Print this page
Wednesday, 02 December 2020 17:53

Ce sunt Bisericile corporatiste?

Written by
Rate this item
(0 votes)

Prin Biserică corporatistă, Biserică instituţională, sau Biserică confesională, prin corporaţie bisericească, sau instituţie bisericească se înţelege orice structură organizată, care îşi revendică doctrina din învăţăturile lui Isus Cristos, care exercită o autoritatea spirituală asupra conştiinţelor şi care îşi formulează propriile învăţături şi interpretări ale credinţei, la care membrii ei trebuie să adere şi să le respecte ca norme obligatorii. Am folosit, pe parcursul prezentei lucrări şi noţiunile de corporaţie religioasă creştină şi organizaţie religioasă creştină cu un conţinut identic cu cel specificat mai sus. Aceste organizaţii sunt extinse la nivel internaţional, naţional sau local, în ultimul caz, pe o arie restrânsă. Organizaţiile religioase reprezintă un cadru închis, delimitat, de manifestare a credinţei creştine şi tocmai această închidere şi delimitare duce la separaţie şi conflictualitate. Credinţa creştină se adresează în mod liber întregii umanităţi, dar plasarea ei între graniţele unor instituţii bisericeşti şi ale doctrinelor lor precis delimitate, îi restricţionează propagarea. Îngrădirea doctrinară nu are ca efect real siguranţa sau protecţia credinţei, aşa cum s-a încercat a se justifica, ci doar diviziunea şi intoleranţa.

Ce legătură are corporatismul cu religia şi mai ales cu bisericile? În primul rând, trebuie precizat de unde provine termenul de corporatism. În conformitate cu „Britannica Concise Encyclopedia” corporatismul, numit şi corporativism reprezintă teoria şi practica de a organiza societatea în „corporaţii,” subordonate statului. În concordanţă cu teoria corporatistă, muncitorii şi patronii sunt organizaţi în corporaţii industriale şi profesionale, care servesc ca organe de reprezentare politică şi care controlează într-o mare măsură persoanele şi activităţile din jurisdicţia lor. În 1881, Papa Leo al XIII lea a desemnat un grup de teologi şi sociologi care să studieze corporatismul şi să producă o definiţie a acestuia. În 1884, în Freiburg, comisia a declarat despre corporatism că este „un sistem de organizare socială care are la bază gruparea oamenilor în concordanţă cu interesele lor naturale şi funcţiile lor sociale şi în calitate de adevărate organe ale statului ele conduc şi coordonează munca şi capitalul în probleme de interes comun.” Corporatismul se bazează, din punct de vedere teoretic, pe interpretarea unei comunităţi umane ca şi un organism, sau corp biologic. Termenul corporatism se bazează pe rădăcina din limba latină a cuvântului „corp,” care înseamnă acelaşi lucru, în limba română.

Corporatismul creştin are bazele în N.T., în 1 Corinteni 12: 12-31, unde apostolul Paul se referă la Biserică ca şi la un corp uman. Adevărata Biserică a lui Dumnezeu este un corp spiritual, dar mai există de asemenea ne numărate Biserici instituţionale formate după acelaşi principiu corporatist, care însă reflectă mai de grabă, înţelesul politic, economic şi social al acestui termen. Bisericile corporatiste sunt organizaţii, sau corporaţii, care au un caracter social, dar în acelaşi timp şi economic, deoarece ele îşi propun şi realizarea de diverse obiective, care presupun mijloace financiare. Ele colectează fonduri, de la populaţie, în acest scop şi se organizează conform scopurilor pe care şi le propun. Ele au şi un caracter politico-religios, deoarece îşi fac auzite vocile şi în viaţa politică a societăţii şi câteodată au un amestec, mai mic sau mai mare cu politicile statelor. Ce este în ne concordanţă cu spiritualitatea Creştinismului, în toate acestea? Eu nu doresc să emit judecăţi de valoare asupra corporaţiilor religioase creştine dar mă simt dator să atrag atenţia asupra faptului că ele nu trebuiesc confundate cu adevărata Biserică a lui Dumnezeu, care este o realitate spirituală şi nu o organizare corporatistă, de tip religios. Corporaţiile, în multe ocazii, s-au dovedit a fi mecanismul de exercitarea a autorităţii şi chiar a dictaturii şi să nu uităm că ele au fost folosite de Benito Mussolini şi au avut o puternică influenţă între 1922 şi 1943, în viaţa politică italiană. Există şi ideea unui corporatism liberal, promovată de exemplu de John Stuart Mill, un gânditor liberal englez, dar în general conceptul de corporatism presupune, în toate cazurile, punerea în accord, prin negocieri, a unor interese altfel divergente. Contrar caracterizării de mai sus, unitatea „trupului,” a „corpului spiritual,” al lui Cristos presupune o cu totul altfel de unitate, care nu este bazată pe interese şi profit comun, ci pe dragostea de natură divină.

Orice ierarhizare între Creştini, în baza căreia se exercită o autoritate spirituală impusă, nu este în concordanţă cu principiile Creştinismului. O autoritate liber acceptată, bazată pe cunoaştere şi experienţă, este altceva decât instituţionalizarea autorităţii. Aceasta din urmă nu ţine cont de competenţele individuale, ci atribuie o competenţă instituţională permanentă angajaţilor unei anumite organizaţii. Cu alte cuvinte, nu contează cât de competent sau onest este un funcţionar religios, el este investit cu autoritate spirituală, de instituţia bisericească în care funcţionează. Instituţia îi stabileşte gradul de competenţă şi acesta nu rezultă în primul rând din contactul cu persoanele cărora li se adresează. În orice caz, principala trăsătură a autorităţii instituţionale nu constă în competenţa personală a unui funcţionar religios, ci în prescrierea unei doctrine oficiale, care este impusă membrilor organizaţiei de către conducătorii săi. Este vorba atât despre funcţionarii bisericeşti cât şi despre membrii care nu au nici un fel de responsabilităţi.

 De exemplu, un funcţionar religios, de un rang mediu, nu are dreptul de a îşi exercita misiunea spirituală conform credinţei lui individuale, ci trebuie să urmeze drumul trasat de instituţie. Chiar dacă acesta sau aceasta este un vizionar sau poate aduce înţelegeri noi şi profunde învăţăturii creştine, el sau ea sunt ţinuţi de doctrina prestabilită a instituţiei bisericeşti de care aparţin în îndeplinirea misiunii lor. Urmând această regulă instituţională în materie de credinţă, se încalcă principiul libertăţii de conştiinţă în probleme spirituale şi al deplinei egalităţii între indivizi în faţa lui Dumnezeu. Manipularea conştiinţelor intră la categoria impunere. Ceea ce afirm este că, în probleme de conştiinţă spirituală singura autoritate este Dumnezeu, care se exprimă direct, în conştiinţele acelora care sunt ai Săi. Nici o interpretare a Biblei nu trebuie privită ca obligatorie, ca fiind cea mai corectă sau adevărată, ci doar ca un rezultat al refracţiei învăţăturilor şi perceptelor ei în conştiinţele oamenilor. Autoritatea spirituală a învăţăturilor doctrinare ale instituţiilor bisericeşti este relativă şi ar trebui să fie supusă, în totalitate, conştiinţei individuale a celui care crede.

Problema spiritualităţii este o chestiune care priveşte  fiecare persoană, în parte, mântuirea sufletelor se adresează indivizilor, în mod particular şi nu organizaţiilor religioase. Acestea din urmă nu au suflet şi deci nu pot fi mântuite. Orice colectivitate creştină ar trebui să se organizeze în aşa fel, încât să pună pe primul loc mântuirea fiecărui individ în parte şi construirea conştiinţei sale spirituale şi nu aspectele de masă, colective. Din punct de vedere spiritual, Creştinii nu trebuiesc priviţi în bloc, ca şi mase, ca şi conglomerate umane, ne determinate şi ne personalizate, eventual ca şi mase de manevră. Ei trebuiesc priviţi în mod individual, fiecare cu particularităţile şi problemele sale, fiecare cu aspiraţia sa către nemurire şi fiecare cu nevoia de dragoste spirituală şi legătură personală cu Isus Cristos. Fiecare Creştin este un unicat şi de aceea nu i se poate aplica o formulă obigatorie inventată de o instituţie bisericească.

Ceea ce funcţionarii bisericeşti pot face pentru oameni este, de fapt, un singur lucru şi anume să îi sfătuiască pe aceştia să se apropie personal de Dumnezeu şi să intre în contact direct cu El. Aceştia, în schimb, organizează ritualuri impresionante care să îi fascineze pe credincioşi şi să îi pună în faţa unor realităţi misterioase, de care nu se pot apropia singuri, ci doar cu ajutorul respectivilor funcţionari. Într-un fel sau altul, instituţiile bisericeşti fac tot posibilul pentru a îi face pe oameni să fie dependenţi de ele şi nu direct de Dumnezeu. Motivaţia este clară, ea este nevoia de a efectua demonstraţia despre necesitatea vitală a acestor instituţii, “fără de care” nu se poate ajunge la Dumnezeu, întrucât funcţionarii lor deţin tainele acestui acces.

Argumentaţia instituţională bisericească este în sensul că numai preoţii sau pastorii acreditaţi de Bisericile corporatiste ştiu cum trebuie să se comporte un credincios adevărat, sau cum trebuie să se apropie cineva de Dumnezeu. Din acest motiv, aceşti funcţionari par a fi atât de necesari. Este o eroare, deoarece toţi cei care sunt ai lui Dumnezeu sunt cunoscuţi de El încă de la întemeierea lumii. Această eroare, această concepţie falsă şi subtil strecurată în minţile oamenilor, mai mult prin sugestii şi ritualuri decât exprimată în mod expres, deturnează pe credincioşi de la adevărata sursă şi de la adevărata relaţie pe care fiecare trebuie să o aibă cu Dumnezeu. Nimeni nu este intermediar, în nici un fel, între om şi Dumnezeu Tatăl, în afară de Isus Cristos, dar Cristos este una cu Tatăl. Duhul Sfânt, de asemenea, mijloceşte pentru noi atunci când se roagă pentru noi, dar şi Duhul Sfănt este Duhul Tatălui şi al lui Cristos şi una cu ei. (Romani 8: 26)

 Instituţiile, sau corporaţiile reflectă o complexitate de direcţii încrucişate, ele nu au conştiinţă, ci doar interese. Ele sunt o maşinărie socială. Nu pot fi pedepsite cu adevărat, pentru că nu cunosc suferinţa. Responsabilitatea are cu totul alte conotaţii decât acelea legate de persoanele fizice, adică indivizi. Oamenii se ascund foarte bine în spatele instituţiilor şi în numele lor pot săvârşi abuzuri. Ei pot prezenta aceste abuzuri ca fiind o necesitate, dictată de interesele instituţiilor respective şi chiar de interesele cauzei lui Dumnezeu. Să luăm un exemplu. Cruciadele au fost expediţii militare, purtate de către feudalii apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat şi direcţionate în principal către Palestina şi Ierusalim. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, chiar de la început, de o ideologie creştină. Proclamate a fi „războaie sfinte,” ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte,” în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale de sub dominaţia musulmană. Datorită caracterului lor religios, conducerea acestor cruciade a revenit papalităţii. Prima cruciadă a fost iniţiată în 1095 de către Papa Urban al II lea, pentru a recâştiga controlul asupra oraşului sfânt Ierusalim şi a Ţării Sfinte creştine care, în acel moment, erau ocupate de musulmani.  Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin, Köln şi Mainz, anunţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf pe care aceste expediţii urmau să îl îmbrace. Papa Urban al II lea a fost primul care a propus, în mod public, ideea unei cruciade pentru recucerirea Ţării Sfinte, folosindu-se de expresia devenită antologică: „Deus vult” (Dumnezeu o doreşte!)[1]

De ce a început cruciada cavalerilor cu masacrarea evreilor? De ce au fost ei masacraţi în timpul ciumei negre, al cărui prim asalt a avut loc în anii (1347-1351 şi unde a murit, după estimarea istoricului medieval Froissart, o treime din populaţia globului? De ce au fost ei vizaţi de către Inchiziţie? Nu are rost să ne mirăm că Hitler a procedat în acelaşi fel, deoarece el a fost numai continuatorul unei politici europene tradiţionale. Masele au urmat cu fidelitate şi convingere politica Bisericii instituţionale, fiind convinşi că aceasta este voia lui Dumnezeu. Mulţimea de Creştini „lumeşti,” urmează şi astăzi, fără să analizeze prea mult, cu aceaşi fidelitate, politicile instituţiilor bisericeşti şi o vor face şi în viitor, după cum ne spune cartea Apocalipsa lui Ioan.

Instituţiile bisericeşti pot să încarce istoria cu umbre, în cazul în care suferă un faliment moral. Aceste instituţii, indiferent cât de multă generozitate desfăşoară, în scopurile pe care şi le propun, nu vor trece dincolo de bariera escatologică, dar indivizii care au înţeles cu adevărat ce înseamnă responsabilitatea legată de unitatea spiritului uman, în multiplicitatea lui, o vor face.

Dumnezeu va judeca, şi cei salvaţi sau îndepărtaţi vor fi indivizii care vor percepe sensurile adânci ale bucuriei sau lipsei de speranţă. Judecata va începe de la casa lui Dumnezeu, dar acolo unde se manifestă efectele atingerii unei spiritualităţi dătătoare de viaţă asupra unei sensibilităţi umane reconstruite, nu mai are sens nici un fel de judecată (Ioan 5: 24) Credinţa şi necredinţa sunt unităţile de măsură universale ale unui Dumnezeu, care ţine balanţa şi care înţelege valenţele libertăţii ca nimeni altul. Asumarea conştientă şi motivată este poteca de acces la adevărata Cale şi frica este numai începutul înţelepciunii şi nu sfârşitul ei, este doar neliniştea inerentă unei conştiinţe care se trezeşte, dar legătura desăvârşirii este dragostea. (1 Ioan 4: 18)

Doresc doar să clarific raportul dintre Biserica celor născuţi din Dumnezeu şi Bisericile instituţionale, pentru că acest raport este esenţial pentru a înţelege, care este adevărata Biserică a lui Dumnezeu. Corporaţiile bisericeşti sunt o realitate istorică şi trebuie tratate ca atare, adică cu obiectivitate şi în contextul dat. Ele au avut un rol complex de-a lungul timpului şi un aport substanţial la răspândirea Creştinismului, chiar dacă Creştinismul popular s-a îndepărtat câteodată foarte mult de intenţiile Mântuitorului Isus Cristos.

Nu intenţionez să afirm că instituţiile religioase creştine au avut exclusiv un rol negativ în istorie. Dacă aş afirma acest lucru, aceasta ar implica faptul că Biserica Spirituală Unică, care s-a exprimat pe sine în interiorul acestor instituţii, de-a lungul a aproximativ 17 secole, nu a avut nici un impact pozitiv asupra societăţii. Chiar dacă a fost împiedicată în a îşi arăta adevărata lumină, totuşi Biserica celor înscrişi în Ceruri, manifestându-se, chiar în limitele impuse de Bisericile confesionale, a exercitat o influenţă pozitivă, menţinând speranţa oamenilor în viitor şi oferindu-le, atunci când a fost voia lui Dumnezeu, vindecarea sufletelor şi a trupurilor.

 

[1] Bibliografie a primei cruciade (1095-1099) redactată de Alan V. Murray, Institute for Medieval Studies, Universiatea din Leeds preluată de pe Wikipedia, enciclopedia liberă.

Read 1400 times Last modified on Monday, 19 April 2021 16:17
Gabriel Baicu

profile Gabriel Baicu

 

 

 

 Cartea Secretele Bibliei este o analiză a primelor 11 capitole ale cărții Facerea (Geneza), din Biblie, care sunt citite cu un ochi critic și nicidecum dogmatic. Rostul acestui studiu este acela de a afla dacă există motive raționale și dovezi faptice pentru a crede narațiunile conținute de Biblie despre creație, nu printr-o credință oarbă, ci pe baza unor argumente credibile.

www.secretelebibliei.com