Între anii 41-44 e.n. Hero Agrippa a condus o persecuţie a Creştinilor, dar după această perioadă s-a instaurat calmul. Liderul Bisericii din Ierusalim a fost, până în anul 62 e.n. Iacov, fratele de sânge a lui Isus Cristos. În toată această perioadă, Ierusalimul a fost centrul şi coordonatorul misiunii creştine. În evanghelia lui Toma, ne canonizată, Iacov este anunţat ca succesorul desemnat direct de Isus Cristos, pe când în evanghelia lui Matei, Petru este acest succesor. În modul cel mai probabil, nu este întâmplător că atunci când s-a trecut la canonizarea evangheliilor, au fost alese acelea care întăreau poziţia Romei ca succesoare a învăţăturilor lui Isus Cristos, adică poziţia lui Petru care este considerat a fi primul Papă al Bisericii Romano-catolice. Acest lucru s-a întâmplat în detrimentul altor scrieri, de exemplu al evangheliei lui Toma, care mergeau pe altă linie. Să nu uităm că procesul de canonizare al Bibliei s-a produs sub atenta supraveghere a împăratului roman Constantin, care avea nevoie de întărirea situaţiei Romei ca centru al Religiei Creştine. Ceea ce vreau să spun este că, odată cu instituţionalizarea Bisericii, s-a produs un proces de selecţie a scrierilor despre Isus Cristos, care a favorizat politica instituţională a acesteia.

 Iacov a păstrat puternice legături cu iudaismul şi în acea perioadă creştinii din Ierusalim plăteau taxa către Templu. (Matei 17: 24) Biserica din Ierusalim se vedea ca o „rămăşiţă”, care avea misiunea să ghideze spiritual poporul Evreu până la eminentul sfârşit al tuturor lucrurilor. Viziunea Apostolului Pavel era diferită, el fiind hotărât să ducă misiunea Creştină cât de departe se putea duce celorlalte naţiuni. La terminarea primei sale călătorii misionare, în 49 e.n., Consiliul Apostolic a fost de acord că trebuie să fie două misiuni, una pentru Evrei, coordonată de Petru şi cealaltă pentru celelalte naţiuni, coordonată de Pavel. Următoarea decadă din istoria Bisericii este dominată de Apostolul Pavel şi colegii săi de apostolat. În primul rând a fost Barnabas, dar au fost şi alţii, cum ar fi Apolo, Epafras, Epafroditus şi Junias. Misiunea lor a fost o uriaşă mişcare de evanghelizare, care fusese doar sperată de Farisei sau de Ioan Botezătorul.[1] Mari dificultăţi au stat între apostoli şi îndeplinirea planurilor lor. Reacţiile la misiunea lor au fost câteodată ostile, aşa cum se poate vedea în Faptele Apostolilor. 17: 18, sau considerate chiar periculoase, aşa cum a fost cazul cu situaţia relatată de Faptele Apostolilor 16: 21. Iniţial, activitatea lui Pavel a fost îndreptată, în practică, către Evreii grecizaţi şi către persoane care au avut anumite contacte cu Iudaismul. Sinagogile au reprezentat peste tot punctul de plecare al misiunii lui Pavel. Această afirmaţie este întărită, dacă se observă oamenii pe care Faptele Apostolilor îi remarcă ca fiind cei la care s-a adresat Pavel. De exemplu, Aquila şi Crispus, Evrei proeminenţi din Corint.[2] În acelaşi timp, adevărata bătălie a lui Pavel a fost cu Evreii ne creştinaţi. Necazurile apostolului la Tesalonic, Filipi, Beroea şi Corint s-au produs din cauza urii Evreilor. Ei încercau să convingă autorităţile romane, de faptul că Pavel reprezenta un pericol pentru ordinea publică şi vedeau, în acesta, îndeplinirea unei misiuni profetice, dată de Dumnezeu, pe care ei înşişi nu au putut să o îndeplinească.

Pericolele care au ameninţat Biserica pană în anul 64 e.n. proveneau numai din partea Evreilor. În generaţia care a urmat, de la crucificare, autorităţile Romane nu au arătat ostilitate către noua grupare Creştină. Pentru Romani, amestecul în ceea ce părea a fi neînţelegerile dintre două grupe rivale Iudaice, nu prezenta nici un avantaj. Pavel era un cetăţean Roman şi autorităţile cu care a venit în contact, au încercat să îl ajute atât cât au putut. Impresia pe care a produs-o asupra acestor reprezentanţi ai autorităţii romane a fost una favorabilă. Aşa s-a întâmplat atunci când s-a aflat în prezenţa lui Sergius Paulus, Proconsul în Cypru în 46 e.n., Galio în Corint, sau în cazul procuratorilor Felix şi Porcius Festus, care au contestat acuzaţiile duşmanilor lui Pavel, care susţineau că acesta este vinovat de fapte, care ar trebui pedepsite cu moartea. Odată ajuns la Roma, Pavel a avut libertatea să predice vestea bună a evangheliei, lucrul pe care l-a făcut cu succes şi nimeni nu l-a împiedicat să facă aceasta. În timp ce în Palestina, în această perioadă, relaţiile dintre Romani şi Evrei se înrăutăţeau, Creştinii nu au fost afectaţi.

Cum a fost fondată comunitatea creştină din Roma nu se ştie în mod precis. În ziua Cincizecimii se aflau în Ierusalim prozeliţi şi din Roma. (Faptele Apostolilor 2: 10) Este foarte probabil că aceştia au dus mesajul creştin odată cu reîntoarcerea lor în Roma. În anul 57 e.n., Pavel putea scrie despre credinţa comunităţii din Roma, că aceasta era cunoscută în toată lumea. (Romani 1: 8) Pavel a ajuns în Roma în anul 60 e.n. şi între acest an şi anul 64 e.n. progresul realizat de această comunitate s-a datorat, în bună măsură, muncii lui. În data de 19 iulie 64 e.n., un vast incendiu a devastat două cartiere întregi din Roma, cauzând multe pierderi de vieţi omeneşti şi lăsând mulţi locuitori fără adăpost. Iniţial, suspiciunea a fost îndreptată chiar către Nero, despre care se credea că a dorit să cureţe oraşul de o zonă aglomerată şi nu tocmai aspectuoasă, pentru a putea să înalţe alte construcţii şi să îşi extindă propriul lui palat. După propria relatare a lui Tacitus, lucrurile au decurs astfel:

„În consecinţă, pentru a scăpa de aceste suspiciuni, Nero a legat vinovăţia şi a aplicat cele mai perfecţionate torturi asupra unei clase urâtă pentru faptele sale dezgustătoare, numiţi Creştini de către populaţie. Cristos, de unde vine originea numelui, a suferit pedeapsa maximă în timpul regimului lui Tiberius, de mâna unuia dintre procuratorii noştri, Pontius Pilatus şi o superstiţie dăunătoare, până acum controlată, a ieşit la iveală nu numai în Iudea, prima sursă a răului, dar şi în capitală, unde toate lucrurile şocante şi ruşinoase din fiecare parte a lumii se întâlnesc şi devin populare. În acord cu aceasta, au fost arestaţi toţi cei care au mărturisit; apoi după informaţiile date de aceştia, o mare mulţime a fost condamnată, nu atât pentru crima de incendiere, cât pentru ura faţă de rasa umană. Batjocuri de toate felurile s-au adăugat morţii lor. Acoperiţi cu piei de animale sălbatice, ei au fost sfâşiaţi de câini şi au pierit, sau au fost crucificaţi, sau au fost arşi. Aceasta a servit la a lumina noaptea, atunci când lumina zilei s-a stins. Nero şi-a pus la dispoziţie grădinile proprii pentru spectacol şi a organizat un spectacol la circ şi în acest timp el s-a amestecat cu poporul, conducând un car de luptă. Cu toate acestea, chiar şi pentru criminalii care merită pedeapsa extremă şi exemplară, se trezeşte un sentiment de compasiune; pentru că nu a fost aşa cum a părut, pentru binele public, ci să mulţumească cruzimea umană, de acea au fost distruşi.”

Există şi părerea că Nero a fost în măsură să transfere suspiciunea către Evrei, care, la rândul lor, au arătat către Creştini. În acea perioadă, Evreii nu erau populari şi erau suspectaţi de intenţii de incendiere. Cu trei ani mai târziu, Antiohia a fost scena unui progrom cauzat de o falsă acuzaţie de incendiere, provocată de Evrei. Mulţi au refuzat să accepte un test bazat pe sacrificiu şi au pierit cu acea ocazie. Cel mai timpuriu comentator al persecuţiei a fost scriitorul documentului 1 Clement care, în aproximativ anul 100, considera că Evreii erau vinovaţi. El a scris din Roma către Biserica din Corint, reproşând comunităţii că a permis ca prezbiterii care au fost aleşi în mod corect, să fie îndepărtaţi de tineri nemulţumiţi. La începutul scrisorii sale el arată cum invidia, gelozia şi conflictele fratricide au fost caracteristice pentru vechiul Israel şi apoi scrie următoarele:

„Prin gelozie şi invidie, cei mai importanţi stâlpi (ai Bisericii) au fost persecutaţi şi trimişi la moarte. Să avem în faţa ochilor drepţii apostoli: Petru, care prin gelozie nedreaptă a îndurat nu una sau două dar mai multe suferinţe şi în felul acesta, aducând mărturie, a ocupat locul său de glorie. Prin gelozie şi conflict, Pavel a desfăşurat premiul răbdării; de şapte ori legat, condus în exil, bătut cu pietre, apărând ca un herald în amândouă Est şi Vest, el a cucerit o faimă nobilă pentru credinţa sa; el a învăţat dreptatea pe toată lumea şi după ce a atins limita de vest, a devenit martor în faţa conducătorilor. După acea a plecat din lume şi s-a dus către locul sfânt, arătând cel mai bun exemplu de răbdare.”

În acest text se vorbeşte clar de competiţia şi rivalităţile dintre „oamenii credinţei”, care ne arată că acestea au existat încă din prima fază de formare a Bisericii Creştine şi că ele nu i-au ocolit nici pe apostolii Petru şi Pavel. Creştinii, după cum ne arată textul citat înaintea acestuia şi care aparţine istoricului Tacitus, erau acuzaţi, nu pentru că aderau la credinţa creştină, ci pentru o posibilă incendiere. Datorită viziunii apocaliptice care prevedea un sfârşit al lumii, Creştinii erau acuzaţi, de asemenea, de „ură împotriva rasei umane.” În Tesaloniceni sau în Apocalipsa lui Ioan se vorbeşte de un sfârşit al lumii de care numai Creştinii pot scăpa şi această învăţătură, din motive evidente, nu putea să placă cetăţenilor romani, care nu erau Creştini. Pedeapsa nedreaptă aplicată Creştinilor de către împăratul Nero avea rolul să trezească sentimente de teroare în cei vinovaţi dar şi să liniştească zeii ultragiaţi ai Romei. O generaţie mai târziu, comunitatea creştină din Roma a fost restabilită şi a devenit influentă şi Creştinii urmau să se bucure de încă 130 de ani de linişte. Persecuţia lui Nero a fost un eveniment dramatic, dar singular şi nu începutul unei campanii sistematice de persecuţie a Creştinilor.[3] În prima generaţie după crucificare, Creştinii trăiau într-o situaţie oarecum provizorie, în sensul că ei aşteptau reîntoarcerea lui Isus Cristos în timpul generaţiei lor. Dar oricât de provizorie, o anumită formă de organizare şi mijloacele necesare de a se pregăti pentru evenimentele care urmau să vină, se presupun.[4]

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 27

[2] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 28

[3] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 30

[4] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 37

Apostolii nu erau conducătorii ierarhici ai adunărilor creştine, ci ei reprezentau doar o autoritate morală, ca unii ce erau martori personali ai vieţii şi învăţăturii lui Isus Cristos. O etapă în organizarea comunităţilor creştine a fost numirea unor diaconi, care să vegheze asupra meselor comune. Pe lângă apostoli, aceştia erau primii membri ai unei organizări incipiente. Este de remarcat că, în acea perioadă, apostolii erau aceia care slujeau la mese ceea ce este atât de diferit faţă de atitudinea funcţionarilor bisericeşti din zilele noastre.

„În zilele acelea, când s-a înmulţit numărul ucenicilor, Evreii cari vorbeau greceşte, cârteau împotriva Evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la împărţeala ajutoarelor de toate zilele. Cei doisprezece au adunat mulţimea ucenicilor şi au zis: „Nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De acea, fraţilor, alegeţi dintre voi şapte bărbaţi, vorbiţi de bine, plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune, pe care îi vom pune în slujba aceasta. Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune şi în propovăduirea Cuvântului.” [(Faptele Apostolilor 6: 1-4); ref. 104 în Biblia Ortodoxă]

În primul rând, înmulţirea ucenicilor a dus la nevoia primei diferenţieri organizatorice în Biserică. Apostolii urmau să se ocupe de rugăciune şi propovăduirea Cuvântului şi diaconii în organizarea nevoilor mai pământene ale ucenicilor. Încă nu se vorbeşte de o organizare ierarhică, nimeni nu era superior celuilalt, dar existau funcţii diferite. Chiar în acea fază incipientă, de existenţă a bisericii, existau tensiuni şi discriminări. Evreii care vorbeau greceşte, se pare că nu erau trataţi egal cu ceilalţi Evrei şi acest lucru a şi declanşat această primă măsură de organizare. Apostolii au evitat ca nemulţumirile, mai mult sau mai puţin justificate, să se răsfrângă asupra reputaţiei lor. Desigur că ei erau oameni nepărtinitori, dar unii dintre cei care împărţeau efectiv ajutoarele, puteau fi precursorii funcţionarilor religioşi creştini din zilele noastre. Este de asemenea de remarcat, că nici măcar nu se punea problema ca cineva să aibă o sarcină în Biserică, dacă nu era plin de Duh Sfânt. Aceasta a fost o condiţie care s-a pus cu ocazia alegerii diaconilor şi păstrarea acestei reguli a făcut ca Biserica timpurie să îşi păstreze pentru o perioadă de timp puritatea spirituală. Creştinii vorbitori de limba greacă au fost până la urmă obligaţi să părăsească Ierusalimul şi aceasta a fost o ocazie de a duce mesajul lui Isus Cristos dincolo de limitele teritoriale, în care acesta a fost prezentat iniţial. După o perioadă scurtă de timp au apărut primii Creştini în Damasc şi Antiohia. Apostolul Petru, în urma unei viziuni divine, a acceptat că vestea bună a mântuirii trebuie să fie dusă şi celorlalte naţiuni. (Faptele Apostolilor 10: 10-17)

Creştinismul a fost o mişcare culturală şi nu doar o mişcare religioasă.[1] Încă de la începuturile sale, Biserica a conţinut între frontierele sale aceleaşi dinamici, adesea contradictorii, care erau vizibile şi în lumea iudaică din acea perioadă. Este foarte dificil de a sesiza un singur moment, după Cincizecime, în care Biserica, ca şi organizare vizibilă, să fi fost cu adevărat una. Diferenţele între Creştinismul din Palestina şi Creştinismul format din prozeliţii Evrei din Diaspora, care vorbeau limba greacă, s-au transformat în interpretări diferite ale credinţei în cele două jumătăţi, Latină şi Greacă ale Imperiului Roman. Conflictele asupra doctrinelor foarte rar au fost conflicte asupra adevărului sau al erorii. Aceste conflicte au fost, cel mai adesea, rezultatul confruntării între diferite culturi reprezentate prin diverse tradiţii.[2] De asemenea, aceste conflicte de opinii religioase au fost o rezultantă a tendinţelor de luptă pentru putere şi dominaţie între diferite persoane şi colectivităţi. De ce unitatea a fost o problemă pentru congregaţiile Creştine, imediat după ce Isus Cristos s-a înălţat la cer? Anul 27 î.e.n. a marcat tranziţia de la Republica Romană la Imperiul Roman. Puterea romană şi-a atins frontierele sale naturale cum ar fi Rinul, Dunubiul, Eufratul şi deşertul Sahara. Ceea ce a fost adăugat ulterior, din punct de vedere geografic, adică Britania, Dacia, Arabia şi Mauritania au fost teritorii destinate mai mult pentru protecţia a ceea ce era deja cucerit.

Victoria lui Octavian asupra lui Mark Antoniu, la Actium, în anul 31 î.e.n. era văzută ca începutul unei ere noi a ordinii care se opunea haosului existent în imperiu. În 11 ianuarie 27 î.e.n., Octavian a închis uşile templului lui Ianus, pentru a marca întoarcerea la pace şi aceasta pentru prima dată în 200 de ani. Cinci zile mai târziu, Senatul i-a acordat lui Octavian titlu de Augustus. Cu toate că, în teorie, Octavian era doar primul cetăţean al Romei, în practică el a devenit conducătorul absolut. Poetul Ovidiu a fost acela care a remarcat legătura dintre titlul de Augustus şi limbajul secret al adorării. Două secole mai târziu Ido Capesius arăta cum acest titlu sugera, că purtătorul lui era considerat ceva mai mult decât un om muritor. Pe monedele care au fost emise, Octavian purta coroana de lauri a lui Apolo, ceea ce denota, în imaginea împăratului, o anumită relaţie specială între acesta şi zei. În aceeaşi perioadă a apărut cultul „geniului împăratului.” În provincii „geniul împăratului” era o formă comună de întărire a convenţiilor comerciale[3]. Împăratul avea la dispoziţia sa circa 30 de legiuni care erau staţionate în diverse părţi ale imperiului şi, de asemenea, era reprezentat de guvernatori care administrau diverse zone ale acestuia. Unul dintre aceştia a fost Pontius Pilat, guvernator al Iudeei, între 27-36 e.n. Împăratul, care se afla în fruntea unui aparat impresionant, veghea la bunăstarea tuturor.

Lumea romană a constituit un mediu propice răspândirii Creştinismului, deoarece sistemul de administrare Roman a adus imense beneficii locuitorilor lumii mediterane. În afara unor războaie locale, cum a fost războiul din Iudeea între 66-73 e.n., provinciile care se aflau departe de frontiere s-au bucurat de o perioadă de pace aproape neîntreruptă, între 30 î.e.n. şi 193 e.n. şi din nou din 197 e.n., până la moartea lui Alexandru Severus în 235 e.n. Aelius Aristides, un orator public, se adresa lui Antonius Pius în preajma anului 150 e.n., afirmând că războaiele au dispărut şi puteau fi privite ca evenimente legendare ale trecutului. „Un om poate călători dintr-o ţară în alta ca şi cum ar fi ţinutul său natal...” Treizeci de ani mai târziu, Iraenaeus, episcop de Lyon, spunea: „Lumea are pace mulţumită Romanilor. Chiar şi Creştinii pot călători fără frică ori unde vor.” Pacea, uşurinţa comunicărilor şi a comerţului au fost specifice acelei perioade din istoria Romei antice.[4] Limbile şi ideile au urmat comerţul. Un efect al unificării lumii Romane sub Augustus a fost evidenţierea a două limbi comune, latina în Vest şi greaca în Est.

Administraţia provincială a fost, la rândul ei, un factor unificator în interiorul Imperiului Roman. În toate provinciile erau anumite oraşe care posedau drepturi speciale, coloniile, care au fost aşezate iniţial de cetăţeni romani, cum ar fi veteranii. Existau, de asemenea, municipiile, unde cetăţenia era conferită unei comunităţi de nativi. La rândul lor, „civitates”, capitale tribale sau cantonale, puteau aspira să se ridice la cel mai înalt statut şi membrii din aristocraţia locală puteau obţine cetăţenia Romană. Către sfârşitul secolului I, împărat a ajuns un spaniol şi anume Traian, care avea ca cei mai buni generali ai săi un Anatolian şi un Maur.[5] Imperiul devenea destul de eclectic şi aceasta era atmosfera generală în perioada primilor ani ai apariţiei şi dezvoltării Creştinismului.

În ceea ce priveşte religia, aceasta trebuie considerată sub două aspecte, social şi personal. Aspectul social era desemnat să asigure conservarea ordinii sociale existente. Exista o frică a ceea ce urma să se întâmple în cazul căderii Imperiului Roman, teamă împărtăşită chiar şi de Evrei şi de Creştini. Împăratul promova siguranţa supuşilor săi şi acţiona ca intermediar între aceştia şi zei. Se aştepta de la cetăţenii romani ca să respecte şi să servească zeii romani şi să nu practice nici un cult străin. Incidental, ei puteau servi alt cult, cu condiţia ca acesta să nu aducă nici o atingere legilor şi obiceiurilor pe care se baza modul de viaţă roman. Celsus scria în preajma anului 178 e.n., făcând apel la Creştini, să se întoarcă la credinţa strămoşilor lor pentru a salva imperiul de distrugere şi ca o dovadă de loialitate arătată împăratului. În anul 212 e.n., împăratul Caracala a conferit cetăţenia romană la aproape toţi cetăţenii liberi ai lumii romane. A avut ca obiectiv, aşa cum era precizat în preambulul edictului, ca „<<zeii lumii romane>> să se bucure de sacrificiile din partea mulţimii de noi cetăţeni.” Adorarea comună a unor zei era simbolul şi dovada unui imperiu unit. [6] Aceeaşi concepţie s-a păstrat şi după instituţionalizarea Bisericii creştine, când împăraţii au încercat, prin orice mijloace, să reprime gândirea liberă în probleme de credinţă, cu scopul de a obţine o Religie Creştină uniformă, care să asigure unitatea Imperiului Roman.

În provincii, fiecare oraş care avea o anumită importanţă, avea propriul lui capitoliu, construit după modelul celui roman şi care era dedicat zeilor romani Jupiter, Juno şi Minerva. Creştinii care nu recunoşteau aceste zeităţi, erau consideraţi adevărate provocări pentru autorităţile imperiului. Religia romană era mai mult un cult naţional decât o religie personală.[7] Acest lucru a contribuit, într-o mare măsură, la transformarea Religiei Creştine într-o religie de masă, eludând astfel caracterul individual, strict personal al mântuirii.

De-a lungul întregii istorii a Republicii Romane a existat tendinţa de a lărgi panteonul. Juno şi Mars au fost original zeii triburilor italice şi Cybele au fost introduse cu ocazia războiului punic. Problema era de a şti în care moment un cult străin, cum era considerat, de exemplu, Creştinismul, trebuia considerat periculos pentru ordinea romană. Autorităţile făceau această apreciere de la caz la caz. Dacă zeităţile străine păreau că ameninţă prestigiul zeilor romani, credinţa în acestea urma să fie reprimată. Dacă ritualurile acestea străine dădeau naştere la scandal, aderenţii acestor culte urmau să fie pedepsiţi. În timpul lui Nero, Creştinii care erau consideraţi un cult străin pentru Romani, după cum am menţionat, erau asociaţi cu Iudaismul. Lucrul acesta a fost un factor important în formarea politicii romane în legătură cu Creştinismul, deoarece evreii au constituit o moştenire dificilă, preluată odată cu cucerirea lumii greceşti.[8] Semnificativă pentru perioada primului secol al erei noastre este răspândirea lentă a Creştinismului, în cadrul lumii greco – romane, dar şi tăcerea scriitorilor clasici în legătură cu aceasta. Tacitus, Plinius cel Tânăr şi Suetonius, care au scris toţi între anii 110-120 e.n., au tratat Creştinismul ca pe un nou fenomen, care trebuia explicat cititorilor. În ceea ce îi priveşte pe Evrei, Philo nu menţionează crucificarea atunci când analizează cariera lui Pontius Pilat. Josephus, un alt foarte important istoric Evreu, menţionează pe Isus numai în versiunea slavonă. El îl menţionează pe Ioan Botezătorul şi martiriul lui Iacov în anul 62 e.n. Din acest motiv, principalele surse, pentru cunoaşterea desfăşurării Creştinismului în acea perioadă, sunt Epistolele Apostolului Pavel care au fost scrise între 49 şi 62 e.n., deasemenea evanghelia lui Marcu, Faptele Apostolilor scrise de Luca şi evanghelia lui Matei, scrise într-o perioadă imediat următoare, pană în zona anilor 70 e.n. Iniţial, Creştinii aşteptau revenirea iminentă a lui Isus Cristos, lucru care ar fi făcut ne necesare relatările scrise şi pentru că aceasta întârzia, au început să pună în scris evenimentele legate de persoana lui Isus. O altă sursă de informare sunt manuscrisele de la Marea Moartă, scrise de persoane contemporane cu Isus Cristos. Aceste scrieri emană de la o congregaţie aparte faţă de Iudaismul clasic, de la Esenieni, care credeau că sunt aleşii care trebuiau să aştepte venirea Împărăţiei Mesianice. După crucificare, Isus s-a arătat ucenicilor restaurându-le astfel speranţele. Ridicarea la ceruri a lui Cristos a reprezentat o nouă întărire a aşteptărilor acestor ucenici şi, de asemenea, evenimentul Cincizecimii a fost o confirmare în plus a divinităţii lui Cristos.

În Ierusalim, Creştinii s-au stabilit ca o grupare activă printre concetăţenii lor Evrei. Ei au continuat să meargă în fiecare zi la Templu. (Faptele Apostolilor 2: 46) Lucrul acesta este semnificativ, atunci când comparăm ucenicii lui Isus cu Esenienii, care nu doreau să participe de loc la activităţile din Templu. Există totuşi o semnificativă asemănare între organizarea comunităţilor timpurii creştine şi cea a comunităţilor de la Qumran. Conducerea celor două se numea „esah” şi comunitatea propriu zisă se numea „edah.” Cei trei stâlpi ai Bisericii (Galateni 2: 9) şi cei doisprezece discipoli, completaţi după alegerea lui Matia, corespund cu cei trei preoţi şi cei doisprezece oameni sfinţi din componenţa comunităţii Esenienilor. În ambele comunităţi exista regula donării averilor către comunitate.

„Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Fiecare era plin de frică şi prin apostoli se făceau multe minuni şi semne. Toţi cei ce credeau, erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte. Îşi vindeau ogoarele şi averile şi banii îi împărţeau între toţi, după nevoile fiecăruia. Toţi împreună erau nelipsiţi de la Templu în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi.” [(Faptele Apostolilor 2: 42-47); ref. 103 în Biblia Ortodoxă]

Acestea au fost primele comunităţi creştine, foarte aproape de ceea ce ar trebui să fie în zilele noastre frăţietăţile creştine, care să îi cuprindă pe Creştinii renăscuţi spirituali fără nici o diferenţă de apartenenţă la vreo instituţie bisericească sau alta. Toţi erau împreună, egali în faţa lui Dumnezeu şi toţi aveau o legătură personală cu El. Cu trecerea timpului, averile care se puneau împreună, erau consumate şi astfel comunităţile erau formate numai din consumatori nu şi din producători. Nevoia de ajutorare a comunităţilor a fost o preocupare pe care a avut-o în vedere constant şi apostolul Pavel.

[1] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 1

[2] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 2

[3] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 5

[4] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 6

[5] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 7

[6] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 9

[7] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 10

[8] The Early Church … W.H.C. Frend … pagina 14

Trebuie precizat că procesul de divizare al Creştinismului nu a apărut o dată cu recunoaşterea Religiei Creştine de către împăratul Constantin, lucru care a fost făcut prin edictul pe care acesta l-a semnat cu Licinius în anul 313 e.n. şi apoi prin instituţionalizarea Religiei Creştine ca religie de stat în Imperiul Roman. Diviziuni au existat totdeauna în interiorul Creştinismului. Instituţionalizarea aceasta a adus, cu ea, îmbinarea puterii politice cu fenomenul religios şi acordarea unei autorităţi instituţiei bisericeşti care era garantată de puterea statului. Prin aceasta, s-a produs un fenomen de corupţie, în sensul că elementul spiritual a început să fie „inundat” de aspecte străine acestuia. Odată cu Reforma şi apariţia Protestantismului şi a Neoprotestantismului, multe din tarele dobândite cu ocazia instituţionalizării Bisericii, în timpul Imperiului Roman, s-au transmis şi acestor mişcări, care le-au preluat involuntar. Conţinutul doctrinelor s-a schimbat, dar a rămas principiul organizării autorităţii spirituale, în aşa fel încât această autoritate să poată funcţiona. S-a conservat ideea că instituţiile bisericeşti trebuiesc organizate de aşa manieră, încât, prin intermediul lor, să poată fi transmise adevăruri imuabile, deţinute numai de ele. În acelaşi scop s-a păstrat împărţirea între funcţionarii bisericeşti, categoria conducătoare care trasează liniile de referinţă ale credinţei şi marea masă care trebuie să asculte şi să se supună. Prin însăşi atribuirea calităţii de Biserică adevărată, în mod ne justificat, instituţiile bisericeşti s-au transformat într-o autoritate care şi-a asumat atribuţii pe care, în realitate, nu le aveau.

În orice caz, în epistolele sale, apostolul Pavel vorbeşte frecvent despre dezbinări şi diviziuni în Bisericile pe care el le-a înfiinţat. Iată câteva exemple. Atunci când se adresează Corintienilor în întâia sa epistolă, apostolul Pavel mai întâi constată că aceştia au fost „îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă. În felul acesta mărturia despre Cristos a fost bine întărită în mijlocul lor (1 Corinteni 1: 5-6) Pavel vede în mod optimist viitorul lor determinat de venirea lui Isus Cristos. În acelaşi timp, după numai trei versete, Pavel constatată starea adunării respective care nu este nici pe de parte una spirituală. Este puţin probabil ca apostolul să se fi adresat aceloraşi Creştini în ambele cazuri, adică la aceeaşi membrii ai adunării, pentru că este greu de conceput că cei care au fost sfinţiţi în Isus Cristos, să mai aibă comportamente ca acelea pe care Pavel le analizează în capitolul 1 în versetele 10-13.

 „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire. Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi sunt certuri. Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu sunt al lui Pavel!” – „Şi eu, al lui Apolo!” – „Şi eu, al lui Chifa!” – „Şi eu, al lui Cristos!” Cristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?” [(1 Corinteni 1: 10-13); ref. 99 în Biblia Ortodoxă]

 „Cât despre mine, fraţilor, nu v-am putut vorbi ca unor oameni duhovniceşti, ci a trebuit să vă vorbesc ca unor oameni lumeşti, ca unor prunci în Cristos. V-am hrănit cu lapte, nu cu bucate tari, căci nu le puteaţi suferi; şi nici acum chiar nu le puteţi suferii, pentru că tot lumeşti sunteţi. În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” [(1 Corinteni 3: 1-3); ref. 100 în Biblia Ortodoxă]

 „Din toate părţile se spune că între voi este curvie: şi încă o curvie de acelea, cari nici chiar la păgâni nu se pomenesc; până acolo că unul din voi trăieşte cu nevasta tatălui său” [(1 Corinteni 5: 1); ref. 101 în Biblia Ortodoxă]

Ne este vorba, desigur, despre sfinţi, atunci când apostolul critică faptele de imoralitate. În aceeaşi epistolă avem, pe de o parte, texte care ne pun în temă asupra Bisericii celor născuţi din nou, dar şi asupra fenomenului de apostazie, a cărui principală expresie sunt certurile şi dezbinările care se manifestau, în mod pronunţat, printre Corinteni şi nu numai printre ei. Aceleaşi dezbinări sunt şi astăzi între credincioşii creştini şi lucrul acesta îmi dă dreptul să mă refer la cele două categorii diferite de credincioşi, cei născuţi din nou şi cei ne renăscuţi spiritual sau “lumeşti.” Diferenţa faţă de epoca istorică analizată în capitolul următor este faptul că aceste adunări creştine nu beneficiau încă de putere politică şi că acei credincioşi care catalizau diviziunile, nu puteau folosi forţa armelor de partea partidelor lor. În toate epistolele sale, apostolul Pavel se adresează la două categorii diferite de credincioşi, cele enumerate deja, dar adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată numai din prima categorie, adică credincioşii născuţi din nou, adică născuţi din Duh, prin urmare născuţi din Dumnezeu, deoarece Duhul este Dumnezeu. Cea de-a doua categorie, cel mai probabil, mult mai numeroasă, este în componenţa exclusivă a Bisericilor instituţionale, adică nu fac parte în acelaşi timp şi din Biserica celor Aleşi. Cine citeşte a doua epistolă către Corinteni va avea posibilitatea să vadă ce tensiuni serioase erau între Creştini în timpul lui Pavel. Un citat din capitolul 12 pare sugestiv.

„Fiindcă mă tem ca nu cumva, la venirea mea, să vă găsesc aşa cum n-aş vrea să vă găsesc şi eu însumi să fiu găsit de voi aşa cum n-aţi vrea. Mă tem să nu găsesc gâlceavă, pizmă, mânii, dezbinări, vorbiri de rău, bârfeli, îngâmfări, tulburări.” [(2 Corinteni 12: 20); ref. 102 în Biblia Ortodoxă]

Adunarea din Corint era o mixtură de sfinţi şi de păcătoşi, dar toţi împreună formau aceeaşi organizaţie creştină. Aceeaşi combinaţie a rămas până în zilele noastre şi această componenţă ne omogenă este specifică tuturor instituţiilor religioase creştine. Atunci când Creştinii renăscuţi spiritual constituie majoritatea, într-o instituţie religioasă, se pot constata efectele pozitive ale acestui fapt. Din păcate, mulţi sunt chemaţi şi puţini sunt aleşi şi majoritatea este în rare ocazii de partea acestora, din urmă. În urma convertirilor în masă la Creştinism, calitatea a trecut pe plan secund, locul fiind luat de cantitate. În realitate, există o singură Biserică, care nu este divizată şi care este într-o legătură strânsă cu El prin fiecare membru al ei, ţine învăţătura lui Cristos în spiritul ei şi aceasta este Adevărata Biserică a lui Dumnezeu, adică Biserica celor înscrişi în Ceruri care este formată din toţi aceia care au fost înscrişi în cartea vieţii, încă de la întemeierea lumii şi care au fost rânduiţi mai dinainte ca să fie înfiaţi prin Isus Cristos, după buna plăcere a voiei Sale. (Efeseni 1: 5)

Cât despre dezbinări, unele dintre acestea erau generate de interminabila dispută doctrinară dintre unii Iudei care deveniseră Creştini şi Creştinii dintre neamuri. Primii încercau să îi determine pe cei din urmă să adopte obiceiurile lor iudaice. Pavel s-a ridicat hotărât împotriva acestor tendinţe şi a respins nevoia unui astfel de comportament pentru neamuri. De fapt, diviziunile doctrinare au fost principala cauză de confruntare între Creştini, dublată şi de tendinţe de acaparare a influenţei şi puterii. Aceste divergenţe doctrinare erau folosite şi ca arme ideologice. Absolutizarea părerilor personale şi intoleranţa faţă de opiniile altora a dovedit aroganţa şi superficialitatea acelora care considerau că au ajuns să deţină adevăruri ultime. Aşa cum spunea Pavel, cine crede că ştie ceva se înşeală singur. Pavel nu era împotriva cunoaşterii, dar înţelegea relativitatea şi parţialitatea ei şi cât de departe suntem de dimensiunile incomensurabile a ceea ce se numeşte, în limbaj omenesc, Dumnezeu. Absolutizarea adevărurilor despre Dumnezeu este generată mai mult de neînţelegerea acestui tip de adevăruri decât de siguranţa stăpânirii lor. Biblia ne spune că în vremurile din urmă cunoştinţa va creşte, dar organizaţiile bisericeşti s-au grăbit să fixeze cunoştinţele lor în percepte imutabile şi să interzică posibilitatea progresului în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Biblia a fost canonizată într-o formă fixă, şi dogmele creştine au fost formulate de o manieră definitivă. Autoritatea impusă asupra cunoaşterii umane este o altă formă de persecuţie a libertăţii de conştiinţă. Înainte însă de a mă referi mai mult asupra acestui aspect, voi face o prezentare istorică a anumitor elemente ale Creştinismului timpuriu.

Înainte de a intra în analiza propriu zisă a acestei perioade istorice aş dori să fac câteva precizări. În primul rând, aşa cum am arătat deja, unitatea Bisericii lui Isus Cristos reprezintă o realitate care contrazice şi este contrazisă de competiţia adevărurilor parţiale. Intuind doar de departe ce se ascunde în spatele limbajului mitologic şi alegoric al parabolelor şi al metaforelor, oamenii au emis pretenţii asupra proprietăţii adevărului despre Dumnezeu. Acesta a fost parcelat la fel ca nişte loturi de casă, ca să folosesc o comparaţie şi fiecare a luat în posesie un astfel de lot. „Lotizarea” adevărului despre Dumnezeu este apanajul instituţiilor bisericeşti.

Tot ceea ce se „ştie” despre Dumnezeu şi toate ideile formulate despre „esenţa” lui Dumnezeu nu sunt absolute ci relative. Ce ştiu oamenii despre „esenţa” infinitului, atâta vreme cât noţiunea de infinit este atât de puţin înţeleasă? Cum poate o fiinţă finită să cuprindă cu mintea sa realitatea infinită a lui Dumnezeu? Eu consider că Dumnezeu poate fi cunoscut şi, în realitate, cunoaşterea Lui este însăşi sensul vieţii veşnice (Ioan 17: 3) În acelaşi timp, susţin că aici, pe pământ, nu suntem în măsură să înţelegem complet dimensiunea infinită a lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru că suntem fiinţe finite. Cred că nu o să reuşim, doar în mod speculativ, să înţelegem cum este posibil ca tot ceea ce există, să existe ca realitate, fără nici o origine, adică fără început. Putem accepta acest adevăr, dar mă îndoiesc că îl putem înţelege în toată complexitatea sa. Pe de altă parte, trebuie să concepem participarea infinitului la finit. Cum este posibil ca o realitate infinită, adică Dumnezeu Tatăl, să se întrupeze într-o realitate finită, adică omul Isus, este o problemă atât de complexă încât nu o consider rezolvată prin ipotezele teoretice imaginate la Nicea în 325 e.n. şi la Constantinopol în 381 e.n. Cum se poate cuprinde ceva, ce nu are început şi nu are sfârşit în ceva ce are început, chiar dacă nu are sfârşit?

Procesul cunoaşterii lui Dumnezeu nu s-a încheiat acum aproape 1600-1700 de ani, odată cu conciliile de la Nicea sau Constantinopol. Acest proces continuă în prezent şi va continua şi în Împărăţia Cerurilor. Îngheţarea cunoaşterii lui Dumnezeu şi a ceea ce se poate spune despre El, pentru milenii, după părerea mea, nu este decât o reacţie de conservare a instituţiilor bisericeşti. Diviziunea acestor instituţii se datorează, în principal, divergenţelor de păreri în probleme doctrinare. Să luăm ca exemplu „filioque” care este un motiv principal de diviziune între Biserica Romano-catolică şi Biserica Ortodoxă. Teologii Ortodocşi susţin că Duhul Sfânt vine numai de la Tatăl, pe când cei Romano-catolici susţin că El vine şi de la Tatăl şi de la Fiul. De unde sunt unii sau ceilalţi aşa de siguri? Şi unii şi ceilalţi pretind că sunt inspiraţi de Dumnezeu; atunci, de ce nu se potrivesc părerile între ele? Dacă Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu, într-o unitate perfectă, se mai pune problema dacă Duhul Sfânt vine de la una sau de la cealaltă din Persoanele Trinităţii? Îngemănarea este atât de completă, încât nici nu se pune problema de unde vine fiecare ipostază a Trinităţii. Toate cele trei ipostaze ale lui Dumnezeu sunt una. Fiul este intipărirea Tatălui, adică este Tatăl care s-a întipărit pe Sine în Fiul. Tatăl care este considerat a fi Duh, sau un Spirit, nu are cum să fie conceput fără Duhul Sfânt. Cum poate fi conceput un Duh fără Duh? Dacă Tatăl este altceva decât un Duh, sau Spirit, nu are nimeni nici cel mai mic habar ce este. Oamenilor le este greu să înţeleagă unitatea lui Dumnezeu şi sunt tot timpul preocupaţi să găsească ierarhii. În orice caz, ambele concepţii, adică atât cea Ortodoxă dar şi cea Romano-catolică, sunt doar ipoteze şi nu adevăruri absolute. Astfel de deosebiri sunt suficiente ca să îi facă pe oameni să nu se înţeleagă între ei, dar Dumnezeu este unul şi Biserica Sa este tot una.

Nici o revelaţie din Biblie nu s-a făcut prin intermediului vreunei forme organizate de religie. Toate descoperirile lui Dumnezeu s-au făcut prin persoane individuale, profeţi, apostoli, evanghelişti etc. Bisericile instituţionale nu deţin nici un “mister,” pe care să nu îl cunoască toţi oamenii care sunt în legătură cu Dumnezeu, în mod personal. Tot ceea ce se poate şti despre Dumnezeu, ne este descoperit în natură, în Biblie şi în conştiinţele noastre. Prin acceptarea unei autorităţii umane organizate, în numele şi în locul autorităţii lui Dumnezeu, s-a asimilat această imperfecţiune care este stabilirea Bisericii ca instituţie, care exercită autoritatea în probleme spirituale şi aceasta  în numele unor adevăruri relative, care se contrazic între ele. În realitate, competenţa în probleme spirituale este exclusiv domeniul conştiinţelor individuale, deoarece parţialitatea adevărurilor despre Dumnezeu trebuie completată de credinţa personală a fiecăruia. Într-o ecuaţie în care cunoaşterea plus credinţa reprezintă o totalitate de 100%, credinţa are o proporţie mai mare de 50%. Întrucât credinţa este o decizie şi o atitudine pur personală, adică se bazează pe intuiţia şi discernământul propriu şi pe relaţia personală cu Dumnezeu, rămâne de domeniul conştiinţelor individuale la fel ca şi tot ceea ce se bazează, într-o asemenea proporţie, pe credinţă. Pe de altă parte, nimeni nu poate, „de plano” să pretindă, fără argumente solide, că inspiraţia primită este superioară inspiraţiei primite de ceilalţi. Aici este problema, cine are dreptate când mai multe persoane pretind că sunt inspirate de acelaşi Dumnezeu şi totuşi se contrazic între ele? Din acest motiv Biblia poate juca rol de arbitru, dar chiar şi ea trebuie interpretată şi înţeleasă tot prin inspiraţie divină.

Credinţa şi conştiinţa personală rămân, împreună, cel mai sigur suport şi ultimul arbitru în probleme spirituale inclusiv în interpretarea textelor Bibliei. Acestea trebuiesc respectate şi din acest motiv această lucrare pune atât de mult accent pe ele. Bisericile instituţionale pot interpreta Biblia pentru noi dar, ceva se întâmplă în interiorul lor, ceva care le obligă să rămână fidele propriilor lor interpretări, chiar atunci când îşi dau seama că acestea sunt depăşite de progresul făcut în cunoaştere şi înţelegere. Conştiinţa individuală este mai dinamică şi gata să perceapă orice nouă dezvoltare spirituală faţă de osaturile înţepenite ale mastodonţilor instituţionali bisericeşti, care au nevoie de aprobarea unui Sinod şi pentru cele mai mici reforme. Bisericile instituţionale nu doresc să se reformeze, deoarece conservatorismul este scutul şi garanţia supravieţuirii lor. Ele îşi bazează autoritatea pe ideile unor personalităţi decedate, care nu mai pot fi contrazise şi nici nu se mai pot angaja într-o dezbatere şi care, bineînţeles, au fost toţi „inspiraţi.” Toţi au fost „inspiraţi” şi toate părerile celor „inspiraţi” se bat cap în cap. De fapt, inspiraţia celor mai mulţi înseamnă o deschidere personală, pe care aceştia au avut-o în legătură cu un anumit subiect, de care s-au apropiat atât cât au putut. Nu înseamnă nimic altceva decât o preocupare personală materializată în nişte opinii, care, de multe ori nu se potrivesc cu opiniile altora. Pe de altă parte, credinţa personală, a fiecărui credincios este aceea care îl salvează sau îl pierde. Ea se bazează pe conştiinţa proprie, luminată de Dumnezeu. Mai presus de orice, însă, este relaţia personală cu Isus, căci în baza ei putem cunoaşte tot adevărul. Cu alte cuvinte, credinţa personală, în baza legăturii personale cu Dumnezeu, este aceea care îl salvează pe credincios şi nu credinţele Bisericilor instituţionale sau dogmele şi doctrinele lor.

Înainte de a merge mai departe, cred că este important a face o observaţie care mi se pare esenţială pentru înţelegerea problematicii legate de Biserica lui Dumnezeu. Isus Cristos este fondatorul Creştinismului şi Persoana Lui trebuie înţeleasă în trei moduri deosebite. În primul rând, este Isus ca personaj istoric, omul Isus care a trăit pe pământ, după toate probabilităţile între 4 e.n. şi 32 e.n. În al doilea rând, este Isus Cristos, aşa cum a fost conceput de teologia Creştină, aşa cum diferitele Sinoade ale Bisericii Creştine l-au definit în relaţia Sa cu oamenii şi cu Dumnezeu. În al treilea rând, este Isus Cristos al experienţei personale a credinciosului, care este înţeles aşa cum este experimentat de fiecare credincios în parte. Cel mai important de ştiut, este că cele trei ipostaze ale lui Isus, deşi se referă la aceeaşi Persoană, prezintă totuşi semnificative diferenţe, în sensul limbajului folosit pentru înţelegerea Sa. Isus al istoriei a fost reconstituit prin relatările orale ale celor care l-au cunoscut personal şi astfel a intrat în tradiţia nescrisă. Ca document scris, care a stat la baza întocmirii celor trei evanghelii sinoptice se poate aminti, cu un grad mai mare de certitudine, doar Didache. Această tradiţie a păstrat şi a pierdut, în acelaşi timp, elemente importante ale Persoanei lui Isus Cristos, ca şi personalitate istorică. Este o formă de cunoaştere indirectă a vieţii şi activităţii fondatorului Creştinismului.

Cristos al Bisericii instituţionale este o construcţie complicată, în care limba şi filozofia greacă şi-a pus un accent determinant. În legătură cu esenţa şi cu natura Sa, dezbaterile au fost atât de vehemente, încât au dus la confruntări de păreri importante între diferitele grupări creştine. Isus al experienţei personale este cea mai directă cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Este o cale superioară, celor două mai sus amintite,  deoarece, după o viaţă trăită împreună cu Isus Cristos, al experienţei sale personale, credinciosul ajunge să cunoască realitatea personajului istoric Isus, din propria experienţă, ca şi cum ar fi trăit alături de El acum 2000 de ani, dar şi dimensiunea Sa cosmică, în raport cu universul şi cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Biblia este o cale indirectă de a-l cunoaşte pe Cristos, dar folositoare pentru identificarea experienţelor noastre spirituale personale cu personajul istoric descris de textele ei. Isus Cristos al Bisericii Spirituale Unice este, în primul rând, Isus al experienţei personale. Celelalte două sunt importante, dar sunt condiţionate de prima. Cu alte cuvinte, citirea Bibliei şi a teologiei rămân doar informaţii de cultură generală, dacă Isus nu locuieşte în noi.

Singurul lucru care se poate face, în această lucrare, este o privire istorică asupra felului în care instituţia bisericească a subordonat toate încercările alternative de a explica complexitatea problemelor Religiei Creştine. Se spune că istoria este scrisă de învingători, dar, în cazul de faţă, am să încerc să o expun de pe poziţia învinşilor. Personal, cred că multe din încercările de a explica învăţăturile lui Isus, care au circulat în cadrul Creştinismului timpuriu, sunt moştenitoare legitime ale învăţăturilor Lui, cu toate că au fost scoase din circuit de Biserica instituţională. Aceasta din urmă, şi-a constituit doctrina proprie, prin eliminarea învăţăturilor cu care se afla în competiţie. Ea trebuia să fie o organizaţie puternică, lucru care ar fi fost pus în pericol, dacă ar fi prevalat concepţia după care prioritară este relaţia personală dintre om şi Dumnezeu, adică concepţia care stă la baza Bisericii Spirituale Unice.

Este interesant de studiat, pentru lucrarea de faţă, modul în care „mişcarea lui Isus,” adânc înrădăcinată în Iudaism, s-a dezvoltat şi s-a transformat în Biserică. Analiza acestui fenomen ne poate deschide calea unei mai bune înţelegeri a situaţiei Bisericii actuale şi a cauzelor multiple pentru care există atâta diviziune în interiorul Creştinismului. Isus s-a născut, a trăit şi a murit în pământul Israelului. El cunoştea scrierile religioase evreieşti şi participa la ritualurile poporului său. Principalul lui obiectiv, aşa cum reiese din evangheliile sinoptice, a fost acela de a restaura poporul său din punct de vedere spiritual. Mişcarea lui Isus are rădăcinile în conştiinţa de sine a poporului Evreu, ca popor ales a lui Dumnezeu. Cu toate că poporul Evreu nu a fost fidel lui Dumnezeu, în repetate rânduri, totuşi El a continuat să îşi îndeplinească partea lui de promisiune.

„Voi glorifica numele Meu... şi vă voi aduna din toate ţările... Vă voi spăla cu apă curată... Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un spirit nou.” [(Ezechiel 36: 22-26); ref. 98 în Biblia Ortodoxă]

Au fost nenumărate mişcări în perioada premergătoare venirii lui Isus Cristos, care au reflectat nemulţumirile din interiorul poporului Evreu, nemulţumiri religioase sau politice. În acest context, mişcarea lui Isus a apărut ca o mişcare de renaştere sau reformă în interiorul Iudaismului. Mişcarea aceasta a fost iniţiată de un Evreu, Isus din Nazaret şi primii susţinători au fost tot Evrei. A avut tot timpul, ca şi premisă, faptul că Dumnezeu a ales poporul Evreu ca pe un popor care avea de jucat un rol important în mijlocul celorlalte naţiuni ale lumii.[1] Există o legătură între noţiunea de Împărăţie a lui Dumnezeu, promovată de Isus Cristos şi expresia alegorică pe care o regăsim în V. T. şi anume aceea de „rege”, care se foloseşte pentru El. (Psalmul 97: 1) Desigur că Dumnezeu nu este un rege, în înţelesul pe care societatea umană o atribuie acestei noţiuni, El nu este un monarh absolut sau reprezentantul unei monarhii constituţionale. Ambele opţiuni nu fac dreptate raportului dintre Dumnezeu şi restului realităţii, întrucât Dumnezeu este esenţa a tot cea ce există. Întreaga realitate face parte din Dumnezeu, chiar dacă el depăşeşte această realitate. Dumnezeu nu este o entitate deasupra tuturor entităţilor şi care este opusă tuturor acestora, pe baza puterii sale, ci El este sensul fiinţării, ca atare, adică El este terminalul la care toate forţele vitale conştiente ajung să se regăsească pe ele însele, ca realităţi conştiente.

[1] The Church – According to the New Testament...Daniel. J. Harrington, page 2

Evangheliile lui Matei şi Luca furnizează liste în legătură cu strămoşii lui Isus Cristos, care diferă între ele. Spre deosebire de Luca, genealogia prezentată de Matei include, în mod ne convenţional, descendenţa lui Isus prin femei şi chiar non-iudei.[1] Evanghelia după Matei este, în mod particular, preocupată de relaţia dintre Creştinism şi Iudaism şi, în mod special, de gradul de departajare a celui dintâi faţă de cel de-al doilea. În evanghelia după Matei, Isus nu apare ca şi întemeietorul unei noi religii, ci, mai degrabă, în postura unui profet care doreşte să îi readucă pe Evrei la adevăratul spirit al religiei lor. El critică aspru o religiozitate formală şi prezintă esenţa şi spiritul a ceea ce reprezintă credinţa evreiască. Dragostea pentru Dumnezeu şi semeni este aceea care contează în credinţa iudaică şi nu formele goale de conţinut, care îi transformă pe practicanţii lor în nişte morminte văruite. După Matei, învăţătura lui Isus reprezintă întoarcerea la Iudaismul curat. Nimic nu întrevede în, conţinutul acestei evanghelii, crearea unei noi religii, adică Creştinismul, care, în mod paradoxal, câteodată a devenit cu adevărat ostilă Iudaismului. Isus, în evanghelia după Matei, precizează clar că el a venit să împlinească Legea, nu să o înlocuiască. Cu alte cuvinte, modul lui de practicare a religiei evreieşti era cel corect şi nu cel formal, al cărturarilor şi fariseilor. În aceste texte nu sunt prea multe semne despre viitoarea apariţie a Bisericii Creştine.

În evanghelia după Ioan, lucrurile stau diferit. Este subliniată latura divină a lui Isus Cristos. El este prezentat ca fiind întruchiparea Logosului, care s-a aflat alături de Dumnezeu, de la început, şi care este El, însuşi Dumnezeu. Isus este una cu Tatăl ceresc şi vorbeşte despre nevoia ucenicilor săi de a deveni şi ei una între ei. Isus Cristos, în evanghelia după Ioan, nu mai are ţinuta unui profet care vrea să readucă poporul la o înţelegere corectă a religiei sale, ci este Dumnezeu pe pământ. În această evanghelie se descrie clar esenţa adevăratei Biserici a lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament, în rare ocazii, există caracterizarea lui Dumnezeu ca Tată, dar în Noul Testament această referinţă apare foarte frecvent. Isus introduce termenul „abba” care este o referire foarte personală la Dumnezeu. Această apreciere, la calitatea de Tată a lui Dumnezeu şi legătura strânsă cu umanitatea, face parte din mesajul de bază a lui Isus Cristos. În cazul Creştinilor, în forma în care este necesar să se adreseze lui Dumnezeu, prin rugăciunea „Tatăl nostru”, ei sunt îndrumaţi să folosească, în relaţia cu Dumnezeu, nu expresia din limba greacă „abba” dar un alt cuvânt care exprimă legătura de paternitate şi anume „pater” care înseamnă Tată fără diminutiv. Rezultă că Isus considera, despre sine, că are privilegiul de a se adresa lui Dumnezeu cu o expresia mai intimă, decât restul omenirii, bazat pe o legătură personală mai strânsă cu Tatăl ceresc. În ultimii 200 de ani, specialiştii în domeniu au încercat să filtreze şi să pătrundă prin norii istoriei, bazându-se pe evanghelii şi pe epistolele apostolului Pavel, pentru a putea înţelege ce a spus, cu adevărat, Isus Cristos şi a desprinde adevărul istoric de încărcătura sa teologică. Întrebarea firească pe care orice cititor al evangheliilor şi-o poate pune, este aceea de a şti ce aduce nou învăţătura lui Isus Cristos faţă de ceea ce exista deja în cultura şi religiile din timpul său.

După părerea mea, ceea ce aduce nou învăţătura morală a lui Isus Cristos este, în primul rând, posibilitatea care se oferă oricărui individ de a îşi transforma propria natură. Este, fără îndoială, vorba despre o deschidere a unei posibilităţi de evoluţie spirituală, o trecere de la un stagiu de înţelegere a vieţii la un alt nivel, superior din punct de vedere moral. Naşterea din nou înseamnă naşterea din Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, şansa de a dobândi o natură spirituală, asemănătoare cu aceea a lui Dumnezeu. Ceea ce naşte din carne este carne, dar ceea ce naşte din duh este duh. (Ioan 3: 6) Naşterea din duh şi umblarea după lucrurile duhovniceşti este un lucru nou, în sensul deschiderii porţilor către o lume nouă şi anume Împărăţia lui Dumnezeu. Împărăţia aceasta urmează să intre înăuntru fiinţei credincioşilor (Luca 17: 21) şi în acest mod ei pornesc pe drumul unor dezvoltări spirituale şi morale, care vor dura o perioadă nelimitată.

[1] A history of Christianity The first Three Thousand years Diarmaid MacCulloch page 80

Posibile neconcordanţe istorice între fapte care sunt consemnate în istoria acelor vremuri şi în evanghelii

Naşterea, în Betleem, a Domnului Isus Cristos este înregistrată numai de două din cele patru evanghelii şi anume evangheliile lui Matei şi a lui Luca. Relatarea naşterii în Luca este cea mai elaborată şi explică faptul că părinţii lui Isus Cristos au călătorit de la Nazaret la Bethlehem, în perioada naşterii lui Isus, deoarece ei trebuiau să se conformeze regulilor de reşedinţă, impuse de Romani, în legătură cu recensământul pe care aceştia îl stabiliseră. Deplasarea lor a fost datorată faptului că ei făceau parte din casa lui David. După părerea unor experţi, acest lucru pare implauzibil, deoarece, din punctul de vedere al autorităţilor Romane, apartenenţa la casa lui David nu prezenta nici un fel de importanţă, regulile lor de stabilire a locului prezenţei la recensământ ne putând avea nici o legătură cu tradiţiile religioase iudaice. Probabil, această apartenenţă la casa lui David nici nu era aşa de uşor de stabilit, dar relatarea lui Luca se acordă perfect cu lista neamurilor lui Isus Cristos, prezentată tot de el.

Nu există nicăieri, în altă parte, dovezi ale existenţei unui astfel de recensământ şi, de altfel, ar fi fost imposibil ca acesta să aibă loc şi să nu lase nici un fel de urme în afară de evanghelia lui Luca. Se pare că este vorba despre o confuzie. Un recensământ care este atestat, fără urmă de îndoială, s-a petrecut în anul 6 e.n., foarte târziu, pentru a fi legat direct de naşterea lui Isus Cristos. Acesta a fost reputat ca fiind neplăcut pentru populaţia din zonă, deoarece era un efect direct al ocupaţiei Romane din acea perioadă. Fiind scrise la mare distanţă de la momentul când s-au petrecut, descrierile cuprinse în evanghelia lui Luca puteau foarte bine să fie în aşa fel realizate, încât să vină în întâmpinarea a ceea ce se aştepta de la ele şi anume, explicaţii amănunţite asupra motivului pentru care, deşi din părinţi Galileeni, totuşi Domnul Isus Cristos s-a născut în Bethleem, departe de locuinţa părinţilor. Prezenţa părinţilor lui Isus în Bethleem putea avea o altă cauză, de exemplu, o înştiinţare din partea lui Dumnezeu, după exemplul altor asemenea evenimente despre care Biblia vorbeşte, dar în orice caz, se pare că evanghelia lui Luca se înşeală asupra adevăratei cauze. Genul acesta de observaţii este important, deoarece ne arată că o absolutizare literală a relatărilor din Biblie nu este adevărata cale de a înţelege Creştinismul. Desigur, Dumnezeu nu se înşeală atunci când transmite mesajele Lui, dar oamenii, care le preiau, se pot înşela.

În fapt, aşa cum am mai precizat, atunci când ne gândim la evanghelii, trebuie să ştim că aceste scrieri au avut, ca origine, surse orale şi tradiţii care circulau la vremea scrierii lor. Dovada o reprezintă numeroasele ne concordanţe care se pot observa între cele patru evanghelii, dar pe care mulţi Creştini nu le observă, din cauza etichetei „sfânt” care le însoţesc. Aceste nepotriviri desigur că nu ar exista, dacă însuşi Dumnezeu ar fi dictat cuvânt cu cuvânt conţinutul evangheliilor.

Pe de altă parte, scrierea unor texte despre viaţa lui Isus Cristos nu putea contrazice flagrant tradiţiile care circulau, în această privinţă, la timpul respectiv. Să presupunem că aceste tradiţii s-ar fi îndepărtat firesc de realitate, aşa cum se întâmplă cu orice eveniment peste care se aşterne timpul, dar ar fi fost destul de şocant dacă evangheliile scrise ar fi prezentat o realitate mult diferită decât cea care circula pe cale orală. Într-o mare măsură, evangheliile scrise au trebuit să ţină cont de tradiţia orală deja existentă şi au venit în întâmpinarea nevoilor comunităţilor cărora se adresau. Evangheliile au fost scrise pentru a răspunde unei nevoi a comunităţilor creştine primare, de a avea o desfăşurare, cât mai aproape de realitate, a evenimentelor legate de persoana lui Isus Cristos şi, de asemenea, la numeroasele întrebări care circulau cu privire la Persoana lui.

 Modul în care au fost construite textele Bibliei, este foarte important să fie analizat, dacă vrem să înţelegem cu adevărat mesajul curat a lui Isus Cristos. Câteva din întrebări ar putea fi următoarele: care sunt, cu adevărat, cuvintele ieşite din gura lui Isus Cristos şi care faptele lui şi ce reprezintă adausuri ulterioare, adică cuvinte puse în gura lui cu ocazia scrierii evangheliilor sau cu ocazia canonizării lor? Care sunt adausurile care provin din transmiterea orală, timp de 5 decenii, a relatărilor despre Isus? Dacă există şi care sunt adăugirile datorate unor considerente de ordin teologic în explicarea Persoanei lui Isus Cristos? Care sunt interpretările sau completările pe care noua organizaţie în formare şi anume Biserica, le-a considerat necesare pentru a fi incluse în învăţătura lui Isus Cristos, în scopul consolidării autorităţii ei? Acesta este un demers complex pe care lucrarea de faţă nu îşi propune să îl realizeze şi, de altfel, există nenumărate studii în acest sens, dar ce interesează obiectivele prezentei analize, este să încercăm a descifra ce ne învaţă cu exactitate Isus Cristos despre Biserica sa. Înainte de a intra în fondul problemei sus-menţionate, câteva precizări suplimentare cred că sunt folositoare.

Isus Cristos, Mântuitorul lumii, a fost născut de către mama lui într-un staul destinat animalelor. Dumnezeu atotputernic, cel care are sub controlul Lui tot ceea ce există, Cel care este existenţa însăşi, s-a născut în cele mai vitrege condiţii care pot fi imaginate pentru o naştere. Ceea ce nici măcar nu poate fi imaginat în mod corespunzător, existenţa infinită, ne născută şi ne creată, care nu are nici început nici sfârşit, care nu are limite de nici un fel, s-a întipărit în trupul firav al unui copilaş, s-a limitat pe sine, în mod voluntar, luând postura fragilităţii şi a dependenţei totale faţă de om. Este evident că un copilaş nu poate supravieţui fără mama lui, dar Dumnezeu, a cărui existenţă nu depinde de nimic, ci toate lucrurile depind de El, s-a făcut în acel moment dependent complet de o fiinţă umană. Dumnezeu, care nu este om, în natura lui, s-a alipit de trupul unei fiinţe umane şi aceasta, numai pentru a fi alături de specia noastră şi a trăi împreună cu noi experienţa umană. Este un eveniment de proporţii cosmice, deoarece nu este vorba doar de naşterea unui om, dar de renaşterea, recrearea existenţei însăşi, în limitele umanului. Categoric, existenţa infinită  a rămas la locului ei, deci nu este vorba de o transformare sau metamorfozare, ci de o întipărire, o amprentare, o regenerare sau reconfigurare, o participare a întregului la o parte a sa. Dumnezeu este întregul, deoarece nu există nimic care să fie în afara prezenţei Lui, iar omul, odată intrat în lumea spirituală a lui Dumnezeu, este parte componentă a acestui întreg. Pentru ca omul să reflecte totalitatea lui Dumnezeu, Isus Cristos a parcurs toate fazele existenţei umane.

Nu este vorba numai de un raport între Dumnezeu şi om, dar de mai mult decât atât, de o nouă fiinţă care este şi Dumnezeu şi om, în acelaşi timp. De ce a avut nevoie Isus să fie botezat, dacă El era Fiul lui Dumnezeu? Aceasta este o întrebare pe care şi-a pus-o pentru prima oară Ioan Botezătorul. Isus Cristos nu s-a manifestat ca Fiu a lui Dumnezeu decât după acest botez, chiar dacă Biblia ne dă informaţii despre El, ca fiind un tânăr deosebit de înzestrat, încă de la vârsta de 12 ani. Isus poate fi considerat şi un copil genial, dar a fost mult mai mult decât atât. Misiunea Lui nu a început decât după ce Duhul Sfânt s-a coborât asupra lui, în forma unui porumbel (Matei 3: 16) Nu ştim ce a făcut Isus în aşa numita perioadă a anilor pierduţi, adică între 12 ani şi 30 de ani, când şi-a început activitatea publică, dar după ce a fost botezat în apă şi cu Duhul Sfânt, a început să îşi îndeplinească misiunea. Nici un om pe acest pământ nu poate intra în lumea spirituală a lui Dumnezeu, decât dacă lumea spirituală a lui Dumnezeu intră în el. Lucrul acesta se întâmplă atunci când Duhul Sfânt locuieşte în noi. Nici măcar Isus Cristos nu şi-a început misiunea Sa pe pământ, până când nu a primit Duhul Sfânt de la Tatăl.

Nici un lucrător al lui Dumnezeu nu poate face nimic, pe tărâm spiritual, până când nu primeşte puterea Duhului Sfânt, care se manifestă prin darurile şi roadele acestuia, amândouă împreună. Atunci când apar, darurile fără roade sau roadele fără daruri, se ridică o reală problemă, pentru că acestea sunt legate de prezenţa Duhului Sfânt în om, aşa cum razele soarelui şi căldura sunt legate de soare. Acolo unde luminează cu adevărat soarele, acesta eliberează lumină şi căldură în acelaşi timp şi acolo unde este prezent Duhul Sfânt în om, el manifestă darurile şi roadele Sale. Darurile fără roade sunt ca şi căldura fără lumină. Trebuie să fim atenţi la o posibilă disfuncţie umană.

Această unificare, această excepţională uniune între Duhul lui Dumnezeu şi Isus, nu s-a făcut în cadrul unei organizaţii umane, şi nici prin intermediul unei instituţii religioase tradiţionale, vom vedea chiar, că acestea din urmă au încercat să o destrame, ci chiar în interiorul unei fiinţe umane individuale şi anume a persoanei lui Isus. Primul loc perfect de întâlnire  între Dumnezeu şi om a fost Isus însuşi. Acolo, natura lui Dumnezeu şi natura umană s-au întâlnit. În această uniune, natura umană nu rămâne ne afectată. Conştiinţa umană se transformă, natura umană este renăscută şi devine una cu natura divină şi aceasta datorită prezenţei lui Dumnezeu în om. Această extraordinară participare, simbioză a omului cu Dumnezeu, conferă valoarea indiscutabilă a Creştinismului. Acesta din urmă nu este doar o învăţătură despre o anumită conduită morală prescrisă, este o iniţiere despre naşterea lui Dumnezeu în om şi despre naşterea omului din Dumnezeu şi existenţa comună, în interiorul individului uman, a celor două entităţii, atât de profund îngemănate între ele, încât se construieşte o armonie asemănătoare cu simetria corpului uman. Dumnezeu este, în acelaşi timp, în afara individului uman dar şi în interiorul lui şi aceasta reprezintă nu doar deschiderea către eternitate, ci participarea omului la divinitate. Omul este ceea ce este, pentru că privirile lui sunt aţintite către cer, către eternitate. Omul este singura fiinţă de pe pământ, care are vocaţia eternităţii, care aude chemarea infinitului şi încearcă să îi răspundă într-un anumit fel. Oamenii nu se deosebesc de animale pentru că au inteligenţă, deoarece şi animalele au inteligenţă, ci prin aceea că inteligenţa umană este suficient de dezvoltată, încât să îi permită omului, să îşi pună problema infinitului. Creştinismul nu oferă doar viaţă veşnică, ci o deschidere a individului finit către o re-dimensionare conceptuală, capabilă să îl includă pe acesta în existenţa infinită a lui Dumnezeu. Omul finit intră în infinit, adică într-o cu totul altă dimensiune şi perspectivă de înţelegere a realităţii.

Evenimentele naşterii lui Isus Cristos ne sunt cunoscute prin intermediul celor patru cărţi ale Noului Testament, numite evanghelii şi creditate ca aparţinând unor urmaşi direcţi ai Domnului Isus Cristos şi anume Matei, Marcu, Luca şi Ion. Toate cele patru cărţi nu au fost scrise decât la o jumătate de secol după moartea Mântuitorului. Evangheliile reprezintă „vestea bună” care în limba greacă se exprimă prin cuvântul „evaggelion”.

În lumea antică, biografiile unor oameni care au avut un rol important de jucat pe scena istoriei, nu sunt un lucru neobişnuit, totuşi, viaţa lui Isus Cristos, aşa cum a fost ea surprinsă, din unghiuri de vedere oarecum diferite de către cele patru evanghelii, este prezentată într-un mod destul de particular. Personajul principal al evangheliilor este omul simplu, care se află la o încrucişare de drumuri, cu o experienţă excepţională, cu un eveniment cosmic tangibil, cu lumina nepieritoare a infinitului care este Isus. Este probabil că în puţine cărţi scrise în acea perioadă, oamenii săraci şi cei lipsiţi de orice fel de strălucire socială să ocupe un loc atât de important. Acest lucru era revoluţionar pentru vremea aceea, cu atât mai mult cu cât, în cadrul evangheliilor, evenimente care se petrec în timp, se suprapun cu altele, care se situează în afara timpului.[1]

Trebuie remarcat faptul că atunci când vorbim de evanghelii, nu trebuie să ne gândim doar la cele patru cuprinse în canonul Biblic. Evanghelia lui Toma este, însă, cea care se aseamănă cel mai mult cu cele patru cuprinse în Noul Testament. Pe de altă parte, demersul de a discerne cu precizie ce este istoric şi corespunde literar în viaţa şi învăţătura Domnului Isus Cristos, din ceea ce este cuprins în N.T., şi ceea ce este cuprins în textele respective, doar datorită prezenţei în tradiţia orală, care a stat la baza scrierii textelor, este unul dificil şi laborios. Autorii, de fapt, ai evangheliilor, au fost oameni cu o formaţie diferită, între ei, şi lucrul acesta se poate vedea foarte bine din stilul literar în care evangheliile au fost scrise. În orice caz, este foarte greşit a se considera relatările cuprinse în evanghelii ca fiind reportaje exacte ale evenimentelor istorice petrecute, ele sunt mai degrabă reconstituiri ale unor experienţe personale şi colective trecute, însă, prin filtrul timpului şi rafinate de percepţia personală a celor care le-au trăit. Perioada de aproximativ 50 de ani, scursă de la momentul producerii faptelor, a influenţat în mod determinant modul în care acele experienţe au fost înţelese şi reflectate în cadrul unor comunităţi constituite în jurul lor.

[1] A History of Cristianity The first Three Thousand years Diarmaid MacCulloch page 79

Deoarece nu este posibil să fac o prezentare exhaustivă a istoriei Creştinismului, în această lucrare, mă voi mulţumi doar să prezint unele aspecte, care mi se par relevante pentru tensiunile existente între cele două direcţii de evoluţie a fenomenului creştin. Aceste două căi sunt, pe de o parte, tendinţa către întărirea puterii, autorităţii şi controlului asupra întregii societăţi, iniţial a bisericii şi, ulterior, a bisericilor instituţionalizate şi, pe de altă parte, diversele dinamici auxiliare, care vedeau în instituţiile bisericeşti un opresor şi chiar o piedică în practicarea, în spiritul său autentic, a Creştinismului. Toate aceste mişcări au fost înăbuşite, uneori în sânge, sau s-a încercat reprimarea lor, însă adevărul, după părerea mea, iese întotdeauna la lumină şi trebuie mereu reamintit şi reafirmat, chiar dacă el este de multe ori întâmpinat cu opoziţie.

         Istoria Bisericii Creştine se poate împărţi în mai multe perioade: a) Perioada de la începutul misiunii lui Isus Cristos şi până la ziua Cincizecimii b) Perioada de la ziua Cincizecimii până la instituţionalizarea Bisericii Creştine ca şi religie oficială a Imperiului Roman c) perioada de la instituţionalizarea Bisericii Creştine până la „răpirea” Bisericii de către Domnul Isus Cristos.

Aceste perioade se deosebesc în funcţie de caracteristicile pe care Biserica le are. Biserica instituţională îşi are începutul, pe deplin consacrat, odată cu recunoaşterea Bisericii Creştine ca şi Biserică oficială în imperiul Roman. Cu toate acestea, unele structuri de putere, care garantau exercitarea autorităţii, au început să se manifeste, într-o formă incipientă, într-o perioadă anterioară acestei oficializări. Apostolul Pavel avertiza, că taina fărădelegii a început să lucreze încă în timpul său. De altfel, încă din timpul vieţii lui Isus Cristos pe pământ, doi dintre ucenicii Săi au început să se certe pentru a stabili, cine va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor, dar El a descurajat o astfel de competiţie.

Desigur că instituţiile bisericeşti au parcurs un drum lung, trecând pe la marea schismă din 1054, Reforma, Contrareforma, Protestantismul şi mişcările Neoprotestante. După 325 e.n., Biserica Spirituală Unică şi Biserica instituţională au funcţionat sub acelaşi acoperiş doctrinar şi amestecul lor a fost extrem de complex. Ori de câte ori acest conglomerat, format din Creştini născuţi din Dumnezeu şi Creştini “lumeşti,” a luat atitudini corecte, de-a lungul secolelor, Duhul lui Dumnezeu a acţionat, conducând minţile celor care au luat decizii. Atunci când instituţiile bisericeşti au acţionat abuziv şi contrar învăţăturilor lui Isus Cristos, factorul uman, adică firea pământească, a fost cel predominant. Cele mai negre capitole din istoria instituţiilor bisericeşti sunt cele, în care acestea au deţinut şi puterea politică. Atunci, interesele spirituale şi cele politice au ajuns de multe ori în conflict şi nu de puţine ori, ultimele le-au estompat pe cele dintâi.