Scopul acestei lucrări este de a curăţa şi separa lucrurile, astfel încât adevărata imagine a lui Dumnezeu să apară clară precum şi înţelesul a ceea ce înseamnă Biserica Lui neîntinată. Am fost tentat să vorbesc, iniţial, doar despre latura spirituală şi despre cea instituţională, ca despre două dimensiuni ale aceleaşi Biserici, dar acest lucru nu ar fi explicat pe deplin configuraţia reală a celor două entităţi şi nici conflictul latent existent între ele, care va duce, în final, conform cărţii Apocalipsa lui Ioan, la despărţirea lor. În acest caz nu aş fi folosit aceiaşi termeni pe care îi foloseşte Biblia şi cred că nu aş fi respectat voia lui Dumnezeu. Cele două organisme au un început diferit, Biserica Spirituală Unică, odată cu evenimentul Cincizecimii şi Bisericile instituţionale, începând cu anul 313 e.n. şi continuând cu Sinodul de la Nicea, în anul 325 e.n. şi cu alte etape din dezvoltarea lor. Ele au şi un sfârşit diferit. După înălţarea lui Isus Cristos la ceruri şi până în anul 313 e.n., avem o perioadă de tranziţie, în care Biserica ce avea un puternic caracter spiritual, a acumulat treptat elemente de organizare umană, de tip corporatist, şi aceasta prin aducerea împreună a unor oameni care urmăreau aceleaşi interese, religoase, politice şi economice. Aceste elemente au contribuit la schimbarea caracterului ei odată cu oficializarea şi instituţionalizarea acesteia, în cadrul Imperiului Roman.

La modul general, nu am nimic împotriva ideii de instituţie socială, ca atare, şi sunt convins că multe astfel de instituţii, reglementate prin lege, sunt mai mult decât necesare pentru buna funcţionare a societăţii. Le recunosc importanţa existenţei lor în societate, cu atât mai mult cu cât, în lipsa lor, instaurarea haosului social ar pune într-un pericol grav şi pe membrii Bisericii celor născuţi din nou. Personal, cred într-o ordine socială democratică. Sunt însă categoric împotriva confuziei care se face, pe de o parte, între instituţia Bisericii şi pe de altă parte între realitatea spirituală a acesteia. Cea din urmă este un tărâm al libertăţii şi al unor conştiinţe atinse de puterea lui Dumnezeu.

Orizontul care se deschide unor minţi spiritualizate, este unul care nu poate fi circumscris în limitele înguste ale regulamentelor şi reglementărilor clericale. Este un tărâm al libertăţii, nereglementat prin lege, în care spiritualitatea umană poate, ca să mă exprim metaforic, zbura cu viteza luminii, fără să fie interceptată de nici un radar şi fără să primească amenzi. M-am referit desigur la „radarul” clerical. Nu este nevoie de regulamente, care să îngrădească aspiraţia spiritelor umane către libertate şi lumină. Nu există limită pentru agape, dragostea spirituală a lui Dumnezeu, ea merge dincolo de moarte. Principiul fundamental creştin nu este o regulă, o lege care prin natura ei să îngrădească şi să separe, ci este unitatea care, atunci când se produce, degajă multă energie spirituală. Unitatea nu înseamnă depersonalizare, reprezintă doar renunţarea la egoism.

Nici o singură Biserică instituţională, considerată în structura sa organizatorică, nu va face obiectul salvării promise de Isus Cristos. Salvarea este oferită indivizilor nu instituţiilor. Desigur că persoane aparţinând acestora vor fi salvate. Ce va face diferenţa? Distanţa dintre adevăr şi minciună, dintre ipocrizie şi sinceritate. Vor fi salvaţi şi cei care nu aparţin de nici o instituţie bisericească, deoarece salvarea nu vine de la ele ci de la Dumnezeu.

Multe Biserici instituţionale au pretenţia că sunt organizate după un model divin, adică urmează prescripţiile stabilite de Isus Cristos, pentru organizarea lor. De ce afirm că sunt organizaţii umane şi nu divino-umane? În ciuda faptului că ele sunt bazate, în mod formal, pe învăţăturile lui Isus Cristos şi multe din funcţiile din ierarhia lor sunt prezentate ca având originea în Biblie, ele rămân totuşi organizaţii umane din punct de vedere organizatoric. Ele au fost înfiinţate sau instituţionalizate de oameni, de exemplu Împăratul Constantin pentru Biserica corporatistă Romano-catolică, diverse sinoade sau modalităţi de înfiinţare a  multitudinii de confesiuni creştine. Fiecare denominaţiune are propria ei istorie şi propriul ei început, dar lucrarea de faţă nu permite, prin extensia ei limitată, o prezentare detaliată a acestora. Conducătorii Bisericilor corporatiste nu sunt aleşi direct de Dumnezeu, ci sunt nominalizaţi în urma unor alegeri libere. Misiunile sunt hotărâte de conducerea acestor corporaţii bisericeşti. Capul acestora este un patriarh, un papă, un arhiepiscop, sau un preşedinte de cult.  

 Este adevărat că latura instituţională a Bisericii celor născuţi din nou, adică Bisericile instituţionale, există pe seama existenţei Bisericii celor Aleşi şi în numele ei, dar nu este legată armonios de aceasta. Este o prelungire administrativă care s-a format din considerente oarecum străine vieţii spirituale. Încă din Imperiul Roman, Biserica a fost considerată o componentă de bază a societăţii şi din această cauză s-a considerat necesar ca ea să fie organizată după modelul altor instituţii ale statului. Aceasta presupunea exercitarea puterii şi autorităţii în mod organizat.

În mod normal, instituţiile bisericeşti ar trebui să urmărească un singur  scop şi anume mântuirea indivizilor, cu care sunt în contact şi într-un cadru mai general, salvarea tuturor oamenilor. Aceasta este singura justificare a existenţei lor. Mântuirea, fiind o vocaţie exclusiv pentru indivizi, instituţiile bisericeşti, ca atare, nu reprezintă nimic şi nu au nicio valoare, decât în măsura în care răspund nevoilor spirituale concrete ale fiecărui individ. Ele, în sine, nu trebuie să fie obiect de reverenţă sau adoraţie, sub umbrela de „sfânta biserică” şi din aceleaşi considerente, nici reprezentanţii lor. Aceşti reprezentanţi sunt fraţii şi surorile noastre în Cristos, dacă ei sunt cu adevărat în Cristos, şi dacă nu sunt în Cristos, ei sunt doar concetăţenii noştri şi nimic mai mult. Instituţiile sunt doar instrumente la îndemâna credincioşilor şi nicidecum scopuri în sine. Individul uman este mai important decât orice instituţie bisericească, fiindcă acesta este chemat să se transforme după chipul lui Isus Cristos. Instituţiile, ca atare, nu se vor transforma niciodată după chipul lui Cristos şi nu vor ajunge la înălţimea plinătăţii staturii Sale, deoarece ele nu sunt oameni şi nici Isus nu a fost o instituţie sau organizaţie religioasă, ci a fost un om ca fiecare din noi. În multe cazuri, cei care conduc astfel de organizaţii religioase creştine, sunt cei mai versaţi în a prelua puterea şi nu în mod necesar, cei mai dotaţi spiritual. Scrupulele pe care un om cu adevărat credincios le poate avea, nu stau în calea celor care doresc să fie puternici în această lume.

Este adevărat, credinţa creştină vine prin auzire şi unul din locurile unde se poate asculta despre Dumnezeu este şi în incinta clădirilor deţinute de instituţiile bisericeşti, dar nu numai. Creştinii născuţi din Dumnezeu, chiar dacă nu aparţin de nici o Biserică instituţională, sunt o sursă de informaţii despre El. Credinţa nu vine numai prin auzire, venea mai mult în felul acesta cu sute de ani în urmă, atunci când mulţi oameni erau analfabeţi şi când Pavel a folosit această formulă; în ziua de astăzi, credinţa vine mai mult prin citire. Ascultarea nu este suficientă dacă nu este urmată de practicare, iar practicarea nu se poate face decât prin schimbarea naturii umane.

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimeţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” [(Romani 8: 3-4); ref. 180 în Biblia Ortodoxă]

„Astfel credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.” [(Romani 10: 17); ref. 181 în Biblia Ortodoxă]

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită cum era.” [(Iacov 1: 22-24); ref. 182 în Biblia Ortodoxă]

Bisericile corporatiste nu trebuie să încerce să îşi atragă şi să îşi păstreze membrii, ele ar trebui doar să spună adevărul. Există un singur adevăr şi multe interpretări ale acestuia. Există multe doctrine, dar cea mai importantă dintre ele este cuprinsă în foarte multe din textele N.T., care explică clar că practicarea credinţei creştine se poate face numai cu condiţia schimbării naturii umane şi acest lucru se poate realiza numai prin naşterea din Dumnezeu. Acesta este „firul roşu” al învăţăturii N.T., este miezul, este conţinutul care îmbracă diferite forme, dar care este vizibil în fiecare dintre ele. Pavel, Petru, Iacov sau Ioan erau convinşi asupra nevoii de a avea o relaţie personală cu Dumnezeu şi de a fi condus de Duhul Sfânt. Fiecare din ei a subliniat nevoia de a ne lăsa cuprinşi, inundaţi, de dragostea de natură divină.

 Oare nu se foloseşte Dumnezeu de mediile instituţionale religioase şi nu face El mai departe, în mod direct, ceea ce acestea nu reuşesc să împlinească, în ceea ce priveşte mântuirea celor aleşi? Dumnezeu însuşi poate folosi Bisericile confesionale doar pentru a face pentru credincioşi o introducere a elementelor de bază ale Creştinismului, mai departe conducând El însuşi, în mod direct, pe cei care sunt ai Săi pe drumul perfecţionării şi renaşterii spirituale. Fără îndoială că Dumnezeu dispune de o gamă foarte largă de mijloace, prin care îşi atinge ţelurile Sale, dar adevărata Sa Biserică este doar una şi cei care nu intră în ea, o fac şi din lipsa cunoaşterii exacte a principiilor Creştinismului. În zelul lor fierbinte pentru credinţa creştină, îndreptat într-o direcţie greşită, mulţi credincioşi intră pe poarta cea largă, pe care le-o indică Bisericile instituţionale şi puţini sunt aceia care găsesc poarta îngustă a adevărului.

“Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află.” [(Matei 7: 13-14); ref. 183 în Biblia Ortodoxă]

Se întrezăreşte parcă, în atmosfera din interiorul instituţiilor bisericeşti, prezenţa acelei tensiuni subtile între ceea ce îi învaţă Dumnezeu, în mod direct, pe credincioşi şi ceea ce sunt aceştia învăţaţi de către corporaţiile bisericeşti. Dacă unii vor rămâne pe calea pierzării până la sfârşit, este din cauză că nu au avut pregătirea spirituală, personală, pentru a discerne lucrurile. Zelul pentru învăţătura şi tradiţiile Bisericilor corporatiste nu echivalează cu liniştea şi siguranţa pe care o poate da numai construcţia care este aşezată pe stânca vie, care este Cristos. (Matei 7: 24) Credincioşii născuţi din Dumnezeu sunt doar partea văzută a unui izvor de înţelepciune, care trăieşte în minţile lor. Cunoaşterea, la fel ca şi dragostea, trebuie să abunde. Cunoaşterea doctrinelor este necesară pentru a ne putea exersa mintea în a formula, din punct de vedere raţional, părerile pe care le avem despre ceea ce este Dumnezeu. Acest tip de cunoaştere, dacă precede experienţa spirituală directă, personală, adică cunoaşterea de tip transcedental sau mistic, ne poate crea nenumărate dileme. Cunoaşterea spirituală este un contact direct, în care fiinţa umană vibrează şi se înfioară, fără frică, la atingerea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne atinge sufletele şi în acel moment există un răspuns direct, înălţător, din adâncul fiinţei umane, care reacţionează la contactul cu Duhul Sfânt, o bucurie şi o speranţă care trece dincolo de întunecimea mormântului. În faza următoare, mintea pune întrebări legate de Persoana lui Dumnezeu şi începe procesul de cunoaştere, în care citirea N.T. este esenţială. Citirea Bibliei trezeşte, la rândul ei, noi dileme ale căror posibil răspuns ar trebui să se afle în interpretările date de doctrine.

 Instituţiile bisericeşti pot juca un rol pozitiv, la fel ca şi unul negativ. În ceea ce priveşte rolul pozitiv, ele reprezintă o oportunitate pentru răspândirea mesajului lui Dumnezeu. Este un rol extrem de important; nu li se poate trece cu vederea anumite ne realizări spirituale, dacă reuşesc să îndeplinească acest rol? Nu este vorba despre a judeca sau condamna corporaţiile bisericeşti, ci despre a prezenta o situaţie de fapt. Ceea ce am afirmat în legătură cu Biserica Spirituală Unică şi Bisericile corporatiste,  este de altă natură. Am avansat ideea că Biserica celor născuţi din Dumnezeu este o realitate spirituală, fără pată şi fără zbârcitură şi aflată într-o unitate perfectă. (Efeseni 5: 27; Ioan 17: 21) Aceasta este adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, toţi cei care aspiră să facă parte din ea, nu trebuie priviţi cu suspiciune, ci încurajaţi să se apropie de Dumnezeu, pentru a putea parcurge procesul naşterii din nou. Dacă o persoană care doreşte să îl cunoască pe Dumnezeu, devine membru doar al instituţiei bisericeşti respective şi nu parcurge procesul de naştere din nou, primul pas nu este de ajuns, pentru mântuire. Instituţiile bisericeşti sunt o anticameră, înainte de a intra, să spunem, în biroul principal. Dacă se opreşte în anticameră, venirea în audienţă nu îşi atinge scopul. De cele mai multe ori se trece şi prin anticameră, dar nu acesta este scopul principal. Am spus-o de la început, că nu avansez ideea desfiinţării instituţiilor bisericeşti, ele au un rol de jucat, dar în acelaşi timp, trebuie spus că finalitatea întregului parcurs creştin se găseşte în Biserica celor născuţi din Spirit.

Nocivitatea Bisericilor corporatiste constă în acea, că ele se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, ţinând oamenii în anticameră şi împiedicându-i astfel să ajungă la destinaţie. Este vorba despre o amăgire, o iluzie care ia locul realităţii. Este ca şi cum secretara, care stă în anticameră, se prezintă pe sine ca fiind, să presupunem, directorul din biroul principal. În aceasta constă dificultatea privitoare la instituţiile bisericeşti, tendinţa de a uzurpa locul lui Dumnezeu şi a se prezenta, pe ele însele, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ. Conducătorul uneia dintre ele chiar se prezintă ca locţiitor ai lui Dumnezeu pe pământ: “Vicarius Filii Dei.” Coroana papală este formată din 3 coroane suprapuse, împodobită cu diamante în amintirea a 3 regi arieni, doborâţi, în luptele avute cu ei: regele Herulilor, al Ostrogoţilor şi cel al Vandalilor 508-538 e.n. Pe coroana papală scrie: „Vicarius Filii Dei” care, în traducere, înseamnă „Locţiitorul Fiului lui Dumnezeu.” Această caracteristică, nu se aplică însă numai Bisericii instituţionale Romano-catolice, ci tuturor instituţiilor Bisericeşti, deoarece principiul este acelaşi şi anume exercitarea unei autorităţi, care nu le aparţine, în numele lui Dumnezeu. Prin interpretările obligatorii, pe care le dau Bibliei, prin aceea că se prezintă pe ele ca un scop în sine, ca un învăţător divin, singurul în măsură să îi conducă pe credincioşi, prin aceea că încearcă să ghideze conştiinţele în locul Duhului Sfânt, toate Bisericile instituţionale se reprezintă ca un locţiitor al lui Dumnezeu pe pământ.

 Orice organizaţie religioasă creştină care exercită autoritatea spirituală asupra conştiinţelor umane, în locul şi în numele lui Dumnezeu, îşi atribuie o funcţie care nu îi aparţine, deoarece Capul Bisericii este Isus Cristos şi numai el este în măsură să conducă Biserica Sa. Orice mediere, orice mijlocire care se interpune între credinciosul individual şi Cristos şi împiedică, sau deturnează, în modul acesta, contactul direct şi ne mijlocit între om şi Dumnezeu este un element al religiei instituţionale este o caracteristică a corporaţiilor bisericeşti care se folosesc de numele lui Dumnezeu, pentru a dobândii o putere şi influenţă proprie. 

Instituţiile bisericeşti sunt utile, atâta vreme cât îndeplinesc misiunea la care au fost chemate şi anume să îi îndrepte pe oameni direct la Isus Cristos. Ele nu au dreptul nici să judece, sau să condamne, nici să excomunice sau să excludă persoanele de la mântuire. Ele nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ci doar un centru de pregătire, asistenţă şi consiliere, pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică pentru Biserica Spirituală Unică. Atâta timp cât instituţiile bisericeşti îşi asumă această funcţie şi nu şi-o depăşesc, ele sunt utile şi chiar necesare. Ele nu sunt decât o etapă intermediară, etapa finală fiind apartenenţa la Biserica celor înscrişi în Ceruri, adică la colectivul celor salvaţi. Dacă, însă, etapa intermediară se reprezintă în mod greşit, adică Bisericile confesionale se prezintă ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi, în realitate, lucrul acesta se produce în mod curent, oamenii sunt minţiţi, pentru a nu fi scăpaţi de sub controlul organizaţiei şi opriţi să ajungă în mod personal la Dumnezeu. Mântuirea este personală şi fiecare trebuie să parcurgă traseul “căii înguste” care trece, de multe ori, pe la Bisericile corporatiste dar staţia finală este Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Cei care vor coborî din vehicule cu o staţie mai devreme, nu vor ajunge la destinaţie.

Orice Biserică instituţională care se prezintă pe sine, ca fiind adevărata Biserică a lui Dumnezeu, comite o fraudă, înşeală pe cei cărora li se adresează şi îşi arogă, în mod ne justificat, atribute care nu îi aparţin. Instituţiile bisericeşti sunt deci utile, dacă se declară ceea ce sunt în realitate, dacă îşi recunosc limitele şi îşi îndeplinesc funcţiile în aceste limite. Ele pot vorbi oamenilor de Dumnezeu, îndeplini ritualuri cultice şi mai presus de orice, funcţia lor este aceea de a le explica oamenilor că spiritualitatea creştină presupune, în mod obligatoriu, o relaţie personală între om şi Dumnezeu. Cum este posibil să existe totuşi Biserica celor născuţi din Dumnezeu, dacă Bisericile instituţionale nu şi-au îndeplinit niciodată funcţiile? Aici, răspunsul pe care îl dă Biblia este foarte clar. Mesajul salvării personale vine direct de la Dumnezeu, este transmis de credincioşii care aparţin de Biserica celor născuţi din nou întregii lumi şi de asemenea, este preluat şi de către instituţiile bisericeşti. Prin urmare, Bisericile corporatiste depind de Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi nu invers.

Clădirile sunt necesare, nu pentru funcţionarea Bisericii celor născuţi din Spirit, deoarece clădirile sale sunt chiar oamenii, dar ele sunt folositoare ca centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Este adevărat că înainte de a se construi biserici, adunările creştine se ţineau în casele particulare (Coloseni 4: 15) Clădirile publice pot fi folosite ca centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă pentru Biserica celor născuţi din nou, dar ele nu sunt locaşuri sfinte unde se întâlneşte Dumnezeu cu oamenii, aşa cum era Templu în V.T. Noi înşine, fiecare dintre noi suntem o clădire a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, iar clădirile publice, sau casele particulare, sunt doar centre de pregătire, asistenţă şi consultanţă, pentru aceasta.

Toţi cei care sunt scrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii sunt în grija personală a lui Isus şi conduşi către mântuire de El personal. În cazul în care Bisericile corporatiste, totuşi, nu îşi îndeplinesc funcţiile, Cristos lucrează direct cu persoanele în cauză şi declanşează procesul naşterii din nou. Instituţiile bisericeşti, însă, rămân responsabile chiar şi în acest caz, pentru prezentarea corectă a unor adevăruri generale ale Creştinismului. După ce faza aceasta este parcursă, s-ar putea numi catehizare, apare o luptă deosebit de subtilă pentru conştiinţele oamenilor. Instituţiile vor încerca să îi transforme pe credincioşi în fideli discipoli ai lor, iar Cristos îi va aduce în Biserica celor născuţi din Spirit, pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii încă de la întemeierea lumii. Există Creştini care nu sunt înscrişi în cartea vieţii? Biblia ne spune că mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi. Alegerea nu se face în baza unor merite personale, ci a unei disponibilităţi proprii fiecărui individ şi în baza meritelor lui Cristos. Poate cineva să fie un om cucernic, care merge constant la “Biserică,” ţine posturi, face binefaceri şi totuşi să nu fie mântuit? Toate aceste fapte nu înlocuiesc naşterea din Duh şi să ne amintim că nimeni nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu se naşte din nou, adică din apă şi Duh Sfânt. (Ioan 3: 3)

Liderii Bisericilor instituţionale nu au competenţe speciale, atribuite de N.T.

Reprezentanţii instituţiilor religioase creştine şi-au asumat, de asemenea, administrarea simbolurilor Creştinismului. Botezul şi Cina sunt acte de cult care îşi au originea în învăţătura lui Isus Cristos şi acestea au fost preluate de Biserică şi instituţionalizate şi au devenit o componentă importantă a practicilor acesteia. Cu toate acestea, Isus nu a stabilit în nici un fel o normă, asupra celor care sunt îndreptăţiţi să îndeplinească aceste ritualuri şi El însuşi nu a botezat pe nimeni şi nici nu a pus nici o limitare în ceea ce priveşte persoanele care să administreze aceste ritualuri. În instituţia Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice sunt şapte sacramente, iar în instituţia Ortodoxă a Bisericii celor înscrişi în Ceruri, aceste ritualuri sunt numite taine. Nu este clar de ce sunt taine, de vreme ce Isus Cristos le-a făcut publice şi le-a explicat semnificaţia. În toate celelalte instituţii bisericeşti se practică mai multe sau mai puţine din aceste ritualuri, dar oricare dintre ele se poate îndeplini fără nici o reţinere, de către oricare Creştin renăscut spiritual, având sau nu, vreo funcţie recunoscută în mod oficial. Oricare Creştin născut din nou este un preot şi în această calitate, de preot, poate administra orice act simbolic sau ritualic creştin, cum ar fi: Botezul în apă, Cina, Căsătoriile, Ceremonialul de înmormântare etc. Nimeni altcineva, în afară de Dumnezeu, nu poate îndeplini Botezul cu Duh Sfânt, deoarece El oferă acest dar numai acelora care sunt pregătiţi să îl primească şi numai El este în măsură să aprecieze gradul fiecăruia de pregătire. Duhul Sfânt nu locuieşte decât în temple umane curăţite. (1 Corinteni 6: 19-20) De unde ştim care sunt Creştinii născuţi din nou? Isus Cristos ne-a învăţat că după roadele lor îi vom cunoaşte. (Matei 7: 15-20)

Nu există nici o precizare în N.T., în care să se arate că apostolii sau prorocii sau învăţătorii sau ceilalţi membrii ai Bisericii, enumeraţi de apostolul Pavel, ar avea o competenţă specială pentru exercitarea actelor de cult creştine. Dacă nu a făcut nici o deosebire şi cineva trebuie să îndeplinească aceste acte, se înţelege că toţi cei enumeraţi sunt competenţi în mod egal, să le înfăptuiască. Întrebarea mea este: De ce preoţii, aparţinând de instituţia bisericească Ortodoxă sau de cea Romano-catolică, sau pastorii din instituţiile Protestante şi Neoprotestante au dreptul să îndeplinească actele de cult şi preoţii desemnaţi de N.T. nu au acest drept? Răspunsul cel mai direct este că monopolul asupra administrării actelor de cult este un mod ideal de a păstra puterea şi influenţa instituţiilor bisericeşti asupra mari mase de credincioşi.

Atunci când au fost arşi oameni de vii, în numele lui Isus Cristos, de către Inchiziţie, de exemplu Giordano Bruno, decizia a fost luată de instituţia bisericească şi nu de Biserica celor născuţi din Dumnezeu. Persecuţia Evreilor sau vânătoarea de vrăjitoare, nenumăratele crime săvârşite în numele credinţei creştine nu au nici un fel de amprentă spirituală, sunt săvârşite de o instituţie bisericească, ce îşi proteja propriile interese, sau care le promova atunci când considera că ele pot fi realizate pe această cale. Templierii au fost ucişi prin ordinul regelui Franţei, Filip al VI le-a, folosindu-se de complicitatea Papei Clement al V le-a, după ce au fost arestaţi în data de 13 octombrie 1307, deoarece deţineau averi uriaşe, care erau atrăgătore pentru rege. Filip al VI le-a însuşi era foarte îndatorat Ordinului, datorită a trei împrumuturi pe care le-a făcut de la Ordin şi nu le-a mai restituit. Papa a făcut jocul regelui, aşa cum îi dicta propriile interese şi, în 1311, a suspendat Ordinul, această suspendare rămânând valabilă până în zilele noastre. Între timp, mii de persoane au fost torturate şi ucise şi toate acestea s-au întâmplat în numele „purităţii” credinţei creştine, care însă a fost murdărită, tocmai din cauza unor astfel de acţiuni barbare. Să nu uităm că oaia blândă, care ne îndeamnă astăzi la pocăinţă, a fost în trecut o fiară. Nu este vorba desigur de credinţa creştină, în esenţa ei, de mesajul curat şi înălţător transmis de Isus Cristos, ci este vorba de „călcâiul de fier” care a strivit „grumazurile” celor care au crezut sincer în lumină, în numele doctrinelor unor Biserici instituţionale. 

Tăcerea vinovată a unor instituţii bisericeşti în faţa masacrelor fascismului sau abuzurilor comunismului, sau chiar colaborarea cu aceste forţe, nu reflectă, în mod necesar, spiritualitatea creştină. Constatarea mea este că una dintre cauzele pentru care toate aceste abuzuri s-au produs, o reprezintă o citire „ad literam” a Bibliei. Litera omoară pe când Spiritul dă viaţă. Creştinii erau arşi pe rug în baza textului care spune că anumiţi oameni vor fi mântuiţi, ca prin foc. (1 Corinteni 3: 14-15) Apostolul Pavel nu s-a referit la a da foc oamenilor la propriu, ci la o stare de spirit, generată de eventuale mustrări de conştiinţă, prin care unii trec atunci când greşesc neintenţionat, în activităţile lor cu caracter spiritual şi când realizează aceste greşeli.

Bisericile instituţionale, ne putând să fie, atunci când îşi îndeplinesc rolul, decât centre de pregătire, asistenţă şi consiliere pentru Biserica celor născuţi din Dumnezeu, excluderea unei persoane din rândurile lor nu înseamnă nimic şi nu are nici un fel de consecinţă pentru viitorul veşnic al acelei persoane. Aceasta nu este o excludere din Biserică, ci dintr-o organizaţie religioasă creştină şi ea este o pedeapsă şi nu o modalitate de susţinere morală. Pedepsirea pentru păcate nu este doar o absurditate, dar şi o doctrină anticreştină dacă aplicarea se face de oameni şi nu de către Dumnezeu, deoarece El ştie ce este iertarea dar foarte mulţi oameni nu ştiu. Iertarea este coloana vertebrală a întregii morale creştine. Fără ea, oamenii nu ar fi putut fi curăţaţi de păcatele lor prin sângele lui Cristos.

Chiar şi Pavel recomandă de a nu fi judecat nimic înainte de vreme. (1 Corinteni 4: 5) Cu toate acestea, cenzura religioasă funcţionează fără eroare şi încearcă să elimine, ceea ce se consideră a fi, potenţiale pericole. Viaţa fiecăruia este „cântărită,” „pusă la microscop” şi, de multe ori, oamenii sunt loviţi fără milă şi fără înţelegere. Regula este „sfântă” şi litera este impusă prin constrângere şi se uită cu desăvârşire că ceea ce aduce nou Creştinismul, este iertarea. Fără aceasta, Creştinismul nu funcţionează. Dacă Dumnezeu nu l-ar ierta pe om, acesta nu ar putea fi salvat. Dacă oamenii nu ar trebui să se ierte unii pe alţii de 70 de ori 7, Isus Cristos nu ar fi cerut acest lucru. (Matei 18: 21-22) Cu toate acestea, câteodată, la prima abatere, unele instituţii bisericeşti „curăţă” păcatul şi îi blamează public pe unii credincioşi, pe care apoi îi îndepărtează din mijlocul lor. Apostolul Pavel a spus: „Scoateţi afară pe răul acesta din mijlocul vostru” şi fără prea mult discernământ aşa fac aproape toate adunările creştine Neoprotestante. Numai că acesta este un alt exemplu de interpretare literală a textelor Bibliei, care contravine spiritului Creştinismului.

Păcatul şi răul, care ar trebui scos afară, constă tocmai în aceea că aceste instituţii încalcă cerinţa exprimată de Isus, de a nu judeca. Oamenii au probleme şi acestea ar trebui înţelese şi ei ajutaţi să le depăşească. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu nu este un tribunal, unde se judecă păcătoşii, dar Bisericile instituţionale au devenit astfel de judecătorii, tribunale şi curţi de apel, toate într-o singură sală de judecată şi în acelaşi timp.

În istoria Creştinismului găsim nenumărate exemple de pedepsire a credincioşilor pentru păcat şi de îndepărtare a „ereticilor”, uneori de condamnare a acestora la moarte. Contravenţiile sau infracţiunile sunt fapte care aparţin de resortul autorităţii de stat, dar păcatele sunt atitudini sau acţiuni, câteodată inacţiuni, care pot fi judecate numai, şi repet, numai de Dumnezeu. Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu, care este legea iubirii şi singurul Judecător al acestei legi este El.

„Nu vă vorbiţi de rău unii pe alţii, fraţilor! Cine vorbeşte de rău pe un frate, sau judecă pe fratele său,vorbeşte de rău Legea sau judecă Legea. Şi dacă judeci Legea, nu eşti împlinitor al Legii, ci judecător. Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă. Dar tu cine eşti de judeci pe aproapele tău?” [(Iacob 4: 11-12); ref. 173 în Biblia Ortodoxă]

Despre care Lege vorbeşte apostolul Iacob, doar nu mai suntem sub Lege, aşa ne spune apostolul Pavel, nu este aşa? Apostolul Iacob vorbeşte despre Legea N.T. şi Pavel nu contrazice nicăieri această Lege, mai mult, o întăreşte de câte ori are ocazia. Care este această Lege? Este porunca nouă, adică Legea nouă pe care a dat-o Isus.

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” [(Ioan 13: 34-35); ref. 174 în Biblia Ortodoxă]

Aceasta este Legea Noului Testament, care nu avea cum să fie cuprinsă în V.T., pentru că Isus Cristos încă nu venise pe pământ. La această Lege s-a referit Isus, atunci când a spus că le va răspunde celor care lucrează fărădelege, că niciodată nu i-a cunoscut.

„Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7: 23);   ref. 175 în Biblia Ortodoxă]

Instituţiile bisericeşti nu sunt tribunale şi dacă un funcţionar bisericesc sau o altă persoană, membră a unei astfel de instituţii, calcă legile dintr-o societate, trebuie dat pe mâna autorităţilor, pentru a răspunde în faţa legii ca oricare alt cetăţean. Dacă între ei, membrii instituţiilor religioase creştine au probleme legale, trebuiesc rezolvate de autorităţi sau, şi mai bine, între cei interesaţi.

Din nefericire, multe instituţii bisericeşti şi mai ales cele Neoprotestante, se ţin de judecăţi. Se pare că este tentantă postura de judecător de ocazie, sau, mai degrabă, exerciţiul puterii şi al autorităţii îi atrage pe mulţi. Aceasta este o altă caracteristică a unei instituţii bisericeşti şi anume exercitarea ne justificată a autorităţii administrative, de coerciţie, ori de câte ori există o ocazie pentru aşa ceva. Greşeala unui membru al unei instituţii este un prilej ideal pentru exerciţiul autorităţii. Funcţionarii bisericeşti, de regulă, se feresc să piardă o astfel de ocazie, printr-o încercare discretă de a îl ajuta pe cel implicat, să se redreseze. (Galateni 6: 1) Ei vor organiza imediat un spectacol pentru această ocazie, adică o adunare generală, unde să se discute cazul şi cel vizat să fie pedepsit, pus sub cenzură sau exclus din organizaţie, pentru ca să fie dat exemplu în faţa întregii adunări, pentru ca să vadă toată lumea ce păţesc cei ce greşesc. Pare ridicol, dar cei ce aparţin de astfel de Biserici instituţionale, înţeleg despre ce este vorba. Biserica instituţională Ortodoxă nu procedează în acest fel cu membrii ei, care nu deţin funcţii în instituţie şi nici Biserica instituţională Romano-catolică nu mai acţionează în felul acesta, cu toate că, în trecut, îi pedepsea pe păcătoşi în piaţa publică, uneori cu bătăi şi suferinţe fizice serioase.

Când Isus Cristos a dat putere Bisericii de a lega şi a dezlega păcatele, El a înţeles prin aceasta, să acorde această responsabilitate adevăratei sale Biserici, adică Bisericii celor născuţi din nou şi nu vreunei instituţii bisericeşti.

„Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceste vorbe a suflat peste ei şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt! Celor ce le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; şi celor ce le veţi ţine vor fi ţinute.” [(Ioan 20: 21-23); ref. 176 în Biblia Ortodoxă]

Din textul citat rezultă, în mod clar, că mai întâi Isus le-a dat Duhul Sfânt şi apoi i-a trimis să ierte păcatele. Nimeni nu poate participa la procesul de iertare a păcatelor, dacă nu este născut din nou şi nu are umplerea cu Duhul Sfânt. Rugăciunea pentru vindecarea bolnavilor şi iertarea păcatelor a fost recomandată de apostolul Iacov. „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” (Iacov 5: 14-16) Trebuie să observăm însă că Iacov nu a recomandat iertarea directă a păcatelor, ci rugăciunea adresată lui Dumnezeu, pentru ca El să vindece şi să ierte păcatele. 

A lega păcatele nu înseamnă a judeca şi condamna oamenii definitiv, pentru că aceasta se opune perceptului lui Isus de a nu judeca. A lega păcatele înseamnă a se pronunţa, în principiu, asupra a ceea ce înseamnă păcat şi ce nu, în ochii lui Dumnezeu. Prin declararea, în principiu, a ceea ce Dumnezeu înţelege că este un păcat, atunci când El comunică lucrul acesta membrilor Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, acţiunile sau inacţiunile respective pot fi considerate păcate. În felul acesta sunt legate ca şi păcate anumite atitudini.  De exemplu, apostolul Pavel a legat numeroase astfel de păcate, cum ar fi: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, iubirea de sine, iubirea de bani, lăudoroşenia, mândria, hula, neascultarea de părinţi, ne recunoştinţa, lipsa de evlavie, lipsa dragostei fireşti, încăpăţânarea, bârfa, ne stăpânirea de sine,  sălbăticia, lipsa  iubirii binelui, tradarea, obrăznicia, îngâmfarea, iubirea de plăceri împreună cu lipsa iubirii de Dumnezeu, etc. (Galateni 5: 19-21; 2 Timotei 3: 1-4) Cei care sunt născuţi din Dumnezeu şi sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu nu fac astfel de lucruri. (Galateni 5: 22-26)    

 În ochii lui Dumnezeu, însă, păcatele au altă dimensiune decât în ochii oamenilor şi de aceea, transmiterea prin adevărata Sa Biserică, a ceea ce înseamnă păcat, este importantă. Este vreo instituţie bisericească în starea spirituală în care ele se prezintă astăzi, folosindu-se de mecanismele instituţionale, în măsură să absolve oamenii de păcatele lor?  Din multitudinea de instituţii bisericeşti care se contrazic între ele, care este cea care este cu adevărat îndreptăţită să îi ierte pe oameni de păcate? După părerea mea, niciuna. Dacă nu au competenţa morală de a dezlega păcatele, de ce atunci se hazardează să judece păcatele oamenilor şi să îi condamne? Autoritatea dată de Isus Cristos nu era numai de a lega dar şi de a dezlega păcatele.

Prin acţiunile membrilor Bisericii celor Aleşi, prin care Cristos se manifestă direct în viaţa oamenilor, El pregăteşte oamenii pentru a fi conştienţi de păcatele lor şi în cazul că ei le regretă, Dumnezeu este gata să îi ierte. Duhul Sfânt este Acela care ne convinge de păcat, prin influenţa pe care o exercită asupra conştiinţelor noastre şi Isus Cristos, care a murit pentru aceste păcate, ne absolvă de ele. Nici o instituţie bisericească nu poate îndeplini această procedură, în mod formal, doar în  virtutea unor tradiţii şi doar pe baza faptului că ea este îndeplinită de anumiţi funcţionari, într-un cadru instituţional bisericesc. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns ca cineva să fie preot autorizat de o anumită Biserică corporatistă sau alta, pentru ca să contribuie la iertarea păcatelor de către Dumnezeu. Este necesar ca persoana, care participă la rugăciunile pentru iertarea păcatelor, să aibă o relaţie personală cu Dumnezeu şi să fie un “canal”, prin care se manifestă puterea lui Dumnezeu. (Iacov 5: 14-16)

Să ne imaginăm o situaţie în care un hoţ s-a deghizat în preot şi fiind urmărit de poliţie, se ascunde într-o cabină special amenajată, unde stau de obicei preoţii când se face mărturisirea de păcate. Un credincios care nu ştie despre ce este vorba, intră în acel loc şi după ce îşi mărturiseşte păcatele, îi cere preotului să îl absolve de ele. Preotul fals, care şi-a intrat în rol, face acest lucru. Se pune întrebarea: a fost absolvit cel care a cerut iertarea de păcate sau nu? „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui ne prihănit.” Câtă putere are oare rugăciunile celor care se roagă din obligaţie profesională? Îi las pe cititori să îşi răspundă singuri la această întrebare. În orice caz, pentru că nu putem să fim absolut siguri de răspuns, dovada este că părerile vor fi împărţite, cel mai bine este să îi cerem iertare direct lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, care a murit în locul nostru, tocmai pentru ca oamenii să poată fi iertaţi şi sângele pe care l-a vărsat pe cruce ne va curăţa de păcatele noastre. Cristos este Marele Preot şi dacă avem acces la El, de ce să mergem la un preot de rang mai mic, care ne poate dezamăgi?

Cum puteau ierta păcatele preoţii care au fost condamnaţi pentru pedofilie, dar înainte de a fi descoperiţi, au lucrat ca funcţionari bisericeşti, zeci de ani? Erau ei neprihăniţi, în aşa fel încât rugăciunile lor să aibă putere? Câţi preoţi mai sunt, aparţinând de diverse Biserici instituţionale, care nu sunt vinovaţi de pedofilie, dar nu sunt neprihăniţi şi totuşi practică ceremonialul iertării de păcate? Răspunsul este tocmai unul din principiile susţinute de lucrarea de faţă. Este mai de folos să mergem direct la Isus Cristos, care a trăit fără păcate şi a murit pentru păcatele noastre, dovedindu-şi astfel dragostea spirituală pentru noi în mod indiscutabil, decât să punem mântuirea noastră în mâna unor oameni, din care unii îşi îndeplinesc rolul de funcţionari bisericeşti ca pe orice altă meserie, câteodată fără vocaţie. Membrii Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, prin care se revarsă puterea Duhului Sfânt, pot contribui la iertarea de păcate a oamenilor, amintindu-le acestora cum înţelege Dumnezeu păcatul şi pot face acest lucru pentru că în ei locuieşte Dumnezeu. Pe de altă parte, deoarece numai Dumnezeu cunoaşte inimile oamenilor şi gândurile lor ascunse, numai El poate să ştie cât sunt de sincere regretele celor care cer iertare pentru păcatele lor. (Luca 16: 15)

De altfel, Reforma a avut ca obiect şi contestarea practicilor abuzive, printre care cea a indulgenţelor. Biserica instituţională Romano-catolică susţine că şi atunci când păcatul este iertat, prin Sacramentul Romano-catolic, persoana vinovată trebuie să fie totuşi pedepsită, fie pe pământ, sau după moarte, un timp ne specificat, în purgatoriu. Şi totuşi pedeapsa aceasta poate fi înlăturată prin plata unei indulgenţe, ca un privilegiu acordat de Biserica Romano-catolică. (Catechism of The Catholic Church; 1471-73 <1994>) Indulgenţa poate fi totală, pentru întreaga pedeapsă, sau parţială, pentru o parte a pedepsei. Un membru al Bisericii instituţionale Romano-catolice poate, de asemenea, să obţină o indulgenţă pentru o altă persoană, indiferent dacă aceasta din urmă este încă în viaţă sau nu.

Biserica instituţională Romano-catolică avea o avere atât de extraordinară, încât, în 1965, ea deţinea 25% din întreaga proprietate imobiliară din S.U.A. După unele estimări, întreaga avere imobiliară a Bisericii instituţionale Romano-catolice în S.U.A. ar fi de cca. 100 de miliarde de dolari. Warren Buffet, care este considerat cel mai bogat om al S.U.A. după unele estimări, are o avere de aproximativ 43 de miliarde de dolari, dar Biserica instituţională Romană-catolică are peste o mie de ani de activitate, pe când Buffet este doar în vârstă de 75 de ani. Warren Buffet a anunţat că va dona 37 de miliarde de dolari unor fundaţii de caritate, care sunt conduse de Bill Gates sau de membrii ai propriei sale familii. Nu ştiu cât donează Biserica instituţională Romano-catolică din S.U.A. dar ştiu că în lume, aceasta este implicată şi în acţiuni de caritate. Cu toate acestea, a considera iertarea păcatelor ca pe o sursă de câştig prin vânzarea indulgenţelor, nu a fost intenţia lui Isus Cristos, care, cu multă generozitate, a oferit această putere urmaşilor Săi. Rămâne însă să fie stabilit, cine sunt cu adevărat urmaşii Săi. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care trebuie definită exact adevărata Biserică a lui Dumnezeu, pentru că numai în ea se regăsesc urmaşii lui Isus Cristos. 

Coerciţia, adică pedepsirea Creştinilor pentru păcate sau alte abateri de la regulile Bisericilor instituţionale este un alt element de bază al instituţionalizării. Anatemizarea, declararea ca eretic, excluderea din adunările creştine sunt simbolul puterii şi autorităţii acestor instituţii. Isus a cerut ca oamenii să nu se judece unii pe alţii. Apostolul Pavel, ca orice ucenic care se respectă, a nuanţat mult această cerinţă. Mulţi interpretează interdicţia de a judeca, dată de Isus, ca pe o posibilitate practică de a judeca însă în anumite condiţii, stabilite de Apostolul Pavel. După părerea mea, a nu judeca este o interdicţie absolută, atunci când este vorba de delicte de conştiinţă. În fapt, orice judecată între Creştini este interzisă şi chiar Pavel a recomandat să nu fie judecat nimic, înainte de vreme.

„De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va venii Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.” [(1 Corinteni 4: 5); ref. 177 în Biblia Ortodoxă]

Tot Pavel ne spune:

„Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucrurile de foarte mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? [(1 Corinteni 6: 2-3); ref. 178 în Biblia Ortodoxă]

Care îngeri vor fi judecaţi de noi? Satana şi îngerii lui au fost deja judecaţi la crucea Golgotei, după cum ne-a spus Isus. (Ioan 16: 11) Putea să fie judecat Satana la cruce şi îngerii lui să nu fie judecaţi? Acest lucru mi se pare puţin probabil. Pe de altă parte, îngerii care au rămas cu Dumnezeu nu vor fi judecaţi de nimeni, nici chiar de Dumnezeu, pentru că ei au rămas într-o bună relaţie personală cu El. A fost cuprins Pavel de un elan retoric, când a dictat aceste texte şi a scăpat din vedere ceea ce a spus Isus despre îngerii căzuţi, care au şi fost judecaţi, la cruce? Acest lucru este cât se poate de probabil.

De asemenea, Pavel a mai dictat şi următorul mesaj:

„Ci v-am scris să n-aveţi nici un fel de legături cu vreunul care, măcar că îşi zice „frate,” totuşi este curvar, sau lacom de bani, sau închinător la idoli, sau defăimător, sau beţiv, sau răpăreţ; cu un astfel de om nu trebuie nici să mâncaţi. În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu. Daţi afară dar din mijlocul vostru pe răul acela.” [(1 Corinteni 5: 11-13); ref. 179 în Biblia Ortodoxă]

Este de datoria noastră să judecăm sau nu trebuie să judecăm nimic, înainte de vreme, adică până va veni Domnul? Textul din 1 Corinteni 4, cu verset 5, intră în coliziune cu textele din 1 Corinteni 6, versetele, 2 şi 3 şi cu textul din 1 Corinteni 5, versetele 11 la 13. Căţi preoţi sau pastori, din mâna cărora luăm împărtăşania (cina) sunt hrăpăreţi, adică lacomi, sau beţivi? Dar în orice caz, în această situaţie, N.T. ne lasă puţin perplecşi; este interzis să ne judecăm aproapele sau este aceasta una din obligaţiile noastre de Creştini? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să ne întoarcem la învăţătura lui Isus. El ne-a învăţat să nu judecăm, punct. Toate abaterile şi toate devierile în învăţătura Creştinismului se datorează faptului că Bisericle corporatiste s-au depărtat de la învăţătura fondatorului acestuia, adică Cristos şi s-au pierdut într-o diversitatea de direcţii în care învăţătura Mântuitorului a fost dezvoltată. Două sunt direcţiile principale şi anume una este dată de Iacov şi cealaltă de Pavel. Petru a mers pe o direcţie, oarecum între cele două, menţionate. În ceea ce îl priveşte pe Ioan, în evanghelia sa şi în epistolele sale, acesta a fost, după părerea mea, cel mai aproape de înţelegerea învăţăturii lui Isus, aşa cum El a intenţionat-o.

Pavel are o foarte bună înţelegere a învăţăturii Mântuitorului, dar pe alocuri se vede la el o subliniere a rolului său personal în cadrul mişcării creştine şi mai ales o formă de autoritarism, care provenea din convingerea că o persoană, care a fost aleasă de Dumnezeu, cum a fost şi el, nu poate greşi. Pe de altă parte, el a fost acela care a încercat să adapteze primele adunări creştine la realităţile lumii, în care acestea existau şi acest lucru nu era tocmai uşor. Mulţi contestau autoritatea lui Pavel, motivat sau nu şi el s-a simţit obligat să îşi apere poziţiile, câte odată, poate, cu prea mult elan sau zel. De asemenea, Pavel are un stil specific, prin care explică anumite teze prin sublinierea anumitor aspecte în dauna altora, deci nu face demonstraţii perfect echilibrate. În acelaşi timp, toate scrierile lui trebuie studiate atent în legătură cu contextul în care au fost scrise şi nu înţelese într-un mod simplist sau literal. Cu toate acestea, scrierile apostolului Pavel trebuiesc privite fără rezerve, atunci când acestea fac referire la natura divină din om şi acesta este un aspect esenţial al Creştinismului. La acest capitol, Dumnezeu i-a dat lui Pavel o foarte bună înţelegere, cu care sunt complet de acord şi o susţin.

Mulţi se vor întreba, pe ce bază critic eu scrierile apostolului Pavel, cine sunt eu să îmi permit acest lucru? Acest tip de întrebare este simptomatic pentru logica Bisericilor instituţionale, care au încercat şi încearcă să îngroape orice analiză obiectivă a scrierilor N.T., de teama ca un astfel de demers, să nu se soldeze cu o pierdere a posesiei pe care ele şi-au asumat-o asupra unei anumite interpretări a textelor Bibliei. Cu toate acestea, există un precedent şi anume atunci când Pavel l-a corectat pe Petru. Apostol nu înseamnă Dumnezeu, ci trimisul lui Dumnezeu şi El oferă, prin toţi trimişii Lui, o lumină sporită asupra învăţăturii lui Cristos, în acord cu neliniştile celor care trăiesc în lumea de astăzi.

Toţi membrii Bisericii celor născuţi din Spirit sunt egali între ei şi toţi apostolii, învăţătorii sau prorocii, sunt egali între ei şi aduc un mesaj valabil, în primul rând pentru vremurile şi persoanele cărora se adresează. Creştinismul nu este un fenomen mort, închis în dogme, doctrine sau epistole, el se mişcă, evoluează şi înţelegerea lui trebuie de asemenea să ţină pasul cu aceste evoluţii. Apostolul Pavel nu poate fi egalat, în ceea ce priveşte activitatea şi contribuţia sa la răspândirea Creştinismului, dar în ceea ce priveşte învăţătura pe care a dat-o adunărilor creştine, din vremea sa, aceasta trebuie înţeleasă şi în contextul istoric respectiv. Aşa cum spunea profetul Daniel, în vrmurile din urmă cunoştinţa va creşte. De ce îl credem pe Pavel, dar nu îl credem pe Daniel? Eu îi cred pe amîndoi şi mai cred, în baza luminii pe care am primit-o de la Dumnezeu, că este momentul unei reevaluări serioase a învăţăturii creştine şi de aceea îi invit pe cititorii acestei lucrări, să analizeze şi să filtreze atent argumentaţia prezentată de ea. Cât despre mine personal, nu mă interesează decât înaintarea planului de mântuire a lui Dumnezeu şi pentru aceasta sunt dispus să fac faţă celor mai aspre critici, dacă ele sunt bine motivate. În orice caz, nu m-aş fi apucat de o asemenea muncă niciodată, dacă nu m-ar fi chemat Dumnezeu la ea şi pentru că vine de la El, consider, în ceea ce mă priveşte, că nu putea fi refuzată. Dacă mai continui în modul acesta, am să fac exact ceea ce făcea şi apostolul Pavel, adică o să fac un exces de personalizare a mesajului lui Dumnezeu şi pentru aceasta am să fiu criticat pe drept. Dacă acest mesaj va trezi, aşa cum mă aştept, o vie dezbatere, sper ca ceea ce va rezulta, să fie o punere în discuţie temeinică a argumentelor prezentate.      

 A judeca convingerile spirituale ale unei persoane şi a aplica pedepse pentru că acestea nu corespund cu ale noastre, este împotriva Bibliei. Credincioşii Ortodocşi care îi judecă pe cei Penticostali, sau credincioşii Penticostali care îi condamnă pe cei Romano-Catolici sau pe cei Ortodocşi pentru convingerile lor, dovedesc, prin aceasta, că nu au înţeles spiritul Creştinismului. Am luat un exemplu dintre multele posibile. Trebuie să înţelegem bine, nici unii nici ceilalţi nu au mai multă dreptate în probleme de doctrină. Afirm acest lucru, deoarece nu există un punct de referinţă obiectiv, static şi unanim acceptat, în funcţie de care să fie judecate lucrurile şi toate părerile diferite au la bază credinţa, nu rigoarea ştiinţifică. Biblia este un punct solid de referinţă, dar ea nu conţine doar o singură interpretare a credinţei, ci în ea se găsesc elemente pentru mai mult posibile interpretări. Dovada este chiar existenţa acestor interpretări. A transforma părerile legate de credinţa religioasă, adică opiniile proprii, în reguli obigatorii, pentru toată lumea, este pur şi simplu un abuz, dar este o normă foarte răspândită pentru corporaţiile bisericeşti.

A judeca păcatele oamenilor este o absurditate, întrucât nu ne-a numit nimeni judecători şi a lega sau dezlega păcatele, nu înseamnă a judeca oamenii pentru ele şi a îi condamna. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7: 1) „De asemenea, Isus a spus: „Celorce le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi celorce le veţi ţinea vor fi ţinute.” (Ioan 20: 22-23)  Aceste cuvinte pronunţate de Isus Cristos nu pot reprezenta o contrazicere. A lega păcatele săvârşite de oameni, nu poate să însemne a judeca pe păcătoşi pentru ele, căci Isus Cristos a interzis astfel de judecăţi. Ce înseamnă a lega păcatele? Înainte de a lega păcatele, nu trebuiesc acestea judecate şi nu implică legarea păcatelor în mod necesar şi judecata pe care Isus a interzis-o? Cum se îmbină cele două principii? Se pot lega păcatele „orbeşte,” adică fără să fie judecate faptele şi persoanele respective? Înainte de a pronunţa o hotărăre de legare a păcatelor, nu trebuie ca persoana care săvărşeşte acest act, să se informeze detaliat asupra circumstanţelor în care s-au săvărşit ele şi asupra persoanelor care le-au săvărşit? Nu trebuie, de asemenea, să asculte şi cuvintele de apărare, negarea sau mărturisirea celui în cauză? Nu este aceasta o judecată? După părerea mea, a lega păcatele, adică a lua o hotărăre de refuz a iertării, pentru un anumit păcătos, în condiţiile în care, aşa cum a spus Isus, această hotărăre are efecte veşnice, adică rămâne valabilă şi în faţa lui Dumnezeu, este un act dramatic, care condamnă o anumită persoană la moarte veşnică. Întrucât soarta veşnică a oamenilor o poate hotărî numai Cristos, nimeni altcineva nu poate face o astfel de condamnare decât El personal.

Pentru abateri grave şi vizibile de la morală, instituţiile bisericeşti îi exclud pe credincioşii care au săvârşit respectivele fapte, din rândurile lor. Dar oamenii respectivi, în asemenea momente, au nevoie mai mult decât oricine de suportul celor din jurul lor. Judecata ar trebui să o facă Dumnezeu, în toate cazurile, ceilalţi semeni ai lor pot doar să îi compătimească şi să îi ajute să se redreseze (Galateni 6: 1) Să nu uităm că Dumnezeu beneficiază de o preştiinţă, în baza căreia este în măsură să cunoască dacă cei care stau în picioare în momentul de faţă, vor sta până la sfârşit sau dacă cei care astăzi sunt căzuţi se vor ridica şi vor ajunge la destinaţie.

Organizarea umană nu îşi găseşte, de fapt, nici un loc în adevărata Biserică a lui Dumnezeu, nici consilii, nici comitete, nici eparhii, nici parohii, nici împărţirea între preoţi şi laici, nimic din toate acestea. Toate aceste funcţii aparţin instituţiilor bisericeşti, care s-au organizat aşa cum au crezut de cuviinţă, dar care creează o mare confuzie atunci când se prezintă pe ele însele ca fiind Biserica lui Dumnezeu şi când nu informează clar pe credincioşi despre adevărata identitate a Bisericii lui Dumnezeu, aceasta în cazul că o cunosc. Instituţiile religioase creştine nu sunt Biserica lui Dumnezeu, ele sunt pur şi simplu carapacea socio-umană a acesteia. Din acest considerent, ele ar trebui să se prezinte astfel: „Instituţia Ortodoxă a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituţia Romano-catolică a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituţia Baptistă a Bisericii Spirituale Unice,” „Instituţia Penticostală a Bisericii Spirituale Unice,” ş.a.m.d. Toate aceste instituţii sunt organizate pe principii corporatiste, în sensul că pe lângă slujirea lui Dumnezeu ele au în vedere şi propriile interese, generate de propriile structuri organizatorice. Aceste organizaţii religioase creştine au o viaţă a lor proprie, interesul de a îşi păstra poziţiile, adică propriul „instinct” de conservare, propriul „instinct” de „procreere,” adică dorinţa de a se mări, de a se înmulţi, ca şi număr de memebrii. Aceste corporaţii religioase creştine au o „fire” a lor pământească, care le conduc şi care „pofteşte” împotriva Duhului lui Dumnezeu şi nu se lasă conduse de El, deoarece sistemul lor de funcţionare este unul uman, care reflectă firea pământească. Chiar dacă unii conducători sunt persoane născute din nou, având o spiritualitate înaltă, totuşi sistemul de regulă este mai puternic decât individul şi lupta pentru putere predomină acolo unde se fac prezente şi interese pur omeneşti.

Aceste instituţii bisericeşti s-ar putea prezenta şi ca Biserici instituţionale, în contrast cu Biserica celor născuţi din Dumnezeu, care este o Biserică Spirituală şi nu corporatistă. Biserica celor născuţi din nou are o multitudine de instituţii ataşate ei, care desfăşoară activităţi de cult, educaţionale, caritabile, administrative etc. Unele dintre aceste acţiuni sunt valoroase, din punct de vedere social şi merită toată aprecierea. Prin intermediul instituţiilor ataşate ei, Biserica celor născuţi din Spirit face lucruri remarcabile, dar aceste instituţii nu pot fi în unitate una cu cealaltă, pentru că, pe lângă acţiunile pozitive pe care le desfăşoară, instituţiile bisericeşti îşi urmăresc propriile lor ţeluri şi interese instituţionale, aşa cum fac toate celelalte organizaţii, indiferent de tipul lor.

Instituţiile bisericeşti, luate ca organizaţii, nu iubesc, nu au nici un fel de sentimente creştine, ele sunt nişte maşinării sociale, care îşi propun scopuri proprii, în afara celui declarat, adică servirea lui Dumnezeu, scopuri pe care fac tot posibilul să le atingă. Instituţiile nu aspiră la viaţă veşnică, pentru că reprezentanţii lor ştiu că, odată cu sfârşitul prevăzut de Apocalipsa lui Ioan, îşi vor încheia, şi ele, existenţa.  Bisericile instituţionale sunt, într-un fel, şi ele persoane, adică în primul rând şi în cele mai multe cazuri persoane juridice, dar şi medii de prosperitate pentru anumiţi indivizi, care sunt în poziţii cheie şi care sunt respectaţi şi trăiesc în confort şi mare apreciere în urma vehiculării învăţăturilor lui Isus Cristos.

Nu este nimic rău dacă cei care îi învaţă pe oameni mântuirea, trăiesc de pe urma acestui fapt şi, pe drept cuvânt, sunt apreciaţi pentru aceasta, este chiar o situaţie corectă din toate punctele de vedere. (1 Timotei 5: 17-18) Devine un lucru rău atunci când, de dragul menţinerii statutului propriu, o persoană face compromisuri morale, coboară standardul său spiritual şi devine indiferent faţă de nevoia de a căuta, în mod continuu, adevărul. Pe de altă parte, să nu scăpăm din vedere nici o clipă că adevăratul Învăţător al salvării este Cristos personal, care, prin Duhul Sfânt ne învaţă toate lucrurile în mod direct. (Ioan 14: 26) Dacă nu ne învaţă Isus mântuirea, în mod personal, degeaba ar încearca funcţionarii bisericeşti să ne înveţe calea salvării, ei nu pot face ceea ce numai Cristos poate face, adică nu pot să ne convingă de păcat şi nici să gândim şi să „simţim” cum gândeşte şi „simte” El pentru oameni. În final a „simţi” înseamă tot a gândi, dar a „gândi cu inimă.” Cunoştinţe teoretice putem obţine din cărţi, dar spiritul Creştinismului îl avem numai atunci când Cristos locuieşte în noi.

Cel mai mare pericol al autoritarismului instituţiilor bisericeşti este acela de a genera ideea că inspiratorul acestuia este chiar Dumnezeu şi deci, că El însuşi este o realitate autoritară, asemănătoare cu reprezentarea oferită de acele instituţii. Este o deformare crasă, care îi îndepărtează pe oameni de credinţa creştină şi care contrazice Biblia. Dumnezeu este dragoste şi El nu este un stăpân autoritar, chiar dacă milos. Autoritatea lui Dumnezeu este autoritatea dragostei şi a dreptăţii. Aceste două elemente sunt cele două talgere, pe care se află harul lui Dumnezeu.

Dreptatea, însă, este tot expresia dragostei. Dumnezeu face dreptate pentru că îi iubeşte pe cei nedreptăţiţi şi le pasă de ei. Dacă Dumnezeu ar tolera păcatul, care nu este  altceva decât nedreptate, sau fărădelege, două cuvinte echivalente, atâta vreme cât legea lui Dumnezeu este dreaptă, atunci El nu ar mai fi dragoste, ci ar fi nepăsare sau indiferenţă. Mânia lui Dumnezeu este reacţia lui justificată pentru tot ceea ce batjocoreşte acest principiu al dragostei. Faptul că luptă împotriva distrugerii şi a suferinţei nu îl face pe Dumnezeu autoritar, ci doar implicat.

Dumnezeu este un Cavaler al dreptăţii, dar nu este un sadic răzbunător care să se bucure de suferinţele celor pedepsiţi, aşa cum încearcă unii responsabili religioşi să îl portretizeze, în scopul de a instila frica în minţile tenebroase ale unor credincioşi. Dacă Dumnezeu i-ar pedepsi pe cei care nu cred în El la pedeapsa unor chinuri veşnice, ce dragoste pentru duşmani ar mai avea El şi ce bază ar avea să ne ceară să ne iubim vrăjmaşii? Poveştile despre iad, atât de mult exagerate, ale Bisericilor instituţionale, se află într-un complet dezacord cu principiul iubirii duşmanilor, iar acest principiu este „floarea de colţ,” adică minunea morală şi spirituală a  Creştinismului. Dumnezeu este o realitate căreia îi pasă de oameni, pentru că dacă ar fi dezinteresat, nu ar lupta împotriva păcatului, adică împotriva acelor atitudini care generează suferinţă şi distrugere. Trăim într-un univers căruia îi pasă de noi şi nu într-unul rece şi indiferent şi aceasta este una dintre veştile bune care sunt aduse de evanghelie.

 Există, totuşi, un decalaj aşa de mare între Isus, cel care locuieşte înăuntru fiinţelor credincioşilor născuţi din Dumnezeu şi imaginea Lui, aşa cum este construită în organizaţiile religioase creştine, încât este greu de reprimat un sentiment de dezamăgire. Adevărul este că atmosfera într-o organizaţie bisericească instituţională este dată de majoritate nu de minoritate. Tot adevărat este că acolo unde există luptă pentru putere şi influenţă, deci dezbinări, acolo atmosfera nu poate fi spirituală. Dumnezeu încă lucrează în instituţiile bisericeşti şi îi salvează pe toţi aceia care fac parte din Biserica celor Aleşi şi care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii (Apocalipsa lui Ioan 20: 15) Credincioşii, născuţi din nou, au un rol important de jucat în locurile în care se află, pentru că ei sunt sarea pământului. (Matei 5: 13)

 Prin instituţionalizare, Biserica Creştină a pierdut multe din caracteristicile sale divine şi a început să reflecte ne corespunzător imaginea lui Dumnezeu. Unele rădăcini incipiente ale degradării spirituale, ulterior dezvoltate de instituţia Bisericii, au început să se formeze încă din timpul apostolului Pavel, care, încă în vremea sa spunea că taina fărădelegii a început deja să lucreze (2 Tesaloniceni 2: 7) Biserica a devenit mai întâi o instituţie şi apoi un număr de instituţii, în care factorul uman l-a voalat, deformat şi denaturat treptat pe cel divin. Amestecul dintre spiritualitate, factorul organizatoric şi instituţional, dintre intenţiile pure ale lui Isus Cristos şi interesele de putere, economice sau politice ale  organizaţiilor umane, au dus la un conglomerat, pe care astăzi îl numim, impropriu „biserică.” Acesta este o entitate complexă, economică, socială şi, într-o anumită măsură politică, adică în sensul că practică propria ei politică, entitate, care înconjoară lumina lui Dumnezeu şi tinde să o obtureze. Cred că Dumnezeu a ales ca Biserica Sa să rămână neoficială, pentru câteva sute de ani, pentru ca, în perioada ei de creştere, alte interese decât cele spirituale să nu poată prevala.

Prin Biserică corporatistă, Biserică instituţională, sau Biserică confesională, prin corporaţie bisericească, sau instituţie bisericească se înţelege orice structură organizată, care îşi revendică doctrina din învăţăturile lui Isus Cristos, care exercită o autoritatea spirituală asupra conştiinţelor şi care îşi formulează propriile învăţături şi interpretări ale credinţei, la care membrii ei trebuie să adere şi să le respecte ca norme obligatorii. Am folosit, pe parcursul prezentei lucrări şi noţiunile de corporaţie religioasă creştină şi organizaţie religioasă creştină cu un conţinut identic cu cel specificat mai sus. Aceste organizaţii sunt extinse la nivel internaţional, naţional sau local, în ultimul caz, pe o arie restrânsă. Organizaţiile religioase reprezintă un cadru închis, delimitat, de manifestare a credinţei creştine şi tocmai această închidere şi delimitare duce la separaţie şi conflictualitate. Credinţa creştină se adresează în mod liber întregii umanităţi, dar plasarea ei între graniţele unor instituţii bisericeşti şi ale doctrinelor lor precis delimitate, îi restricţionează propagarea. Îngrădirea doctrinară nu are ca efect real siguranţa sau protecţia credinţei, aşa cum s-a încercat a se justifica, ci doar diviziunea şi intoleranţa.

Ce legătură are corporatismul cu religia şi mai ales cu bisericile? În primul rând, trebuie precizat de unde provine termenul de corporatism. În conformitate cu „Britannica Concise Encyclopedia” corporatismul, numit şi corporativism reprezintă teoria şi practica de a organiza societatea în „corporaţii,” subordonate statului. În concordanţă cu teoria corporatistă, muncitorii şi patronii sunt organizaţi în corporaţii industriale şi profesionale, care servesc ca organe de reprezentare politică şi care controlează într-o mare măsură persoanele şi activităţile din jurisdicţia lor. În 1881, Papa Leo al XIII lea a desemnat un grup de teologi şi sociologi care să studieze corporatismul şi să producă o definiţie a acestuia. În 1884, în Freiburg, comisia a declarat despre corporatism că este „un sistem de organizare socială care are la bază gruparea oamenilor în concordanţă cu interesele lor naturale şi funcţiile lor sociale şi în calitate de adevărate organe ale statului ele conduc şi coordonează munca şi capitalul în probleme de interes comun.” Corporatismul se bazează, din punct de vedere teoretic, pe interpretarea unei comunităţi umane ca şi un organism, sau corp biologic. Termenul corporatism se bazează pe rădăcina din limba latină a cuvântului „corp,” care înseamnă acelaşi lucru, în limba română.

Corporatismul creştin are bazele în N.T., în 1 Corinteni 12: 12-31, unde apostolul Paul se referă la Biserică ca şi la un corp uman. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un corp spiritual, dar mai există de asemenea ne numărate Biserici instituţionale formate după acelaşi principiu corporatist, care însă reflectă mai de grabă, înţelesul politic, economic şi social al acestui termen. Bisericile corporatiste sunt organizaţii, sau corporaţii, care au un caracter social, dar în acelaşi timp şi economic, deoarece ele îşi propun şi realizarea de diverse obiective, care presupun mijloace financiare. Ele colectează fonduri, de la populaţie, în acest scop şi se organizează conform scopurilor pe care şi le propun. Ele au şi un caracter politico-religios, deoarece îşi fac auzite vocile şi în viaţa politică a societăţii şi câteodată au un amestec, mai mic sau mai mare cu politicile statelor. Ce este în ne concordanţă cu spiritualitatea Creştinismului, în toate acestea? Eu nu doresc să emit judecăţi de valoare asupra corporaţiilor religioase creştine dar mă simt dator să atrag atenţia asupra faptului că ele nu trebuiesc confundate cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este o realitate spirituală şi nu o organizare corporatistă, de tip religios. Corporaţiile, în multe ocazii, s-au dovedit a fi mecanismul de exercitarea a autorităţii şi chiar a dictaturii şi să nu uităm că ele au fost folosite de Benito Mussolini şi au avut o puternică influenţă între 1922 şi 1943, în viaţa politică italiană. Există şi ideea unui corporatism liberal, promovată de exemplu de John Stuart Mill, un gânditor liberal englez, dar în general conceptul de corporatism presupune, în toate cazurile, punerea în accord, prin negocieri, a unor interese altfel divergente. Contrar caracterizării de mai sus, unitatea „trupului,” a „corpului spiritual,” al lui Cristos presupune o cu totul altfel de unitate, care nu este bazată pe interese şi profit comun, ci pe dragostea de natură divină.

Orice ierarhizare între Creştini, în baza căreia se exercită o autoritate spirituală impusă, nu este în concordanţă cu principiile Creştinismului. O autoritate liber acceptată, bazată pe cunoaştere şi experienţă, este altceva decât instituţionalizarea autorităţii. Aceasta din urmă nu ţine cont de competenţele individuale, ci atribuie o competenţă instituţională permanentă angajaţilor unei anumite organizaţii. Cu alte cuvinte, nu contează cât de competent sau onest este un funcţionar religios, el este investit cu autoritate spirituală, de instituţia bisericească în care funcţionează. Instituţia îi stabileşte gradul de competenţă şi acesta nu rezultă în primul rând din contactul cu persoanele cărora li se adresează. În orice caz, principala trăsătură a autorităţii instituţionale nu constă în competenţa personală a unui funcţionar religios, ci în prescrierea unei doctrine oficiale, care este impusă membrilor organizaţiei de către conducătorii săi. Este vorba atât despre funcţionarii bisericeşti cât şi despre membrii care nu au nici un fel de responsabilităţi.

 De exemplu, un funcţionar religios, de un rang mediu, nu are dreptul de a îşi exercita misiunea spirituală conform credinţei lui individuale, ci trebuie să urmeze drumul trasat de instituţie. Chiar dacă acesta sau aceasta este un vizionar sau poate aduce înţelegeri noi şi profunde învăţăturii creştine, el sau ea sunt ţinuţi de doctrina prestabilită a instituţiei bisericeşti de care aparţin în îndeplinirea misiunii lor. Urmând această regulă instituţională în materie de credinţă, se încalcă principiul libertăţii de conştiinţă în probleme spirituale şi al deplinei egalităţii între indivizi în faţa lui Dumnezeu. Manipularea conştiinţelor intră la categoria impunere. Ceea ce afirm este că, în probleme de conştiinţă spirituală singura autoritate este Dumnezeu, care se exprimă direct, în conştiinţele acelora care sunt ai Săi. Nici o interpretare a Biblei nu trebuie privită ca obligatorie, ca fiind cea mai corectă sau adevărată, ci doar ca un rezultat al refracţiei învăţăturilor şi perceptelor ei în conştiinţele oamenilor. Autoritatea spirituală a învăţăturilor doctrinare ale instituţiilor bisericeşti este relativă şi ar trebui să fie supusă, în totalitate, conştiinţei individuale a celui care crede.

Problema spiritualităţii este o chestiune care priveşte  fiecare persoană, în parte, mântuirea sufletelor se adresează indivizilor, în mod particular şi nu organizaţiilor religioase. Acestea din urmă nu au suflet şi deci nu pot fi mântuite. Orice colectivitate creştină ar trebui să se organizeze în aşa fel, încât să pună pe primul loc mântuirea fiecărui individ în parte şi construirea conştiinţei sale spirituale şi nu aspectele de masă, colective. Din punct de vedere spiritual, Creştinii nu trebuiesc priviţi în bloc, ca şi mase, ca şi conglomerate umane, ne determinate şi ne personalizate, eventual ca şi mase de manevră. Ei trebuiesc priviţi în mod individual, fiecare cu particularităţile şi problemele sale, fiecare cu aspiraţia sa către nemurire şi fiecare cu nevoia de dragoste spirituală şi legătură personală cu Isus Cristos. Fiecare Creştin este un unicat şi de aceea nu i se poate aplica o formulă obigatorie inventată de o instituţie bisericească.

Ceea ce funcţionarii bisericeşti pot face pentru oameni este, de fapt, un singur lucru şi anume să îi sfătuiască pe aceştia să se apropie personal de Dumnezeu şi să intre în contact direct cu El. Aceştia, în schimb, organizează ritualuri impresionante care să îi fascineze pe credincioşi şi să îi pună în faţa unor realităţi misterioase, de care nu se pot apropia singuri, ci doar cu ajutorul respectivilor funcţionari. Într-un fel sau altul, instituţiile bisericeşti fac tot posibilul pentru a îi face pe oameni să fie dependenţi de ele şi nu direct de Dumnezeu. Motivaţia este clară, ea este nevoia de a efectua demonstraţia despre necesitatea vitală a acestor instituţii, “fără de care” nu se poate ajunge la Dumnezeu, întrucât funcţionarii lor deţin tainele acestui acces.

Argumentaţia instituţională bisericească este în sensul că numai preoţii sau pastorii acreditaţi de Bisericile corporatiste ştiu cum trebuie să se comporte un credincios adevărat, sau cum trebuie să se apropie cineva de Dumnezeu. Din acest motiv, aceşti funcţionari par a fi atât de necesari. Este o eroare, deoarece toţi cei care sunt ai lui Dumnezeu sunt cunoscuţi de El încă de la întemeierea lumii. Această eroare, această concepţie falsă şi subtil strecurată în minţile oamenilor, mai mult prin sugestii şi ritualuri decât exprimată în mod expres, deturnează pe credincioşi de la adevărata sursă şi de la adevărata relaţie pe care fiecare trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Nimeni nu este intermediar, în nici un fel, între om şi Dumnezeu Tatăl, în afară de Isus Cristos, dar Cristos este una cu Tatăl. Duhul Sfânt, de asemenea, mijloceşte pentru noi atunci când se roagă pentru noi, dar şi Duhul Sfănt este Duhul Tatălui şi al lui Cristos şi una cu ei. (Romani 8: 26)

 Instituţiile, sau corporaţiile reflectă o complexitate de direcţii încrucişate, ele nu au conştiinţă, ci doar interese. Ele sunt o maşinărie socială. Nu pot fi pedepsite cu adevărat, pentru că nu cunosc suferinţa. Responsabilitatea are cu totul alte conotaţii decât acelea legate de persoanele fizice, adică indivizi. Oamenii se ascund foarte bine în spatele instituţiilor şi în numele lor pot săvârşi abuzuri. Ei pot prezenta aceste abuzuri ca fiind o necesitate, dictată de interesele instituţiilor respective şi chiar de interesele cauzei lui Dumnezeu. Să luăm un exemplu. Cruciadele au fost expediţii militare, purtate de către feudalii apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat şi direcţionate în principal către Palestina şi Ierusalim. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, chiar de la început, de o ideologie creştină. Proclamate a fi „războaie sfinte,” ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte,” în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale de sub dominaţia musulmană. Datorită caracterului lor religios, conducerea acestor cruciade a revenit papalităţii. Prima cruciadă a fost iniţiată în 1095 de către Papa Urban al II lea, pentru a recâştiga controlul asupra oraşului sfânt Ierusalim şi a Ţării Sfinte creştine care, în acel moment, erau ocupate de musulmani.  Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz, anunţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf pe care aceste expediţii urmau să îl îmbrace. Papa Urban al II lea a fost primul care a propus, în mod public, ideea unei cruciade pentru recucerirea Ţării Sfinte, folosindu-se de expresia devenită antologică: „Deus vult” (Dumnezeu o doreşte!)[1]

De ce a început cruciada cavalerilor cu masacrarea evreilor? De ce au fost ei masacraţi în timpul ciumei negre, al cărui prim asalt a avut loc în anii (1347-1351 şi unde a murit, după estimarea istoricului medieval Froissart, o treime din populaţia globului? De ce au fost ei vizaţi de către Inchiziţie? Nu are rost să ne mirăm că Hitler a procedat în acelaşi fel, deoarece el a fost numai continuatorul unei politici europene tradiţionale. Masele au urmat cu fidelitate şi convingere politica Bisericii instituţionale, fiind convinşi că aceasta este voia lui Dumnezeu. Mulţimea de Creştini „lumeşti,” urmează şi astăzi, fără să analizeze prea mult, cu aceaşi fidelitate, politicile instituţiilor bisericeşti şi o vor face şi în viitor, după cum ne spune cartea Apocalipsa lui Ioan.

Instituţiile bisericeşti pot să încarce istoria cu umbre, în cazul în care suferă un faliment moral. Aceste instituţii, indiferent cât de multă generozitate desfăşoară, în scopurile pe care şi le propun, nu vor trece dincolo de bariera escatologică, dar indivizii care au înţeles cu adevărat ce înseamnă responsabilitatea legată de unitatea spiritului uman, în multiplicitatea lui, o vor face.

Dumnezeu va judeca, şi cei salvaţi sau îndepărtaţi vor fi indivizii care vor percepe sensurile adânci ale bucuriei sau lipsei de speranţă. Judecata va începe de la casa lui Dumnezeu, dar acolo unde se manifestă efectele atingerii unei spiritualităţi dătătoare de viaţă asupra unei sensibilităţi umane reconstruite, nu mai are sens nici un fel de judecată (Ioan 5: 24) Credinţa şi necredinţa sunt unităţile de măsură universale ale unui Dumnezeu, care ţine balanţa şi care înţelege valenţele libertăţii ca nimeni altul. Asumarea conştientă şi motivată este poteca de acces la adevărata Cale şi frica este numai începutul înţelepciunii şi nu sfârşitul ei, este doar neliniştea inerentă unei conştiinţe care se trezeşte, dar legătura desăvârşirii este dragostea. (1 Ioan 4: 18)

Doresc doar să clarific raportul dintre Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi Bisericile instituţionale, pentru că acest raport este esenţial pentru a înţelege, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Corporaţiile bisericeşti sunt o realitate istorică şi trebuie tratate ca atare, adică cu obiectivitate şi în contextul dat. Ele au avut un rol complex de-a lungul timpului şi un aport substanţial la răspândirea Creştinismului, chiar dacă Creştinismul popular s-a îndepărtat câteodată foarte mult de intenţiile Mântuitorului Isus Cristos.

Nu intenţionez să afirm că instituţiile religioase creştine au avut exclusiv un rol negativ în istorie. Dacă aş afirma acest lucru, aceasta ar implica faptul că Biserica Spirituală Unică, care s-a exprimat pe sine în interiorul acestor instituţii, de-a lungul a aproximativ 17 secole, nu a avut nici un impact pozitiv asupra societăţii. Chiar dacă a fost împiedicată în a îşi arăta adevărata lumină, totuşi Biserica celor înscrişi în Ceruri, manifestându-se, chiar în limitele impuse de Bisericile confesionale, a exercitat o influenţă pozitivă, menţinând speranţa oamenilor în viitor şi oferindu-le, atunci când a fost voia lui Dumnezeu, vindecarea sufletelor şi a trupurilor.

[1] Bibliografie a primei cruciade (1095-1099) redactată de Alan V. Murray, Institute for Medieval Studies, Universiatea din Leeds preluată de pe Wikipedia, enciclopedia liberă.

Este destul de clar, că teza pe care o avansez în acest capitol, este faptul că dragostea de natură divină, nu este doar o calitate printre celelalte. Dragostea spirituală este motorul psihologic prin care lucrează credinţa creştină. Fără ea, credinţa pur şi simplu nu funcţionează. Prin această schimbare de atitudine se schimbă totul, caracterul, gândurile, modul de a ne raporta la semenii noştri. Acolo unde nu există dragoste de natură divină, nu este nici Isus Cristos în vieţile oamenilor şi cine nu iubeşte, nu este născut din Dumnezeu. Cine este născut din nou, este născut din Dumnezeu şi dacă El este dragoste, înseamnă că cel renăscut spiritual este născut din dragoste. Cine nu îşi iubeşte semenii, aşa cum i-a iubit şi Isus Cristos, nu este ucenicul Lui. Bătălia pentru doctrine o poartă oameni, care, de multe ori, nu ştiu despre ce vorbesc. În neştiinţa lor, ei cred că au ajuns să ştie ceva despre Dumnezeu, dar dacă nu au cunoscut dragostea Lui, încă nu l-au cunoscut pe El. Exerciţiul mintal şi cunoaşterea raţională sunt importante, dar ar fi o nechibzuinţă dacă am crede că ştim lucruri esenţiale despre Dumnezeu, dar dacă, în acelaşi timp, nu am şti că fără dragoste, credinţa este moartă.

Isus Cristos se descoperă celor aleşi şi nu lumii. (Ioan 14: 22-23) Din acest motiv, Biserica celor născuţi din Spirit este o realitate divină şi nu o organizaţie instituţională, întrucât ea este o realitate care nu caută să se impună lumii în nici un fel, ci doar să îi adune pe cei aleşi, adică pe aceia care sunt scrişi în cartea vieţii, de la întemeierea lumii. De ce pe cei aleşi? Pe temeiul faptului că, încă înainte să existe pe pământ, aceştia au avut în ei dragostea pentru Cristos şi dorinţa de a-l alege pe El şi principiile Sale. Biserica Spirituală Unică nu poate fi o instituţie, deoarece nu este din această lume, nici pentru această lume pământească. Ea există încă de la întemeierea lumii, pentru eternitate, în Cristos, care a ales-o şi există pentru El, care îi este Mire spiritual. Aş fi interesat să ştiu când s-a decis Isus Cristos să îşi facă o Biserică formată din fraţi şi surori, care să fie ca şi El; adică în ce moment, înainte de existenţa pământului, a luat această hotărâre? Probabil nu voi primi acest răspuns decât mai târziu, direct de la El. Sunt atât de multe lucruri despre Dumnezeu pe care nu le ştim, dar dacă vom cunoaşte dragostea Lui, vom ajunge cândva să ştim totul şi chiar să ajungem să nu mai avem ce să ştim, dar dragostea va continua să existe. (1 Corinteni 13: 8)

Atunci când înţelegem că toate lucrurile au sfârşit, inclusiv cunoaşterea lui Dumnezeu, şi că numai dragostea de natură divină nu are sfârşit, înţelegem de ce Dumnezeu, care nu are sfârşit, este dragoste şi de ce aceasta este valoarea supremă a Creştinismului. Dumnezeu care cunoaşte tot cea ce se poate cunoaşte, despre absolut orice poate fi cunoscut, adică despre tot cea ce există sau ar putea exista, a depăşit faza de cunoaştere şi a rămas numai dragoste spirituală. Dumnezeu se află deasupra cunoaşterii universurilor şi întregului lor conţinut, dar nu deasupra dragostei. De acea, Dumnezeu este dragoste şi din acest motiv pune atât accent pe dragoste. Dumnezeu ştie totul despre noi, ce am fost, ce suntem şi ce vom fi şi dacă ne-a trecut în cartea vieţii, a făcut aceasta în deplină cunoştinţă de cauză. Dumnezeu, care a epuizat orice cunoaştere şi în ceea ce ne priveşte, a rămas doar cu dragostea spirituală pentru noi. Pentru Dumnezeu, cunoştinţa a trecut şi a rămas doar dragostea eternă, cu care ne iubeşte. El ne iubeşte, în condiţiile în care ne cunoaşte perfect trecutul, prezentul şi viitorul, din toate perspectivele. Aceasta este încurajator, Dumnezeu ştie exact cine suntem, pe El nu îl putem păcăli şi pe această bază, ne iubeşte.

Cunoaşterea nu este o realitate infinită, după câteva milioane de ani sau mai repede vom şti tot ce se poate şti despre univers sau universuri şi cu toate că este atât de importantă, aceasta este totuşi secundară faţă de dragostea spirituală. “Cunoştinţa va avea sfârşit.” (1 Corinteni 13: 8)  Din acest motiv, învăţătura lui Isus Cristos se reduce la două porunci. Creştinismul este religia iubirii, mai trebuie însă să înţelegem corect ce înseamnă această iubire. Ce este, ce presupune, ce determină, ce motivează, ce transformă, ce se întâmplă exact în interiorul fiinţei umane, trebuie ca fiecare să descopere pentru sine. Nu există reţete pentru ceea ce simte, ceea ce gândeşte sau ce este gata să facă o mamă sau un tată pentru copii săi, ceea ce simte un prieten etc. Nimeni nu poate învăţa o mamă, sau un tată, ce trebuie să simtă pentru copilul său. Această stare psihologică devine un principiu, care este aplicabil în relaţiile cu toată lumea. Ştiu că pare o utopie, o absurditate sau o nebunie, dar este nebunia crucii lui Isus Cristos şi înţelepciunea lui Dumnezeu.

„Iudeii, într-adevăr, cer minuni şi Grecii caută înţelepciune; dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care, pentru Iudei este o pricină de poticnire şi pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii; şi slăbiciunea lui Dumnezeu, este mai tare decât oamenii.” [(1 Corinteni 1: 22-25); ref. 153 în Biblia Ortodoxă]

Nu devenim cu adevărat Creştini decât atunci când înţelegem această “nebunie” a lui Dumnezeu, care este o ştiinţă, cu nimic mai prejos decât orice altă ştiinţă. Această cunoaştere a “nebuniei” crucii lui Isus Cristos, care a murit în chinuri pentru nişte oameni care nu îl cunoşteau, mai mult, care l-au condamnat la moarte, este suprema ştiinţă a lui Dumnezeu. Este mai presus de orice doctrină şi de orice tradiţie, este învăţătura fundamentală a Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, pe care membrii ei o pot transmite, în primul rând prin exemplu personal de slujire şi nu doar prin declamaţii demagogice.

Apostolul Pavel ne vorbeşte, în Romani, în capitolul 6, despre o moarte şi o înviere care trebuie înţelese bine, dacă este să înţelegem corect Creştinismul. El ne spune că prin botezul în apă, în mod simbolic, cei care se botează, mor împreună cu Cristos, ca o dată ieşiţi din apa botezului să învie împreună cu El. Ni se vorbeşte despre o renaştere spirituală care nu trebuie limitată la botezul în apă, ci trebuie extinsă la procesul complex al naşterii din Duhul Sfânt. Prin botezul în apă se reproduce, în mod simbolic, moartea faţă de păcat a credinciosului. Prin scufundarea sa în apă, acesta este prefigurat ca şi cum ar fi înmormântat împreună cu Cristos, prin aceea că trupul păcatului, pe care fiecare om îl are de la naşterea sa biologică, a fost răstignit împreună cu El. În urma acestui ritual simbolic, credinciosul este pregătit să devină o fiinţă nouă, regenerată spiritual, dar lucrul acesta nu se produce automat, prin ieşirea din apă. Urmează naşterea din Duhul Sfânt, care urmează după moartea simbolică a trupului biologic, care trup simbolizează, la rândul lui, păcatul.

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel, ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Cristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Cristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Cristos, Domnul nostru.” [(Romani 6: 6-11); ref. 154 în Biblia Ortodoxă]

Numai că această moarte nu foloseşte la nimic, dacă nu este urmată de înviere. Naşterea din nou înseamnă slujirea lui Dumnezeu într-un duh nou.

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta, care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” [(Romani 7: 6); ref. 155 în Biblia Ortodoxă]

Nu ar fi suficient, oricât de mult aş sublinia, că ţinerea de obiceiuri, respectarea de regulamente obligatorii, predeterminate de alţii, urmărirea a diferite reţete pentru mântuire, nu are nimic de-a face cu Creştinismul autentic. A fi Creştin înseamnă a trăi propria viaţă, condus de îndemnurile Duhului Sfânt. (Romani 8: 1)

Nu suntem conduşi de nici o Biserică instituţională, de nici un preot sau pastor, de nici o colectivitate umană, suntem conduşi, fiecare în parte, direct de Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Dumnezeu ne toarnă în inimă dragostea Lui şi ne arată, în fiecare caz în parte, cum trebuie să manifestăm această dragoste. Fără dragoste spirituală nu suntem nimic şi Creştinismul nostru devine doar o mare demagogie. Bisericile instituţionale, câteodată încearcă să ne determine să practicăm Creştinismul, pentru a se putea împăuna cu trofee, cu rezultate în faţa lui Dumnezeu, dar funcţionarii religioşi nu practică ceea ce predică şi lucrul acesta este vizibil. Aceasta creează confuzie şi mulţi urmează exemplul practic al celor care îi îndrumă. De aceea, nu trebuie să ne lăsăm ghidaţi, în primul rând de funcţionarii bisericeşti, ci direct de către Dumnezeu, oamenii care sunt cu adevărat ai Lui, pot să fie pentru noi fraţi sau prieteni. Ghidajul pe care, eventual, îl exercită asupra noastră alţi oameni, este valabil numai atunci când recunoaştem fără posibilitate de eroare vocea lui Dumnezeu în aceste sfaturi. Această relaţie trebuie să se rezume la o consiliere şi în nici un caz la o conducere autoritară. Cu toate acestea, fiecare Creştin trebuie să tindă a sta “pe picioarele sale,” adică a fi condus cu prioritate şi într-o măsură determinantă direct şi personal de Dumnezeu. Exemplul practic al fiecărui Creştin este persoana lui Isus Cristos; trebuie să ne ridicăm la înălţimea plinătăţii staturii Sale. Singura relaţie între Creştinii născuţi din Dumnezeu este una bazată pe dragostea spirituală, şi care se poate materializa în consiliere reciprocă, în ajutorare reciprocă şi în prietenie sinceră. Orice alt tip de relaţie, bazată pe autoritate, nu are nimic a face cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu. 

Fiecare Creştin, renăscut spiritual este un preot şi este în strânsă legătură cu Marele Preot, adică cu Isus Cristos şi această relaţie specială, spirituală, constituie Biserica Spirituală Unică. Legăturile dintre preoţi, care sunt toţi Creştinii născuţi din Dumnezeu, sunt posibile numai în Cristos, prin intermediul Lui, care mijloceşte aceste relaţii, care este fundamentul acestor conexiuni. Isus Cristos ţine împreună Biserica celor înscrişi în Ceruri, prin Duhul Său. Cum ar putea o persoană care nu este condusă de Duhul Sfânt să facă parte din adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Nu poate, deoarece nu este în legătură cu Capul Bisericii şi fără această relaţie nu există apartenenţă la adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Biserica Spirituală Unică este o colectivitate legată şi unită prin Duhul Sfânt şi prin nimic altceva, nu prin doctrine, nu prin tradiţii, nu prin rigori instituţionale şi acesta este încă un motiv pentru care este atât de necesară naşterea din nou. Desigur, primul motiv este atingerea înălţimilor spirituale la care ne cheamă Dumnezeu.

  Este folositor să prezint şi alte texte ale N. T. care explică relaţia dintre dragostea spirituală, agape şi naşterea din nou.

„Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege? Isus i-a răspuns ‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.’ ‘Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.” [(Matei 22: 36-40); ref. 156 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.” [(Romani 12: 2); ref. 157 în Biblia Ortodoxă]

„Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău şi lipiţi-vă tare de bine. Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste fiecare să dea întâietate altuia” [(Romani 12: 9-10); ref. 158 în Biblia Ortodoxă]

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. De fapt: <<Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti, >> şi orice poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta:<<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. >> Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.” [(Romani 13: 8-10); ref. 159 în Biblia Ortodoxă]

„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Cristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum v-a primit şi pe voi Cristos, spre slava lui Dumnezeu.” [(Romani 15: 5-7); ref. 160 în Biblia Ortodoxă]

Creştinii sunt fiii şi fiicele lui Dumnezeu, fiecare în parte şi lucrul acesta nu prea are nimic a face cu a fi sau a nu fi membru al unei Biserici corporatiste. Organizaţiile religioase creştine nu sunt Tatăl nostru, ar trebui să fie prietenul nostru, dar de multe ori nu sunt. Ele nici nu îl reprezintă pe Tatăl nostru pentru că nimic nu îl poate reprezenta pe un tată în faţa copiilor săi. Relaţia dintre un tată şi copii săi se face în mod personal şi nu prin reprezentanţi. Când se face prin intermediul autorităţilor şi centrelor de asistenţă socială, ceva nu este în regulă cu acea relaţie de familie. Dragostea se manifestă direct şi nu prin reprezentanţi şi Dumnezeu ne iubeşte şi îşi manifestă dragostea Lui în relaţia cu fiecare credincios în parte şi nu a investit nici o instituţie bisericească cu atribuţiunea, ca aceasta să ne iubească în locul Lui. Biserica celor născuţi din Dumnezeu este formată din toţi aceia care îl iubesc pe Dumnezeu şi simt personal dragostea Lui spirituală asupra lor.

„Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” [(1 Corinteni 8:3); ref. 161 în Biblia Ortodoxă]

Dacă nu îl iubim pe Dumnezeu, El pur şi simplu nu ne cunoaşte.

„Nu orişicine-Mi zice: <<Doamne, Doamne!>> va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: <<Doamne, Doamne!>> N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău? Atunci le voi spune curat: <<Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege>>.” [(Matei 7:21-23); ref. 162 în Biblia Ortodoxă]

 Despre care Lege este vorba, că doar apostolul Pavel ne spune clar că nu prin Lege suntem mântuiţi? Este vorba despre Legea iubirii spirituale, aceasta este legea lui Dumnezeu şi aceasta este natura lui Dumnezeu. Tot Creştinismul ar fi doar o minciună dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi Legea iubirii spirituale. Ar fi vorba doar de schimbarea unei autorităţi, a lumii în care trăim, cu o altă autoritate, cea a lui Dumnezeu, despre care, în afară de faptul că este dragoste, nu ştim nimic altceva. Cel puţin ştim că Dumnezeu este dragoste, dacă nici acest lucru nu l-am şti, atunci înseamnă că nu ştim absolut nimic. Dacă intrăm pe terenul autorităţii, bazată doar pe “dreptate” nu pe dragoste, atunci cu totul alte elemente intră în discuţie. Ar trebui să ne supunem unei Legi, la constituirea căreia nu am participat. Am fi obligaţi să ne supunem unei autorităţi care face absolut tot ceea ce voieşte, fără să întrebe pe nimeni. Dumnezeu ne-a creat, îi dă aceasta dreptul să ne şi distrugă? Este discutabil.

A fost Satana un ticălos, sau a fost primul democrat, care a cerut libertate pentru fiinţele create? Dacă Dumnezeu nu este dragoste, ci doar autoritate şi putere, aş înclina către un răspuns în care Satana arată mai mult ca un erou decât ca un criminal. Din păcate, Bisericile instituţionale prezintă o imagine autoritară a lui Dumnezeu, care face multe deservicii cauzei lui Dumnezeu şi mari servicii lui Satana. Este exact ceea ce Satana a susţinut întotdeauna şi anume că Dumnezeu este o persoană autoritară, pe care oamenii ar fi mai bine să nu îl i-a în seamă. În convingerea mea personală, Dumnezeu este cu adevărat dragoste şi nu doar autoritate bazată pe putere. Dacă ar fi doar ultima, El ar fi un alt obstacol, pe care omenirea l-ar avea de înfruntat, în lupta pentru libertate. Poate că ar fi învinsă în lupta cu această supraputere, dar moartea nu i-a speriat niciodată pe oameni atunci când au dorit să devină liberi.

Calitatea de Creator, dar fără dragoste, nu i-ar da niciodată lui Dumnezeu dreptul de a cere de la oameni o ascultare deplină, atâta vreme cât aceştia au propria lor conştiinţă şi sunt fiinţe libere. De fapt, Dumnezeu nu le cere oamenilor să asculte, necondiţionat de voinţa Sa, ci de Legea iubirii. Singura garanţie pe care o avem, că vom fi fericiţi în Înpărăţia Cerurilor,  este aceea că voinţa lui Dumnezeu este exprimată în Legea iubirii. Oamenii nu sunt doar roboţi, creaţi pentru a îndeplini o anumită funcţie, iar în cazul ne îndeplinirii acesteia, să fie pur şi simplu măturaţi din univers. Acceptarea unei asemenea viziuni asupra Creştinismului dovedeşte nu numai reducţionism şi schematism, dar şi o neînţelegere a dimensiunii spirituale a omului. Multe din Bisericile instituţionale dezvoltă o astfel de teză simplistă, bazată pe frică, dar care nu face dreptate naturii şi caracterului lui Dumnezeu.

Prin această lucrare afirm că natura, esenţa lui Dumnezeu, este dragostea şi că toate celelalte caracteristici ale sale decurg din aceasta. Dreptatea este o trăsătură care decurge din nevoia de a proteja fiinţele iubite, creativitatea este generată de dragostea care se manifestă, autoritatea este doar aceea care este bazată pe recunoştinţa datorată celui care ne-a salvat de la moarte şi o formă prin care Dumnezeu doreşte să ne reamintească, să ţinem cont şi de El şi nu să ne impună voinţa Lui. Acela care se apropie de Dumnezeu, trebuie să ajungă să îl iubească pentru a fi plăcut Lui şi pentru a ajunge să fie cunoscut de El. Cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie mai întâi să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cel ce îl caută, dar apoi să ajungă să îl iubească pe Dumnezeu, în caz contrar credinţa nu valorează nimic, adică este moartă în ea însăşi. Nici o altă motivaţie nu este cea corectă. Servilismul bazat pe interesul personal, pe dorinţa de a primi ajutor în ceea ce ne propunem, pe sprijinul de care avem nevoie pentru a ne ridica deasupra altora, pe nevoia de a avea succes în viaţă, adică o căsătorie spirituală din interes, nu din dragoste, cu Isus Cristos, nu este acceptabilă în faţa lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul nu a acceptat un botez bazat pe calcule şi interese personale.

„Dar când a văzut pe mulţi din farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: ‘Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? [(Matei 3: 7); ref. 163 în Biblia Ortodoxă]

  Câţi sunt astăzi aceia care se apropie de Dumnezeu, cu singura dorinţă să le meargă lor şi familiilor lor bine şi să nu sufere vreun neajuns din cauza unei posibile mânii a lui Dumnezeu? Nu ştiu câţi sunt, dar trebuie subliniat că cei care nu îl iubesc pe Dumnezeu şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi, nu deţin adevărata motivaţie pentru a fi Creştin.

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte, va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui. Iuda, nu Iscarioteanul, I-a zis: <<Doamne cum se face că te vei arată nouă şi nu lumii?>> Drept răspuns, Isus i-a zis: <<Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el. Cine nu Mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele Mele. Şi cuvântul pe care-l auziţi, nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimes>>.” [(Ioan 14: 21-24); ref. 164 în Biblia Ortodoxă]

Apostolul Pavel ne spune că faptele nu sunt mijlocul de a obţine mântuirea ci credinţa.

„Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci <<cel neprihănit prin credinţă va trăi.>> Însă Legea nu se întemeiază pe credinţă; ci ea zice: <<Cine va face aceste lucruri, va trăi prin ele>>.” [(Galateni 3: 12-13); ref. 165 în Biblia Ortodoxă]

Tot apostolul Pavel declară, că cine nu are dragoste nu este nimic din punct de vedere spiritual. (1 Corinteni 13: 2) Dragostea însă nu trebuie confundată cu faptele. Ea se manifestă prin fapte sau câteodată prin reţinerea de a le săvârşi, dar este mult mai mult decât atât. Dragostea este o stare de spirit, ea este motivaţia acţiunilor sau inacţiunilor, pentru aceia care sunt regeneraţi spiritual total, sau în cursul acestui proces. A îndeplini faptele generate de iubirea creştină nu înseamnă a încerca să dobândeşti mântuirea prin fapte, ci înseamnă a fi în relaţie cu Dumnezeu. Ce dragoste faţă de aproapele este aceea, care nu se manifestă în nici un fel? Cum poţi să iubeşti pe cineva şi să nu intervii cu nimic, pentru a îi fi alături, atunci când are nevoie? “Dragostea instituţionalizată” este de cele mai multe ori pură demagogie. Iubirea creştină, trâmbiţată de la amvoane, este, de multe ori goală de orice conţinut, de orice element practic, doar vorbe necesare pentru a menţine în funcţiune sistemul instituţional. Pe de altă parte, deoarece Biserica celor născuţi din Spirit, în marea ei majoritate, se află încă în mijlocul instituţiilor bisericeşti, se fac şi multe lucruri cu valoare morală şi spirituală deosebită, cum ar fi donaţii pentru săraci, ajutorarea celor aflaţi în zone geografice defavorizate, etc. Cu toate acestea, chiar şi sacrificiile materiale care nu sunt făcute din dragoste ci doar ca obligaţie morală, nu au, conform principiilor Creştinismului, efectul spiritual scontat. “Chiar dacă ne-am împărţi toată averea pentru hrana săracilor şi n-am avea dragoste, nu ne foloseşte la nimic.” (1 Corinteni 13: 3) Se poate întâmpla aşa ceva? Ar putea cineva să îşi doneze toată averea la săraci şi totuşi să nu îi iubească, sau aceasta este o ipoteză absurdă? Nu este o ipoteză absurdă; ce nu ar da omul să îşi prelungească viaţa, atunci când se află pe patul de moarte? Poate că la unii zgârcenia este mai mare decât dorinţa de a trăi, dar nu la toată lumea. Sunt mulţi care ar da orice pentru ca să trăiască veşnic, orice mai puţin dragoste spirituală. De ce? Pentru că atunci când iubeşti, dai ceva esenţial din tine, este un angajament suprem, este o “lepădare de sine.” Această renunţare de sine sau “uitare de sine,” ridicată la rangul de principiu, nu este în acord cu natura noastră umană ne renăscută spiritual.    

 Apostolul Ioan îi învaţă pe Creştini să nu iubească doar din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. (1 Ioan 3: 18) Dragostea presupune fapte nu doar vorbe şi în lipsa celor dintâi, credinţa este moartă, deoarece cel în cauză are o credinţă care este moartă, adică goală de orice conţinut.

„Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva:<<Tu ai credinţa şi eu am faptele. >> <<Arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele. >> Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred... şi se înfioară! Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” [(Iacov 2: 17-20); ref. 166 în Biblia Ortodoxă]

Şi totuşi apostolul Pavel pare a spune, că faptele nu sunt determinante pentru mântuire.

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura:<<Oricine crede în el, nu va fi dat de ruşine>>.” [(Romani 10: 9-11); ref. 167 în Biblia Ortodoxă]

Este vorba de o simplificare, pe care o practică Pavel în acest text. Simplificarea se datorează necesităţii de a sublinia cât mai mult importanţa credinţei, în Creştinism. Pavel, în scrierile sale, obişnuieşte să folosească această metodă de subliniere, care constă în aceea că el se referă în mod accentuat şi exclusiv la un anumit aspect, pentru a îi scoate în evidenţă importanţa, dar prin această tehnică alte elemente rămân în umbră şi par ne importante sau nu apar deloc,în acel context. Este ca şi cum ar încerca să ne spună că aspectul la care face referire, este cel mai important, în contextul respectiv. Cu siguranţă că aspectul respectiv nu este singurul important şi între elementele credinţei creştine trebuie să existe o balanţă, dar Pavel simte nevoia să accentueze, în acel moment, un anumit aspect. Cauza a constituit-o nevoia de a îi convinge pe oponenţii săi, care susţineau tăierea împrejur a credincioşilor creştini, că o astfel de cerinţă nu este utilă pentru a fi îndeplinită de către Creştini. Scrierile Apostolului Pavel nu trebuiesc preluate literal, ci trebuiesc înţelese în spiritul lor şi în contextul întregii învăţături a Creştinismului. Unele Biserici instituţionale pun un mare accent pe literalitatea anumitor scrieri ale apostolului Pavel, pentru a construi doctrinele unui Creştinism popular, care le serveşte foarte bine interesele.

 Desigur că nu este suficientă constatarea, prin credinţă, că Dumnezeu există, ci contează ce atitudine luăm faţă de acest adevăr. Dracii, în ciuda faptului că ştiau că există Dumnezeu, l-au văzut chiar cu ochii lor, l-au respins totuşi şi l-au ales pe Satana. Acceptarea existenţei lui Dumnezeu, a jertfei Fiului pe cruce şi chiar declararea acestora în mod public nu echivalează cu mântuirea. Acestea sunt condiţii necesare dar nu suficiente. Mai lipseşte dragostea, prin care lucrează această credinţă. Să nu ne amăgim crezând că este de ajuns să ştim că există Dumnezeu şi nu mai trebuie nimic altceva pentru mântuire, decât să punem cât mai multă lume la curent cu această credinţă a noastră. Cine nu îl iubeşte pe Dumnezeu şi nu îşi iubeşte aproapele, nu este cunoscut de El. Ca să îl parafrazez pe apostolul Iacov, credinţa fără dragoste este moartă. Poţi să ai credinţă cât să muţi şi munţii din loc şi tot nimic este. (1 Corinteni 13: 2) Trebuie să înţelegem bine lucrurile, nu ajunge credinţa şi exprimarea ei pentru mântuire, este nevoie de o relaţie personală, bazată pe dragoste între Dumnezeu şi om. Aceasta este o relaţie reciprocă, care stă la temelia Bisericii Spirituale Unice.

„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste. Căci toată Legea se cuprinde într-o singură poruncă: <<Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi>>.” [(Galateni 5: 14); ref. 168 în Biblia Ortodoxă]

Cine spune că apostolul Pavel exclude importanţa faptelor pentru mântuire, se înşeală în această privinţă. Apostolul ne spune doar că nu putem dobândi mântuirea ca un rezultat al faptelor noastre, care l-ar obliga pe Dumnezeu să ne ofere salvarea ca pe o recompensă a faptelor bune, pe care le-am făcut. Apostolul Pavel are dreptate, deoarece nu este important numai cea ce facem, ci este tot atât de important ceea ce suntem. Nu se pune problema de a atinge scopuri personale, prin mijlocirea faptelor noastre, ci este vorba de a deveni făpturi noi, regenerate spiritual. Nu se poate cumpăra mântuirea prin faptele bune pe care le facem pentru că mântuirea nu este de vânzare. Nu este o recompensă pentru cei care fac fapte bune, deoarece ea este un dar gratuit, pe care Dumnezeu îl face acelora care au fost dispuşi să îl accepte de la întemeierea lumii. Dacă ceea ce facem nu decurge, în mod necesar, din ceea ce suntem, faptele nu pot constitui oglinda minţii şi inimii noastre. Pe de altă parte, apostolul recunoaşte nevoia faptelor, care decurg în mod firesc, din noua natură spirituală a omului.

„Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” [(Efeseni 2: 9-10); ref. 169 în Biblia Ortodoxă]

„... Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Cristos, din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ şi-l rog ca potrivit cu bogăţia slavei Sale să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.” [(Efeseni 3: 14-19); ref. 170 în Biblia Ortodoxă]

Aşa cum spuneam, dragostea spirituală este motorul, mecanismul, fundamentul mântuirii, pentru că Dumnezeu este dragoste. Singurul lucru pe care îl putem cunoaşte complet, cât încă trăim pe acest pământ, este această dragoste, deoarece o avem desfăşurată în Cristos, care a fost crucificat pentru salvarea noastră şi de asemenea ca să putem trăi cum a trăit Isus, trebuie să avem şi noi aceeaşi motivaţie şi viziune pe care a avut-o El. După expresia Bibliei, trebuie să avem acelaşi gând pe care l-a avut şi Cristos.

Sunt şi alte texte în N.T. care vorbesc despre importanţa dragostei spirituale dar eu voi cita numai pe cele de mai jos.

„Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Cristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi <<ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros>> lui Dumnezeu.” [(Efeseni 5: 1-2); ref. 171 în Biblia Ortodoxă]

„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă ne prefăcută.” [(1 Timotei 1: 5); ref. 172 în Biblia Ortodoxă]

La prima vedere s-ar părea, că această lucrare conţine o contradicţie fundamentală. Care este aceasta? Dacă am afirmat că adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din cei care sunt născuţi din nou şi că aceştia sunt toţi înscrişi în cartea vieţii, adică sunt înscrişi în Ceruri, ce se întâmplă cu aceşti credincioşi până la momentul când au fost născuţi din nou, sunt sau nu aceştia, în acest interval de timp, membrii în Adevărata Biserică a lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, ce conferă calitatea de membru al Bisericii celor înscrişi în Ceruri, sau care este momentul în care intervine această calitate, este momentul înscrierii în “registrul” divin sau naşterea, “de facto” din Dumnezeu? Este vorba doar despre o contradicţie aparentă. Încă înainte de naşterea fizică, aceste persoane sunt înscrise în Ceruri, dar cu toate acestea, de la naşterea biologică şi până la naşterea spirituală există un interval de timp. Ce se întâmplă în această perioadă, sunt aceste persoane în acest interval de timp membre ale Bisericii celor născuţi din Dumnezeu sau nu? În realitate, toate persoanele care au fost înscrise în Ceruri au fost chemate să devină membrii ai adevăratei Biserici a lui Dumnezeu şi sunt “de facto,” astfel de participanţi, dar fiecare îşi păstrează dreptul de a alege liber, propriul traiect. Fiecare credincios, în parte, devine membru, “de iure”, al Bisericii celor născuţi din Dumnezeu, numai după ce s-a încheiat procesul naşterii din nou.
Pe acest parcurs, între cele două momente, persoana are un statut provizoriu şi acest aspect reflectă foarte echilibrat cele două elemente care intervin pentru a hotărî destinul veşnic al indivizilor şi anume alegerea de către Dumnezeu, pe baza deciziei individuale a aceluia care a sperat dinainte în Cristos şi libertatea celui în cauză, de a îşi alege, adică modifica propria opţiune iniţială, pe parcursul vieţii sale pe pământ. În cazuri excepţionale, de exemplu, când persoana de referinţă, încetează din viaţă între cele două momente, numai Dumnezeu este în măsură să judece dacă acest individ se afla pe drumul cel bun sau nu. Nimeni, din cei care se află pe acest drum, nu încetează din viaţă fără ştirea lui Dumnezeu şi nimeni nu va ajunge în alt loc decât acela pe care Dumnezeu îl doreşte pentru el sau ea. Avem exemplu tâlharului de pe cruce, care a fost răstignit alături de Isus şi care nu a avut mult timp la dispoziţie pentru a parcurge un proces profund, de schimbare a caracterului.
“Căci celui ce are, i se va da şi va avea de prisos; iar de la cel n-are, se va lua chiar şi ce are.” [(Matei 13: 12); ref. 138 în Biblia Ortodoxă]
Pe de altă parte, Dumnezeu este acela care mântuieşte şi suntem salvaţi, nu prin meritele noastre, ci prin meritele lui Isus Cristos. Nimeni şi nimic nu îl poate împiedica pe Dumnezeu să mântuiască pe oricine doreşte, aşa cum a făcut cu tâlharul de pe cruce, fără ca acesta să fie măcar botezat în apă. În acelaşi timp, tâlharul acela de pe cruce, era înscris în cartea vieţii de la începutul lumii, aşa cum, cel mai probabil, au fost înscrişi şi Matei, Marcu, Luca, Ioan sau Pavel. Tâlharul, însă, se afla în procesul regenerări spirituale, atunci când Isus l-a anunţat că va fi cu El în ceruri, dar era scris, fără îndoială, în cartea vieţii, pentru că numai cei scrişi în această carte vor fi cu Dumnezeu în cetatea eternă. “Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa lui Ioan 21: 27) Regula este botezul în apă nu lipsa acestuia şi excepţia întăreşte regula.
Dumnezeu vede în noi dorinţa şi înţelege foarte bine că datorită condiţiei umane, multe din dorinţele noastre nu se pot împlini, de exemplu, din lipsă de timp. Este posibil ca cineva să meargă într-un loc, în care urmează să fie botezat în apă, dar pe drum să sufere un accident de maşină şi să moară. Dumnezeu înţelege toate circumstanţele vieţii noastre şi fără El nu se întâmplă nimic esenţial cu noi. Prin urmare, aşa cum am spus, dorinţa neîmplinită echivalează cu înfăptuirea, atunci când anumite circumstanţe nefavorabile împiedică împlinirea ei. Tot Dumnezeu este acela care controlează aceste circumstanţe ale vieţii fiecărui individ. Cu toate acestea, stăpânitorul acestei lumii este Satana, care poate profita de greşelile noastre şi poate provoca accidente în vieţile noastre. La fel ca şi în povestea lui Iov, Dumnezeu urmăreşte atent destinele tuturor acelora care sunt ai Lui.
“Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.” [(Ioan 12: 31); ref. 139 în Biblia Ortodoxă]
“Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia, El n-are nimic în Mine;” [(Ioan 14: 30); ref. 140 în Biblia Ortodoxă]
“... în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” [(Ioan 16: 11); ref. 141 în Biblia Ortodoxă]
“... ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de supt puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Mine, iertare de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţiţi.” [(Faptele Apostolilor 26: 18); ref. 142 în Biblia Ortodoxă]
“Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu.” [(2 Corinteni 4: 3-4); ref. 143 în Biblia Ortodoxă]
“Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării.” [(Efeseni 2: 1-2); ref. 144 în Biblia Ortodoxă]
“Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.” [(Efeseni 6: 12); ref. 145 în Biblia Ortodoxă]
Nu are sens să punem la îndoială evanghelia după Ioan pentru că dacă o facem, putem ajunge la concluzia că Isus Cristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu şi că nu face parte din Trinitate. Deci, renaşterea spirituală este o condiţie a mântuirii, pe care Isus Cristos este chemat să o judece în cazul fiecărei persoane în parte. Pe de altă parte, El este acela care realizează acest proces în om.
Care este legătura între umplerea sau botezul cu Duhul Sfânt şi naşterea din nou? Sunt acestea, două elemente identice ale credinţei creştine? Botezul cu Duhul Sfânt este un eveniment, pe când naşterea din nou este un proces. Care este diferenţa? Naşterea din nou este o schimbare, care nu are cum să se producă dintr-o dată. 1) Primul element al regenerării spirituale este chemarea lui Dumnezeu la mântuire, care se adresează celui în cauză sau familiei acestuia. 2) La aceasta se răspunde o dată cu botezul în apă. 3) Urmează activarea procesul de schimbare a caracterului şi transformarea respectivei persoane într-o făptură nouă, care manifestă toate darurile şi roadele Duhului Sfânt. 4) În orice moment, pe parcursul procesului amintit la punctul anterior, se poate petrece evenimentul umplerii cu Duhul Sfânt. Întrucât dobândirea darurilor Duhului Sfânt se face, în primul rând, în folosul altora, deci pentru activităţi de slujire, este nevoie de o anumită maturitate de înţelegere a învăţăturilor Creştinismului din partea celor care le primesc. Există posibilitatea schimbării priorităţii între botezul cu apă şi cel cu Duhul Sfânt, atunci când Dumnezeu stabileşte aceasta. (Faptele Apostolilor 10: 47)