Natura umană şi natura divină. Relaţia personală cu Dumnezeu. Naşterea din nou sau renaşterea spirituală.

Referinţe Biblice cu privire la natura divină şi natura umană

Prima problemă pe care a-şi dori să o discut în acest capitol este referinţa pe care Biblia o dă despre cele două naturi, natura umană şi natura divină. În epistola apostolului Pavel către Galateni, acesta îi sfătuieşte pe credincioşii din Galatia să umble cârmuiţi de Duhul şi să nu se lase călăuziţi de poftele firii pământeşti (Galateni 5: 16) Apostolul pune în opoziţie cele două entităţi şi anume, pe de o parte este firea pământească care pofteşte lucruri care nu sunt pe placul Duhului şi pe de altă parte este Duhul care pofteşte împotriva firii pământeşti. Apostolul Pavel ne pune în faţa a două realităţi care se opun una celeilalte deci, în faţa unui conflict între natura umană şi Dumnezeu, în ipostaza Duhului Sfânt.

Acesta este motivul pentru care Isus Cristos i-a comunicat lui Nicodim că nici un om care nu este născut din Duh, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu. Dar cine a fost Nicodim? Acesta a fost un fruntaş al Iudeilor, care făcea parte din categoria Fariseilor. A venit noaptea la Isus, probabil pentru că îi era frică de reacţiile colegilor săi. Important este că s-a dus să îl caute pe Isus. După cum rezultă din textul evangheliei după Ioan, el era animat de o convingere. El credea că nimeni nu ar fi putut să facă lucrările pe care le făcea Isus, dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu el (Ioan 3: 2) Asemenea minuni, asemănătoare cu cele făcute de Isus, le regăsim şi în Vechiul Testament, de exemplu în cazul prorocului Ilie. Ceea ce făcea Isus Cristos depăşea cu mult orice limite umane. Era de ajuns să spună o vorbă şi un bolnav aflat la depărtare se vindeca. Niciodată nu a eşuat în încercarea lui de a vindeca pe cineva. A înviat şi morţii.

Nicodim era impresionat şi de aceea a venit la Isus, cu dorinţa să afle mai multe despre El. Isus nu şi-a asumat nici un credit pentru minunile făcute şi nici măcar nu i-a confirmat lui Nicodim că este venit de la Dumnezeu. În schimb, i-a transmis una dintre cele mai importante învăţături pe care le conţine Noul Testament şi anume învăţătura despre naşterea din nou. I-a spus lui Nicodim că „dacă un om nu se naşte din nou nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3: 3) Prima reacţie a lui Nicodim a fost să înţeleagă acest lucru literal şi a crezut că Isus vorbea despre naşterea în trup. Isus l-a corectat şi i-a vorbit de o altă naştere, adică o naştere spirituală.

„Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă, nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” [(Ioan 3: 5); ref. 121 în Biblia Ortodoxă]

„Ce este născut din carne este carne şi ce este născut din Duh este Duh” [(Ioan 3: 6); ref. 122 în Biblia Ortodoxă]

Pentru Nicodim, această învăţătura a fost un şoc total, el a continuat să întrebe cum se poate face aşa ceva, chiar şi după ce Isus i-a dat exemplul cu vântul, care este invizibil şi despre care nu ştim de unde vine şi unde se duce (Ioan 3: 7-9) Din nefericire pentru el, Nicodim nu a avut posibilitatea de a citi epistolele apostolului Pavel dar pentru noi, care am făcut-o, lucrurile sunt mult mai clare. Pavel explică foarte detaliat în ce constă această naştere din nou. Pur şi simplu, credinciosul nu mai ascultă glasul firii pământeşti, moştenită prin naşterea naturală, ci ascultă de îndemnurile Duhului Sfânt, adică de îndemnurile lui Dumnezeu.

Se ridică câteva probleme. Prima este de a şti dacă Pavel considera că nu se află nimic bun în natura umană. Se poate echivala noţiunea de natură umană cu cea de fire pământească? Firea pământească este constituită din totalitatea instinctelor umane, cum ar fi instinctul de conservare, instinctul de supravieţuire şi instinctul de procreere. Prin educaţie, aceste instincte suferă o transformare importantă, ele nu se mai manifestă în stare pură. Este adevărat că în anumite situaţii speciale, cum ar fi, de exemplu războaiele, instinctele ies la iveală, aproape nealterate şi oamenii se ucid unii pe alţii. În condiţii normale, instinctele individuale, modelate prin educaţie, dobândesc o semnificaţie socială şi în felul acesta oamenii adoptă conduite acceptabile pentru semenii lor. Cu toate acestea, instinctele nu dispar, ci mai degrabă se rafinează. Lupta pentru existenţă rămâne, chiar dacă îmbracă forme mai civilizate. Omul nu este făcut numai din instincte dar şi din conştiinţă, aspiraţii, idealuri, simţ al dreptăţii, responsabilitate, etc. Acestea sunt atribute ale raţiunii şi aceasta are propriile ei reguli. Ce ne spune apostolul Pavel este, în primul rând, faptul că un credincios creştin îşi modelează conştiinţa sub incidenţa învăţăturilor lui Isus Cristos. Aceste învăţături însă nu sunt pur teoretice, ci devin un adevărat mecanism psihologic, atunci când Duhul lui Dumnezeu locuieşte în om. Această prezenţă a lui Dumnezeu în fiinţa umană este ceva deosebit şi reprezintă o importantă deschidere, către lumea spiritualităţii, pe care o aduce Creştinismul. Tatăl şi Fiul sunt una şi împreună vin să locuiască în om.

Care sunt faptele firii pământeşti? Apostolul Pavel le enumeră: „preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrajbele, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5: 19-21) Aceia care fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu (Galateni 5: 21)

Ce efect produce prezenţa Duhului Sfânt în om? Sunt două feluri de efecte şi anume darurile şi roadele Duhului Sfânt. Darurile sunt prezentate de apostolul Pavel în prima sa epistolă către Corinteni.

„De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre înţelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştinţă, datorită aceluiaşi Duh; altuia credinţa prin acelaşi Duh; altuia darul tămăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia puterea să facă minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia felurite limbi; şi altuia tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” [(1 Corinteni 12: 8-11); ref. 123 în Biblia Ortodoxă]

Fiinţa umană respectivă este traversată de cea mai mare putere conştientă, existentă în toate universurile posibile. În acelaşi timp, omul respectiv se transformă şi înţelege diferit rostul propriei sale existenţe şi a celor din jurul său. Este orientat pentru a fi de folos celorlalţi, pentru că aceste daruri sunt date spre folosul celorlalţi. (1 Corinteni 12: 7) S-ar putea trage concluzia, din exprimarea apostolului Pavel, că numai anumite persoane primesc darul credinţei iar altele primesc alte daruri dar aceasta ar fi o interpretare greşită. Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu primesc darul credinţei de la El. Această interpretare se bazează pe cuvintele lui Isus Cristos, care a spus că nimeni nu poate veni din capul lui la Dumnezeu şi că cei care cred, sunt atraşi de Tatăl ceresc. Această atracţie a Tatălui este darul credinţei, deoarece prin această atracţie Dumnezeu îşi face simţită prezenţa, deci existenţa. Acţiunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa omului produce transformări profunde, roade aşa cum le numeşte Biblia.

„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.” [(Galateni 5: 22); ref. 124 în Biblia Ortodoxă]

Stabilirea de reguli obligatorii este o trăsătură a instituţiilor religioase, dar stările enumerate mai sus, devenite trăsături de caracter ale credincioşilor născuţi din nou, nu pot fi nici comandate şi nici interzise prin reguli. Tocmai de aceea esenţa Creştinismului nu stă în organizare administrativă şi ierarhică, ci în trăiri spirituale. Desigur că nici dragostea creştină nu poate fi impusă la comandă şi, cu toate acestea, este pur şi simplu prezentată câteodată ca fiind o obligaţie. În multe ocazii am auzit pe funcţionarii credinţei spunând că omul „trebuie” să iubească pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa şi pe aproapele său ca pe sine însuşi. Învăţătura este minunată, dar felul cum este prezentată, stârneşte perplexitate. Nimeni nu poate iubi pentru că aşa trebuie, pentru că aşa cere credinţa creştină. Este adevărat că dragostea creştină nu este doar un sentiment, milă sau simţire în legătură cu ceea ce experimentează ceilalţi, este şi un principiu, dar redusă doar la latura principială se pierde esenţialul. În orice caz, dragostea de natură divină, agape, vine tot de la Dumnezeu şi este turnată în inima credincioşilor creştini prin Duhul Sfânt. (Romani 5: 5) Prin urmare, această dragoste nu se rezumă numai la un percept, care trebuie respectat, este o putere, cel mai puternic factor care pune în mişcare universul sau universurile.

Ce se întâmplă cu credinciosul care a fost născut din nou? Acesta sau aceasta devine o făptură nouă.

„Căci, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile sau făcut noi.” [(2 Corinteni 5: 17; Galateni 6:15); ref. 125 în Biblia Ortodoxă]

Adevărata creaţie a omului se face prin naşterea din nou. Nu este o creaţie „din ţărâna pământului”, adică din materie, ci este o creaţie spirituală. Acela care este născut din nou ia cu adevărat chipul lui Dumnezeu. Naşterea din nou este frontiera de trecere din lumea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Această graniţă nu se poate trece doar prin botezul în apă şi nici măcar prin botezul formal sau ritualic cu Duhul Sfânt. Ungerea care simbolizează botezul cu Duhul Sfânt trebuie să devină o realitate vie, adică să se treacă de la simbolul realităţii la realitatea propriu zisă. Naşterea din nou este condiţia apartenenţei la Biserica adevărată a lui Isus Cristos, care este Biserica celor născuţi din nou. Acolo, indivizii şi-au modelat natura lor umană, pentru a o face compatibilă naturii divine despre care voi vorbi în continuare.

Ce este natura divină? Să lăsăm pe apostolul Ioan să ne dea răspunsul.

„Prea iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu: pentru că Dumnezeu este dragoste.” [(1 Ioan 4: 7-8); ref. 126 în Biblia Ortodoxă]

Natura lui Dumnezeu este dragostea. Natura Lui nu este autoritatea, nu este constrângerea, nu este represiunea, este agape. Să vedem ce ne spune apostolul Ioan în continuare.

„Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii. Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea lui a ajuns desăvârşită în noi. Cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.” [(1 Ioan 4: 10-13); ref. 127 în Biblia Ortodoxă]

„Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el.” [(1 Ioan 4: 16); ref. 128 în Biblia Ortodoxă]

Definiţia cea mai scurtă a lui Dumnezeu, dată de apostolul Ioan este: „Dumnezeu este dragoste.” Este important să înţelegem că Dumnezeu este o Existenţă infinită, cu multe dimensiuni şi nu doar un principiu aliat cu un sentiment, însă esenţa caracterului său este dragostea. Am să continui demonstraţia prin a arăta că toate celelalte trăsături de caracter ale lui Dumnezeu sunt derivate din dragoste. Este adevărat că El separă lucrurile şi departajează binele de rău, că nu iubeşte păcatul şi nici nu acceptă ca oamenii să sufere nevinovaţi. Nu doar că sub controlul lui Dumnezeu s-a creat viaţa inteligentă, dar mai mult, El îi şi protejează pe cei pe care îi iubeşte. Protecţia Sa se manifestă prin exerciţiul dreptăţii Sale. Ce este păcatul, dacă nu un atac împotriva dragostei creştine? Dumnezeu detestă păcatul şi nedreptatea, tocmai pentru că acestea reprezintă pericole îndreptate împotriva celor pe care Dumnezeu îi iubeşte. Dragostea lui Dumnezeu este cea care găseşte un sens în a dărui necondiţionat, a ajuta, a se sacrifica pe sine.

În epistola după Romani în capitolele 7 şi 8, apostolul Pavel dezvoltă foarte amănunţit această confruntare internă între cele două naturi ale credinciosului creştin, una născută şi cealaltă dobândită. Şi în aceste texte el numeşte natura umană „fire pământească.” Apostolul vede în el însuşi această luptă internă între dorinţa de a face binele şi slăbiciunea firii sale care îl împiedică să facă acest bine.

 „Fiindcă după omul dinlăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primită de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” [(Romani 7: 22-23); ref. 129 în Biblia Ortodoxă]

Rezolvarea apare la începutul capitolului 8.

„Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos Isus, cari nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 1); ref. 130 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne informează de asemenea că:

„Deci, cei ce sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu. Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” [(Romani 8: 8-9); ref. 131 în Biblia Ortodoxă]

În continuarea epistolei către Romani, apostolul Pavel lămureşte şi mai mult lucrurile.

„Aşa dar, fraţilor noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” [(Romani 8: 12-14); ref. 132 în Biblia Ortodoxă]

Am prezentat toate aceste texte Biblice, pentru a putea observa împreună cu cititorul diferenţa între Creştinismul popular, transformat în religie instituţională şi mecanismul real al mântuirii omului. Credinciosul renăscut spiritual este o persoană născută din nou, de data aceasta din Duhul Sfânt. Este un individ în care se manifestă darurile şi roadele spirituale. Este umplut de dragostea lui Dumnezeu tot prin prezenţa Duhului Sfânt şi în tot ceea ce face, nu se mai lasă condus de impulsurile firii sale pământeşti, ci de îndemnurile, de conducerea Duhului lui Dumnezeu, care, bineînţeles este şi Duhul lui Cristos.

În orice caz, ideea aceasta a unei egalităţi perfecte, între natura umană şi natura divină este discutabilă, deoarece Biblia prin gura apostolului Pavel ne învaţă să nu mai trăim conduşi de natura noastră umană, pe care el o numea „firea pământească” ci să trăim conduşi de natura divină, pe care Creştinul o dobândeşte după naşterea din nou. (Galateni 5: 16) Natura umană şi natura divină nu sunt în fapt atât de egale, atâta vreme cât între ele există o confruntare care trebuie să se soldeze cu un avantaj net de partea naturii divine. Prin natură umană, în acest caz, trebuie să se înţeleagă caracterul regenerat din punct de vedere  spiritual, al omului care a fost născut din Dumnezeu. Aceasta înseamnă de fapt a dobândi natura lui Dumnezeu. Omul nu poate în natura lui, cu care s-a născut biologic, să îl înţeleagă pe Dumnezeu, în natura Sa. Din acest motiv, omul are nevoie, pur şi simplu, să îşi schimbe natura pentru a putea intra în acord cu Dumnezeu. Aceasta este exact ce susţine apostolul Pavel şi cu care sunt personal, întru totul de acord. În natura sa biologică, omul nu are cum să fie în concordanţă cu cerinţele lui Dumnezeu, pentru că natura umană este aceea de prădător, bazată, în principal, pe instinctul de supravieţuire. A avut prin naşterea Sa biologică o astfel de natură chiar şi Isus Cristos? De ce a fost nevoie ca Isus să fie născut din Duhul Sfânt şi ce a schimbat aceasta, din punctul de vedere al naturii sale umane? A avut Isus Cristos o natură umană îmbunătăţită, prin naşterea Sa imaculată? Dacă da, înseamnă acest lucru că noi, care nu am fost născuţi la fel, nu putem atinge performanţele Lui spirituale? Isus ne-a învăţat că noi putem face lucruri chiar mai mari decât a făcut El, dacă vom crede. Cum a dobândit Isus Cristos renaşterea Sa spirituală prin naşterea biologică imaculată sau prin naşterea din Duhul Sfânt? Prin tranşarea, o dată pentru totdeauna, a tuturor posibilelor dezbateri cu diverse teme teologice, Biserica instituţională a luat în posesia sa însăşi competenţa de a clarifica aceste probleme şi şi-a apropriat dreptul fundamental de a da răspunsuri valabile în acest domeniu. Cu alte cuvinte, Biserica instituţională, fără just temei, a lansat ipoteza că ea este singurul depozitar şi sursă a adevărului, prin urmare oricine doreşte să se pronunţe asupra acestor teme trebuie să ia în considerare şi să respecte hotărârile ei. Aceasta este o formă foarte eficientă de exercitare a autorităţii în materie spirituală şi a început să fie contestată doar odată cu Reforma. Numai că Reforma nu s-a terminat şi nu se poate termina, atâta vreme cât sunt atât de multe întrebări în interiorul Creştinismului, rămase fără răspuns. De această dată ea îşi propune să scoată la lumină, să reveleze răspunsul la întrebarea: care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Scopul este de a declanşa o mişcare profundă de auto-investigaţie. Fiecare Creştin trebuie să se întrebe pe sine dacă el sau ea sunt cu adevărat regeneraţi spiritual, adică dacă sunt născuţi din Dumnezeu, în caz contrar fiecare trebuie să ştie că nu poate vedea Împărăţia Lui. Nu o poate nici vedea şi nu poate nici să intre în această Împărăţie după învăţătura lui Isus Cristos. El a spus acest lucru de două ori, în două feluri diferite, pentru a întări acest fundament al învăţăturii creştine. (Ioan 3: 3; 5) Natura umană îşi dobândeşte adevărata ei valoare spirituală numai după ce ea se uneşte cu natura divină, în urma renaşterii spirituale.

Aş dori să fac observaţia că definiţiile, conceptele şi limbajul folosit pentru a defini natura lui Isus Cristos au venit în urma unor compromisuri care încercau să pună de acord părerile câteodată diametral opuse ale clericilor, care răspundeau de diferite arii de răspândire a Creştinismului. Aceste rezultate par a fi exprimate în formule echilibrate, deoarece ele încearcă să ţină o balanţă între părţi. Pe de altă parte, ele nu conţin garanţia adevărului, ci reprezintă doar un posibil limbaj despre felul în care se poate vorbi despre Dumnezeu. Întreaga credinţă creştină este semănată cu parabole şi alegorii. Nimic nu este aşa cum pare şi adevărurile Creştinismului sunt camuflate foarte bine în spatele mitului. Spre exemplu, în ceea ce priveşte problema Trinităţii, asemănarea dintre Dumnezeu şi un Tată pământesc este o metaforă şi nu trebuie să atragă pe credincios pe calea extrem de periculoasă a antropomorfismului. După părerea mea, Dumnezeu este o inteligenţă şi o realitate pe care noi oamenii încă nu o putem măsura şi nu are nici un fel de limite spaţiale sau temporale. Din cauza aceasta, când vorbim despre Tată şi Fiu, care se găsesc împreună în Trinitate, în nici un caz nu trebuiesc priviţi ca două realităţi antropomorfe, în care un Tată, asemănător cu unul uman, naşte un Fiu, de asemenea asemănător din punct de vedere al formei sale cu omul. Este mai degrabă vorba despre nivele diferite ale realităţii, la care participă un Dumnezeu unic. Tatăl este o realitate infinită, care cuprinde, în acelaşi timp, trecutul prezentul şi viitorul. Tatăl trăieşte în viitor, la fel ca şi în trecut şi din acest motiv se poate spune că El se află deasupra timpului. Dumnezeu nu se află în timp, ci timpul se află în El. Dumnezeu se află deja în Împărăţia Cerurilor, care pentru noi va veni, dar pentru El deja este. Împărăţia Cerurilor, care va veni pentru noi, ea deja există în viitor şi Dumnezeu se află şi El, în acelaşi timp, atât în trecut, în prezent cât şi în viitor. Această Împărăţie poate intra în noi, dacă suntem gata să o primim. Isus Cristos a venit din viitor, unde fiecare din cei mântuiţi se află deja şi îi cunoaşte pe toţi cei care sunt ai Lui, încă de la întemeierea lumii şi, în acelaşi timp, aceştia se află cu el, în Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu trăieşte în viitor, deoarece El este deasupra timpului, aceasta înseamnă că noi, dacă avem un viitor, suntem deja cu El în Ceruri. Isus Cristos este un călător în timp, într-un anumit fel. Pentru El viitorul este ca şi trecutul dar trecutul determină viitorul în ceea ce ne priveşte. Ca să ajungem în acel viitor, în care deja suntem, trebuie să parcurgem o anumită Cale, adică calea mântuirii care ne asigură acel viitor.

Pe de altă parte, Tatăl se află situat la un alt nivel al existenţei decât Fiul, dar este vorba de aceeaşi realitate şi între aceste nivele nu există raportul de inferior sau superior. Materia nu este inferioară spiritului şi Fiul nu este inferior Tatălui. Ideea că materia este inferioară spiritului, este lansată de ideologia creştină a Bisericilor instituţionale, care vedea în corpul material al omului sursa oricărui păcat. Materia însă nu se rezumă la corpul uman şi nu trebuie privită într-o viziune antropomorfică. Pe de altă parte, spiritul este o noţiune ne definită, deci a lansa adevăruri ultime pe baza unor concepte ne definite, confuze, este o lipsă de respect pentru raţiune. Aceasta este, în fond, baza conceptuală a Bisericilor instituţionale, una care se întemeiază pe un concept ne definit şi ne cunoscut, adică cel de spirit şi pe antropomorfizarea noţiunii de materie, care este socotită a fi „inferioară,” acestui spirit ne determinat.  Prin urmare, Tatăl care Este tot ceea ce există, a luat haina materialităţii şi s-a întipărit pe Sine într-o formă materială, numită Fiul, dar acesta este de fapt tot Tatăl. Fiul este Tatăl, adică Dumnezeu Tatăl, Cel infinit, într-o întrupare definită. Persoana Fiului are un conţinut infinit, dar ca  formă preexistentă este o formă determinată, întrucât orice formă are propriile determinări. Există un moment în care Tatăl a luat decizia de a se îmbrăca în materialitate, dovedind prin aceasta că materia nu trebuie privită ca o realitate „inferioară,” altor realităţi. Acest Fiu, care este Tatăl în formă materială, adică întipărit într-o anumită formă, probabil foarte asemănătoare cu trupul omenesc, a creat şi creează tot ceea ce reprezintă materialitatea. De ce se poate spune că Fiul este, ca şi formă, asemănător cu trupul omenesc? Se poate afirma aceasta deoarece omul a fost creat după asemănarea Tatălui, adică cu o dimensiune spirituală nelimitată şi după chipul Fiului adică având un trup asemănător cu al Lui. Înainte de a crea universurile, care presupun materialitate şi deci forme, Tatăl s-a îmbrăcat pe Sine într-o formă de aceeaşi consistenţă cu universurile pe care le-a creat. Tatăl şi Fiul sunt exact aceeaşi Persoană, identică cu Sine, adică una, un singur Dumnezeu, dar într-o ipostază diferită. Duhul Sfânt este puterea care se degajă din Dumnezeu adică din Tatăl care este identic cu Fiul în esenţă, deci în conţinut, fiind deosebiţi doar ca formă, ca ipostază. După părerea mea, cuvântul formă înlocuieşte mult mai bine cuvântul persoană, dar este şi el imperfect, deoarece Dumnezeu Tatăl nu are nici o formă pe când Fiul are. În orice caz Dumnezeu este unul singur cu şi fără formă, infinit şi finit în acelaşi timp. Avem un drum de străbătut până să înţelegem complet şi detaliat cum se poate face această joncţiune între infinit şi finit şi avem cu siguranţă nevoie de Dumnezeu, care să ne acorde timpul şi explicaţiile necesare.

Desigur că Biblia foloseşte, pentru a îşi transmite mesajul, un limbaj omenesc, uşor de înţeles şi care altul decât acest limbaj, asemănător cu lucrurile de pe pământ, putea fi adresat oamenilor de acum câteva mii de ani. Limbajul modern poate fi mai adecvat pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, dar nu ar fi avut nici un sens pentru oamenii cărora Biblia s-a adresat cu mult timp în urmă. Pentru omul modern, Biblia are o problemă de limbaj şi, din acest motiv, sunt mulţi care consideră că Biblia, mai ales în cărţile cele mai vechi, de exemplu în Geneza, nu li se mai adresează. Bisericile instituţionale se cramponează cu disperare de trecut, sunt conservatoare şi, exact la fel ca şi în epoca feudală, încearcă să facă tot posibilul de a împiedica progresul cunoaşterii umane. Dacă ar deţine puterea în societate, aceste instituţii bisericeşti ar recomanda pentru a fi citită numai Biblia, dar interpretată conform opticii lor obligatorii, şi în acelaşi timp ar cenzura şi ar pune la index nenumărate cărţi, aşa cum a făcut când a deţinut puterea şi dominaţia asupra societăţii. Cunoaşterea umană şi dezvoltarea societăţii s-a făcut împotriva şi nu cu ajutorul ideologic al Bisericilor instituţionale. Pe de altă parte, aceste instituţii au văzut un duşman şi în Biblie, deoarece N.T. şi în mod deosebit cuvintele lui Isus Cristos sunt fără îndoială descrierea Căii care duce la nemurire, prin Dumnezeu. Nu au putut bineînţeles să pună şi Biblia la index, dar au impus nişte interpretări obligatorii ale ei, care, de multe ori nu îi apropie pe oameni de Dumnezeu, ci îi îndepărtează.   

Dumnezeu nu este Tată şi Fiu, aşa cum înţelegem pe pământ aceste noţiuni. Un Tată pământesc şi un Fiu pământesc nu sunt una în sensul în care Dumnezeu este una. Un tată şi un fiu pe pământ sunt două persoane diferite în sens uman, au două personalităţi diferite şi de multe ori aspiraţii diferite. În contrast cu această stare de lucruri, Tatăl Ceresc şi Fiul au aceeaşi personalitate, aceleaşi sentimente aceleaşi aspiraţii. Cel mai remarcabil lucru este că suntem şi noi chemaţi să facem parte din această extraordinară unitate, adică din Dumnezeu. Suntem invitaţi să participăm la esenţa lui Dumnezeu şi ca dovadă este faptul că Fiul, adică Tatăl Ceresc, s-a întrupat într-un om, în omul Isus şi prin aceasta Dumnezeu Tatăl nu numai că s-a îmbrăcat în materialitate, dar a luat o materialitate, în formă umană. Nu este vorba, deci, deloc de a îl transforma pe om în sclavul perfect, supusul model care să execute toate poruncile lui Dumnezeu. Este vorba de o participare la acelaşi Spirit. Folosesc şi eu noţiunea de spirit, care nu este definită, decât prin opusul său, adică ca o realitate  imaterială, dar ce înseamnă acest lucru, adică ce înseamnă realitate imaterială, în acest context, adică în sensul de spirit, nu se ştie, deci nu este definit. Eu folosesc această noţiune în sens figurativ, adică prin spirit înţeleg conştiinţă, gândire, minte, raţiune, intelect sau persoană considerată sub raportul capacităţii sale intelectuale, al însuşirilor morale de caracter, sau, în final, mod, fel, de manifestare, de gândire. Este vorba deci de participarea la Spiritului Tatălui, în Fiul. Prin Duhul Sfânt suntem una cu Dumnezeu în Spirit şi de aceea cine nu are Duhul lui Cristos nu este al lui. Nu este vorba de un tribunal, de o curte Supremă în care vor fi judecaţi toţi oamenii pentru faptele lor la finalul timpului, ci este vorba de o deschidere spirituală care să ne permită să fim una cu Dumnezeu, adică să intrăm în eternitatea Spiritului Său. Până la urmă va fi şi o judecată, dar singura infracţiune care se va lua în seamă va fi necredinţa, adică lipsa de spiritualitate, care îi va împiedica pe mulţi să locuiască cu Dumnezeu în Împărăţia Sa. Spiritualitatea îl înalţă pe om şi îl ajută să se detaşeze de sine însuşi, adică folosind cuvintele lui Isus Cristos, să se lepede de sine. Creştinismul ne oferă şansa să ne ridicăm prin spiritualitate la nivelul de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu.

Din nefericire, interogaţiile pe care oamenii le-au avut dea lungul timpului au fost numite erezii şi cei care au ridicat probleme legitime au fost pedepsiţi de către instituţiile religioase creştine. Acela care nu îşi pune nici un fel de întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu, înseamnă că nu este preocupat serios de El şi cei care urmează „masele,” frumos organizate şi bine dotate material, nu au cum să aibă garanţia că merg pe drumul cel bun doar prin aceasta. Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. (Matei 7: 13) Numărul mare de persoane, în acest caz, nu exprimă în mod necesar garanţia valorică. Dacă îi urmăm pe cei mulţi, trebuie să ştim că mulţi sunt chemaţi, dar că dintre aceştia puţini sunt cei Aleşi. Mai bine este să îi urmăm pe cei puţini, adică Biserica celor născuţi din nou. Apartenenţa la o mare organizaţie nu înseamnă nimic şi ne apartenenţa, de asemenea nu înseamnă nimic ci totul este faptul de a aparţine Persoanei lui Isus Cristos.    

Credincioşii, născuţi din Dumnezeu au înţeles că au dreptul să îşi pună întrebări şi acest lucru nu îl supără pe El. Dumnezeu nu îi pedepseşte pentru asta şi interesul lor nu este socotit un păcat. Fiecare primeşte răspunsurile la nivelul intelectual de înţelegere la care a ajuns. Nimănui nu i se pot comunica lucruri pentru care nu are nici o referinţă cu care se creeze un context. Ce afirm eu este că Dumnezeu are răspunsuri potrivite pentru nivelul la care se pun întrebările. Luând în considerare luptele care au impus doctrinele oficiale, nu este deloc sigur că adevărul a prevalat totdeauna, sau că la ora actuală opiniile care sunt vehiculate şi consfinţite în mod oficial, sunt cele mai aproape de realitate. Este posibil ca unele idei care au fost eliminate, mai degrabă din considerente de ambiţie şi interese politice, să fie mai aproape de adevăr decât cele admise în mod oficial, sau este şi mai probabil să existe alte moduri de formulare, care să fie mult mai adecvate decât cele vehiculate în momentul de faţă de către Bisericile instituţionale.

Ceea ce am încercat să arăt în acest capitol este modul în care s-a format doctrina creştină. Ea s-a format în principal prin reprimarea libertăţii de găndire a minorităţii de către majoritate. Ceea ce a prevalat până la urmă a fost nu valoarea argumentelor, dar interesele celor care deţineau puterea lumească sau eclesiastică şi o idee greşită de unitate bazată nu pe adevăr şi libertate ci pe dorinţa de consolidare a puterii politice cu ajutorul celei religioase. Multe concepţii au fost impuse cu forţa armelor, deoarece împăraţii se declarau dispuşi să pună la îndemâna instituţiilor religioase capacităţile lor militare.

Datorită felului în care s-au coagulat, învăţăturile despre Dumnezeu au rămas probleme teologice ne soluţionate. Termenii utilizaţi pentru definirea doctrinelor creştine sunt imprecişi şi plini de o multitudine de confuzii. Aceasta ne arată că şi în materie religioasă, ca şi în domeniul ştiinţei, instituţiile clericale au încercat să îşi aroge monopolul adevărului, dar în ambele cazuri rezultatul a fost acelaşi. Spre deosebire de ştiinţă, care are o existenţă proprie şi este independentă faţă de cunoaşterea de tip teologic, religia rămâne în continuare un domeniu unde acţionează represiunea asupra ideilor.

Am să dau un exemplu de problemă teologică rămasă ne rezolvată. Isus Cristos de pe pământ nu a fost identic cu Cristos din ceruri şi aceasta deoarece Cristos din ceruri, Cel existent înainte de întemeierea lumii, nu avea încă şi o natură umană, ci doar o natură divină. Fiul lui Dumnezeu, preexistent, nu se întrupase încă în omul Isus. Pe de altă parte, Isus Cristos istoric, care a trăit pe pământ, nu poate fi considerat identic cu Cristos din ceruri pentru simplu motiv că El avea o dublă natură, divină şi umană şi era considerat o singură Persoană şi nu două Persoane. Deci avem de a face cu două Persoane diferite, una pur divină, parte a Trinităţii şi cea de a doua divină şi umană, cu o dublă natură. După înviere, cel care s-a înălţat la cer a fost Isus Cristos cel răstignit cu dublă natură. Acest Isus numai este identic cu Cristosul care a existat încă înainte de întemeierea lumilor, deci Cristos se întoarce la cer altfel decât a plecat. Întrebarea fundamentală este, dacă natura umană a lui Isus Cristos face şi ea parte din Trinitate, o dată cu înălţarea lui Isus la Dumnezeu? Dacă da şi personal mi se pare singurul răspuns raţional, aceasta înseamnă că natura umană este parte componentă din Trinitate. Pe de altă parte, Creştinismul susţine existenţa unui Dumnezeu neschimbător, care nu poate suferi astfel de modificări. Există cineva să susţină că Isus Cristos s-a dezbrăcat de natura lui umană înainte de a se înălţa la cer? Eu nu cunosc o astfel de versiune. O astfel de opinie ar însemna că omul nu are nici o şansă să ajungă în cer. Această dificultate este generată de poziţia adoptată în cadrul diferitelor Concilii de către Biserica instituţională. Problema relaţiei dintre Persoana istorică a lui Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl nu este nici pe departe rezolvată, dar discuţia este practic încheiată prin soluţiile definitive date de către instituţiile bisericeşti.

În limbajul curent, prin persoană se înţelege personalitatea individuală a unei fiinţe. Folosind cu această semnificaţie noţiunea respectivă, se poate afirma că Dumnezeu este o singură Persoană, însă cu dimensiuni multiple. Dumnezeu are o singură identitate egală cu Sine. El nu este format din trei Persoane diferite în sensul de trei personalităţi diferite pentru că dacă acceptăm cazul contrar negăm unicitatea lui Dumnezeu. Limbajul uman nu este în întregime adaptat descrierii unor realităţi infinite şi tocmai de aceea pretenţiile unor instituţii religioase de a deţine adevărul absolut, par ridicole. Acestea au tot dreptul să emită opinii, dar nu au nici o legitimitate atunci când pedepsesc pe alţii pentru opiniile lor.

Adevărul este o realitate în mişcare, care se dezvoltă odată cu gradul de înţelegere şi cunoaştere. Cunoaşterea adevărului despre Dumnezeu nu este fixă şi stabilită de oameni o dată pentru totdeauna. Adevărul despre Dumnezeu este determinat în mod etern de veşnicia Lui, dar cunoaşterea acestui adevăr este legată de limitarea umană şi de aceea acesta progresează. Apostolul Pavel ne spune, că aflaţi pe pământ, cunoaştem doar în parte. De unde atunci pretenţia unor instituţii bisericeşti de a controla şi autoriza părerile oamenilor despre adevărurile care se referă la Dumnezeu? Acest lucru este caracteristic pentru dominaţia autoritară a Bisericilor instituţionale.

Cunoaşterea adevărului progresează odată cu acumularea de cunoştinţe umane. Biblia spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte. Ceea ce este important din punctul de vedere al lucrării de faţă, este ca cititorul să poată realiza imprecizia, incertitudinea şi aproximarea cu care instituţiile religioase şi-au formulat doctrinele cele mai importante şi în baza cărora au pretenţia că deţin adevărul despre Dumnezeu. Personal, văd aceste încercări de a stabili relaţia din interiorul lui Dumnezeu mai mult ca pe nişte tentative pur umane de a afla adevărul, decât adevăruri inspirate direct de Dumnezeu. Mi se pare că asemănarea dintre încercările oamenilor de a îl defini pe Dumnezeu şi încercările ştiinţei de a afla adevărul despre cosmos sunt perfect similare, deoarece ambele au la bază teorii formulate cu ajutorul categoriilor filozofice.

Consider toate aceste tentative legitime şi necesare, dar natura lor este în aşa fel, încât nu permite intoleranţa şi nici reprimarea părerilor care nu corespund unor curente dominante. Aşa zisa „sfinţenie” a învăţăturilor unor instituţii bisericeşti se bazează pe tentativele unor filozofi şi gânditori creştini de a îl înţelege pe Dumnezeu, tentative mai mult sau mai puţin reuşite. Cred că încercările de a îl cunoaşte şi de a îl defini pe Dumnezeu trebuie să continue, iar termenii folosiţi să fie adaptaţi la terminologia modernă, lucru care ar permite o mai bună înţelegere a acestor lucruri importante.

În materie de cunoaştere a lui Dumnezeu, toţi oamenii care au legătură cu El au acelaşi drept să se pronunţe şi nu există nici un privilegiu exclusiv al unor cercuri religioase de a stabilii care este adevărul. Părerile exprimate în interiorul unor concilii nu sunt cu nimic superioare celor pe care oamenii, care se simt chemaţi la acest lucru şi care nu participă la nici un conciliu religios, le pot formula. Aşa cum, pe parcursul istoriei, unii oameni şi-au asumat prin forţă averi nemăsurate, teritorii şi chiar state, alţii folosindu-se de aceleaşi metode şi-au asumat monopolul asupra adevărului despre Dumnezeu. Şi unii şi alţii au făcut acelaşi lucru şi anume au abuzat de puterea lor. Toţi suntem copii lui Dumnezeu şi suntem învăţaţi de Dumnezeu şi trebuie să acordăm respect raţiunii umane. Lucrurile despre Dumnezeu nu sunt un mister, de vreme ce asupra lor s-au pronunţat învăţaţii timpului, dar au fost învăluite în mister de instituţiile religioase creştine în aşa fel, încât credincioşii să fie ţinuţi în ne cunoştinţă de cauză. În felul acesta ei nu pot discuta valoarea spirituală a gesturilor şi actelor personalului clerical.

O altă întrebare ar trebui să fie următoarea: este Biserica lui Dumnezeu o comunitate de sfinţi, o comunitate de păcătoşi, sau o colectivitate formată împreună din sfinţi şi păcătoşi? Răspunsul scurt este: Biserica Spirituală Unică este o comunitate formată din indivizi născuţi din nou şi care, în acest proces sunt sfinţiţi de Dumnezeu. Nu este suficient botezul, care este naşterea din apă, este necesară şi naşterea din Duh pentru a dobândi aceeaşi natură cu Isus Cristos, adică natura divină. Prin urmare, păcătoşii nu sunt chemaţi de Dumnezeu pentru a rămâne păcătoşi, ci pentru a deveni sfinţi. Chemarea lui are un scop şi scopul este pregătirea pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Suntem chemaţi de Dumnezeu să fim sfinţi şi fără prihană. Voi dezvolta pe parcursul lucrării acest subiect.

În al doilea rând, o altă întrebare este: cum ar fi putut supravieţui Creştinismul dacă nu ar fi fost organizat în formele în care a fost, în fapt, structurat? Atâta vreme cât a fost în catacombe, Creştinismul a supravieţuit şi s-a dezvoltat datorită griji purtate de Dumnezeu. Dacă s-ar fi lăsat călăuzit de acelaşi Spirit, ca şi în perioada persecuţiilor, Creştinismul s-ar fi dezvoltat într-un mod mai sănătos şi conversiunile care s-ar fi făcut ar fi reflectat existenţa unor convingeri mult mai profunde. Probabil că în ansamblul său, doctrina creştină nu ar fi fost atât de unitară şi multe dintre părerile diferite ar fi înflorit. Acest lucru ar fi putut duce la dezbateri mult mai serioase, care ne-ar fi apropiat de o înţelegere mai corectă a problemelor şi în acelaşi timp la mai multă toleranţă şi la mai puţine persecuţii. Luptele între facţiunile creştine ar fi fost excluse, deoarece fiecare credincios ar fi avut dreptul să creadă conform convingerilor proprii şi nu să adopte păreri impuse de o instituţia bisericească sau alta. Cred că lumea ar fi fost mai bună dacă Creştinismul s-ar fi condus după principiul respectării libertăţii personale de a alege, în materie de credinţă, principiu pe care îl respectă în primul rând Dumnezeu. Creştinismul se putea răspândi, în mod liber, doar prin puterea valorii sale.

Să nu uităm de faptul că Islamul este foarte apropiat de unele convingeri creştine şi există chiar în cadrul Creştinismului păreri unitariene, care reuşesc să supravieţuiască şi care sunt doar la mică distanţă de concepţia Islamică. Cu toate acestea, nu se pune problema de intoleranţă  între unitarieni şi trinitarieni. Atunci, de ce sunt unii care privesc Islamul ca fiind incompatibil cu Creştinismul? Conflictele religioase din lumea de astăzi se explică, la fel ca şi cele din trecut, tot prin diviziunile legate de modul de înţelegere a părerilor despre Cristologie. Din păcate, părerile impuse cu forţa duc la conflicte interminabile.

Oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine

şi formarea doctrinei oficiale (300-450 e. N.)

Informaţii cu caracter istoric în legătură cu perioada care a precedat oficializarea Bisericii Creştine

În anul 306, Constantinus I a murit pe teritoriul de astăzi al Marii Britanii. În urmă acestui eveniment, armata l-a proclamat pe fiul său Constantin împărat. Încă din anul 293, Diocleţian a instituit o echipă de patru împăraţi „Tetrarhia”, cu speranţa că în felul acesta imperiul va fi mai uşor de condus. Dar după retragerea împăratului Diocleţian, în anul 305 e.n., a reizbucnit războiul civil. În anul 312 e.n., Constantin a trebuit să întâlnească armata rivalului său Maxentius, care bara înaintarea sa către Roma. Victoria lui Constantin a fost răsunătoare şi pentru prima dată în istorie, soldaţii săi aveau inscripţionat pe scuturi o monogramă formată din primele două litere, în limba greacă, ale numelui lui Cristos. În anul următor, Constantin a încheiat o pace cu Licinius, în care s-a proclamat toleranţa religioasă atât pentru Creştini cât şi pentru ne creştini. Constantin obişnuia să le ceară soldaţilor să spună o rugăciune, pe care să o adreseze Dumnezeului Creştinilor înaintea unor bătălii.[1] După cum relatează istoricul Eusebiu din Cezarea, relaţiile dintre Constantin cel Mare şi Licinius s-au deteriorat până la nivelul în care cei doi foşti aliaţi, acum deveniţi rivali, s-au înfruntat pe câmpul de luptă. În anul 324 Licinius a fost înfrânt şi omorât.

Ideea de conversiune a lui Constantin la Creştinism trebuie înţeleasă foarte nuanţat. Nu trebuie înţeleasă cu sensul de astăzi, care se dă acestei noţiuni, ci în contextul în care împăraţii romani se asociau cu zeităţile pentru a obţine beneficii politice. Unii împăraţi ajungeau să se apropie atât de mult de zeităţile respective, încât se prezentau ei înşişi ca fiind nişte zeităţi. Constantin asocia pe Dumnezeul Creştin cu victoriile sale militare şi era departe de identificarea Creştinismului cu învăţăturile lui Isus Cristos, care propovăduise iertarea şi iubirea vrăşmaşilor. Constantin i-a povestit istoricului Eusebiu din Cezarea că înaintea bătăliei cu Maxentius a avut o viziune, în care a văzut o cruce de lumină în ceruri, deasupra soarelui şi o inscripţie „Cuceritor prin aceasta”.

La vremea respectivă Creştinii reprezentau o minoritate în imperiu, deci reacţia împăratului faţă de Creştinism nu poate fi explicată în primul rând prin considerente politice. Pe de altă parte, Constantin a avut o implicare personală cu Creştinismul şi obişnuia chiar să ţină predici înaintea curtenilor săi, după cum ne informează acelaşi Eusebiu. Din cele cincizeci de copii scumpe ale Bibliei, pe care Constantin le-a comandat, astăzi se păstrează două şi anume Codex Vaticanus şi Codex Sinaiticus, după locul unde au fost păstrate.[2] Constantin cel Mare a fost botezat înainte de moarte. De remarcat este faptul că Constantin a fondat o nouă capitală pentru Imperiu Roman şi a ales pentru aceasta un oraş străvechi, având o poziţie strategică foarte bună la intrarea în Marea Neagră, cu numele Byzantion. El a redenumit oraşul cu numele lui şi anume Constantinopol.[3] Împăratul, de asemenea, a construit o biserică în care a intenţionat să adune corpurile celor doisprezece apostoli în doisprezece sicrie, care să fie însoţite şi de sicriul său, după moarte. Sicriele au rămas mai mult simbolice, deoarece nu au existat destule relicve. Întrucât clădirile Bisericilor erau consacrate unui anumit aspect al vieţii Creştine, viaţa în Constantinopol era un continuu pelerinaj între acestea.

Emblema Bisericilor instituţionale a fost întotdeauna diviziunea. Ca urmare a Marii Persecuţii împotriva Creştinilor, problema moştenită a fost aceea de a şti care trebuie să fie atitudinea Bisericii faţă de cei care se lepădaseră de credinţă, în timpul persecuţiei. Episcopul de Alexandria a hotărât să îi ierte pe cei în cauză, dar lucrul acesta a cauzat asemenea nemulţumiri, încât episcopul Melitius de Lycopolis, în anul 306 e.n. , a fondat propria lui ierarhie, lucru care pentru decenii a fost un motiv de tulburări pentru mişcarea Creştină din Alexandria. Ne aflăm în perioada istorică în care se va realiza oficializarea şi instituţionalizarea Bisericii Creştine. O altă problemă, apărută în nordul Africii, în acea perioadă, a fost cea legată de cine avea dreptul să ierte pe cei căzuţi. Disputele referitoare la activitatea liderilor în perioada persecuţiei şi alte controverse doctrinare au generat, în Cartagena, alegeri episcopale controversate. Biserica Romană şi alte Biserici din Imperiu Roman l-au recunoscut pe Caecilian drept episcop, dar aceasta cu preţul ca el să renunţe la poziţia legată de baptism, pe care înaintea lui o susţinuse Cyprian. Această renunţare a creat o şi mai mare dezamăgire în rândul opozanţilor al căror lider era episcopul Donatus, lucru care a declanşat marea schismă a Donatismului.

Dincolo de calculele reci, politice, Constantin, Împăratul Romei, era atras de Creştinism. Mai mult, a avut o experienţă personală cu Dumnezeu, o viziune pe care am menţionat-o deja. Personal, nu cred că există motive pentru a pune la îndoială realitatea acestei viziuni. La momentul respectiv, Creştinismul nu reprezenta o forţă în imperiu, pe care Constantin să încerce să o atragă de partea sa. Nu avea nici un motiv pentru a găsi o scuză spirituală unei intenţii politice. Ce altă explicaţie se poate da acestui fenomen, dacă nu aceea de a fi un exemplu de intervenţie directă a lui Dumnezeu în istorie? Cu toate acestea, Constantin era mai angajat decât orice faţă de interesele politice ale Imperiului Roman şi subordona acestora orice alte motivaţii.

Pentru a rezolva disputa, apărută în Nordul Africii, Constantin a folosit o cale deja stabilită şi anume aceea de a deferi problema spre soluţionare unui conciliu al episcopilor. A convocat acest conciliu în Roma, în anul 313 e.n. Soluţia a fost defavorabilă Donatiştilor şi aceştia au ignorat pur şi simplu hotărârea conciliului. Un an mai târziu s-a încercat acelaşi lucru, printr-un alt conciliu convocat, de data aceasta la Arles, în sudul Franţei. Întrucât nici acest conciliu nu a rezolvat problema, împăratul a ordonat armatei de a interveni şi a-i readuce pe răzvrătiţi cu forţa în sânul mişcării principale creştine. Aceasta a fost prima persecuţie a Creştinilor de către Creştini şi rezultatul a fost şi mai multă diviziune. Cu toate acestea, mulţi Donatişti au rămas fideli ierarhiei lor şi această diviziune a influenţat dezvoltarea Creştinismului în Nordul Africii pentru câteva secole. În orice caz, această libertate a conducerii Bisericii instituţionale faţă de puterea politică a Romei, de a hotărî, în cadrul conciliilor, în probleme care o priveau, a reprezentat o recunoaştere a puterii şi autorităţii ierarhiei bisericeşti.[4] 

O altă încercare de soluţionare a unei dispute doctrinare a avut loc în cazul lui Arie. Acesta a fost un preot cu o viaţă creştină corectă, care a avansat o idee ce nu a părut acceptabilă multora. Pornind de la premisa că Dumnezeu este etern şi că nu se poate cunoaşte, Arie a considerat că aceste atribute nu se pot aplica lui Isus Cristos ca şi persoană istorică, încât, pe de o parte, existenţa Lui avea un început pe pământ, deci nu era etern, iar pe de altă parte, El putea şi a fost cunoscut de oamenii din jurul Lui şi de noi, prin intermediul evangheliilor. Prin urmare, Arie nu accepta ca Isus Cristos să fie pus pe acelaşi plan cu Dumnezeu Tatăl, chiar dacă accepta că El a fost născut de Dumnezeu înaintea la orice altceva. Întrucât Dumnezeu este indivizibil, Arie nu accepta ideea că Tatăl L-a născut pe Isus din El însuşi, deci, în consecinţă, Tatăl L-a creat pe Isus din nimic aşa cum a creat ulterior şi universul. Cristos, în viziunea lui Arie, era inferior şi subordonat Tatălui. Origen înclina către aceeaşi opinie şi Arie poate fi considerat un urmaş al lui. Ideea de bază a lui Arie, transferată în alţi termeni, ar fi aceea că, chiar dacă admitem că Isus Cristos a fost preexistent, adică a existat în ceruri înainte de a exista pe pământ, El este inferior Tatălui, deoarece Tatăl a fost prima dată şi El L-a generat pe Cristos. Cu alte cuvinte, Cristos are un început, pe când Tatăl nu are nici un început. Deci Tatăl ne având nici început nici sfârşit, este primordial şi veşnic pe când Cristos, având un început, nu este infinit. Interesant este că împotriva acestei opinii nu prea există argumente, de vreme ce însăşi Biblia vorbeşte despre Isus ca cel dintâi născut din mai mulţi fraţi. Mai vorbeşte de Cristos ca fiind începutul creaţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Cristos a fost la început, adică El este începutul, dar Dumnezeu Tatăl nu are nici un început, deci Cristos este începutul creaţie lui Dumnezeu. (Ioan 1: 1) Această discuţie nu este complet soluţionată, deci ea rămâne deschisă şi ar trebui să fie liberă pentru dezbatere. Nu înţeleg de ce Biserica instituţională a impus o soluţie definitivă şi a închis această discuţie, mai ales că problema nu este deloc lămurită. În fond, nimeni nu ştie ce a fost cu adevărat la început, cu atât mai mult cu cât pentru Dumnezeu nu există nici un început şi că din scrierile apostolului Pavel rezultă că Isus Cristos este întipărirea slavei lui Dumnezeu Tatăl. În orice caz, Cristos existent în veşnicie, este o formă, un trup după modelul după care am fost creaţi şi noi, deci are o dimensiune materială, dimensiune care nu putea exista înainte de creaţia universului, adică a materiei. Spiritele nu au trupuri, deci Cristos existent în veşnicie este întruparea Tatălui, realizată o dată cu apariţia materiei. În orice caz, părerea lui Arius a constituit o părere care putea fi lăsată să se manifeste liber, la fel ca şi alte păreri şi în paralel cu acestea. Opiniile oficiale ale Bisericii instituţionale, care doar pentru că au fost impuse cu forţa armelor, nu înseamnă că au fost cu nimic mai legitime. Acesta este doar un exemplu de exercitare a autoritarimului în materie de conştiinţă şi de impunere cu forţa a unor opinii. 

Arius şi-a găsit foarte mulţi adepţi, care au aderat la logica clară cu care el a explicat lucrurile. Cu toate acestea, opoziţia împotriva ideilor lui Arius nu a întârziat să apară, cu atât mai mult cu cât el a generat gelozie, chiar din partea episcopului, care nu admitea ca unul dintre preoţii lui să aibă mai multă iniţiativă decât el, în a înţelege lucrurile. Un rol important l-a jucat şi aspectul politic, având în vedere că Arius a fost asociat în trecut cu episcopul Melitius din Lycopolis, cel care, aşa cum am precizat, a stabilit o nouă ierarhie Donatistă.[5] Arie şi-a găsit un aliat în episcopul din Nicomedia, oraş care a fost înaintea Constantinopolului capitala Imperiului Roman de Răsărit. Episcopul a adunat mult sprijin pentru Arie, aşa încât problema Arianismului a devenit o problemă care interesa toată zona Mediteranei de est.

În acest timp, ideea împăratului Constantin, care îşi consolidase poziţia în Imperiul Roman de Răsărit, eliminând pe rivalul său Licinus, era de reunire a supuşilor lui Creştini. O religie unită şi puternică servea mai bine scopurilor de menţinere a unităţii şi stabilităţii Imperiului Roman, aflat sub conducerea sa. În acest proces s-a produs amestecul ne omogen dintre politică şi credinţa creştină. Cu toate că duşmanii lui Arie se adunaseră deja la Antioh, pentru a alege un nou episcop, totuşi Constantin a convocat un Consiliu al episcopilor la Nicea. El le-a spus participanţilor că intenţionează să fie „un spectator şi participant la toate lucrurile care se vor face”. Este probabil ca el să fi prezidat Consiliul. În orice caz, la sugestia lui, Consiliul a adoptat hotărârea de a introduce în crez propoziţia conform căreia „Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl” (homoousios). Se pare că el a fost sfătuit de un episcop Spaniol cu numele de Hossius sau Ossius din Cordova. Doar doi episcopi din cei 318 prezenţi s-au opus la această idee şi această majoritate a fost constituită pentru că prezenţa împăratului era descurajantă pentru oponenţi. El deţinea cea mai mare putere politică a lumii din acel moment. Consiliul de la Nicea a fost primul Consiliu ecumenic. Cu toate că Arius a murit în dizgraţie, totuşi problema ridicată de el a continuat să preocupe în continuare şi opiniile lui mai au aderenţi pană în zilele noastre. Biserica instituţională Ortodoxă se deosebeşte de cea Romano-catolică, tocmai prin aceea că ea consideră că Fiul şi Duhul Sfânt sunt emanaţii ale Tatălui, deci Tatăl are o anumită întâietate. Mă voi referi din nou la acest aspect, dar în acest punct trebuie ca el să fie cel puţin menţionat.

Probleme au continuat să rămână cu termenul folosit (homoousios) care nu era un cuvânt folosit de Biblie. Timp de încă o jumătate de secol, adepţii lui Arie şi ai lui Eusebius din Nicomedia sau zbătut să scape de acest cuvânt. Acesta avea o conotaţie nu tocmai fericită, fiind legat şi de concepţia „Monarchiană.” Concepţia aceasta a luat două forme. Prima s-a numit „Adopţionism” şi presupunea ideea că Isus Cristos a fost adoptat de Dumnezeu ca Fiu. Isus era un om care a devenit Dumnezeu, numai în sensul că puterea Lui se afla asupra lui Cristos. Teodotus, un cleric din Byzant, a venit la Roma unde a dezvoltat această ipoteză susţinând că Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui Isus la botez şi i-a dat putere să facă miracole. Aceasta, desigur nu însemna că Isus Cristos a fost Dumnezeu.

A doua formă a „Monarchianismului” s-a numit „modalism”. Acesta presupunea că numele Tată, Fiu sau Duhul Sfânt sunt doar nume care corespund la diferite aspecte sau moduri ale aceleiaşi fiinţe divine. O asemănare ar fi aceia a unui actor care joacă roluri diferite, în mod succesiv. Cuvântul latin pentru această mască teatrală era „persona”. Cu toate că Biserica Romană instituţională a reprimat aceste idei, totuşi ele au continuat să rămână, fiind un exemplu de gândire şi analiză liberă a unor foarte complexe noţiuni teologice. În mod paradoxal şi în ciuda faptului că expresia (homoousios) era cea folosită de concepţia „Monarchianistă,” pentru a desemna unitatea fiinţei lui Dumnezeu, totuşi concepţia a fost interzisă, dar conceptul ei central a fost preluat de Biserica instituţională oficială atunci când a formulat crezul de la Nicea.

Datorită opoziţiei episcopului Eusubiu din Nicomedia şi multor altora faţă de termenul „homoousious”, chiar şi împăratul Constantin a început să îşi dea seama că utilizarea lui în continuare este un obstacol în calea unităţii Bisericii Creştine. Din acest motiv, partida condusă de episcopul Eusebiu din Nicomedia a câştigat influenţă pe lângă împărat şi aceasta s-a reflectat şi în iertarea pe care acesta i-a acordat-o lui Arius. Pe de altă parte, unul din susţinătorii soluţiei adoptată la Nicea şi anume episcopul Athanasius al Alexandriei, continua să depună eforturi pentru acceptarea unanimă a crezului de la Nicea. De asemenea, el a fost acela care a susţinut o idee preluată de la Irenaeus şi anume acea că „Fiul omului a făcut din noi copii ai lui Dumnezeu şi l-a deificat pe om, prin aceea că a devenit el însuşi om”. Această „deificare” a omului a exercitat o mare atracţie pentru credincioşi şi stă în inima învăţăturilor Creştine Răsăritene. Athanasius îi cataloga pe toţi aceia care nu erau de acord cu el „Ariani”.

În acelaşi timp „Arianii” au continuat să promoveze învăţăturile lui Arie, iar unii au devenit chiar mai extremişti, susţinând că Isus Cristos a fost „ne asemănător” cu Tatăl. Aceştia au fost numiţi „Anomoeans”. Totuşi majoritatea „Arianilor” au susţinut ideea că Fiul este „asemănător” cu Tatăl şi au obţinut chiar sprijinul împăratului Constantin II, cu ajutorul căruia au reunit două Concilii reprezentând Vestul şi Estul. Astfel, în 359 e.n. a fost dictată o formulă numită Crezul de la Ariminum. Acest crez a reprezentat formula după care s-au condus cei care se considerau „Arieni”. Aşa cum este uşor de imaginat, “Arianismul” nu a dispărut pur şi simplu din istoria Creştinismului, mai mult, a luat o ne bănuită amploare în rândul Goţilor şi Vandalilor. A fost dus acolo prin intermediul unei misiuni creştine, organizate de episcopul Eusebius din Nicomedia şi a devenit definitoriu pentru identitatea acelor popoare.

Constantin II a fost urmat la tronul imperiului de împăratul Ceasar Julian, numit de Creştini „apostatul” deoarece a renunţat la Religia Creştină. După moartea lui, Creştinismul se afla mai divizat ca oricând din punctul de vedere al unităţii doctrinare şi din acest motiv, episcopul Cypriot Epiphanus a căutat o cale de mijloc care să unească din nou Biserica Creştină. El a făcut acest lucru utilizând o formulă care diferea cu doar o literă faţă de formula adoptată la Nicea. Acest termen şi anume „homoiousios” însemna „similar în esenţă” şi se referea la relaţia dintre Tatăl şi Fiul. El a fost adoptat de unii “Arienii” pentru a evita continuarea conflictului de păreri din interiorul Creştinismului.[6] Dintre aceşti „semi-Arieni” făceau parte şi părinţii Capadocieni şi anume Vasile din Caesarea numit şi Vasile cel Mare, fratele său Grigore din Nyssa şi prietenul lor de o viaţă Grigore din Nazianzus. Vasile cel Mare descria situaţia acestei controverse ca fiind „ca o luptă navală desfăşurată în timp de noapte, pe timp de furtună, cu echipajele şi soldaţii luptând între ei, de multe ori în lupte pentru putere pur egoiste, neatenţi la ordinele primite de sus şi luptând pentru supremaţie chiar şi atunci când corabia lor se scufundă”[7]. Aceşti părinţi Capadocieni au promovat un mod de a vorbi despre Dumnezeu, care realiza o balanţă între Unitate şi Trinitate.

Cuvântul „ousia” care însemna esenţă sau substanţă, nu era foarte clar pentru mulţi lideri Creştini Răsăriteni. Din acest motiv s-a folosit un alt cuvânt şi anume „hypostazis” care, în mod iniţial, a fost folosit cu o foarte mică distincţie în înţeles faţă de „ousia”. S-a atribuit celor două cuvinte diferite două înţelesuri diferite. În felul acesta s-a stabilit că Trinitatea era formată din trei „hypostaseis” într-o singură „ousia”. Prin urmare, s-a considerat că Trinitatea este formată din trei Persoane diferite, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care toţi au aceeaşi esenţă sau substanţă.

Se poate vedea în această decizie o mare asemănare cu concepţia „Monarchiană”, care, de asemenea, considera că Tatăl şi Fiul sunt de aceeaşi esenţă (homoousios) cu singura diferenţă că „Monarchiştii”, în forma „modalistă” considerau că aceste modalităţi se succed, pe când pentru părinţii Capadocieni ele existau în acelaşi timp.

Dacă comparăm cuvântul „hypostasis” care înseamnă „ceea ce există dedesubt” cu cuvântul din limba latină „substantia”, vom înţelege că, în fond, toată această formulare nu lămureşte cu nimic lucrurile. „Hypostasis” înseamnă, până la urmă, tot substanţă şi nu se deosebeşte de acest termen suficient de mult, pentru a însemna altceva. Oricum, diviziunea impusă între termeni este una cu totul artificială. Dacă luăm cuvântul persoană, aşa cum este el înţeles în mai toate limbile moderne şi îl comparăm cu cuvântul „persona” din limba Latină, o să descoperim o mare diferenţă de sens. Un echivalent în limba greacă pentru „persona” este „prosopon” şi amândouă înseamnă în limba lor „mască de teatru”. Cu alte cuvinte, atât „persona” cat şi „hypostasis” presupun mai degrabă poziţia sau forma de manifestare în exterior al unui conţinut „care există dedesubt”. Acest conţinut unic poate îmbrăca mai multe forme de manifestare, în acelaşi timp, dar aceste forme nu sunt persoane în înţelesul modern al termenului.

Cuvântul persoană înseamnă, în limbajul curent, personalitatea individuală a unei fiinţe umane, eul său şi, din nefericire, înţelegerea relaţiei din interiorul lui Dumnezeu se face de către majoritatea credincioşilor creştini, nu după sensul original al cuvântului „persona”, aşa cum a fost folosit iniţial, ci după sensul actual. Dumnezeu nu este înţeles ca o individualitate unică, un „Eu” unic, care are mai multe dimensiuni, ci ca şi trei Persoane divine, care par oarecum diferite una faţă de alta. Care sunt consecinţele acestui fapt? Înţelegerea greşită a Persoanei lui Dumnezeu poate duce la idei care să justifice structura autoritară a Bisericilor instituţionale. Diviziunea este consecinţa principală. Diviziunea în Bisericile instituţionale porneşte de la modul divizat şi înţelegerea neclară cu care este privită Persoana lui Dumnezeu, pe de o parte şi pe de altă parte, de la absolutizarea, dogmatizarea, acestor păreri parţiale.

La Concilul de la Constantinopol, în anul 381 e.n., convocat de împăratul Teodosius I, s-a consfinţit definitiv formula de la Nicea. Cu această ocazie s-a formulat în mod definitiv crezul Creştin, care se recită pană în zilele noastre atât în Bisericile din Vest cât şi cele din Est. Concluzia era clară: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu nu este creat şi este egal cu Tatăl ceresc în Trinitate. Conciliul de la Constantinopol a exclus şi părerea episcopului din Laodicea, Appolinaris, care susţinea că în Isus Cristos a existat cu adevărat un trup şi un suflet omenesc, dar nu şi o minte umană, predispusă la păcat. După părerea lui, Logosul divin pur şi simplu a luat trup de om. Pericolul unei asemenea concepţii îl reprezenta subestimarea calităţii umane a lui Isus Cristos.

Toleranţa religioasă care a fost stabilită de Constantin şi Licinius s-a transformat, după 380 e.n., într-o intoleranţă totală atât faţă de orice părere contrară celei oficiale în cadrul Bisericii instituţionale, dar şi faţă de toate celelalte religii. În felul acesta s-a dat ordin ca toate vechile preoţii şi temple ne creştine să fie eliminate de pe teritoriul imperiului şi Biserica instituţională a devenit un organism, a cărei putere era asigurată de armata Romană. În urma unei lovituri de stat a ajuns împărat, în Apus, Eugenius, dar ordinea a fost restabilită prin intervenţia lui Teodosiu, conducătorul imperiului Roman de Răsărit. Acesta a introdus şi în Vest aceleaşi reguli de intoleranţă religioasă ca şi în Răsărit. După 393 e.n., Jocurile Olimpice nu au mai fost celebrate. Alte decrete ulterioare au interzis ne creştinii de a servi în armată, în administraţia imperială sau la Curtea împărătească. Cu aceeaşi ocazie, unele dintre cele mai impresionante monumente antice au fost distruse şi o dată cu ele s-au pierdut valori culturale de nepreţuit.

Intoleranţa Bisericii instituţionale, din acea perioadă, în legătură cu opiniile liber exprimate ale credincioşilor precum şi faţă de alte religii, a încercat să reducă la tăcere orice opinie sau manifestare care nu era acceptată oficial. Acesta a fost un adevărat totalitarism, cu nimic mai prejos de alte totalitar “isme” condamnate de istorie. În toată această perioadă, Biserica celor născuţi din nou a existat, în principal, în interiorul Bisericii instituţionale, dar a trebuit să sufere restricţiile impuse deoarece manifestările unei spiritualităţi libere erau atent cenzurate. Dorinţa de control şi putere a clericilor nu permitea exprimarea unui ataşament primordial al credincioşilor faţă de Dumnezeu şi acest lucru însemna o cenzură asupra manifestărilor libere a darurilor Duhului Sfânt. Lucrul acesta se mai practică indirect şi în zilele noastre de multe Biserici instituţionale. Aceasta este cauza pentru care a apărut în S.U.A. mişcarea Penticostală, care, la origine era o reacţie corectă împotriva încercării de a stopa manifestările spirituale libere. Numai că această mişcare, în loc să cuprindă toţi credincioşii, din toate confesiunile creştine, s-a transformat, la rândul ei, într-o instituţie bisericească cu multe din caracteristicile acestui tip de instituţii. Pentru o lungă perioadă de timp, Biblia a fost citită în limba latină chiar şi acolo unde Creştinii nu cunoşteau această limbă şi preoţii îşi extindeau puterea foarte departe în viaţa colectivităţilor sociale.

Controversele în interiorul Creştinismului au continuat şi ele arată modul în care aspectele politice s-au amestecat cu cele teologice. Un aspect important, devenit obiect de dispută, a fost problema modului în care se poate identifica “fiinţa umană” Isus cu salvatorul cosmic al omenirii. Cum se poate distinge Cristosul uman de Cristosul divin? În fond, Isus Cristos pe pământ s-a alimentat, a suferit, a plâns ca orice om. Ce semnificaţie pot să aibă astfel de trăiri pentru o fiinţă infinită, care nu ştie ce este suferinţa pentru că nu are de ce suferi? Răspunsul la această întrebare dă semnificaţie Creştinismului. Numai o fiinţă asemănătoare cu omul poate simţi ceea ce simte omul, adică Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos.

O succesiune de teologi au încercat să conceapă felul în care se poate explica legătura aceasta dintre Cel din cer şi Cel de pe pământ, începând cu Diodore, episcop în Tarsus apoi Theodore, studentul lui devenit episcop în Mopsuetia. Amândoi au fost înclinaţi să vorbească despre modul în care cele două naturi, umană şi divină, s-au reunit în Cristos, într-un fel în care natura umană a lui Isus Cristos să rezulte cu claritate. Ei au vorbit despre Isus Cristos ca fiind întru totul uman şi întru totul divin şi au asemănat această dublă natură cu un vas umplut atât cu ulei cât şi cu apă, în care cele două lichide se regăsesc împreună, dar nu se amestecă. Spre deosebire de ei, reprezentanţii Creştinilor din Alexandria au folosit ca imagine, de asemenea, un vas dar umplut cu vin şi cu apă, în care cele două lichide se amestecă într-un mod perfect.[8] Acestea erau puncte de vedere total opuse faţă de cel al lui Appolinaris, prezentat mai sus şi ele au afirmat în mod hotărât realitatea naturii umane a lui Isus Cristos, alături de natura sa divină.

Theodore a precizat că Dumnezeu a devenit un om în particular, nu umanitatea în general. Cel mai important este faptul că el a precizat că locuirea lui Dumnezeu în Isus Cristos nu este o problemă de esenţă şi că este vital de a se păstra distincţia între omul Isus şi Cuvântul etern, care participă la esenţa lui Dumnezeu. Lupta de păreri s-a agravat între ucenicul lui Theodore, un preot numit Nestorius, care a devenit episcop al Constantinopolului şi Cyril, urmaşul episcopului Athanasius al Alexandriei. Acesta din urmă, bazându-se pe o muncă teoretică, care a crezut în mod eronat că aparţine lui Athanasius, cu toate că aparţinea de fapt lui Apolinaris din Laodicea, vedea în Isus Cristos doar persoana divină şi făcea confuzie între cei doi termeni „hypostasis” şi „phisis”, acesta din urmă însemnând „natură”. Pe de altă parte, Theodore nu numai că făcea deosebire între „hypostasis” şi „physis” dar deosebea, de asemenea, cele două naturi ale lui Isus Cristos. Acesta îl vedea pe Isus Cristos ca fiind o persoană (prosopon) cu două naturi (physis).[9] Nu a ajutat cu nimic la calmarea spiritelor atunci când Nestorius a atacat un titlu acordat Fecioarei Maria, care se bucura de multă popularitate, adică „Theotokos” sau născătoare de Dumnezeu. Nestorius a susţinut că: „Cuvântul lui Dumnezeu este creatorul timpului, el nu este creat în timp”. Nestorius vedea în cultul exagerat care se adresa Fecioarei Maria o reînviere a vechilor tradiţii păgâne. El ar fi acceptat ca Maria să fie numită „Theotokos”, numai cu condiţia să fie numită şi „Anthropotokos” adică născătoare de om”. Disputa a devenit suficient de serioasă încât să ameninţe integritatea Imperiului Roman de Răsărit şi l-a obligat pe Împăratul Theodosius II să intervină.

La Conciliu de la Ephesus, din anul 431 e.n., titlul de „Theotokus” a fost reconfirmat Fecioarei Maria şi cariera lui Nestorius a fost pusă într-o proastă lumină. Suporterii lui Cyril nu au fost pe deplin mulţumiţi de rezultatul Conciliului, deoarece ei se aşteptau la o victorie mai răsunătoare. Din acest motiv aceşti suporteri, conduşi de urmaşul lui Cyril şi anume episcopul Dioscorus, au determinat organizarea unui al doilea Conciliu la Ephesus, în anul 449, cu scopul de a umili pe opozanţi şi a scoate în afara legii orice discuţie cu privire la cele două naturi ale lui Isus Cristos.[10] La acest conciliu, episcopul Romei a trimis şi punctul de vedere al său, care a fost cuprins în aşa numitul „Tomul lui Leo” dar acesta a fost trecut cu vederea. Acest document conţine ideea că a existat doi agenţi în Isus Cristos şi este poziţia care a dăinuit în cadrul Bisericii Romano-catolice. Faptul că nu a fost luat în considerare a înrăutăţit mult relaţiile între Creştinii din Roma şi cei din Alexandria.

În continuare, evenimentele politice din interiorul Imperiului Roman au avut o influenţă covârşitoare asupra ceea ce a ajuns să fie crezut în Biserici. În anul 450 e.n. a murit împăratul Theodosius iar locul i-a fost luat de sora sa Pulcheria, care era o oponentă îndârjită a părerii că Isus Cristos a avut o singură natură. Ea s-a căsătorit cu Marcian şi sub regimul lor a fost organizat Conciliu de la Calcedon, în anul 451 e.n. Cea mai importantă sarcină a acestui Conciliu a fost aceea de a găsi o cale de mijloc pentru a soluţiona disputele legate de natura lui Isus Cristos. Baza soluţiei propuse a fost „Tome”, propus cu doi ani în urmă de trimisul Papei Leo şi care a fost considerat dreapta credinţă. Misterul lui Cristos este prezentat într-un mod care păstrează un echilibru între partea divină şi partea umană. „Acelaşi perfect în divinitate şi perfect în umanitate, acelaşi cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu un suflet raţional şi cu un corp; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte divinitatea Sa şi de asemenea consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea Sa...” Aceasta rămâne definiţia de bază pentru o diversitate de Biserici cum ar fi: Ortodoxă, Romano-catolică, Anglicană şi o parte din Protestantism. La fel ca şi Nicea, acest Conciliu de la Calcedon a trasat în continuare direcţia de gândire pentru fundamentarea doctrinei creştine. Vom vedea cum trebuie înţeleasă această doctrină atunci când analizăm posibilitatea fiecărui credincios de a dobândi la rândul lui sau al ei „o dublă natură, care este în fond singura posibilitate pentru Creştini de a trăi cum a trăit Cristos şi de a îl urma pe El, care este Calea care duce la viaţa veşnică.

Conciliu de la Calcedon a urmat în bună măsură părerile lui Nestorius, despre dubla natură din care rezultă că distincţia dintre naturi nu este în nici un fel eliminată din cauza uniunii. Cu toate acestea, Nestorius personal a suferit exilarea şi a fost ţinut izolat într-un loc din Egipt, care este folosit astăzi ca şi închisoare. Împăratul a ordonat ca scrierile lui Nestorius să fie arse şi toţi copiii botezaţi cu numele lui să fie rebotezaţi. A făcut acest lucru pentru a îi mulţumi pe adversarii lui Nestorius. Este paradoxal, nu este aşa? Ideile lui Nestorius au fost preluate, dar el personal a fost persecutat de puterea Bisericii instituţionale.

Revenind la Nestorius, trebuie precizat că scrierile lui nu au dispărut, ci s-au descoperit în anul 1889 în librăria Patriarhiei Siriene. Soluţia oferită la Conciliul de la Calcedon nu a mulţumit pe toată lumea şi cei care au considerat că Nestorius a fost tratat într-un mod nedrept, au fost etichetaţi Nestorieni de către Biserica instituţională. Cei care au susţinut o dublă natură au fost numiţi „Dyophiysites, iar cei care au susţinut o singură natură au fost numiţi „Miaphisite” Confruntările de idei au continuat între cele două poziţii pentru mult timp, dar spaţiul limitat acordat lor în această lucrare nu îmi permite să continui să le prezint.

[1] A History of Christianity…pagina 189

[2] A History of Christianity…pagina 191

[3] A History of Christianity…pagina 192

[4] A History of Christianity…pagina 212

[5] A History of Christianity…pagina 213

[6] A History of Christianity…pagina 217

[7] P. Shaff (ed.)…Basil: Letters and  Select Works (NPNF, ser. 2, VIII, 1895). 

[8] A History of Christianity…pagina 223

[9] A History of Christianity…pagina 224

[10] A History of Christianity…pagina 225

În legătură cu alte documente importante pentru această perioadă din istoria Bisericii ar trebui precizate, de asemenea, câteva aspecte. Clement, în documentul mai înainte menţionat, în capitolele 42 şi 44, priveşte preoţia creştină ca pe o continuare lineară a celei evreieşti. Un alt document care vorbeşte despre organizarea timpurie a Bisericii este scrisoarea lui Policarp din Smirna către Biserica din Filipi, scrisă aproximativ în anul 108 e.n. În acest document se arată că cele patru evanghelii, 1 Petru, scrisorile Pastorale, Evrei şi alte câteva epistole ale apostolului Pavel erau citite în Biserică.[1] Ni se vorbeşte despre o comunitate mică, divizată funcţional între prezbiteri, diaconi, văduve şi „tinerii” despre care ne vorbeşte şi documentul 1 Clement. Era o „sinagogă creştină”, preocupată de puritatea doctrinei sale şi de a fi fără pată înaintea neamurilor. În acea perioadă, Biserica era preocupată mai mult în revenirea lui Isus Cristos pe pământ şi în confruntarea cu învăţăturile iudaice decât în situaţia lumii înconjurătoare.

În acelaşi timp, Imperiul Roman era puţin interesat de Biserică şi de aceea paşii lor se întâlneau foarte rar. Pentru Romani, Iudaismul, ca forţă politică şi ca mijloc de propagandă, era mult mai interesant. O altă perioadă semnificativă de persecuţie s-a petrecut către sfârşitul domniei lui Domiţian, când vărul împăratului şi chiar consulul din anul 95 e.n. au fost condamnaţi, parte dintre ei, pentru ateism şi „alunecare în obiceiurile evreieşti.”[2] Domiţian, spre deosebire de predecesorii săi Vespasian şi Titus, a fost interesat de propagarea propriului său cult. Acesta aştepta să fie nu numai ascultat de supuşii lui, dar şi adorat.

Documente interesante sunt acelea care au fost furnizate de Pliniu, trimisul împăratului Traian, care a domnit între 98-117 e.n. Acesta a fost trimis de împărat pentru a rezolva anumite probleme cu care se confrunta provincia Pontus-Bithinia de la Marea Neagră. Pliniu raporta împăratului starea proastă a templelor din estul provinciei, precum şi cauza acestei fenomen, pe care o considera a fi Creştinii din acea zonă. Câţiva Creştini au fost aduşi înaintea lui şi au făcut o impresie proastă. Pliniu i-a întrebat, aşa cum se proceda în mod obişnuit, dacă acceptau acuzaţia, şi când au refuzat să respingă această acuzaţie i-a trimis pentru a fi executaţi. Acesta precizează în raportul său: „chiar dacă nu sunt vinovaţi, încăpăţânarea lor merită să fie pedepsită.”[3] În timp, anumiţi indivizi care negau că sunt Creştini, erau supuşi unui test sacrificial şi, în plus, li se cerea să blesteme numele lui Cristos. A continuat să investigheze credinţa creştină şi a ajuns la concluzia că avea de-a face cu o superstiţie extravagantă. Se pare că măsurile luate de el au avut efect, animalele au fost aduse din nou pentru sacrificiu şi templele au început din nou să fie frecventate.

Răspunsul Împăratului Traian a fost următorul: „Ai adoptat calea care trebuia, dragul meu Secundus, în examinarea cazurilor acelora care au fost acuzaţi în faţa ta ca şi Creştini, pentru că în adevăr nimic nu poate fi aşezat ca o decizie generală care implică reguli deja stabilite. Acestea nu trebuiesc căutate; dar dacă ei sunt acuzaţi şi condamnaţi, ei trebuiesc pedepsiţi, totuşi cu această condiţie, ca acela care neagă că este Creştin şi întăreşte acest fapt prin acţiunea sa, adică prin adorarea zeilor noştri, să obţină iertarea cu ocazia regretului său, indiferent cât de suspicios este comportamentul său trecut. De asemenea, documentele care sunt prezentate ne semnate, nu trebuiesc admise pentru nici o acuzaţie, pentru că ele sunt un exemplu foarte rău şi nedemn de timpul nostru.” Creştinii nu trebuiau vânaţi în mod special şi se pare că nu exista o lege care să interzică Creştinismul.

Plinius a acţionat în baza puterilor sale de funcţionar de stat, atunci când existau reclamaţii. După moartea lui Traian, în anul 117 e.n., acesta a fost succedat de Hadrian, care a trasat o delimitare mai precisă între Iudei şi Creştini. Să ne reamintim că poziţia dificilă a Evreilor în Imperiul Roman, generată şi de revoltele lor, s-a reflectat negativ şi asupra Creştinilor.[4]

Într-o scrisoare adresată Proconsulului din Asia, Minucius Fundanus, dată cu aproximaţie în anul 124 sau 125 e. N, Hadrian cerea ca un Creştin, ca să poată să fie condamnat, să fie mai întâi acuzat de crime precise, în baza procedurii legale. Dacă acuzaţiile se dovedeau greşite, Creştinul avea dreptul să îl acuze, la rândul său pe acuzator, de calomnie. Cu toate că aceasta nu însemna nici pe departe o protecţie legală completă a Creştinilor, era totuşi o formă de echilibrare a justiţiei, deoarece acuzatorii falşi riscau, la rândul lor, să sufere consecinţele legale. Pe de altă parte, din motive neclare, Hadrian i-a displăcut pe Evrei şi a ordonat restaurarea Ierusalimului ca pe o cetate păgână Aelia Capitolina. În anul 132 e.n. , o serie de conflicte s-au soldat cu o victorie iniţială a Evreilor, conduşi de Bar Kochba. Acesta şi-a declarat independenţa faţă de Roma şi a bătut propriile lui monede. Roma a câştigat treptat controlul şi i-a înfrânt zdrobitor pe insurgenţi. În jurul anului 135 e.n., 985 de localităţi erau devastate şi speranţele Evreilor de libertate risipite. Creştinii nu l-au susţinut pe Bar Kochba. Ei au fost persecutaţi de el. Acesta a fost un moment de cotitură şi pentru Creştini, deoarece, o dată cu disiparea speranţelor apocaliptice evreieşti, a început să înflorească îndoiala şi în rândurile Creştinilor în ceea ce priveşte grabnica revenire pe pământ a lui Isus Cristos.

Sunt întru totul de acord cu F. W. Farrar care scria „În acest fel Biblia a fost interpretată greşit, prin înlocuirea lucrurilor cu cuvinte; prin a face din litera moartă un instrument cu care să fie omorât spiritul viu; şi prin citirea în Scriptură a unei multitudini de înţelesuri care nu au fost niciodată intenţionate pentru a fi exprimate. Cuvintele la fel ca şi cameleonii, îşi schimbă culoarea odată cu mediul înconjurător. Acelaşi cuvânt poate în epoci diferite să implice conotaţii aproape opuse.[5]

Noul Testament, desigur este o colecţie de mai multe cărţi şi nu doar o carte. Noul Testament nu a căzut din Ceruri la sfârşitul primului secol e.n. Mai degrabă, canonul N.T. a fost rezultatul unui proces lung şi complex de dezvoltare, care a atins forma finală în secolul al IV le-a. Această colecţie, din care este format N.T. conţine multe voci teologice şi perspective diferite în ceea ce îl priveşte pe Isus şi Biserica. Din acest motiv, în mod paradoxal, N.T. este în acelaşi timp sursa unităţii Creştinismului şi a diversităţii acestuia.[6] Recent, a devenit obişnuit în cercurile academice referinţa la „mişcarea lui Isus.” Termenul se referă la activitatea publică a lui Isus din Nazareth şi la impactul pe care aceasta l-a avut asupra oamenilor. Acest termen evită conotaţiile instituţionale, care sunt în mod obişnuit, ataşate termenului Biserică. De asemenea, lasă liberă discuţia dacă este potrivit sau nu să vorbim despre Biserică înaintea morţii şi învierii lui Isus Cristos.

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 42

[2] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 43

[3] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 44

[4] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 46

[5] The Early Days of Christianity…F. W. Farrar…preface

[6] The Church – According to the New Testament...Daniel. J. Harrington, Preface XII

Aş vrea să prezint cititorului starea organizaţiei Bisericii Creştine, înainte şi după ce a devenit instituţie bisericească, aşa cum este ea prezentată în cartea Apocalipsa lui Ioan. Isus Cristos s-a adresat diferit Bisericii şi instituţiei bisericeşti, în cele două perioade principale, adică înainte şi după oficializarea acesteia în Imperiul Roman, scoţând în evidenţă trăsături specifice. De asemenea, El s-a exprimat nuanţat, de la o etapă la alta, în cadrul fiecărei perioade din istoria Bisericii, asupra Bisericii celor născuţi din Dumnezeu şi asupra Bisericilor instituţionale.

„Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: ‚Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: <Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina numelui meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 1-5); ref. 113 în Biblia Ortodoxă]

Isus Cristos se adresează, în această epistolă, unei organizaţii bisericeşti care îmbină, aşa cum am arătat, elemente de spiritualitate cu un început de apostazie, datorat prezenţei, în cadrul ei, a primilor reprezentanţi ai viitoarei configuraţii instituţionale, adică a apostolilor mincinoşi. În orice caz, elementul spiritual predomină chiar dacă, în ansamblu ei, organizaţia bisericească, ca atare, este afectată de o anumită răceală spirituală, adică de pierderea „dragostei dintâi.”

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ‚Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat: ‚Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile, din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 8-10); ref. 114 în Biblia Ortodoxă]

Este singura epistolă în care Isus Cristos nu a avut de făcut nici o mustrare. S-a adresat Bisericii, aflată în perioada persecuţiilor şi care se prezenta într-o stare de bogăţie spirituală. Pericolul venea din afară şi nu din interior.

„Îngerului Bisericii din Pergam Scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, şi să se dedea la curvie>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 12-14); ref. 115 în Biblia Ortodoxă]

Este o perioadă de tranziţie, în care semnele „curviei spirituale” încep să se facă simţite, este probabil perioada imediat următoare recunoaşterii Religiei Creştine în Imperiul Roman. Nu poate fi vorba despre o „curvie” fizică, pentru că acest fenomen nu a apărut doar atunci, ci a existat cu mult înainte, după cum putem observa în epistolele apostolului Pavel către Corinteni.

„Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: <<Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: <<Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Iezabela, femeia acea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 2: 18-20); ref. 116 în Biblia Ortodoxă]

Împotriva influenţei membrilor Bisericii Spirituale Unice, ale căror realizări spirituale sunt apreciate de Isus Cristos, taina fărădelegii, adică femeia imorală, instituţia bisericească apostaziată, de care se vorbeşte în Apocalipsa lui Ioan, cap. 17, continuă să „curvească” cu împăraţii pământului şi dobândeşte o influenţă din ce în ce mai mare religioasă şi politică.

„Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine, şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi venii peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 1-4); ref. 117 în Biblia Ortodoxă]

Această epistolă prezintă, într-un mod deosebit de sugestiv, instituţia bisericească stabilită după oficializarea Creştinismului în Imperiul Roman. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sunt o minoritate, în mijlocul unor mase mari de convertiţi la Creştinism, care însă abordează respectivele învăţături într-un mod ne spiritual. Instituţia bisericească este aproape moartă, din punct de vedere spiritual, şi cele câteva nume nu mai au capacitatea de a influenţa cursul istoriei Creştinismului în sens pozitiv.

„Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: <<Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale: iată ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul meu şi n-ai tăgăduit Numele meu>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 7-8); ref. 118 în Biblia Ortodoxă]

Reproşul pe care îl face Isus Cristos este lipsa de putere manifestată în interiorul instituţiilor religioase creştine. Membrii Bisericii Spirituale Unice din mijlocul instituţiilor bisericeşti continuă să păzească Cuvântul lui Dumnezeu şi nu tăgăduiesc numele Lui. Instituţia bisericească, pe de altă parte, nu are putere ci are doar o „formă de evlavie, dar tăgăduind puterea lui Dumnezeu,” aşa cum se exprimă apostolul Pavel. (2 Timotei 3: 5) Ritualurile continuă să se îndeplinească, există mult formalism religios, dar nu se face simţită, atât cât ar trebui, prezenţa lui Dumnezeu, pentru că nu există destulă deschidere spirituală.

„Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i: <<Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele, şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, şi să vezi>>.” [(Apocalipsa lui Ioan 3: 14-18); ref. 119 în Biblia Ortodoxă]

Aurul reprezintă credinţa, hainele albe puritatea spirituală, şi doctoria pentru ochi simbolizează cunoaşterea lui Dumnezeu. Toate acestea sunt deficitare în ultima fază de dezvoltare a instituţiilor bisericeşti. Isus Cristos descrie mai bine decât oricine starea instituţiei religioase creştine din vremurile noastre: „Ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol.” Este vorba despre sărăcie spirituală, deoarece, în ceea ce priveşte bogăţia materială, aceasta nu lipseşte. Cel mai trist, însă, este faptul că instituţiile bisericeşti vor fi „vărsate din gura lui Isus Cristos.” Această expresie este deosebit de sugestivă şi se completează cu viziunea din Apocalipsa lui Ioan, capitolul 17, care ne expune starea deplorabilă în care va ajunge femeia imorală, care este lepădată de Dumnezeu. Din cauza membrilor Bisericii Spirituale Unice, Dumnezeu a suportat, pentru o lungă perioadă de timp, instituţiile bisericeşti, cu toată apostazia lor, dar vine momentul când cele două componente se vor separa şi acest mariaj nefericit se va încheia. Biserica celor înscrişi în Ceruri, adică fecioarele înţelepte, care au avut grijă să îşi umple candelele cu ulei, adică cu Duh Sfânt, se vor întruni cu Isus Cristos într-o „căsătorie sfântă.”

„Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care şi-au luat candelele, şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele şi undelemn; dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi undelemn în vase.” [(Matei 25: 1-4); ref. 120 în Biblia Ortodoxă]

Parabola căsătoriei spirituale dintre om şi Isus Cristos este foarte des folosită de Biblie. Biserica Spirituală este Mireasa lui Cristos, pentru răscumpărarea căreia El şi-a dat viaţa pe cruce. (Apocalipsa lui Ioan 19: 7-8) Pe de altă parte, instituţiile bisericeşti „au curvit cu împăraţii pământului,” adică au făcut jocuri politice, străine de învăţăturile lui Isus Cristos şi de lumea spirituală. Negreşit, reprezentanţii acestor instituţii au crezut că fac bine dacă întăresc puterea pe care o au şi în felul acesta consolidează influenţa Creştinismului în lume, dar s-au înşelat, pentru că preţul plătit pentru a atinge acest obiectiv a fost compromisul moral. Dumnezeu ajunge să considere Bisericile instituţionale ca pe o femeie imorală şi preţul lipsei de moralitate este despărţirea de El.

Se ridică întrebarea: Cum au apărut episcopii, preoţii şi diaconii şi care a fost relaţia lor cu funcţionalităţile din Biserică, enumerate de apostolul Pavel? Pentru a răspunde la această întrebare trebuie avut în vedere climatul religios în care Pavel şi colaboratorii săi şi-au desfăşurat activitatea. Punerea mâinilor era o tradiţie evreiască şi acesta a fost şi modul în care Pavel şi Barnabas au fost delegaţi pentru prima lor misiune.

„Să apropii pe Leviţi înaintea Domnului; şi copii lui Israel să-şi pună mâinile pe Leviţi.” [(Numeri 8: 10); ref. 108 în Biblia Ortodoxă]

„Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: <<Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat. >> Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi-au pus mâinile peste ei şi i-au lăsat să plece.” [(Faptele Apostolilor 13: 2-3); ref. 109 în Biblia Ortodoxă]

Acelaşi obicei cu punerea mâinilor îl regăsim atunci când apostolii îşi pun mâinile asupra diaconilor. (Faptele Apostolilor 6: 6) Într-o perioadă de început găsim referirea la Presbiteri ca de exemplu în Fapte 14: 23 sau aşa cum este precizat în epistola lui Pavel către Tit. (Tit 1: 5) Mai târziu însă, avem de a face cu episcopi şi diaconi ca de exemplu în cazul epistolei către Timotei. (1 Timotei 3: 1) Pavel se adresează la aceleaşi persoane în Efes, mai întâi ca prezbiteri şi apoi ca episcopi. Termenul „episcopos” are două înţelesuri diferite. Unul este de supraveghetor, iar celălalt de preot. Amândouă înţelesuri au supravieţuit în cadrul Creştinismului. La fel cum orice sinagogă avea un conducător, sau un colectiv de conducere, tot astfel, fiecare adunare creştină locală avea un episcop sau un colegiu de episcopi, condus de un preşedinte. Aproximativ în anul 160 e.n., Justin numeşte pe acest preşedinte „prohestos” şi nu „episcopos”. Istoricii susţin că această dezvoltare a fost determinată, nu doar de necesităţi administrative, dar şi mai important, pentru necesităţi legate de Eucharist. Episcopul era considerat că îl reprezintă pe Isus Cristos atât în calitatea de preot dar şi de victimă cu ocazia Eucaristului.[1] Această persoană trebuia să dezvolte anumite calităţi. (1 Timotei 3: 2-7) Desigur că nu doar o singură persoană într-o comunitate îndeplinea calităţile unui episcop, ci toţi Creştinii renăscuţi spiritual aveau aceste calităţi. Dacă numai episcopul era fidel din punct de vedere conjugal, sau numai o singură persoană nu era mânioasă, sau bătăuşe etc., ce se întâmpla cu ceilalţi Creştini din comunitate, a căror natură era renăscută? (Galateni 5: 22-25) Toţi aceia care se conduceau după îndemnurile Duhului Sfânt, prin însuşi acest fapt întruneau calităţile necesare pentru a fi episcop. În realitate, nimeni nu îl putea înlocui pe Isus Cristos, întrucât jertfa Lui s-a produs o singură dată pentru totdeauna şi este valabilă deoarece El nu a săvârşit niciodată niciun păcat. (Evrei 9: 25-28) Episcopul care îndeplinea ceremonia era un om, care, indiferent de calităţile sale, nu putea fi în situaţia specială a lui Isus Cristos de a nu fi păcătuit niciodată (1 Petru 2: 22; 1 Ioan 1: 8-10) Puterea Cinei stă în simbolul ei şi nu în persoana care administrează acest ritual. Atunci când o singură persoană, în mod special, a fost socotită capabilă să administreze acest simbol şi celelalte simboluri ale Creştinismului, în acel moment s-a creat o ruptură fundamentală între Creştini, o diferenţiere bazată pe merite personale şi nu pe meritele lui Cristos.

Creştinii nu sunt mântuiţi în concordanţă cu meritele lor personale, ci cu meritele lui Isus Cristos. (Romani 3: 24-26) Pe de altă parte, episcopul nu putea reprezenta comunitatea de Creştini în locul lui Isus Cristos, deoarece în faţa lui Dumnezeu fiecare este reprezentat doar de El, Marele Preot. (Evrei 5: 1-10) Uzurparea calităţii de Mare Preot a lui Isus Cristos este una dintre principalele cauze ale instaurării autorităţii umane în probleme spirituale, în Biserică. Singurul „avocat” acceptabil al omenirii în faţa lui Dumnezeu este Cristos. Dacă ar fi să fie canonizaţi toţi sfinţii, ar trebui canonizată toată Biserica Spirituală Unică. În realitate, sfinţii nu trebuie canonizaţi, aceştia trebuie urmaţi în sfinţenia lor. Ceea ce este extraordinar, este atitudinea cu care sunt priviţi sfinţii. Aceştia sunt văzuţi de instituţiile bisericeşti ca nişte excepţii de la regulă, dar în fapt, ar trebui să fie regula şi nu excepţia. Din păcate, sfinţii sunt excepţia sau mai bine spus minoritatea şi acest lucru exprimă foarte bine toate afirmaţiile pe care le fac în această lucrare despre instituţiile bisericeşti. În cadrul lor, normalitatea este considerată un lucru neobişnuită, cu toate că Biblia ne arată clar că sfinţenia este un lucru firesc pentru un Creştin renăscut spiritual (Efeseni 1: 4-5) Mai mult, sfinţenia este traiectoria oricărui membru al Bisericii Spirituale Unice şi este motivul pentru care aceştia sunt chemaţi de Dumnezeu. Sfinţenia se dobândeşte în urma naşterii din nou. Toţi Creştinii renăscuţi spiritual sunt sfinţi şi sfinţiţi prin sângele lui Isus Cristos. A fi sfânt înseamnă a practica pur şi simplu Creştinismul. Dacă cineva nu pune în practică Creştinismul, ci îl priveşte doar ca pe o învăţătură ideală, prea sus ca să poată fi ajunsă de oricine, ca pe o învăţătură a sfinţilor, la care omul de rând nu are acces, se înşeală. Toţi cei care au fost înscrişi în cartea vieţii de la întemeierea lumii, sunt sfinţi şi sfinţiţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, adică prin Isus Cristos.

În momentul în care s-a admis că o persoană umană îl poate reprezenta sau înlocui pe El, chiar şi în cadrul unui ritual cu valoare simbolică, s-a creat, de asemenea o fisură în ceea ce priveşte recunoaşterea autorităţii exclusive a lui Dumnezeu. Creştinii născuţi din nou, în mod individual, sau ca şi colectivitate spirituală, îl pot reprezenta dar nu înlocui pe Isus Cristos. Singurul înlocuitor al lui Cristos este Duhul Sfânt. Chiar dacă cei născuţi din nou sunt umpluţi de Duhul Sfânt, ei nu sunt totuşi înlocuitorii lui Isus, pentru că Isus Cristos este una cu Tatăl, este Tatăl, chiar dacă într-o ipostază specifică, şi nimeni nu îl poate înlocui pe Dumnezeu pe pământ sau în Ceruri. Biserica, în calitate de instituţie religioasă, a început să îşi aroge o parte din autoritatea lui Dumnezeu şi va sfârşi prin a îşi aroga întreaga autoritate. Aşa cum a constatat apostolul Pavel, taina fărădelegii a început să lucreze încă din timpul său. (“Tesaloniceni 2: 7) Taina fărădelegii înseamnă înlocuirea autorităţii lui Dumnezeu cu autoritatea umană. Prezenţa lui Isus Cristos, care locuieşte în oameni, nu înseamnă că anumiţi oameni sunt înlocuitorii Lui pe pământ. El nu are nevoie să fie înlocuit pe pământ de nimeni, deoarece El este prezent pe pământ în fiinţele tuturor Creştinilor renăscuţi spiritual, prin Duhul Sfânt. Ei nu sunt înlocuitorii Lui, ci sunt expresia vie şi actuală a Mântuitorului omenirii. Mai mult, Isus Cristos îşi îndeplineşte misiunea de Mare Preot în Ceruri, în locuri în care, până în momentul de faţă aşa zişii lui înlocuitori nu se susţine că au pătruns.

“Căci Cristos nu a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” [(Evrei 9: 24); ref. 110 în Biblia Ortodoxă]

Dacă la un moment dat prorocii şi învăţătorii aveau întâietate asupra episcopilor, lucrul acesta a ajuns la un final, deoarece aceşti proroci aveau o viziune apocaliptică, iar o dată cu trecerea timpului a devenit clar că sfârşitul lumii nu va veni în curând şi credincioşii s-au pregătit pentru o aşteptare mai lungă. S-a preferat autoritatea episcopilor şi a celorlalţi lucrători, care, spre deosebire de prorocii itineranţi, erau stabili într-o anumită zonă. În modul acesta s-a instaurat pentru o lungă perioadă de timp autoritatea episcopilor, a prezbiterilor şi a diaconilor.

Toată această discuţie îşi are sens, pentru a putea înţelege alunecarea subtilă care s-a făcut de la servire la autoritatea ierarhică în cadrul Bisericii. Din credincioşi care serveau la mese, aşa cum s-a prezentat pe sine şi Cristos, urmaşii apostolilor s-au transformat, la un moment dat, în prinţi ai Bisericii. Ce a determinat acest proces treptat care a schimbat sensul învăţăturii lui Isus Cristos şi a creat o mare putere politico religioasă? Răspunsul nu este simplu şi, de aceea, poate că cea mai bună cale este încercarea de a urmări, din perspectivă istorică, evoluţia respectivului fenomen. Este limpede însă că influenţa legalistă exercitată de Evreii convertiţi la Creştinism a constituit un factor determinant pentru punerea bazelor autoritarismului în Biserică. Preluarea din învăţătura iudaică a ideii de preoţie şi de organizare stratificată a părut cel mai natural mod de dezvoltare a Creştinismului timpuriu. Nu s-a preluat, desigur, conţinutul acestor instituţii, ci doar forma lor şi o dată cu ea şi tarele instituţionalismului religios. Pentru Evreii Noului Testament împărţirea în preoţi ca o clasă conducătoare şi popor format din Creştinii de rând părea lucrul cel mai firesc, dar acest lucru nu corespundea cu Învăţătura lui Isus Cristos. Ideea că deasupra preoţilor trebuia să existe un fel de Mare Preot, altul decât Isus Cristos, a fost dăunătoare şi a reprezentat o prelungire a învăţăturii iudaice, tocmai acolo unde Isus Cristos a schimbat profund această învăţătură. El a venit în locul Marelui Preot, nu pentru a aduce jertfe de animale, ci pentru a se aduce pe Sine însuşi ca jertfă pentru păcatele omenirii. Această deviere de la adevăr către minciună s-a petrecut într-o lungă perioadă de timp. Cel mai probabil la începuturile organizării primelor comunităţi creştine şi mai ales în timpul vieţii apostolilor, cei care răspundeau de activitatea respectivelor comunităţi, îmbinau autoritatea conferită de poziţia pe care o deţineau cu un autentic spirit creştin de servire. Nu am nici o îndoială că apostolul Iacov, care era liderul comunităţii creştine din Ierusalim, era o persoană de o înaltă spiritualitate şi că nici măcar pentru un moment nu a făcut nici cel mai mic gest, care să impieteze libertatea de conştiinţă a celor din comunitatea respectivă.

„De aceea, eu sunt de părere să nu se pună greutăţi acelora dintre neamuri cari se întorc la Dumnezeu; ci să li se scrie doar să se ferească de pângăririle idolilor, de curvie, de dobitoace sugrumate şi de sânge.” [(Faptele Apostolilor 15: 19-20); ref. 111 în Biblia Ortodoxă]

“Ni s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate decât ceea ce trebuie,...” [(Faptele Apostolilor 15: 28); ref. 112 în Biblia Ortodoxă]

Coerenţa acestei păreri, exprimată de apostolul Iacov şi modul elegant în care este prezentată, nu lasă nici o îndoială în legătură cu cele spuse mai sus. De asemenea, este de notat că părerea expusă de Iacov a fost formulată numai în baza unei consultări oferită de Dumnezeu. Aşa se luau deciziile atunci, adică Duhul Sfânt, împreună cu oamenii cu adevărat spirituali, stabileau ce este de făcut într-o anumită situaţie. Ceea ce am spus despre Iacov se poate spune desigur şi despre nenumăraţi lideri spirituali, care au condus activitatea multor adunări creştine şi în Diaspora. Acumularea de putere personală s-a făcut probabil treptat şi este posibil ca unii lideri ne renăscuţi spiritual să fi îndreptat adunările creştine, pe care le conduceau, în direcţia unui mai mare autoritarism.

Cu certitudine, situaţia s-a schimbat radical în momentul în care Biserica a devenit o instituţie oficială a Imperiului Roman şi un instrument ideologic. Până în acel moment însă lucrurile sunt destul de amestecate şi elementele de spiritualitate se combină, într-un mod greu de separat, cu cele de oportunism uman. În orice caz, adevărata Biserică a lui Dumnezeu a fost şi în acele vremuri tot Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dar organizaţiile Creştine, încă ne instituţionalizate, aveau în componenţa lor un raport mai favorabil de partea Creştinilor renăscuţi spiritual. Lucrul acesta se poate constata şi după capacitatea cu care Biserica a rezistat perioadelor de persecuţie, impuse de liderii Imperiului Roman. În cartea Apocalipsa lui Ioan avem descrisă, cu o precizie indiscutabilă, toate etapele de dezvoltare din istoria organizaţiei Bisericii. Cele şapte epistole, deşi adresate unor adunări Creştine aflate în localităţi cunoscute în vremea aceea, reprezintă în acelaşi timp şi şapte trepte de evoluţie a Bisericii, de-a lungul timpului, înainte şi după instituţionalizarea ei.

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 40

Şcoala de istorici care i-a urmat pe Harnack şi Lietzmann au considerat că Biserica şi-a dezvoltat în mod gradual organizarea până aproximativ în anul 90 e.n. Ei au apreciat că structura Bisericii, în perioada de început, a corespuns, în aspectele sale exterioare cu cele din sinagogile din lumea Greacă. Sursele principale care ne dezvăluie modul în care era organizată Biserica, la începuturile ei, sunt I Clement, scrisorile lui Ignatius şi Didache. În ceea ce îl priveşte pe Ignatius, din scrierile lui rezultă că structura de organizare a Bisericii era constituită din episcop, preot şi diacon şi desigur, pe de altă parte, era marea masă de credincioşi. Puterea absolută o deţinea episcopul.[1]

 O astfel de organizare producea, prin însăşi natura ei, o diferenţiere între Creştinii de rând şi conducători. Cu toate că Isus Cristos îi consideră pe toţi Creştinii egali în faţa lui Dumnezeu, în Biserică unii au început să se transforme treptat într-o categorie conducătoare şi privilegiată. Probabil, că la început, diferenţierea nu era fundamentată pe autoritate ierarhică ci pe funcţionalitate. Era nevoie de o anumită ordine. Cineva trebuia să răspundă de această ordine, la fel ca şi în societatea laică. Numai că treptat, la fel ca şi în societatea laică, cei care organizau, au început să se diferenţieze de masele de conduşi şi să structureze organizaţiile respective, ţinând cont şi de interesele dictate de propria lor poziţie. Dezinteresul iniţial s-a transformat în calcul lucid şi rece şi această transformare a fost definită de Isus Cristos ca fiind „părăsirea dragostei dintâi.” (Apocalipsa lui Ioan 2: 4) Această structură de putere nu avea nimic şi nu are nimic în comun cu relaţiile din interiorul adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu. Aceste relaţii sunt bazate exclusiv pe dragostea creştină şi pe recunoaşterea exclusivă a autorităţii lui Dumnezeu, bazată pe dragoste şi pe sacrificiu de sine. Conştiinţele omeneşti se pot reflecta deplin doar în măreţia şi complexitatea miracolului divin, pentru că propria lor luciditate şi chemare către raţionalitate este un miracol.

În momentul în care conducerea Bisericii a început să stabilească normativele credinţei pentru ceilalţi credincioşi, limitele de funcţionare ale libertăţii de conştiinţă şi conţinutul obligatoriu al profesiunii de credinţă, în acel moment a început să îşi depăşească atribuţiile pentru care a fost constituită. Nu mai era vorba doar de asigurarea unei anumite ordini fizice, necesare în orice colectivitate umană, ci de încercarea de a ordona conştiinţele. Controlul şi cenzura asupra conştiinţelor umane s-a asigurat prin monopolul asupra sacramentelor sau ritualurilor. În Biserica instituţională Ortodoxă acestea sunt: Botezul, Mirungerea, Împărtaşania, Pocăinţa, Hirotonia, Nunta si Maslul. În Biserica instituţională Romano-catolică avem: Botezul, Confirmarea, Eucharistul, Penitenţa, Ungerea bolnavilor, Sfintele Ordine si Căsătoria. Pentru Neoprotestanţi tainele nu mai există, dar actele de cult pot fi săvârşite numai de funcţionari bisericeşti autorizaţi. Nici una dintre variante nu corespunde Bibliei, deoarece monopolul pe care Bisericile instituţionale îl au asupra actelor de cult este unul arbitrar.

În Biblie se precizează că toţi Creştinii renăscuţi spiritual sunt o preoţie sfântă, deci oricare dintre ei ar putea administra aceste sacramente, deoarece fiecare în parte este un preot. Dacă numai preoţii oficiali, ai Bisericilor instituţionale, sunt preoţi ai lui Dumnezeu, după N.T., înseamnă că toţi ceilalţi credincioşi sunt pierduţi, deoarece aceasta ar însemna că ei nu sunt, aşa cum se exprimă apostolul Petru, „o preoţie împărătească.”

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” [(1 Petru 2: 9); ref. 107 în Biblia Ortodoxă]

Nicăieri, pe întreg parcursul Bibliei, nu găsim precizate, anumite competenţe speciale privitoare la administrarea Botezului în apă, sau la Împărtăşanie sau Cină, sau la alte sacramente sau ritualuri cultice. Diaconii erau nişte slujitori care serveau la mese, în rest cine trebuia să administreze botezul în apă sau Împărtăşania, Biblia nu precizează. Din momentul când acestea au fost considerate „taine” administrarea lor a trecut în sarcina celor care cunoşteau aceste „taine,” adică episcopii şi preoţii, cunoscători de „taine.” În realitate, acestea nu erau „taine,” sau mistere, ci simboluri introduse de Ioan Botezătorul pentru botezul în apă şi de Isus pentru Cină sau Împărtăşanie. Apostolul Pavel, cu toate că era apostol, nu a botezat, cu una sau două excepţii, pe credincioşi, prin urmare el nu considera îndeplinirea actelor de cult ca fiind atributul principal sau exclusiv al apostolilor. De ce atunci, în anumite instituţii bisericeşti, numai aşa zişii urmaşi ai apostolilor, adică episcopii sau preoţii, sunt consideraţi că sunt singurii calificaţi pentru administrarea sacramentelor? Este vorba de o strategie instituţionala bisericească. Administrarea acestor acte de cult aduce venituri Bisericilor instituţionale şi îi menţine pe enoriaşi la dispoziţia lor. În loc să le spună credincioşilor că fiecare din ei este un preot, sau trebuie să ajungă să fie, prin naşterea din nou, în conformitate cu Biblia, corporaţiile bisericeşti preferă să îi ţină legaţi pe credincioşi de propriile lor interese. (1 Petru 2: 5-9; Apocalipsa lui Ioan 1: 6) Se consideră, în mod premeditat şi în mod greşit, de către reprezentanţii instituţiilor religioase creştine, că singura autoritate valabilă pentru a săvârşi ritualurile cultice este o anumită categorie de funcţionari bisericeşti, care au aceste atribute, moştenite de la apostoli. De fapt, apostolii s-au abţinut la un moment dat de la săvârşirea oricăror acte de cult, reţinând pentru ei numai stăruinţa necurmată în rugăciune şi propovăduirea Cuvântului. (Faptele Apostolilor 6: 4)

Revenind la istorie, trebuie precizat că Didache, unul dintre cele mai vechi documente ale Bisericii, îi tratează pe episcopi la un nivel mai scăzut decât pe profet sau pe învăţător. I Clement, un alt document cu mare vechime, subliniază importanţa episcopului pentru Biserica primară, dar nu precizează dacă era nevoie doar de un singur episcop sau de un colegiu de episcopi pentru fiecare „scaun episcopal.”

Începând de la Cincizecime fiecare Creştin s-a simţit pe sine martorul adevărurilor conţinute în mesajul lui Isus Cristos. Primirea Duhului Sfânt făcea ca fiecare Creştin, aflat în această situaţie, să fie în Cristos. Duhul Sfânt era conducătorul fiecărui Creştin în parte şi acest lucru făcea deosebirea faţă de Evreii ne creştinaţi sau faţă de celelalte neamuri. Prezenţa Duhului Sfânt era modul în care Creştinii îşi exprimau calitatea de membru al comunităţii creştine în primul secol după Cristos şi aceasta independent de orice funcţie pe care o deţineau sau nu.

Există o deosebire a felului în care s-a dezvoltat tradiţia şi dezvoltarea Bisericii în Ierusalim şi în Diaspora. Ca şi organizare a Bisericii, se regăseşte, încă de foarte devreme, un Sanhedrin Creştin, ca un fel de continuare, în formă, a modelului religios iudaic. Acest for de conducere era prezidat de Iacob, fratele de sânge a lui Isus Cristos. El era însoţit de cei doisprezece apostoli, o trimitere simbolică, la cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Probabil exista şi un consiliu restrâns, care consta în Iacob, Petru şi Ioan fiul lui Zebedei. Iacob, aşa cum s-a arătat, avea puteri monarhice asupra comunităţii creştine. Aici avem unul dintre punctele de plecare ale tradiţiei privitoare atât la episcopia de tip monarhic, cât şi cu privire la succesiunea apostolică. Iacov era considerat ca un fel de Mare Preot, un fel de echivalent cu funcţia similară din religia iudaică, cu toate că, în fapt, singurul Mare Preot în Creştinism este Isus Cristos. Tocmai această asemănare, această continuitate în formă între tradiţia iudaică şi cea a Creştinismului din Ierusalim a fost un lucru care a stimulat organizarea Bisericii într-o structură, care a devenit cu timpul un convertor al unităţii Bisericii, într-o ierarhie bazată pe autoritate şi monopol spiritual. Numai că aceasta nu a fost forma prescrisă de Isus Cristos, care, deşi se vedea pe sine un împlinitor al legii iudaice, a profetizat distrugerea Templului. De altfel, după ce Templu a fost distrus de către Romani, în anul 70 e.n., acest tip de Creştinism marcat de forme ale tradiţiei iudaice îşi va pierde aproape complet influenţa. În Ierusalimul dinainte de anul 70 e.n., Marele Preot, în tradiţia evreiască, era considerat profet şi preot, păzitorul atotputernic al legământului, pe care trebuia să îl predea fără pată succesorului său. Păzitorul noului legământ este însă Isus Cristos şi Creştinii sunt justificaţi în faţa lui Dumnezeu prin jertfa Lui pe cruce. El este Marele Preot, care se aduce pe sine însuşi ca jertfă pentru ispăşirea păcatelor umanităţii.

În Diaspora, organizarea primelor comunităţi Creştine era mult mai liberă. În anul 45 e.n., găsim în Antioch împreună cu apostolii, profeţii şi învăţătorii. Acestea sunt cele mai vechi funcţii distincte din Biserică şi ele au rămas cele mai importante, până la sfârşitul secolului, după cum ne arată Didache în capitolele 11-13. De remarcat este faptul că atunci când apostolul Pavel a vorbit despre configuraţia Bisericii, el nu a spus nimic despre persoane, care sunt în Biserică şi care nu îndeplinesc nici o funcţie. Nici un organ în trupul uman nu este lipsit de funcţie şi nu există nimic care să fie pur decorativ sau figurativ. Creştinul de rând nu trebuie să fie Creştin de rând pentru că aşa ceva nu există, fiecare Creştin este un unicat şi are o misiune de îndeplinit.

Organizarea, în general, este necesară în societatea umană, dar Biserica constituie o realitate aparte, care nu se supune şi nu se expune regulilor obişnuite. Biserica este cu totul altceva, este o realitate spirituală, care este organizată de Dumnezeu după principii spirituale, altele decât principiile de organizare socio-umană. Acolo unde există un grup de oameni, în mod automat va apărea şi un anumit tip de organizare administrativă. Nu este nimic rău în acest fenomen, atâta vreme cât înţelegem că, din punctul de vedere al Creştinismului, această structură administrativă nu constituie adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ci doar o schelă care ajută la construirea clădirii propriu zise. De îndată ce clădirea va fi terminată schela va fi dată la o parte şi construcţia respectivă îşi va arăta adevărata grandoare. Pericolul care planează şi care s-a dovedit real, este acela că în timpul construcţiei, în prezent ne aflăm într-o asemenea etapă, nu se vede clădirea propriu zisă ci doar sistemul de schele. Credincioşii sunt induşi în eroare atunci când li se spune că ceea ce văd este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Opusul ordinii impuse este haosul şi amândouă sunt la fel de nocive. Prin acest studiu nu intenţionez, desigur, să propun înlocuirea ordinii impuse cu haosul, deoarece nu aş face decât să propun înlocuirea unui rău cu alt rău. Doresc doar să demarchez o linie netă de despărţire între ceea ce reprezintă şi ceea ce nu reprezintă adevărată Biserică a lui Dumnezeu. Structurile organizatorice administrative au tendinţa de a deveni autonome, servind propriile lor ţeluri, chiar dacă folosesc principiile spirituale pentru a îşi justifica existenţa.

Orice membru al Bisericii celor născuţi din nou îndeplineşte o funcţie, fie cea de apostol, de proroc, de învăţător sau în conformitate cu darurile spirituale primite de la Dumnezeu. Darurile spirituale sunt atribuite omului, în primul rând spre folosul altora (1 Corinteni 12: 7) Dumnezeu construieşte adevărata Sa Biserică, înzestrând pe credincioşi cu puterea Lui supranaturală prin intermediul căreia aceştia săvârşesc minuni, adică lucruri supranaturale.

Ce este natural şi ce este supranatural depinde de dezvoltarea naturii umane la un moment dat. Acum 1000 de ani era supranatural să deţii un telefon mobil, iar peste 1000 de ani s-ar putea să fie natural să ne stabilim pe o planetă, departe de sistemul nostru solar, unde oamenii vor trăi la nesfârşit, adică veşnic. În momentul în care a trăit Isus Cristos, adică acum 2000 de ani, faptul de a merge pe apă, fără nici un instrument tehnic, a fost supranatural şi în mod normal a uimit pe cei care l-au văzut pe El îndeplinind această acţiune. Faptul de a învia un mort, aflat în putrefacţie, a fost supranatural acum 2000 de ani şi este şi în momentul de faţă. Cum va fi privită peste 2000 de ani, o astfel de transformare, adică dacă oamenii vor putea deţine asemenea capacităţi sau nu, nu ştiu. A face minuni, înseamnă deci, a fi înaintea epocii tale, dar aceasta nu înseamnă că există lucruri, care sunt în mod absolut imposibile pentru oamenii care vor trăi în viitor. Personal, nu sunt sigur că, pentru o civilizaţie care ar avea, să spunem, 100000 de ani de dezvoltare ştiinţifică şi tehnologică înaintea noastră, ar mai exista ceva imposibil de realizat, dintre minunile descrise de Biblie. Problema pentru o societate, care se află în evoluţie, este ca ea să nu se auto distrugă printr-o folosire iraţională a resurselor aflate la dispoziţia sa. O altă problemă ar fi de a nu se crea un decalaj între gradul ei de înmulţire şi ritmul ei de dezvoltare tehnologică. Dacă cel din urmă rămâne în urmă, atunci societatea respectivă nu va putea face faţă provocărilor la adresa supravieţuirii sale.

Fiecare membru al adevăratei Biserici a lui Dumnezeu este un evanghelist, căci toţi sunt chemaţi să ducă mai departe mesajul mântuirii. (Marcu 16: 15) Din păcate, cunoaşterea principiilor Creştinismului a devenit, la un moment dat, un privilegiu al funcţionarilor bisericeşti şi masele largi de Creştini au fost departe de orice proces de cunoaştere a Bibliei. La aceasta au contribuit şi dificultăţile legate de copierea acesteia, înainte de inventarea tiparului. Când a început fenomenul de cunoaştere aprofundată a Bibliei, de exemplu prin tipărirea ei în limba germană de către Luter, atunci au început şi reformele Creştinismului, deoarece ceea ce Bisericile instituţionale susţineau şi practicau, era în complet dezacord cu ceea ce era scris în Biblie. Protestantismul şi cultele Neoprotestante nu sunt în mod necesar un atac la aşa zisa puritate a credinţei sau tradiţiei, acestea sunt mai degrabă o reacţie firească la încălcările principiilor Creştinismului de către anumite Biserici instituţionale, aşa cum sunt ele prezentate de Biblie. Pe de altă parte, confesiunile Neoprotestante au rămas şi ele tributare, în mare măsură, greşelilor săvârşite de Biserica instituţională, după oficializarea ei. Cea mai mare greşeală este autoritarismul instituţionalizat şi confuzia dintre instituţiile bisericeşti şi adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

De altfel, nici Biserica instituţională Ortodoxă nu acceptă în totalitate principiile Bisericii instituţionale Romano-catolice, de ce atunci observaţiile, de aceeaşi natură, sau de natură diferită, făcute de Protestantism la adresa Romano-catolicismului nu ar fi acceptabile? Părerile sunt diferite, dar Dumnezeu este Unul şi până la urmă nici una dintre păreri nu oferă garanţia adevărului indiscutabil. Personal, am constatat, în limita propriei mele experienţe, faptul că nici o Biserică instituţională nu respectă în totalitate spiritul Creştinismului sau învăţăturile Bibliei, cu toate că fiecare din ele susţine contrariul. De exemplu, nici acceptarea nelimitată şi ne analizată a tradiţiei nu este o idee bună, mai ales atunci când contrazice spiritul Creştinismului, dar nici refuzul oricărei tradiţii nu este un lucru pozitiv, deoarece Biblia a fost scrisă într-un anumit context istoric şi cultural, cuprins şi reflectat în tradiţiile primelor colectivităţi de Creştini. Biblia nu a fost un “glas în deşert” , ci a căutat să răspundă unor întrebări şi nelinişti particulare pe care primii Creştini le aveau. De exemplu, scrierile apostolului Pavel cuprind în ele, disproporţionat de mult, apărările pe care le face concepţiilor pe care acesta le-a avansat şi mai ales reflectă tensiunea şi gravitatea conflictelor doctrinare pe care Pavel le-a avut cu Evreii convertiţi la Creştinism, care înţelegeau noua credinţă ca pe o continuare, prea lineară, a religiei iudaice.

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 38

Pavel pune în capul listei, între membrii Bisericii, mai întâi pe apostoli apoi pe proroci, pe învăţători etc. Este apostolul mai mare decât prorocul şi în ce sens? Personal, nu cred că Pavel a dorit să instituie o ierarhie de tipul celei administrative în care unii să fie capul şi alţii coada. Mulţi însă interpretează scrierile lui în acest sens. Pe ce se bazează părerea mea? În primul rând, pentru că în fruntea Bisericii se află chiar Isus Cristos şi deci nu mai este necesar alt conducător. Cristos este în fruntea Bisericii pentru că El este slujitorul celor mai mulţi, adică fără El nici unul dintre noi nu ar putea să fie mântuit. În al doilea rând, pentru că vorbind despre Biserică, Pavel vorbeşte despre un trup în care mădularele nu pot fi unele mai importante decât celelalte, deoarece fiecare sunt la fel de necesare pentru funcţionarea trupului. Dacă este să ducem mai departe analogia propusă de apostolul Pavel, trebuie să observăm că fiecare organ în parte, din structura trupului biologic, este legat direct de cap. Nici un mădular al trupului nu poate fi legat de celelalte membre sau organe dacă nu este dirijat de cap. Capul trupului este Isus Cristos şi de aceea apostolii, prorocii şi învăţătorii nu pot fi consideraţi pe poziţii ierarhice de superioritate unii faţă de ceilalţi. Ce valoare ar avea apostolii fără cei care să primească apostolatul lor? Ce valoare ar avea prorocul, adică misiunea de proroc, fără cei cărora li se proroceşte? Ce ar putea realiza învăţătorii fără cei care trebuiesc să fie învăţaţi? Cum ar putea funcţiona o adunare creştină dacă ar fi formată numai din pastori dar nu şi din credincioşi care sunt păstoriţi?

Prin faptul că Apostolul Pavel i-a menţionat mai întâi pe apostoli, aceasta nu înseamnă că ei sunt conducătorii, ci prin aceasta se înţelege că ei sunt deschizătorii de drumuri, adică întemeietorii de noi adunări creştine. După aceasta vin prorocii care transmit direct mesajele lui Dumnezeu, dar cred că este extrem de discutabil din punctul de vedere al importanţei, cine trebuie cu adevărat să fie considerat că este mai întâi, prorocii sau apostolii. Cu alte cuvinte, nu este mai întâi vocea lui Dumnezeu cea care ghidează pe apostoli şi nu se face această voce auzită prin proroci? Acest „mai întâi” a fost preluat de Pavel din propria lui experienţă personală, adică aceea a unei persoane care era în acelaşi timp şi apostol şi proroc. El vedea misiunea lui de apostol ca fiind de primă importanţă şi de aceea a creat această scară, dar se impune să fie precizat că nu se face referire la o ierarhie spirituală sau administrativă. Nu există mai întâi şi mai pe urmă, în trupul spiritual al lui Isus Cristos, acestea sunt capcane ale limbajului folosit de Pavel, la care trebuie să fim atenţi. Acolo unde există o unitate desăvârşită, nu există nici un fel de ierarhie.

Între noi şi Dumnezeu nu există bariere materiale, adică impuse de trupul nostru omenesc, aşa cum există între oameni. Spiritul este Unul şi atunci când intrăm în lumea spirituală intrăm în Dumnezeu. Devenim una cu Dumnezeu în Spirit, acelaşi Spirit, o unitate fără bariere. Între noi şi Dumnezeu nu va exista veşnic o „frontieră,” generată de finitudinea noastră, întrucât suntem chemaţi la eternitate, adică la veşnicia lui Dumnezeu, în care nu ne mai deosebeşte nimic de El. Se pune, în mod greşit, prea mult accent pe înţelegerea lui Dumnezeu, prin prisma lumii acesteia. Spiritele sau sufletele noastre sunt libere atunci când suntem scăpăţi de determinările şi limitările trupului nostru pămăntesc, care ne forţează sau încearcă să ne deturneze cu pasiunile sale. Greşim când ne lăsăm copleşiţi de ele. În Împărăţia Cerurilor suntem liberi pentru că scăpăm de aceste determinări, în totalitate. A fi Creştin înseamnă a trăi, încă de aici, pe pămănt, în Spirit şi nu doar a cerşii ajutor de la moaştele altor sfinţi care au trăit în spirit, adică a cere ajutorul tot pentru a trăi în carne, ceea ce nu duce la nimic.

Supunerea faţă de Dumnezeu nu înseamnă subordonarea faţă de voinţa arbitrară şi capricioasă a unui stăpăn absolut ci înseamnă acceptarea liberă şi conştientă a unui set de valori, care să definească relaţiile dintre oameni, valori cum ar fi: dreptatea, dragostea spirituală, onestitatea, pe care Dumnezeu le personifică cel mai bine. Încrederea în Dumnezeu se bazează pe încrederea în aceste valori, fără de care nu ar putea exista nici o încredere. Din acest motiv sunt subliniate atât de mult aceste caracteristici ale lui Dumnezeu. Isus este Calea, nu este un stăpân. Un stăpăn nu este o cale, ci un scop în sine, nu este drumul ci chiar ţinta drumului. Isus este Calea, Adevărul şi Viaţa dar ţinta este perfecţionarea noastră, pentru a ajunge la acelaşi nivel cu El. Noi înşine suntem ţinta mântuirii, scopul ei, nu devenim obiecte de lux, sau de colecţie pentru Dumnezeu, devenim dumnezei, fii şi, adaug eu, fiicele Celui Prea Înalt. (Psalmul 82: 6; Ioan 10: 34) De remarcat este faptul că devenim dumnezei, împreună şi prin Dumnezeul unic al universului şi nu fără El. De ce nu se poate fără El? Pentru că El face parte din univers sau universuri şi pur şi simplu nu putem face abstracţie de El. Este ca şi cum am face abstracţie de soare, atunci când ne facem proiecte de viitor. A face abstracţie de El înseamnă a îl nesocoti, cu toate că ne-a anunţat că El există şi dacă ne depărtăm, de exemplu, de soare pierdăm lumina şi căldura lui. Dacă umanitatea îşi face calcule de viitor fără Dumnezeu, acestea nu au cum să reuşească întrucât Dumnezeu este Spiritul întregului cosmos şi dacă ieşim din raţionalitatea universală ne punem în pericol pe noi şi, la un anumit nivel, putem pune în pericol existenţa întregii realităţi, aşa cum este ea configurată. Ca să luăm un exemplu, să ne imaginăm că o civilizaţie inteligentă, existentă în univers descoperă anumite energii sau forţe care pot fi folosite constructiv sau distructiv, aşa cum este, de exemplu, forţa nucleară, dar nult mai puternice decât se cunosc în momentul de faţă. Prin experienţele pe care le face această civilizaţie poate pune în pericol existenţa altor civilizaţii care există, ne cunoscute, în acelaşi univers. Acţiunile părţii au consecinţe asupra întregului. Nu putem face abstracţie de Dumnezeu deoarece El este Întregul, iar noi nu suntem decât o parte. Raportul nostru cu Dumnezeu nu este unul aleatoriu ci este unul necesar deoarece facem parte din acelaşi context universal, mai mult suntem înrudiţi printr-un proces de creaţie, în care Întregul veghează la apariţia şi dezvoltarea fiecăreia din părţile Sale. Să înţelegem bine, chiar dacă noi nu credem în Dumnezeu aceasta nu înseamnă că El nu există sau că noi nu existăm pentru El. Înseamnă doar să trăim cu iluzia că suntem singuri în universul material, raţional sau spiritual şi în realitate nu este de loc aşa. De unde putem ştii? Prin credinţă putem intra într-o relaţie personală cu Dumnezeu şi îl putem cunoaşte pe Cristos.      

Eroarea în înţelegerea Bisericii Creştine  porneşte de la modul cum se răspunde la întrebarea: „Cine sunt urmaşii apostolilor?” Întrebarea aceasta în sine ar putea constitui subiectul unei lucrări separate, dar mă voi mulţumi aici să fac numai câteva precizări suplimentare faţă de ceea ce am spus deja. Sunt urmaşi ai apostolilor numai Papii, Patriarhii, Episcopii, Mitropoliţii şi preoţii sau au această calitate toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu? Apostolii nu au reprezentat o categorie privilegiată a Bisericii Creştine, ci au fost primii ucenici ai lui Cristos. Isus a spus că cine va crede, va vedea lucruri şi mai mari decât cele ce s-au săvârşit în timpul apostolilor. Nu este nimeni mai mic sau mai mare în ochii lui Dumnezeu şi toţi trebuie să fie una. Înlocuirea principiului unităţii cu principiul ierarhiei a dus la decăderea spirituală a instituţiilor bisericeşti. Creştinii nu mai sunt una, aşa cum a dorit Isus Cristos pentru ei, ci sunt stratificaţi pe diverse nivele de organizare, ierarhizarea în sine fiind aceea care împiedică unitatea. Atunci când Isus a subliniat nevoia de unitate între Creştini, El a dorit să evite tocmai acest fenomen al transformării Bisericii Sale într-o altă instituţie asemănătoare cu celelalte instituţii din societate. Unitatea spirituală a existat şi continuă să existe şi va exista până la revenirea Lui, dar această unitate, mai puţin vizibilă, este ascunsă de o evidentă şi extrem de vizibilă ierarhizare.

Stratificarea dintre Creştini şi împărţirea lor în două categorii diferite, acelea de conducători spirituali şi de conduşi spiritual, este total opusă unităţii trupului lui Cristos. Capul Bisericii, aşa cum am precizat anterior, nu este format din conducătorii instituţiilor Bisericeşti. Nu există alt for de conducere, alt Cap al Bisericii decât Isus Cristos personal. Nici Papii, nici Patriarhii, nici Episcopii, nici Mitropoliţii, nici preoţii, nici pastorii, nici reverenzii, nici prezbiterii şi nici preşedinţii cultelor creştine nu sunt Capul Bisericii, ei sunt doar conducătorii instituţiilor bisericeşti. Toţi Creştinii spirituali împreună formează trupul şi nu este nici unul dintre aceştia Capul. Mai mult decât atât, nimeni nu este reprezentantul pe pământ a lui Dumnezeu, nimeni în afară de Duhul Sfânt. Toţi Creştinii regeneraţi spiritual, împreună şi fiecare dintre ei în parte, sunt reprezentanţii lui Dumnezeu, în aceeaşi măsură, nu sunt însă înlocuitorii lui Isus Cristos pe pământ. Între trimis, adică apostol şi reprezentant, pe de o parte şi înlocuitor, pe de altă parte, există o mare diferenţă. Dicţionarul ne poate explica diferenţa, dar alunecarea între cele două tipuri de posibilităţi este aşa de subtilă, încât aceasta se face pe neobservate, dar efectele ei se simt. Motivul pentru care conducătorii instituţiilor bisericeşti nu stimulează şi ocolesc dezbaterea legată de necesitatea conexiunii fiecărui credincios de Capul său spiritual, este acela că ei nu doresc să îşi piardă privilegiile de conducători.

Toate aceste precizări sunt necesare pentru a putea înţelege viziunea Bisericii timpurii. În mod treptat s-a folosit principiul unei aşa zise întâietăţi apostolice asupra celorlalţi credincioşi şi pe cea a apostolului Petru asupra celorlalţi apostoli, pentru a crea o organizaţie ierarhică, în care urmaşii apostolului Petru urmau să conducă întreaga Creştinătate. Astfel de instituţii s-au numit apostolice, uitând că iniţial apostolii au fost aceia care serveau la mese. Atributele apostolilor au fost considerate ca fiind transferate numai asupra episcopilor şi cardinalilor. Numai că în realitate, aceste atribute s-au transferat asupra tuturor Creştinilor renăscuţi spiritual, întrucât harul lui Isus Cristos nu s-a limitat numai la apostoli, ci a fost dat tuturor urmaşilor Lui. Isus Cristos nu a făcut nici o deosebire de autoritate între Creştini. Toţi cei care cred în mod sincer, beneficiază de darurile şi roadele Duhului Sfânt. De altfel, urmaşii apostolilor sunt toţi cei prin care se desfăşoară puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi nu doar membrii privilegiaţi ai unei instituţii bisericeşti sau a alteia. Orice Creştin renăscut spiritual este un urmaş al apostolilor şi mai mult, un urmaş a lui Isus Cristos, deoarece orice Creştin regenerat spiritual este un trimis a lui Isus Cristos pe pământ, deci un apostol şi poartă mesajul Lui către omenire.

Dacă metafora folosită de apostolul Pavel, prin care acesta aseamănă Biserica cu un corp omenesc nu este bine înţeleasă se trag concluzii greşite. În fapt, aceste concluzii stau la temelia tuturor Bisericilor instituţionale şi acesta este motivul pentru care afirm că unele scrieri ale apostolului Pavel, interpretate în mod greşit, în mod deliberat sau nu, deschid calea instituţionalismului bisericesc. Comparaţia cu un corp uman a Bisericii are calitatea că ne vorbeşte despre cooperarea perfectă care se impune să existe între toţi memmbrii ei. Toate părţile corpului uman sunt la fel de importante. Ochiul nu doar este ajutat de existenţa, de exemplu a picioarelor, care permit o schimbare a direcţiei corpului şi deci o vizibilitate mai bună, dar existenţa ochiului uman este chiar condiţionată de prezenţa tuturor celorlalte organe, care au intrat în fiinţă împreună şi care funcţionează ca un tot unitar, ca un sistem. Toţi membrii adevăratei Biserici a lui Dumnezeu trebuie să coopereze în tot ceea ce fac, dar activitatea concertată nu este scopul Bisericii Spirituale Unice. Scopul Bisericii celor născuţi din Dumnezeu nu este unul programatic sau precis determinat, aceasta nu este ca şi o armată, care urmează să cucerească o redută, este doar o comunitate spirituală a cărei raţiune de a fi este existenţa în comun şi practicarea dragostei de natură divină. Biserica celor născuţi din nou nu trebuie să lucreze ca şi o echipă, perfect coordonată cu scopul de a salva sufletele oamenilor. A înţelege lucrurile, în modul precizat, este o eroare cu consecinţe foarte grave. Toate persoanele care sunt mântuite de Dumnezeu, au fost cunoscute, încă înainte de întemeierea lumii şi mântuirea le-a fost oferită de Dumnezeu. Să nu uităm faptul că la om mântuirea este cu neputinţă. (Matei 19; 26) Oricât de bine ar fi coordonată armata de salvatori, adică Biserica, ea nu poate salva pe nimeni, ceea ce este de salvat a salvat Dumnezeu, în baza credinţei proprii şi speranţei fiecărui individ în parte. Dacă nu ar fi aşa, aceasta ar însemna că salvarea oamenilor ar depinde de efortul şi puterea Bisericii, sau de aria ei de răspândire, dar această teologie nu este ceea a Bibliei. Această ultimă înţelegere a lucrurilor se face vinovată de toate masacrele produse în numele Creştinismului, ale cărui armate şi au propus să salveze sufletelor oamenilor, dar au sfârşit doar prin a îi măcelări şi de asemenea de a ridica semne de îndoială în legătură cu un Dumnezeu ai cărui reprezentanţi ucid în numele Lui, torturează, sau ard oamenii de vii. Biserica nu trebuie să fie o comunitate pasivă dar nu trebuie să facă decât ceea ce i-a fost dat să facă. Aceasta este exact ceea ce a făcut şi Isus, pe pământ, adică să anunţe vestea bună a salvări, care vine prin credinţă şi să manifeste puterea lui Dumnezeu, spre binele oamenilor. Tocmai aceste lucruri, esnţiale şi definitorii, Bisericile instituţionale nu le îndeplinesc. Ce face orice instituţie bisericească este să se organizeze ca un aparat, bine pus la punct şi să încerce să se dezvolte, cucerind ‚teritoriile’ spirituale, dar şi materiale şi chiar geografice din jurul lor. „Biserica conchistadorilor,” Bisericile „civilizatoare şi salvatoare” sunt modelul ideal al oricărei Biserici instituţionale. Pentru astfel de acţiuni Biserica trebuie să fie structurată ca şi un corp uman, ca şi o armată dar astfel de conduită nu este ceea ce ne spune Biblia, că aşteaptă Dumnezeu de la ea. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu are, în sensul corpului uman, un cap, adică un comandant, un lider. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din fraţi şi surori, dintre care Cristos este un model care trebuie urmat. Cum am putea noi să fim ca şi Isus Cristos, adică să ajungem la înălţimea plinităţii staturii lui, dacă El este un comandant? Desigur că un comandand, un lider are trăsături de caracter specifice, dar noi nu suntem chemaţi să ajungem ca şi un şef, ca şi un lider, ci ca şi un frate, sau sa şi o soră. Isus Cristos este fratele nostru şi în acelaşi timp este salvatorul nostru şi ghidul nostru spiritual, El nu este în nici un fel şeful nostru, comandantul nostru de oşti. Aşa cum Isus ne-a îndrumat către Tatăl şi noi trebuie să îi îndrumăm pe oameni către El. Isus nu s-a prezentat pe sine ca fiind un lider autoritar, de ce l-am transformat în aceasta? Dumnezeu este Tatăl nostru, nu este comandantul nostru cu toate că oamenii în asta încearcă să îl transforme. De multe ori, oameni sunt mai întâi linguşitori şi total lipsiţi de şira spinării, iar apoi îşi omoară dictatorii, pe care chiar ei îi crează. Desigur odată ajunşi şefi ai instituţiilor bisericeşti funcţionarii bisericeşti aşteaptă ca toată lumea să se comporte cu ei cu aceeaşi slugărnicie cu care ei ne învaţă că trebuie să ne comportăm cu Dumnezeu. Cam acelaşi gen de atitudine mi se pare vizibil în modul instinctual prin care natura unamnă, ne renăscută spiritual, încearcă să se apropie de Dumnezeu. Este o tactică prin care cei mai mulţi se apropie cu maximă prudenţă de o personalitate şi după ce cred că au descifrat-o şi i-au aflat punctele slabe fac totul să o conteste şi să o distrugă.  Dar în modul acesta, cei care în mod, mai degrabă inconştient, practica această atitudine îl contrazic şi îl neagă pe Isus, care ne-a informat că Dumnezeu este Tatăl nostru.   De ce este important acest aspect? Lumea s-a săturat de dictatori şi atunci când însuşi Dumnezeu este prezentat ca şi un dictator marea majoritate a oamenilor, aceia care nu au un interes imediat, de a fi ajutaţi, caută orice fel de motivaţii, oricât de superficiale, pentru a adopta o poziţie ateistă sau agnostică. „Temeţi-vă de Dumnezeu” este lozinca, preluată şi generalizată, după un text din Apocalipsa lui Ioan, care se referă la o vreme când Dumnezeu devine Executor al propriilor Sale judecăţi. Reacţia este aceea că oamenii luptă cu propria lor frică şi cea mai sigură metodă li se pare multora aceea de a se convinge pe ei înşişi, că Dumnezeu este doar o superstiţie învechită.

Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este o armată cu un comandant este o familie care are ca Tată, dimensiunea infinită a realităţii. Tatăl nostru este infinitatea care pătrunde în minţile noastre atunci când ne ridicăm deasupra propriei noastre condiţii umane, finite, atunci când înţelegem că, prin Cuvânt, suntem parte, la fel ca tot ceea ce este raţional în sensul de utilizator de limbaj logic, din Raţiunea Universală. Limbajul ne dă conştiinţa de sine deoarece limbajul este acela care se detaşează de noi înşine şi ne permite să ne judecăm propriile trăiri, prin prisma unor principii universale, specifice raţionalităţi. Limbajul este oglinda noastră şi în acelaşi timp este întipărirea slavei lui Dumnezeu, este Cuvântul întrupat. Mântuirea înseamnă conştiinţa a ceea ce suntem, adică suntem o parte din Dumnezeu. Trezirea la această conştiinţă o face însă Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, atunci când El ne naşte din nou, din El însuşi. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un corp funcţioanl, care este constituit în scopul de a îndeplini anumite funcţii. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o colectivitate spirituală, care nu este constituită pe principiul funcţionalităţii, aşa cum este corpul uman, ci pe principiul afinităţii, adică înrudirii spirituale. Biserica Spirituală Unică este întemeiată pe Isus Cristos şi nu are ca fundament principiul organizări sau cooperări, în vederea realizări unor scopuri comune, cum ar fi convingerea sau constrângerea oamenilor, ca aceştia să devină Creştini, de către o echipă de lucrători. Principiul este  ca oricare membru al ei să îl mărturisească liber pe Mântuitorul său personal şi mărturia fiecăruia să fie însoţită cu semne şi minuni. Mai departe cel convertit, mai degrabă regăsit, are datoria să facă acelaşi lucru, nu doar predicând celor care sunt deja salvaţi, în cercul îngust al Bisericilor instituţionale ci mai ales celor care aşteaptă, „încă înainte de întemeierea lumii” ca speranţa lor în Cristos să se materializeze.  Esenţial este însă a nu se predica o instituţie bisericească sau alta, o doctrină sau alta, ci să fie anunţată salvarea care vine prin legătura personală cu Salvatorul fiecărui individ în parte, adică cu Isus. Se impune să repetăm exact ceea ce făcea Isus şi mergând din loc în loc să vorbim oamenilor de Tatăl nostru, însoţind vorbirea noastră cu semne şi minuni. Desigur este bine să cooperăm cu ceilalţi Creştini pentru că din punct de vedere practic avem nevoie de o anumită logistică, dar este nevoie să ne legăm unii de alţii în nici o o organizaţie sau Biserică instituţională. Organizarea şi cooperarea în astfel de cazuri o face direct Dumnezeu.  Sunt conştient că în fel acesta promovez exact modul de funcţionare al Creştinismului timpuriu, dar în realitate acesta este cel corect.     

Ce este de făcut? Un singur lucru trebuie făcut şi anume întoarcerea la Cristos şi citirea şi acceptarea tuturor celorlalte scriei care aparţin de N.T. exclusiv în lumina teologiei lui Isus Cristos. El a venit să ne ofere o învăţătură care nu este din lumea aceasta şi care nu are nimic de a face cu ordinea şi organizarea din lume ci este chiar reversul acestora. Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntru nostru şi nu în lumea în care trăim, de aceea lumea nu poate decât să o pervertească.

Există, prin urmare două teologii diferite în Biblie şi anume teologia unităţii, promovată fără echivoc de Isus Cristos şi teologia ierarhiei sau a autorităţii, desprinsă din unele epistole atribuite apostolului Pavel. Cele două teologii sunt radical diferite, prima se bazează, cu prioritate, pe unitatea desăvârşită între Persoanele Dumnezeirii, între om şi Dumnezeu şi, în familie, între soţ şi soţie. Cea de a doua se bazează, în primul rând, pe o ierarhie a autorităţii în care Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Bisericii şi bărbatul capul femei. Desigur că cea de a doua teologie nu exclude dragostea spirituală, ea chiar o presupune, dar dragostea este „acoperită” de autoritate, de puterea de decizie. În cadrul celei de a doua teologii se poate foarte uşor „uita” pentru un moment de dragoste şi ceea ce rămăne este autoritatea, în forma ei „pură,” autoritatea care nu poate fi contestată, atâta vreme cât este prezentată ca venind de la Dumnezeu.

Dacă acelaşi Dumnezeu, locuieşte prin Duhul Său cel Sfânt în interiorul mai multor indivizi, în acelaşi timp, ce ierarhie poate să fie între aceştia? Locuieşte oare mai mult în unii şi mai puţin în alţii, în aşa fel încât să se creeze, în felul acesta, o ierarhie? O anumită ordine este necesară acolo unde se adună mulţimi mare de oameni, o ordine administrativă, menagerială, dar în nici un caz o ordinea spirituală. Ordinea spirituală nu este de compentenţa oamenilor, ci exclusiv a lui Dumnezeu. Nici un om pe pământ nu poate face ordine spirituală, dar prin instituirea ritualurilor creştine, acestea sunt administrate de către Bisericile instituţionale şi deci acestea impun o ordine spirituală. În conformitate cu teologia lui Isus, Duhul Sfânt stabileşte ordinea spirituală, atunci cînd lucrează prin oamenii lui Dumnezeu. El îi trimite, pe fiecare în mod individual, le toarnă în inimi dragostea care îi motivează, le dă mesajele, pe care ei trebuie să le transmită, tot El le dă şi puterea să facă minuni şi bineânţeles Duhul Sfânt lucrează în fiinţele celor care primesc aceste mesaje şi îi convinge de păcat. Instituţiile bisericeşti au tendinţa de a înlocui lucrarea de organizare a lui Dumnezeu, cu propria lor organizare, bazată pe tradiţii şi pe reguli prestabilite.                   

Este exact ceea ce se întâmplă în momentul de faţă în Bisericile instituţionale şi anume se pune un accent deosebit pe autoritate şi despre dragoste se aminteşte câte odată, dar efectele ei sunt greu de sesizat. Bazat pe învăţătura lui Isus Cristos se poate afirma că singura autoritate este aceea care vine din dragoste, care este recunoscută din dragoste şi care duce la unitate perfectă. Aceasta este marea revoluţie adusă de Creştinism în istorie. Este vorba de a pune dragostea înaintea tuturor lucrurilor, de a promova sacrificiul de sine, acela care vine din iubire, ca şi valoare supremă. Nu se exclude desigur dreptatea dar şi dreptatea vine tot din dragoste, adică din nevoia de a proteja fiinţele iubite şi desigur principiul iubirii de natură divină. Dumnezeu nu iubeşte crima, furtul, minciuna, înşelătoria şi de altfel nici un fel de păcat. Dumnezeu nu poate tolera păcatul dar numai El este acela care cunoaşte motivaţiile profunde ale fiecărui individ uman. Ce fel de Paradis ar fi acela în care fiinţele salvate ar fi interesate de fraudă? La fel ca şi ‚paradisul’ de pe pământ. Ce conţinut ar avea speranţa umanităţii în mai bine dacă Paradisul Ceresc s-ar asemăna cu ‚infernul’ pământesc? Dumnezeu ne iubeşte, atât de mult, încât doreşte pentru noi pacea spirituală şi fericirea deplină. Acestea ar fi puse, fără îndoială, în pericol dacă în Paradisul Ceresc ar continua să fie localizate persoane care nu vor să renunţe la ne dreptate. Este societatea umană rea sau bună, atunci când luptă împotriva infracţiunilor? Părerea mea este că este bună, deoarece în cazul că nu ar face-o un rău cu mult mai mare s-ar produce şi bineânţeles multă suferinţă umană. Nimeni nu îl poate califica pe Dumnezeu ca fiind prea aspru sau intolerant, atunci când luptă cu păcatul. El face acest lucru pentru că ne iubeşte. Pe de altă parte, Isus nu se referă la săvârşirea de infracţiuni atunci când îi identifică pe aceia care vor fi separaţi definitiv de Dumnezeu ci doar la egoismul specific uman.  A nu ajuta pe săraci nu este o infracţiune, în lumina legi, dar este un păcat în ochii lui Dumnezeu. A nu îi ajuta pe alţii este un lucru ‚natural’ pentru om şi tocmai de aceea, pentru a corespunde standardelor lui Isus, avem nevoie să fim născuţi din nou, adică să ne schimbăm natura. Nu avem nevoie să fim botezaţi din nou, adică a doua oară, la maturitate, dar avem nevoie să ne naştem din Dumnezeu. Schimbarea naturii noastre este condiţia pentru a intra în Împărăţia Cerurilor.  

Principiul autorităţii care vine din putere, sau dintr-o poziţie superioară, la un moment dat, este promovat prin unele epistole atribuite lui Pavel, în linie directă cu tradiţia din care acesta a provenit, adică din cea iudaică. Pavel a adus femeia „la locul ei,” aşa cum era şi în tradiţia iudaică şi a reintrodus judecăţile morale, pe care Isus le-a interzis. Teologia lui Isus Cristos nu este din lumea aceasta, este o „nebunie” pentru lumea în care trăim, este „nebunia” crucii pe care însă apostolul Pavel a încercat să o facă „digerabilă” pentru lume. Acesta a construit un cadru instituţional bazat pe reguli pe care le-a introdus, pentru a instaura „ordinea” în adunările creştine. În orice caz, modul în care se desfăşurau adunările înfiinţate de Pavel era mult mai deschis şi implica mult mai bine pe Creştini, în viaţa comunităţilor, decât Bisericile instituţionale din prezent. Cu toate acestea, problema este că, prin unele epistole ale apostolului Pavel s-a stabilit o teologie a ierarhiei, adică Tatăl este Capul lui Cristos, Cristos este Capul Biserici şi bărbatul este capul femei. Şi ce este rău în acest fapt? Pe baza structuri imaginată de Pavel oamenii au mai adăugat o verigă şi anume aceea că Biserica instituţională este capul individului credincios, adică al bărbatului. Pavel nu a făcut o astfel de afirmaţie dar această completare se potriveşte foarte bine în schema propusă de Pavel. În însăşi logica sa schema lui Pavel cerea parcă adăugirea acestei verigi lipsă, dar eu sunt convins că Pavel nu a intenţionat-o, în nici un fel. Schema completă, atât de multă apreciată de Bisericile instituţionale, este următoarea: Tatăl este Capul Fiului, Fiul este Capul Biserici, Biserica este capul bărbatului şi bărbatul este capul femei. După cum am arătat în această lucrare, nici una dintre legăturile dintre verigi nu este corectă, privită în prisma învăţăturilor lui Isus. Tatăl nu este Capul Fiului, ci este una cu Fiul, acelaşi Dumnezeu, într-o unitate desăvârşită.  Fiul nu este Capul Biserici, în înţelesul natural al cuvântului cap. Biserica este constituită din fraţii şi surorile lui Isus şi nu din organe de execuţie. Cristos poate fi numit Cap al Biserici, folosindu-ne de un limbaj incorect, dar numai dacă se adaugă toate precizările necesare în ceea ce priveşte înţelesul, în acest caz, al cuvântului ‚cap.’ Cristos este un model, un organizator, un deschizător de drumuri, un veghetor, dar nu este cap în sensul de creier care gândeşte şi care transmite comenzile unor organe care nu au posibilitatea să analizeze şi să hotărească liber dacă urmează sau nu impulsurile primite. Oamenii au conştiinţă şi sunt liberi să îşi urmeze propria lor conştiinţă. La acest nivel cuvântul ‚cap’ poate să sugereze ideia care a fost intenţionată, dar numai în mod deformat. Biserica nu este capul bărbatului şi nici în epistolele atribuite apostolului Pavel nu găsim o astfel de afirmaţie, dar aceasta este adăugirea implicită, care se găseşte în modul în care sunt construite doctrinele şi regulile Bisericilor instituţionale. Bărbatul nu este capul femei ci ei sunt una în Cristos.   O precizare este necesară, numai şase dintre epistolele apostolului Pavel sunt considerate, ca fiind provenite direct de la acesta, restul sunt considerate a fi epistole, scrise sub pseudonim de alţi lucrători Creştini, care s-au folosit de numele lui Pavel, pentru a da greutate scrierilor lor. ? În acest mod se pot explica unele condradicţii, existente în teologia prezentă în epistolele, atribuite lui Pavel. Cu toate acestea, epistola întâia către Corinteni este considerată, aproape în unanimitate, că aparţin lui Pavel personal şi tocmai în această epistolă apare structura ierarhică la care am făcut referire. „Dar vreau să ştiţi că, Cristos este Capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femei, şi că Dumnezeu este capul lui Cristos. (1 Corinteni 11; 3) De remarcat însă este că în această epistolă Pavel nu afirmă despre Cristos că este Capul Bisericii, ci spune că El este Capul oricărui bărbat, adică susţine că indivizii sunt legaţi direct de Dumnezeu şi nu prin intermediul Bisericii. Că este „Capul oricărui bărbat” se poate spune despre Cristos, dar cu toate precizările de rigoare, dar Cristos este, în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură şi Capul oricărei femei. Dovada este simplu de făcut, prin aceea că sunt ne numărate femei care sunt născute din nou, care au darurile şi roadele Duhului Sfânt şi prin care deci, se fac minuni, în mod direct, prin ele se săvărşesc vindecări, sau prorocii, au darul de a vorbi despre înţelepciune, sau despre cunoştinţă şi nu au nevoie pentru aceasta de intervenţia bărbatului lor. Bărbatul poate fi sau nu capul femei, în probleme administrative, pământeşti, dar aceasta depinde de înţelegerea dintre cei doi. În probleme spirituale bărbatul nu este capul femei, ci Cristos. Pe de altă parte, într-o altă epistolă şi anume în epistola către Efeseni, Cristos este prezentat ca fiind Capul Bisericii. „Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Cristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.” (Efeseni 5; 22-23) În realitate Cristos este Păstorul, sau Capul, cu precizările de rigoare, fiecărui individ în parte şi prin aceasta şi numai în acest fel El este şi Păstorul Bisericii, sau Capul Bisericii. Metafora folosită de Isus, prin care El se prezintă ca fiind Păstorul cel bun mi se pare mult mai potrivită decât aceea folosită de Pavel, care îl prezintă ca şi Cap al trupului spiritual, a lui Dumnezeu. (Ioan 10; 1-21) Isus, a dovedit o înţelepciune aparte, divină, când s-a descris pe Sine cu o mulţime de metafore cum ar fi Apa vieţii, Pâinea vieţii, Lumina lumii, Păstorul cel bun tocmai pentru a sublinia că toate acestea nu sunt decât metafore şi că ele nu pot decât să sugereze relaţia dintre Dumnezeu şi om.                

 Cea mai gravă alunecare către iudaism o găsim însă în epistola către Timotei, în care femeile, sunt tratate ca un fel de cetăţeni de categoria a doua şi care nu vor fi mântuite prin credinţă, ci prin fapte, adică prin naşterea de fi şi numai dacă aceştia „stăruiesc cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” (1 Timotei 2; 8-15) Această epistolă se consideră, aproape în unanimitate, că nu aparţine apostolului Pavel şi în felul acesta se explică totala ei ne conformitate cu teologia mântuirii prin credinţă, promovată de apostol. Totuşi această atitudine faţă de femei este foarte mult apreciată de Bisericile instituţionale şi în mod special de cele Neoprotestante. Care este explicaţia? Una dintre ele este aceea că, în felul acesta, acestea pot să întreţină o concepţie despre autoritate greşită, favorabilă politici lor instituţionale.

 Din nefericire cadrul acesta instituţional a devenit la un moment dat mai important decât principiile pe care căuta să le protejeze şi în final acest sistem, care a suferit ne numărate perfecţionări, de la Pavel încoace, a devenit de sine stătător şi având tot mai puţin a face cu învăţătura excepţională, extraordinară şi revoluţionară, pe care a promovat-o Isus pe pămănt. Personal mă declar un adept al teologiei lui Isus Cristos, cum fără îndoială era şi apostolul Ioan, acela care l-a înţeles cel mai bine pe Isus. Scrierile apostolului Pavel, care sunt mai grele de înţeles şi pe care mulţi le răstălmăcesc spre pieirea lor, trebuiesc citite în lumina teologiei lui Isus, în caz contra ele pot fi un prilej de rătăcire spirituală. Lucrul acesta l-a ştiut şi apostolul Petru, dar cuvintele spuse de el, în acest sens, nu sunt analizate şi înţelese destul de bine şi nimeni nu se întreabă care sunt acele scrieri pe care unii le răstălmăcesc spre pieirea lor şi în ce fel ele sunt răstălmăcite, în această direcţie? (2 Petru 3; 15-16) Lucrarea de faţă încearcă să dea răspuns la această întrebare.       

 Pentru a rămâne consecvenţi cu învăţăturile N.T., stabilirea de reguli nu este în acord cu principiile Creştinismului, care ne învaţă că fiecare Creştin ştie ce are de făcut, pentru că este învăţat direct de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt şi nu are nevoie să fie învăţat din afara conştiinţei sale, de către nici o altă fiinţă umană. A primit Pavel îndrumarea spirituală a vreunui alt om sau a fost învăţat de Duhul Sfânt în legătură cu principiile Creştinismului? A fost Pavel singurul Creştin inspirat de Duhul Sfânt sau toţi cei care sunt ai lui Cristos sunt învăţaţi în acelaşi fel? Dumnezeu nu l-a pus pe apostolul Pavel singurul învăţător, o dată pentru totdeauna, peste rasa umană. Există un singur Mântuirtor, în credinţa creştină, dar mai mulţi apostoli şi învăţători. Pavel a avut un mesaj, care a încercat să răspundă nevoilor spirituale ale comunităţilor cărora s-a adresat, dar în vremurile pe care le trăim, provocările sunt, de multe ori altele şi lor trebuie să li se răspundă adecvat pe măsura problemelor pe care le ridică. Din acest motiv, „închiderea” mesajului spiritual pe care Dumnezeu doreşte să îl transmită lumii şi reducerea lui numai la textele N.T., înseamnă pur şi simplu o contestare a lucrării Duhului Sfânt pe pământ, în acest moment. Nu mai sunt, la ora actuală, alte persoane pline de Duhul Sfânt, aşa cum au fost şi Pavel, Petru, sau Ioan, care să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu şi nu mai sunt oameni care să fie învăţaţi direct de Dumnezeu? Dacă admitem un astfel de principiu, înseamnă că promovăm ideea că învăţătura creştină este moartă şi că nu mai există Creştini practicanţi pe Pământ. Din momentul în care s-a canonizat Biblia şi până în ziua de astăzi s-ar mai fi putut scrie multe „Biblii” care să cuprindă experienţa oamenilor cu Dumnezeu. De fapt, există multe astfel de scrieri, deosebit de valoroase şi utile dar sunt destule Biserici instituţionale care descurajează studierea lor. Instituţiile bisericeşti doresc să ţină sub controlul lor mesajul lui Dumnezeu şi să îl interpreteze în aşa fel, încât orice nouă descoperire să nu lezeze interesele lor. Deviza „Sola Scriptura” a devenit o „armă”, prin care Bisericile instituţionale, interpretează Biblia, aşa cum cred ele şi cum le convine, pentru a îşi menţine statutul, şi pentru a controla pe enoriaşii lor.              

Din cauza faptului că nu sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, mulţi reprezentanţi ai Bisericilor instituţionale rămân doar la slovă. Ei văd că este scris, ceea ce este scris, dar iau numai litera, pe care o interpretează în limitele naturii umane ne renăscute spiritual şi din aceasta  creează o nouă doctrină sau un nou regulament. Este foarte bine când apar idei sau „lumini” noi în înţelegerea Creştinismului, dar acestea nu trebuiesc absolutizate, ridicate la rangul de „adevăr” indiscutabil şi mai ales, nu trebuie să acopere singurul adevăr cu adevărat fundamental care ne spune că „Dumnezeu este dragoste.” Atunci când vom pune în discuţie şi vom contesta acest adevăr, vom păşi într-o eră în care Creştinismul şi-a trăit ultimele clipe. Mulţi atei, dezamăgiţi de viaţa lor, contestă tocmai acest lucru şi anume că există o realitate transcedentală care ne iubeşte. Nici un om nu poate crede în Dumnezeu, dacă nu simte dragostea Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste. Dracii cred şi se înfioară, dar spre deosebire de oameni, ei l-au văzut pe Dumnezeu.  Bisericile instituţionale, în marea lor majoritate, nu arată această dragoste, ci arată o faţă umană în care totul este reglementat, organizat şi ţinut sub control. Ele transmit un singur sentiment: „frica de a nu greşi,” pe care o inoculează în conştiinţele umane atât de adânc, încât altceva nu se mai vede şi oamenii devin paranoici şi suspicioşi şi chiar îi privesc pe cei din jurul lor ca pe nişte pericole, adică ca pe nişte potenţiali păcătoşi. Singura şansă de a nu greşi, într-o anumită situaţie sau alta, este aceea de a ne lăsa ghidaţi de o inimă umplută cu dragoste spirituală, de către Duhul Sfânt. Bunătatea cere de asemenea înţelepciune, altfel se transformă în slăbiciune. Spiritul Creştinismului este cu totul diferit decât cel al lumii. Regulile din Împărăţia lui Dumnezeu sunt pe dos faţă de cele din lumea noastră, adică cel mai mare este slujitorul tuturor. Chiar Isus Cristos este slujitorul întregii lumi, pentru că El nu face altceva decât o muncă de învăţător, de medic, sau de consilier şi nu ne cere în schimb decât să îl iubim. Cristos nu este stăpânul nostru, este slujitorul nostru, nu ca Unul care este obligat să ne fie slujitor sau este plătit pentru asta, ci ca Acela care face lucrul acesta din dragoste, de aceea ar trebui să îi iubim pe toţi ‚slujitorii’ de pe pământ.  Cristos este un slujitor foarte puternic, care poate face totul pentru noi, şi care poate să ne ofere viaţa veşnică.

Stabilirea Bisericii Creştine începe cu Domnul Isus Cristos. Problema care se pune este dacă Isus Cristos a intenţionat să stabilească o organizaţie ierarhică, încă de la început, care să aibă în fruntea ei pe apostoli şi deasupra tuturor apostolilor pe apostolul Petru. Personal, consider că Isus a dorit să creeze o comunitate, care să fie capabilă să reflecte calitatea de Creştini a membrilor ei şi nicidecum o organizaţie, care să semene cu cele deja existente. Mare şi mic sus şi jos aveau alte înţelesuri decât cele obişnuite, pentru Isus, atunci când se referea la comunitatea din jurul său. El a spus că cel care doreşte să fie cel mai mare, trebuie să fie servitorul celor mai mulţi. Măsura mărimii şi importanţei poziţiei unui Creştin era dată de numărul mai mic sau mai mare de oameni la care era chemat să se facă util. Anvergura poziţiei nu era dată de numărul mare de personal, care să servească o anumită persoană, principiu care se aplică în lumea noastră, ci chiar de reversul acestui principiu. Isus Cristos nu a stabilit o ierarhie pentru Biserica Sa ci o unitate deplină între membrii ei. Pe plan vertical, dependenţa exclusivă de Dumnezeu, pe plan orizontal toţi membrii Bisericii absolut egali între ei, fiecare având misiunea lui. Ucenicii lui Isus, ca şi comunitate, trebuiau să fie recunoscuţi după dragostea pe care o aveau unul pentru celălalt. (Ioan 13: 34-35)

Isus Cristos a făcut imposibilă existenţa oricărei ierarhii pentru că dragostea spirituală nu cunoaşte superior şi inferior. Apostolul Pavel este un fel de “ordonator” al Bisericii, adică un fel de strateg care trasează direcţii de organizare în structura acesteia. Limbajul folosit de Pavel a încercat să explice învăţătura lui Isus şi de aceea apostolul s-a străduit să găsească termenii potriviţi pentru a se adresa celor care urmau să primească mesajul. După toate probabilităţile, Pavel a avut nevoie să îşi întărească propria autoritate, ca să dea greutate mesajului pe care l-a transmis, deoarece autoritatea sa era mereu pusă în discuţie. Unii Creştini îl preferau pe Apolo, ca şi ghid spiritual, sau poate şi pe alţi misionari. (1 Corinteni 1: 11-12;); (2 Corinteni 2: 9; 17; 3: 1; 12: 1-21, 13: 1-10) Pavel nu a fost apreciat, în aceeaşi perioadă, cu aceeaşi unanimitate cu care este considerat acum, ca fiind alături de Isus Cristos cea mai importantă persoană care a contribuit la edificarea Creştinismului. Aceasta, deoarece, în lipsa mijloacelor perfecţionate de astăzi, scrierile sale nu erau răspândite în toată lumea, cum s-a întâmplat după ce Biblia scrisă a fost realizată şi ulterior canonizată. Mai mult, după ce Biblia a fost şi tipărită, Pavel a devenit unul dintre cei mai citiţi scriitori din lume. Autoritatea lui Pavel a fost de multe ori contestată în timpul vieţii sale şi de aceea el a fost obligat să lupte cu detractorii săi şi chiar să facă exerciţii de autoritate în raporturile sale cu adunările creştine, pe care le-a deschis.

“... căci v-am scris şi cu gândul să vă pun la încercare şi să văd dacă sunteţi ascultători în totul.” [(2 Corinteni 2: 9); ref. 105 în Biblia Ortodoxă]

O bună parte din autoritarismul Bisericilor instituţionale se datorează limbajului folosit de apostolul Pavel, prin care acesta, a încercat să îşi consolideze propria sa autoritate în faţa comunităţilor creştine pe care le-a creat. Acesta reprezintă numai “carapacea” în care este învelit Creştinismul şi care, la fel ca o scoică, nu foarte aspectuoasă la înfăţişare, ascunde perla din mijlocul ei. Mulţi credincioşi lumeşti nu reuşesc să deschidă scoica şi să ajungă la perlă, adică la esenţa Creştinismului şi se împiedică de forme şi organizări. Dumnezeu este Acela “... care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului. Căci slova omoară, dar Duhul dă viaţa.” [(2 Corinteni 3: 6); ref. 106 în Biblia Ortodoxă]

După părerea mea, mesajul lui Pavel seamănă cu o bijuterie scumpă de aur şi pietre preţioase, care însă este pusă într-o cutie de fier, nu prea aspectoasă la înfăţişare. Acesta a transmis omenirii un lucru esenţial şi anume că individul este mântuit numai atunci când intră în lumea spirituală, care este condusă după alte reguli decât aceea în care trăim. Pacea, bucuria şi dragostea sunt semnele spiritualităţii şi nicidecum legalismul care ne îndeamnă să dobândim mântuirea prin a face sau a nu face anumite lucruri. Motivaţia pentru o conduită creştină este adânc înrădăcinată în conştiinţele noastre, în ceea ce suntem şi ceea ce facem decurge în mod necesar, ne forţat din aceasta. Mântuirea nu este un răspuns, o recompensă, pentru faptele noastre bune, ci este apartenenţa la lumea de care, în mod necesar, aparţin aceia care s-au ridicat la mari înălţimi spirituale. Ar trebui spus că aceste înălţimi spirituale sunt pentru toţi cei care cred şi care au fost cunoscuţi de Dumnezeu înainte de întemeierea lumii şi în nici un caz doar pentru o grupă foarte restrânsă de persoane, care în mod excepţional ajung la ele. Marile înălţimi sprirtuale sunt pentru toţi memebrii adevăratei Bisericii a lui Dumnezeu.

Faptele bune sunt doar expresia a ceea ce suntem, nu sunt un mijloc prin care ne putem atinge un anumit scop, în cazul nostru mântuirea. Cu alte cuvinte, există posibilitatea ca un om să fie rău, dar să facă fapte bune. Îmi aduc aminte de un reportaj televizat în care se arăta că unii dintre marii mafioţi ai lumii interlope ajutau, de fapt, multă lume, făceau multe binefaceri, plăteau taxele şcolare ale unor copii săraci, ajutau pe cei mai puţin privilegiaţi, plătindu-le chiriile, etc. O făceau probabil pentru un interes legat de imaginea lor, de ochii lumii. Chiar dacă urmărim un scop mult mai înalt, de exemplu mântuirea, totuşi nu putem să îl obţinem doar prin faptele noastre bune, prin eforturile noastre proprii. Acest scop însă este deja atins, suntem deja mântuiţi, prin Isus Cristos, prin ceea ce este El, prin meritele Lui, prin faptele Lui bune. Nu se termină însă totul aici, deoarece suntem mântuiţi cu un scop şi anume să devenim la fel ca şi Cristos, fraţii şi surorile Sale, având aceeaşi statură spirituală, ca şi El. Prin urmare, viaţa veşnică nu este un scop în sine, finalitatea mântuirii este aceea de a deveni fiinţe potrivite pentru Dumnezeu, Mireasa Lui, ca să folosesc limbajul metaforic al Bibliei, „un ajutor potrivit pentru El,” ceea ce înseamnă de fapt: „un partener spiritual potrivit pentru El.” Pe de altă parte, de la aceste înălţimi spirituale, Pavel s-a întors câteodată prea brusc pe pământ şi a început să stabilească noi reguli, care le-au înlocuit pe cele vechi şi care sunt atât de dragi Bisericilor instituţionale, a căror „hrană” preferată sunt regulamentele, prin care îi pot urmări pe oameni şi  trage la răspundere. Astfel Pavel a găsit de cuviinţă să stabilească reguli cu privire la ţinuta femeii în adunări, la judecăţile între Creştini, la atitudinea adunărilor creştine faţă de cei care greşesc şi chiar ceea ce este mai bine pentru părinţi „să facă,” cu privire la fetele fecioare. S-a creat astfel un Creştinism „cu două viteze” în care unii înaintează în mod spiritual, iar alţii „după reguli.” Metafora folosită de apostolul Pavel, aceea a Bisericii care este asemănătoare cu corpul omenesc, duce la o comparaţie imperfectă, chiar dăunătoare. În mod categoric, Isus Cristos nu este pentru Biserică un Cap în acelaşi fel în care capul unei persoane este cap pentru corpul acesteia. Organele corpului uman sunt elemente care nu gândesc ci doar execută în mod perfect ceea ce le cere capul, adică creierul nostru. Noi nu suntem doar organe de execuţie, în raport cu Capul Bisericii, care este Isus Cristos şi îmi bazez afirmaţia pe o altă constatare a apostolului Pavel care spune că Isus este cel dintâi, născut dintre mai mulţi fraţi. (Romani 8: 29) Pe de altă parte, cei credincioşi trebuie să ajungă la înălţimea plinătăţii staturii lui Cristos, dar refenindu-mă la metafora lui Pavel, o mână sau un picior nu vor putea niciodată să ajungă la „înălţimea” capului, din punct de vedere al gândirii sau cunoaşterii, adică al iubirii conştiente. (Efeseni 4:13-15;) Noi trebuie să fim ca şi Cristos nu doar executanţi veşnici, prietenii Lui, fraţii şi surorile Lui şi nu „robii” Lui. Această observaţie de detaliu este de fapt o constatare de esenţă, pe care mulţi o trec cu vederea, încercând ca în acest mod să menţină pe membrii instituţiilor bisericeşti într-o ascultare oarbă, faţă de autorităţile acestora.