, pe lângă misiunea de a da viață veșnică, celor care mâncau din el. Din acest considerent rezultă că în paradisul pământesc era nevoie ca oamenii să fie însănătoșiți, deci existau boli, și aceasta înseamnă că genele primilor oameni nu erau chiar așa de bune, cum afirmă unii comentatori biblici.
„1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, 2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 1-2)
Nu afirm că a existat sau că va exista vreodată un pom al vieții pe Pământ, ci consider că în mitologia biblică pomul vieții din cartea Facerea este considerat a fi același cu cel din cartea Apocalipsa. Dacă narațiunile care includ pomul vieții ar fi adevărate și nu doar mitologie, atunci raiul inițial și raiul viitor ar avea niște elemente comune, unul dintre ele ar fi chiar pomul vieții. Pentru a da sens povestirii biblice despre rai, trebuie să existe un singur pom al vieții, interzis primilor oameni și oferit la sfârșit celor salvați.
Așa cum am arătat, singura explicație a creaționiștilor, în ceea ce privește înmulțirea speciei umane prin incest, este aceea că, imediat după crearea primilor oameni, acesta nu ar fi afectat pentru un timp specia umană, din punct de vedere medical. Această explicație este cu totul lipsită de valoare atâta vreme cât incestul nu apare în Biblie doar imediat după creația primilor oameni dar și imediat după Potop, atunci când bagajul genetic uman ar fi devenit deja foarte mult afectat de o presupusă istorie a păcatului.
Creaționiștii susțin că de la începutul creație și până la momentul când Dumnezeu i-a dat legile lui Moise, incestul nu ar fi fost o problemă datorită bunei sănătăți a oamenilor, dar în timpul când s-a dat Legea mozaică sănătatea a devenit un motiv de îngrijorare și de aceea Dumnezeu a interzis incestul. De ce ar fi intervenit Dumnezeu atât de târziu ca să salveze rasa umană de degradarea datorată incestului? Până la apariția legilor date lui Moise, viața oamenilor a fost marcată de boli care au provocat moartea timpurie a multor indivizi.
Rare ori se poate vedea o argumentație mai lipsită de sens decât aceasta. După Potop atât oamenii cât și animalele au fost din nou obligați să comită incest, cu toate că, dat fiind degradarea umană care s-ar fi produs înainte de Potop, nu se mai poate vorbi din nou de o sănătate genetică a oamenilor. O astfel de prezumtivă sănătate genetică nu ar mai fi fost valabilă nici pentru animale, deoarece Biblia ne spune că degradarea ar fi atins toate ființele vii. (Facerea 6; 12)
Dacă incestul ar fi fost la început acceptabil, deoarece oamenii ar fi fost mai sănătoși, un astfel de argument nu mai poate să fie invocat pentru perioada de după Potop, dacă o sănătate bună a primilor oameni ar fi fost justificarea acceptării incestului. După Potop, când toate ființele vii ar fi suferit o formă de degradare și bagajul genetic nu ar mai fi fost la fel de sănătos, acestea s-ar fi înmulțit tot prin incest, deoarece Dumnezeu nu le-ar fi lăsat o altă alegere.
Chiar dacă Legea mozaică a interzis incestul pentru oameni, de fapt numai pentru Evrei, ea nu avea nici o putere asupra animalelor, care se conduc după instincte nu după legi omenești, deci în cazul lor incestul ar fi continuat cu efecte dezastruoase asupra sănătății lor. Un lucru întocmit greșit de la început, înmulțirea ființelor vii prin incest, în nici un caz nu putea fi oprit printr-o lege, adică prin legea mozaică.
Felul în care ne spune Biblia că ar fi tratat Dumnezeu problema incestului este unul foarte contradictoriu. Pe de o parte, ni se spune că întreaga specie umană s-ar fi înmulțit prin incest, iar, pe de altă parte, în Legea V.T. ni se arată că incestul a fost condamnat de Dumnezeu și considerat de El a fi o faptă abominabilă. În concluzie, întreaga specie umană s-a înmulțit folosind ca mijloc o abominațiune. Puritatea morală a Legii mozaice din V.T. este contrazisă de modul în care Dumnezeu ar fi creat specia umană și aceasta este o contradicție de dimensiuni catastrofale care anihilează atât valoarea morală a Bibliei cât și posibilitatea ca unele din textele ei, considerate foarte importante, să fi fost inspirate de El.
Dacă incestul a fost un lucru oribil în timpul lui Moise de ce ar fi fost acceptabil pentru înmulțirea oamenilor de la începutul creației? De ce ar fi fost incestul singura posibilitate pe care o avea Dumnezeu pentru înmulțirea speciei umane? Suntem confruntați cu aceeași problemă, care devine o dilemă la care nu se întrevede un răspuns acceptabil. Dacă Dumnezeu este Atotputernic, atunci de ce este El supus determinismului istoriei umane? Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu se conduce după principiile Sale universal valabile, cum ar fi refuzul incestului, ci face ceea ce se poate și ceea ce îi permite condițiile istoriei umanității. Un Dumnezeu care face compromisuri cu istoria nu poate să fie Atotputernic și nu poate avea criterii neschimbătoare pentru dreptatea Sa.
De la timpurile lui Noe și până la vremea lui Moise au trecut aproximativ 1500 de ani. În această perioadă de 1500 de ani incestul a fost considerat ca ceva acceptabil dar după aceea a fost socotit ca ceva groaznic și condamnat de Legea mozaică. Fără să știe că este o abominațiune, oamenii ar fi practicat incestul, pentru o lungă perioadă de timp și această situație nefericită s-ar datora modului în care Dumnezeu ar fi creat ființele omenești. Chiar și după apariția Legii mozaice, celelalte popoare, la care aceea lege nu se adresa, nu au realizat că incestul era un lucru îngrozitor și nu puteau să vadă aceasta, dacă ar fi știut că întreaga omenire s-ar fi înmulțit prin incest. Acele culturi care au refuzat incestul dovedesc instinctiv că ele nu acceptă modul în care Biblia descrie dezvoltarea omenirii și că sunt superioare moral modului în care textele biblice descriu crearea lumii. Cu alte cuvinte, dacă fundamentul moral al Bibliei este înmulțirea omenirii prin incest, atunci acele culturii care nu acceptă această anomalie nu pot să fie considerate inferioare din punct de vedere moral, tocmai pentru că ele refuză descrierea creației prezentată de textele biblice.
Prin urmare, oamenii ar fi trăit în necurățenie nu din cauza lor, ci din cauza felului în care Dumnezeu ar fi creat omenirea și chiar mai mult, El ar fi disprețuit popoarele din țara făgăduită și le-ar fi acordat Evreilor ajutor împotriva lor, tocmai datorită faptului că ele trăiau în necurățenie. Această imagine nu ne permite să îl vedem pe Dumnezeu, așa cum ne imaginăm cu toții că este, de o dreptate și curățenie absolută, ci mai degrabă aceasta ne descrie o divinitate care îi socotește pe oameni vinovați pentru propria Lui greșeală.
Oare nu ar fi devenit omenirea mai bolnavă ca o consecință a modului în care Biblia ne spune că ar fi fost creată? Descrierea creației universului și a primilor oameni, pe care o fac textele biblice, fiind doar o mitologie, această relatare nu are nici o legătură cu modul în care s-a dezvoltat omenirea în realitate.
Dacă Biblia ne-ar spune că Dumnezeu ar fi creat de la început mai multe perechi de oameni, atunci problema incestului între frate și soră ar fi rezolvată, dar miturile nu sunt preocupate de loc de realitate, ci doar de mesajul alegoric pe care vor să îl transmită. În această ordine de idei, se poate spune despre mesajul transmis de cartea Facerea că este unul confuz și fără o valoare morală autentică.
Efectele dezastrului genetic nu au fost eliminate prin Legea mozaică, deoarece aplicarea sa s-a limitat doar la poporul evreu. Această Lege, care conținea și prescripții împotriva incestului, a fost un gest ineficient, la nivelul întregii umanități, făcut pentru a îndrepta, dacă se mai putea îndrepta, răul deja făcut de modul în care Dumnezeu i-ar fi creat pe oameni, după afirmațiile absurde ale Bibliei. Legea mozaică viza mai degrabă aspectul moral decât pe cel medical, deoarece aspectul medical ar fi trebuit soluționat la nivelul întregii omeniri și nu doar pentru un singur popor, pentru a avea o valoare reală. Din punct de vedere al sănătății omenirii, incestul prin care s-a înmulțit populația Pământului a continuat să fie dăunător în ciuda încriminării sale prin Legea lui Moise.
Chiar dacă în vremea lui Moise au fost identificate pagubele generate de incest, totuși Biblia nu ne arată o soluție veritabilă la această problemă care să privească pe toată lumea și care să îndrume pe toți oamenii pentru o viață mai bună. Este ca și cum Evreii ar fi fost singurul popor care conta în ochii lui Dumnezeu, iar restul omenirii putea să pățească orice, deoarece ar fi avut puțină importanță.
În conformitate cu capitolul 1, din cartea Facerea, Dumnezeu ar fi plănuit de la început ca omenirea să se multiplice dintr-o singură pereche, mai mult, această înmulțire este considerată un fel de binecuvântare:
A binecuvânta oamenii să se înmulțească printr-o abominație, prin incest, este o contradicție insurmontabilă a Bibliei. Nu se poate accepta că Dumnezeu a binecuvântat oamenii să se multiplice pe Pământ, dacă modul lor de multiplicare a presupus incestul. În Legea lui Moise Dumnezeu dezaprobă și condamnă cu toată tăria incestul și chiar mai mult îl privește ca pe o grozăvie, dar în cartea Facerea căsătoria dintre frate și soră ar fi fost singura modalitate de a se înmulți a speciei umane.
Sunt principiile morale ale lui Dumnezeu schimbătoare? Sunt ele bazate pe valori universale sau sunt doar măsuri flexibile, cu aplicații practice imediate, care se schimbă așa cum cer împrejurările? În ceea ce privește incestul, nu putem găsi în Biblie un principiu neschimbător a lui Dumnezeu, ci putem vedea doar felul cum au evoluat principiile morale. Începând cu impunerea incestului ca o necesitate pentru multiplicarea speciei umane, continuând cu acceptarea poligamiei și apoi interzicând incestul și infidelitatea conjugală legea morală a evoluat până acolo încât Isus (Iisus) a interzis chiar și o privire vinovată adresată unei persoane de sex opus. După cum se vede, este vorba despre o evoluție a principiilor morale și nu despre existența unei valori morale care este universal valabilă.
O problemă esențială și care rămâne nerezolvată este că Dumnezeu a alungat popoarele din țara făgăduită pentru a face loc poporului evreu folosind ca argument pentru această acțiune imoralitatea popoarelor respective. Cu toate acestea, un astfel de argument este fals, deoarece acele popoare nu au primit nici o lege din partea lui Dumnezeu și fără lege nu exista păcat și, pe cale de consecință, nici responsabilitate. Toți oamenii erau imorali prin natura lor, inclusiv Evreii, deci deosebirea dintre popoare s-a făcut prin oferirea unor legi pentru cei din urmă. Celelalte popoare au fost considerate în continuare păcătoase de Dumnezeu și au fost pedepsite pentru aceasta, cu toate că ele nu aveau nici o vină că nu au primit și ele o lege morală de la El. Cine aparținea de alte popoare decât cel evreu, a fost pedepsit și uneori a plătit cu viața doar pentru că era o ființă umană obișnuită, cu toate imperfecțiunile inerente acestui statut.
„13. Căci, până la lege, păcatul era în lume, dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 5; 13)
Orice acuză a popoarelor din vechime care nu au primit nici un fel de lege de la Dumnezeu este fără sens. Nu puteau să fie numiți păcătoși și idolatrii niște oameni care nu puteau să fie altfel decât păcătoși și idolatrii, pentru că nu știau altceva. A da o lege unui popor și apoi a condamna toate celelalte popoare, cu toate că nu au primit și ele aceea lege, ca să o poată și ele respecta, este o morală cât se poate de dubioasă, care sunt convins că nu este morala promovată de Dumnezeu, ci de scriitorii V.T.
În cazul lui Avraam și Sarra se regăsesc ambele elemente, atât incestul cât și adulterul și cu toate acestea Avraam a fost persoana de la care își revendică originile cele trei religii monoteiste, Iudaism, Creștinism și Islam. Pentru o religie care își propune să atingă puritatea morală absolută, religia creștină, și unde chiar și o privire vinovată este condamnată, faptele strămoșului acestei religii, adică modul în care a acționat Avraam, este cât se poate de ofensator.
„1. Apoi a plecat Avraam de acolo spre miazăzi şi s-a aşezat între Cadeş şi Sur şi a trăit o vreme în Gherara. 2. Şi a zis Avraam despre Sarra, femeia sa: „Mi-e soră”, căci se temea să spună: „E femeia mea”, ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din pricina ei. Iar Abimelec, regele Gherarei, a trimis şi a luat pe Sarra.” (Facerea 20; 1-2)
Avraam a avut o concubină cu numele Hagar, pe lângă soția sa cu numele Sarra. Faptul că Avraam nu a avut o conduită morală este mai puțin vrednic de semnalat atâta vreme cât nimeni nu l-a educat în acest sens. Ceea ce este însă mai important este că Avraam a fost alesul lui Dumnezeu, în ciuda comportamentului său, în care moralitatea nu era la loc de cinste.
„1. Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năştea. Dar avea ea o slujnică egipteancă, al cărei nume era Agar. 2. Atunci a zis Sarai către Avram: „Iată m-a închis Domnul, ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!” Şi a ascultat Avram vorba Saraii.” (Facerea 16; 1-2)
Dacă un Creștin din zilele noastre, a cărui nevastă nu poate să nască copii, ar proceda la fel ca și Avraam, cum ar reacționa comunitatea creștină de care aparține? Probabil că ar fi înlăturat din comunitatea creștină respectivă. Cu toate acestea, Creștinii îl admiră pe Avraam și l-au pus la loc de cinste în galeria de personaje biblice. Aceasta este o atitudine lipsită de consecvență întrucât pentru fapte asemănătoare un Creștin din zilele noastre ar fi blamat nu admirat, chiar dacă, la fel ca și Avraam ar da dovadă de multă credință.
Ceea ce este ciudat este că Dumnezeu nu l-a corectat pe Avraam chiar mai mult i-a promis lui Agar că urmașii ei vor devenii un neam foarte mare:
„7. Şi a găsit-o îngerul Domnului la un izvor de apă în pustiu, la izvorul de lângă calea ce duce spre Sur. 8. şi i-a zis îngerul Domnului: „Agar, slujnica Saraii, de unde vii şi unde te duci?” Iar ea a răspuns: „Fug de la faţa Saraii, stăpâna mea”. 9. Şi îngerul Domnului i-a zis iarăşi: „Întoarce-te la stăpâna ta şi te supune sub mâna ei!” 10. Apoi i-a mai zis îngerul Domnului: „Voi înmulţi pe urmaşii tăi foarte tare, încât nu se vor putea număra din pricina mulţimii. 11. Iată, tu ai rămas grea - îi zise îngerul Domnului - şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele Ismael, pentru că a auzit Domnul suferinţa ta. 12. Acela va fi ca un asin sălbatic între oameni; mâinile lui vor fi asupra tuturor şi mâinile tuturor asupra lui, dar el va sta dârz în faţa tuturor fraţilor lui”. (Facerea 16; 7-12)
Este interesant că în timpul Potopului se afirmă că Dumnezeu l-a găsit pe Noe ca fiind singurul om neprihănit de pe Pământ, dar în timpul lui Avraam El nu a mai căutat un astfel de om neprihănit, ci a ales un om care nu avea calitatea de a fi neprihănit. Avraam însă, care nu avea o ținută morală impecabilă, era totuși un om credincios și lucrul acesta a fost foarte important pentru Dumnezeu. Poate că și înainte de Potop ar mai fi existat oameni ca și Avraam, care să nu fi fost neprihăniți dar care ar fi devenit credincioși, dacă Dumnezeu li s-ar fi descoperit, așa cum s-a făcut cunoscut și lui Avraam. Cu toate acestea, astfel de oameni credincioși dar nu neprihăniți ar fi pierit sub apele Potopului.
Nu rezultă nicăieri din Biblie că Dumnezeu l-ar fi considerat pe Avraam un păcătos, cu toate că era bărbatul a două femei. Saltul de la conduita lui Avraam la învățătura lui Isus (Iisus) care ne spune că adulter este chiar și o privire vinovată sau divorțul de soție, în afara motivației bazată pe adulter, este uriaș. Parcă nu ar fi vorba de același Dumnezeu, care scuza abaterile morale ale aleșilor săi, bazat pe faptul că aceștia aveau credință. Pe lângă patriarhi, viața regelui David este de asemenea un exemplu de persoană credincioasă la care Dumnezeu i-a trecut cu vederea adulterul.
În același timp, în Legea lui Moise, atât incestul cât și adulterul sunt prezentate ca ceva categoric rău:
„1. În vremea aceea a grăit Domnul cu Moise, zicând: 2. „Vorbeşte fiilor lui Israel şi zi către ei: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 3. De datinile pământului Egiptului, în care aţi trăit, să nu vă ţineţi, nici de datinile pământului Canaanului, în care am să vă duc, să nu vă ţineţi şi nici să umblaţi după obiceiurile lor. 4. Ci legile Mele să le pliniţi şi aşezămintele Mele să le păziţi, umblând după cum poruncesc ele, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 5. Păziţi toate poruncile Mele şi toate hotărârile să le ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru. 6. Nimeni să nu se apropie de nici o rudă după trup, cu gândul ca să-i descopere goliciunea. Eu sunt Domnul! 7. Goliciunea tatălui tău şi goliciunea mamei tale să n-o descoperi! Că este mama ta, să nu-i descoperi goliciunea ei. 8. Goliciunea femeii tatălui tău să n-o descoperi, că este goliciunea tatălui tău! 9. Goliciunea surorii tale, goliciunea fiicei tatălui tău sau a fiicei mamei tale, care s-a născut în casă sau afară din casă, să n-o descoperi! 10. Goliciunea fiicei fiului tău sau a fiicei fiicei tale să n-o descoperi, căci goliciunea ta este! 11. Goliciunea fiicei femeii tatălui tău; care s-a născut din tatăl tău, să n-o descoperi, că soră îţi este după tată!” (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 1-11)
În conformitate cu prima carte a Bibliei întreaga specie umană s-a înmulțit prin incest, pe baza unei reguli contrare Legii lui Moise. La începutul dezvoltării omenirii, frații și surorile, unchii și nepoatele, s-au căsătorit și au generat alți oameni, încălcând fără să știe un principiu care mai târziu s-a transformat într-un element al legii lui Moise. Distanța și opoziția între conținutul cărții Facerea și cel al cărții Leviticul ne arată că acestea nu puteau să aibă un singur autor. Ele nu au fost scrise de o singură persoană și nici nu puteau să fie inspirate ambele de Dumnezeu. Un singur scriitor al celor două cărți biblice ar fi trebuit să își dea seama de uriașa discrepanță dintre textele respective. Concluzia este că nu a fost doar un scriitor, ci mai mulți scriitori care au scris primele cinci cărți ale Bibliei.
În Legea lui Moise, incestul este considerat o urâciune, fapta este condamnată din punct de vedere juridic, iar făptuitorii sunt condamnați la moarte. Toți copiii lui Adam și Eva au fost obligați să comită incest, deci s-au înmulțit prin relații care mai târziu au fost considerate o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Unii din urmașii lui Adam și Eva, cei care au constituit poporul evreu, au fost avertizați asupra comiterii incestului prin Legea lui Moise dar restul omenirii a continuat să comită această urâciune fără să primească nici un avertisment, conform Bibliei.
„24. Să nu vă întinaţi cu nimic din acestea, că cu toate acestea s-au întinat păgânii, pe care eu îi izgonesc dinaintea feţei voastre. 25. Că s-a întinat pământul şi am privit la nelegiuirile lor şi a lepădat pământul pe cei ce trăiau pe el. 26. Iar voi să păziţi toate poruncile Mele şi toate legile Mele şi să nu faceţi toate ticăloşiile acestea, nici băştinaşul, nici străinul care trăieşte între voi. 27. Că toate urâciunile acestea le-au făcut oamenii pământului acestuia care e înaintea voastră şi s-a întinat pământul; 28. Ca nu cumva să vă lepede şi pe voi pământul, când îl veţi întina, cum a aruncat el de la sine pe popoarele care au fost înainte de voi. 29. Că tot cel ce va face ticăloşiile acestea, sufletul care va face acestea se va stârpi din poporul său. 30. Deci păziţi poruncile Mele şi să nu umblaţi după obiceiurile urâte, după care au umblat cei dinaintea voastră, nici să vă întinaţi cu ele. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru”. (Leviticul - cartea a treia a lui Moise 18; 24-30)
În Leviticul 18, 1-11 sunt descrise practicile prin care s-au întinat păgânii, care au fost alungați de Dumnezeu dinaintea poporului evreu, printre care se numără și incestul. Acești păgâni nu erau alții decât tot copiii lui Adam și Eva și practica incestului era aceea prin care s-a înmulțit specia umană. Pe lângă incest, în capitolul 18; 1-11, sunt descrise și alte practici, cum ar fi de exemplu homosexualitatea sau zoofilia, care și ele sunt considerate urâciuni înaintea lui Dumnezeu. Aceste practici au fost o excepție nu o regulă și de aceea ele nu puteau justifica alungarea unui întreg popor din teritoriul pe care l-ar fi ocupat. Biblia prezintă popoarele așa zis păgâne ca pe o adunătură de anormali pentru a justifica ocuparea de către poporul evreu a teritoriilor deținute de acestea. Chiar dacă acele popoare, de exemplu poporul egiptean, prezentau o formă de libertinaj aceasta nu înseamnă că întreaga populație era formată din oameni degenerați moral. Probabil că persoanele cu un comportament imoral extrem erau o minoritate, așa cum sunt și în societățile moderne de astăzi. Oare se gândește cineva că un întreg popor occidental de astăzi ar putea să fie alungat din teritoriul său pentru că în rândurile lui există persoane cu un comportament imoral? Chiar dacă pare absurd, aceasta este situația prezentată de Biblie, poporul evreu, pentru că a primit Legea lui Moise ar fi avut dreptul să ocupe teritoriile altor popoare din acele vremuri.
Descrierea popoarelor așa zis păgâne de către Biblie este contrară a ceea ce ne spune istoria despre civilizațiile străvechi. De exemplu, civilizația egipteană, care a avut realizări remarcabile, nu ar fi putut niciodată să atingă gradul ei de dezvoltare, dacă ea ar fi fost formată în majoritate din indivizi degradați moral sa cu apucături patologice.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu ar fi acționat în realitate așa cum spune Biblia și ar fi alungat anumite popoare dinaintea poporului evreu deoarece povestirile despre cuceririle evreilor în țara făgăduită sunt în mare parte exagerări. Chiar dacă Evreii au făcut și cuceriri reale, aceasta nu înseamnă că orice agresiune a lor a fost autorizată de Dumnezeu. Ei puteau foarte bine să își justifice incursiunile armate plasând responsabilitatea lor asupra lui Dumnezeu, care le-ar fi comandat astfel de agresiuni cu toate că în realitate El nu ar fi avut nici o contribuție la realizarea lor.
Incestul este considerat o urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu și aceasta este o judecată morală nu este vorba doar de o măsură preventivă care viza sănătatea oamenilor. Din punct de vedere moral incestul nu avea o raportare temporală, în funcție de evoluția bagajului genetic uman. O urâciune și o ticăloșie în ochii lui Dumnezeu rămâne întotdeauna o faptă caracterizată în acești termeni, nu se schimbă în funcție de perioada de timp la care se referă. Incestul era o urâciune și o ticăloșie în vremea lui Moise deci nu putea să fie o faptă acceptabilă pentru copiii lui Adam și Eva. În concluzie, chiar Biblia ne spune că povestea lui Adam și Eva este doar pură imaginație deoarece Dumnezeu nu ar fi admis niciodată ca specia umană să se înmulțească printr-o modalitate pe care El o consideră o urâciune și o ticăloșie, adică prin incest.
În Deuteronomul, capitolul 27, incestul practicat cu o soră se află sub un blestem. Dacă ar fi așa, ar însemna că întreaga specie umană se află sub un blestem deoarece încă de la început oamenii s-au înmulțit prin incest. Biblia ne spune că Dumnezeu a creat ființele umane și că le-a binecuvântat să se înmulțească, să umple și să stăpânească Pământul, dar în același timp, El a blestemat modul în care oamenii urmau să se înmulțească. Există două atitudini extreme în Biblie privitoare la incest, în prima el ar fi fost necesar pentru înmulțirea oamenilor pe Pământ și în a doua el a fost caracterizat ca o urâciune și o ticăloșie, iar cei care îl practicau erau sub blestem. Această inconsecvență a Bibliei ne arată că această carte nu are ca singur autor al ei pe Dumnezeu, ci că ea a fost scrisă de autori diferiți cu viziuni diferite asupra moralei.
„22. Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său, sau fiica mamei sale! Şi tot poporul să zică: Amin!” (Deuteronomul - A cincea carte a lui Moise 27; 22)
Dacă Dumnezeu este veșnic, atunci principiile Sale morale nu se schimbă de la o etapă istorică la altă etapă istorică. Modul în care cartea Facerea descrie crearea oamenilor este împotriva felului în care Creștinii înțeleg atributele fundamentale ale lui Dumnezeu care este în primul rând Atotputernic și Atotștiutor, dar care are, de asemenea, principii morale stabile.
Apostolul Iacov ne spune că la Dumnezeu nu există nici schimbare și nici urmă de mutare. Dacă este așa, atunci de ce și-a schimbat El opinia cu privire la incest? Oare incestul nu este și nu a fost mereu o urâciune și o ticăloșie? Incestul a fost întotdeauna ceva periculos pentru oameni, dar scriitorii povestirilor din cartea Facerea nu au înțeles bine despre ce scriu, atunci când au construit miturile creației. În mai multe locuri din Biblie, incestul este privit ca ceva condamnabil și Dumnezeu este văzut ca fiind neschimbător, adică nu își schimbă opiniile nici cu privire la incest:
„17. Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” (Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov 1; 17)
Povestirile despre creație, conținute de Biblie, sunt marcate de importante dileme și din această cauză nu au nici un fel de valoare morală. Relatarea biblică despre Adam și Eva este o legendă care își găsește cel mai probabil originile în scrierile sumeriene. În acele scrieri, o civilizație extraterestră i-ar fi creat pe primii oameni, folosindu-se de metode care ne duc cu gândul la ingineria genetică. Povestirile biblice și cele sumeriene au multe puncte comune, dar Biblia nu este o descriere exactă a modului în care au apărut primii oameni pe Pământ. În cel mai bun caz, narațiunile biblice din cartea Facerea ar putea fi considerate o interpretare metaforică a creației omului. În viziunea sumeriană, primii oameni au fost creați printr-o intervenție genetică săvârșită de extratereștrii asupra unor hominizi, folosindu-se de propriile lor gene. În Biblie, primul om ar fi fost creat din țărâna pământului și Dumnezeu i-ar fi suflat în nări suflare de viață. Metoda descrisă nu este aceeași, dar reprezentarea biblică ar putea fi considerată o prezentare metaforică a unei intervenții genetice asupra unor ființe, care au fost apoi transformate în oameni. Dacă ne gândim la coasta lui Adam care ar fi fost folosită pentru crearea lui Eva, atunci această acțiune poate să semene, în mod simbolic, cu folosirea unor gene pentru clonarea unei alte persoane.
După teoria darwinistă, oamenii au apărut în mod natural pe Pământ, în urma evoluției speciilor. Departe de mine intenția de a adjudeca definitiv adevărul la o versiune sau la cealaltă. În același timp, ceea ce rezultă clar din această analiză este că Biblia nu a fost inspirată de Dumnezeu ca să reprezinte o descriere realistă a modului în care a fost creat universul și omenirea. Dacă „divinitatea” care ar fi inspirat povestirile despre creație din Biblie ar fi o civilizație extraterestră, atunci această civilizație nu putea vorbi despre sine ca despre creatorul universului, atâta vreme cât, în versiunea sumeriană, această „divinitate” face parte din acest univers, la fel ca și noi, mai mult chiar din același sistem solar, planeta Nibiru, o prezumtivă planetă încă nedescoperită de către oamenii de știință.
Trebuie remarcat însă că prezenta analiza se concentrează pe scanarea veridicității povestirilor biblice și nu pe descoperirea tuturor condițiilor și influențelor care au dus la crearea lor. Povestirile biblice despre creație conțin multe elemente contradictorii și, de asemenea, și un număr mare de absurdități și de aceea avem tot dreptul să considerăm că ele nu au fost inspirate de Dumnezeu, pentru ca ele să constituie o descriere autentică a realității. Dacă cineva dorește să vadă în aceste narațiuni metafore și simboluri care reprezintă diferite posibilități prin care ar fi putut să apară omenirea, cum ar fi crearea primilor oameni prin inginerie genetică, de către o civilizație extraterestră, nu există nici un obstacol în acest sens. Chiar și în cazul acesta, descrierea biblică nu poate fi considerată decât ca un ecou îndepărtat al realității și nicidecum ca o imagine fidelă a acesteia.
Pentru descifrarea sensurilor pe care le conțin textele biblice din cartea Facerea este, de asemenea, important să înțelegem de ce s-ar fi putut pierde cunoștința oamenilor despre Dumnezeu după Noe, în așa fel încât El ar fi trebuit să reconstruiască relația cu omenirea de la început, prin Avraam. Trebuie observat că între Noe și Avraam au trecut doar 400 de ani. (ref. 140)
De la Avraam la regele David au fost 14 generații și de la David la deportarea în Babilon au fost de asemenea 14 generații. De la deportarea în Babilon la venirea lui Mesia au mai fost încă 14 generații. În perioada de 400 de ani care s-a scurs de la Noe la Avraam, Biblia ne lasă să înțelegem că s-ar fi pierdut complet credința oamenilor în Dumnezeu, în așa fel încât, a fost nevoie ca El să se descopere lui Avraam, pentru ca, prin acesta, omenirea să devină din nou credincioasă. Această prezumție biblică mi se pare o absurditate deoarece era imposibil ca urmașii lui Noe, unul dintre cei mai drepți oameni de pe pământ, să piardă cu totul cunoștința lui Dumnezeu. Mai mult, Dumnezeu ar fi adus Potopul pe Pământ pentru ca ulterior lumea să devină mai credincioasă și probabil mai virtuoasă decât înainte, căci altfel producerea acelui eveniment dezastruos nu ar fi avut nici un sens. Cu toate acestea, Biblia ne spune că după Potop s-ar fi pierdut cu totul cunoștința de Dumnezeu.
Povestirea despre Potop s-ar fi păstrat generații după generații dar nu și credința în Dumnezeu. Această narațiune fără sens vrea să ne facă să credem că oamenii l-au uitat cu totul pe Dumnezeu deși El ar fi fost autorul Potopului. Numai că povestirea despre Potop ar fi fost cu totul incompletă dacă ea nu ar fi conținut și rolul lui Dumnezeu în declanșarea acestui dezastru și motivele pentru care a fost generat. Este cu totul incredibil că oamenii au pierdut cunoștința în Dumnezeu între Noe și Avraam, atâta vreme cât în aceea perioadă din istoria omenirii, oamenii au inventat multe religii, deci ei au fost în căutarea lui Dumnezeu.
Pierderea cunoștinței de Dumnezeu după Potop este cu atât mai ciudată cu cât Noe a mai trăit încă 350 de ani după acel eveniment, după cum ne relatează Biblia. În aceea perioadă de timp, Noe ar fi avut posibilitatea să vorbească urmașilor săi despre Dumnezeu și ar fi putut să mențină viu interesul pentru credința în El. Lucrul acesta s-ar fi întâmplat negreșit dacă narațiunea despre Potopul lui Noe ar fi o descriere a unui episod din istoria omenirii și nu doar pură ficțiune, cu atât mai mult cu cât Noe este descris de Biblie ca un om credincios și devotat lui Dumnezeu. Tocmai datorită calităților lui morale și spirituale Noe a fost ales să salveze o parte din lumea de dinainte de Potop. Oare nu a transmis Noe cunoștințele sale despre Dumnezeu nepoților săi? Copiii lui, care au parcurs întreaga istorie a Potopului, erau și ei persoane care dețineau cunoștința de Dumnezeu.
În Biblie, după Potop, cunoștința de Dumnezeu pornește din nou, ca și cum oamenii nu ar fi continuat să creadă în El, cu Avraam, dar aceasta este o întrerupere inexplicabilă:
„2. Şi a zis Iosua către tot poporul: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: În vechime părinţii voştri, Terah, tatăl lui Avraam şi tatăl lui Nahor, au trăit dincolo de râu (Eufrat) şi slujeau la alţi dumnezei.” (Cartea lui Iosua Navi 24; 2)
- 37 -
Cartea este disponibilă pe Amazon! Accesați linkul!
www.credintacrestina.com
© Copyright 2026 Secretele Bibliei Joomla Templates by JoomDev